Ministerul Educației și Cercetării al Republicii Moldova

Liceul Teoretic„Mihai Eminescu”,or.Căușeni

REFERAT
ATLETISMUL

Profesor: Pavlenco Larisa

Elev: Gorbenco Dumitrița

-1-
 ATLETISM
Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi sportului, fiind definit ca un „sistem de
exerciţii realizat sub forma de alergări, sărituri şi aruncări, naturale şi stilizate, în scopul
dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea
lor.Teoria şi metodica atletismului are ca obiect studierea legităţilor după care se
desfăşoară activitatea în domeniul atletismului ca ramură sportivă. Atletismul are un
pronunţat caracter aplicativ, exerciţiile prin care acesta se manifestă constituind suportul
motric de bază pentru aproape toate celelalte rămân sportive.

Sistemul probelor clasice din atletism sunt :

- Alergări: viteză:100 m, 200 m, 400 m, ştafeta 4 x 100 m, ştafeta 4 x 400 m, 1 00 mg
femei,110 mg bărbaţi,400 mg; semifond: 800 m, 1.500 m, 3.000 m obstacole; fond 5.000
m, 10.000 m; mare fond maraton.
-Sărituri. lungime, înălţime, triplusalt, prăjina.
-Aruncări: greutate, disc, suliţa, ciocan.
-Probe combinate: - Decatlon (b) (100 m, lungime, greutate, înălţime, 400'm,
110, disc, prăjină, înălţime, suliţa,1.500 m),
-Heptatlon (f) (100'mg, greutate, înălţime, 200 m lungime,
suliţa, 800 m).
-Marşul sportiv. 20 km 50 km (b)

1. BAZELE TEHNICII ALERGARII

Tehnica alergării de concurs

Când discutăm despre tehnică, luăm în considerare două aspecte importante care în
funcţie de cât de bine sunt stăpânite, influenţează rezultatul final. Este vorba despre: tehnica
pasului şi tehnica probei.
După cum este tratată în mai toate materialele de specialitate autohtone, se
desfăşoară în următoarea ordine cronologică: startul, lansarea de la start, alergarea
pe parcurs, sosirea .
Startul in probele de viteza se executa de jos, in următoarea succesiune : pe locuri,
gata , pocnetul.
Lansarea de la start este o alergare accelerată, care trebuie să asigure ajungerea
la tempoul de cursă într-un timp cât mai scurt.
Alergarea pe parcurs o reprezintă menţinerea tempoului de alergare, specific
cursei, dobândit după lansarea de la start.

-2-
 Sosirea, la probele de viteză, se face prin avântarea pieptului la 2-3 m înaintea
liniei de sosire.
Startul este începutul alergării şi este foarte important în probele de viteză.
Reprezintă o serie de tehnici motrice destul de complicate, care atunci când sunt
executate corect, favorizează învingerea inerţiei de repaus şi începerea acceleraţiei ca
urmare a acţiunilor forţelor de impulsie care mai includ durata timpul ui de reacţie.
Pentru startul de jos, se folosesc blocurile de start, în care atletul fixează tălpile
picioarelor distanţate, în aşa fel încât să asigure alergătorului poziţia cea mai comodă
în momentul pocnetului. Fixarea blocurilor de start se
realizează în trei variante:
1. Startul clasic (fig. 1 B). 2.
Startul apropiat (fig. 1 A). 3.
Startul depărtat (fig. 1 C).

Axa umerilor se deplasează uşor înainte, astfel încât

proiecţia pe sol să cadă în fata liniei de plecare, asigurând
o dezechilibrare, foarte importantă în momentul plecări.

