Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului, pentru a se reuşi
parcurgerea unor distanţe medii, mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă; pentru
aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice, dar eficiente în
acelaşi timp.
Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre
o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor. Un rol
decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă, îl are respiraţia, respectiv ritmul
respirator.
La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în
următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond); 5000m şi 10000m (fond); 42,195km (mare
fond-maraton).
În această categorie de alergări este cuprinsă şi alergarea de cros.
Tehnica alergării de rezistenţă
Fazele sau structura alergărilor de semifond, fond sau mare fond se ordonează tehnic în:
- startul şi lansarea de la start;
- alergarea pe parcurs;
- finişul şi sosirea.
1.Startul şi lansarea de la start
În aceste probe regulamentul de concurs obligă participanţii la abordarea startului “de
sus/din picioare”; în această fază se urmăreşte obţinerea unei viteze suficiente pentru a ocupa
un loc în pluton. La alergarea pe distanţele anterior enunţate, comenzile starterului sunt: „Pe
locuri!” ... „pocnetul pistolului!”
La comanda “Pe locuri!”, alergătorul aşează piciorul mai puternic lângă linia de start (cât
mai aproape de aceasta), trecând şi cea mai mare parte din greutatea corpului pe acest picior;
celălalt picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea.
Trunchiul este aplecat înainte; braţul opus piciorului dinainte se află în faţa trunchiului,
îndoit din cot, în aşa fel încât palma cu degetele semiflexate să se afle deasupra genunchiului,
în dreptul coapsei; privirea este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea direcţie de alergare. În
această poziţie alergătorul aşteaptă pocnetul pistolului; plecarea este realizată de pendularea
activă şi energică a piciorului dinapoi şi impulsia puternică a piciorului dinainte.
2. Alergarea pe parcurs
În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”,
caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea
ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi
pendulare mai puţin energice.
Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe
800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii
alergători aşează piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând
derularea întregii tălpi; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi
derularea pe talpă.
Pe parcursul alergării de cros în traseu se adoptă pasul alergător de fond, cu modificările
necesare în funcţie de natura şi consistenţa solului, cu acţiuni precum:
- abordarea unui pas de alergare suplu şi prudent;
- alergare cu contact pe pingea în zonele de urcuş;
- alergare cu contact preponderent pe călcâie în porţiunile de coborâre;
- relaxarea segmentelor în zonele plane şi sigure.
3. Finişul şi sosirea
În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se
declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste
la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri
îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu
aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe
ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire.
Finişul la cros este pregătit în concordanţă cu aptitudinile alergătorilor cu accent pe
lansarea accelerată spre linia de sosire cu 150-300 m înainte.