Fig. 1

Fig. 2 Fig. 3

În această poziţie, trebuie: să se apese cât mai tare pe călcâie pentru ca faza de
recul a acestora în momentul impulsiei să fie cât mai redusă, realizându-se astfel şi o
pretensionare a musculaturii extensoare a membrelor inferioare şi a spatelui, astfel
încât, la pocnetul pistolului, prin ridicarea mâinilor de pe sol, arcul întins realizat de
această pretensionare să proiecteze corpul atletului spre înainte. Această poziţie
asigură un echilibru mai bun, solicitarea braţelor este mai mică, astfel că, în aşteptarea
pocnetului, alergătorul are atenţia îndreptată doar asupra acestuia, nu şi asupra
echilibrului.

Lansarea de la start. La auzul pocnetului, dezechilibrarea începută la poziţia

„gata” se accentuează prin realizarea unui plonjon energic înainte executat de
musculatura extensoare a spatelui şi a picioarelor, care împing energic în blocurile de
start, realizând punerea în mişcare a alergătorul ui. În momentul „ţâşnirii”, spatele se

-3-
întinde spre înainte, piciorul din spate care se întinde primul părăseşte blocstartul şi
pleacă rapid în primul pas, astfel încât avântarea genunchiului spre înainte să se facă
pe cel mai scurt drum iar punctul maxim al avântării să coincidă cu terminarea
impulsiei pe piciorul din fata. Primul pas se aşează cel mai înapoia proiecţiei C.G.G.
(centrul de greutate) pe sol, pentru a menţine o cădere spre înainte a trunchiului
(dezechilibrare), care să asigure acţiunea corectă şi eficientă a forţei de impulsie asupra
C.G.G. Cu fiecare pas realizat, punctul de contact se apropie de proiecţia C.G.G. pe sol,
pentru ca în finalul lansării de la start să o depăşească, ceea ce înseamnă că primii paşi
realizaţi în lansarea de la start, au faza de amortizare aproape nulă.

Alergarea pe parcurs. Impactul acestei faze asupra performanţei este profund.

Se caracterizează printr-un raport perfect dintre frecvenţa şi lungime paşilor.
Menţinerea vitezei se identifica cu scăderea gradată a vitezei, datorită oboselii
determinate de efort. Această componentă a cursei este caracterizată de o descreştere a
frecvenţei paşilor şi de creşterea lungimii acestora.

Sosirea sau sfârşitul cursei. Multe curse sunt pierdute datorită

lipsei de tehnică la sfârşitul ei. Perfecţionând tehnica trecerii liniei de
sosire, se poate îmbunătăţi radical timpul final. Pentru aceasta, pe
sosire, alergătorii efectuează o aplecare si o avântare înainte a capului
şi trunchiului.

Fig. 4 Trecerea liniei de sosire (fig. 4) şi oprirea. De cele mai multe ori,
întreruperea
efortului după trecerea liniei de sosire poate avea efecte neplăcute. Abordarea unei
tehnici adecvate de oprire poate evita unele traumatisme nedorite.

Tehnica alergării de garduri

Alergarea de garduri este o alergare de viteză, în care succesiunea normală a
paşilor este întreruptă de trecerea peste gard.
Pentru a realiza un rezultat cât mai bun, trecerea peste gard trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: • Atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză •
Timpul de zbor peste gard să fie cât mai scurt • Trecerea trebuie să fie razantă cu
gardul, pentru ca traiectoria centrului general de greutate (C.G.G.) să aibă oscilaţii
verticale cât mai mici • Aterizarea după gard să se facă într -o poziţie cât mai favorabilă
alergării.
Fazele alergării de garduri sunt: startul şi lansarea de la start, trecerea peste gard,
alergarea între garduri, finişul şi sosirea.

Distantele între garduri si înălţimile pentru probele de seniori :

-4-
 Distanţa Distanţa -
– Distanţa ultimul
Înălţimea
Proba start – între gard sosire
gardurilor
primul garduri
gard
110 mg
(B) 13,72 m 9,14 m 14,02 m 1,67 m

100 mg
(F) 13,00 m 8,50 m 12,05 m 0,84 m

400
mg 45 m 35,00 m 40,00 m 0,914/0,762
(B si F)
Startul şi lansarea de la start . Este prima fază a alergării de garduri deoarece
alergătorul trebuie să atingă viteza optimă trecerii gardului, pe o distanta fixă,
reprezentată de spaţiul dintre linia start şi primul gard. Foarte important, în economia
alergării este atingerea pe această distanta a unei poziţii înalte a C.G.G. înaintea
trecerii primului gard. Ultimul pas dinaintea gardului se scurtează pentru a reduce
momentul de frânare în momentul atacului. Ca o caracteristică a startului la alergările
de garduri este nivelul mai înalt al bazinului la comanda „gata”, pentru ca atletul să
ajungă în poziţie optimă de trecere la primul gard. Numărul paşilor până la primul
gard impune aşezarea în primul blocstart a unui anumit picior.

Pasul peste gard trebuie să se execute cu o pierdere minimă de viteză. Pasul

peste gard are structura unui pas sărit, suferind unele modificări care să asigure o
trecere cât mai razantă a gardului. Acesta trebuie să îndeplinească condiţiile enunţate
la început. În timpul zborului, corpul trebuie să aibă un echilibru că 'mai bun, asigurat
de mişcările segmentelor corpului, în anumite planuri, realizând mişcările
compensatorii. Pentru o mai bună înţelegere a fazelor pasului peste gard, vom analiza
fiecare fază :
• Atacul gardului : in această fază, impulsia se face sub un unghi mai
mare decât pe plat. Corpul este înclinat înainte, asigurând o trecere cât
mai razantă, uşurând în acelaşi timp avântarea atacului peste gard. În
prima fază, piciorul de atac se avântă energic spre înainte, cu genunchiul
îndoit şi gamba flexată pe coapsă. După ce coapsa e ridicata deasupra
orizontalei, laba piciorului este proiectată înainte în flexie dorsală, cât mai
razant cu gardul.
• Trecerea peste gard : se execută cât mai razant şi grupat. În acest timp,
unghiul dintre trunchi şi piciorul de atac este cel mai mic. În prima fază,
înainte de planul gardului, trunchiul este proiectat înainte pe partea
atacului, pentru ca după trecerea dincolo de planul gardului trunchiul să
fie avântat pe partea piciorului de remorcă. Se observă cum braţul de pe

-5-
 partea piciorului de remorcă îl învăluie pe acesta într -o mişcare
compensatorie, cu palma orientată spre înapoi şi cât se poate de mult sub
nivelul cotului.
• Aterizarea după gard : in momentul în care glezna piciorului de atac
trece de planul gardului, acesta începe să coboare spre sol. Contactul cu
solul se realizează pe pingeaua piciorului de atac şi cu genunchiul întins,
puţin înaintea proiecţiei pe sol a C G.G. O dată cu coborârea piciorului de
atac, trunchiul se ridică energic spre înainte. Piciorul de remorcă e tras cu
genunchiul îndoit spre înainte-sus. În această fază, coapsa depăşeşte cel
mai mult orizontala, pregătindu-se pentru pasul următor.
Alergarea între garduri. Distanţa dintre garduri este parcursă într-un număr fix
de paşi, datorită distanţei fixe dintre garduri. Este vorba de cei trei paşi realizaţi, de
regulă, la probele de viteză peste garduri. Lungimea acestora este inegală: scurtă,
lungă, medie.
Finişul şi sosirea se realizează după ultimul gard, asemănându-se cu cel de la
alergările de viteză pe plat.

Particularităţile alergării de 400 m garduri. Distanţa până la primul gard este

de
45 m şi este parcursă în 21-23 paşi, în funcţie de particularităţile individuale ale
alergărilor, iar la femei ajunge până la 25 paşi.
Între garduri sunt 35 m şi sunt parcurşi în 13-15 paşi, la bărbaţi, şi 14-17 paşi, la
femei.
Datorită vitezei mai mici de alergare, cât şi înălţimii mai mici a gardului (91 cm la
bărbaţi şi 76 cm la femei), amplitudinea mişcărilor segmentelor corpului este mai mică,
faza de zbor este de asemenea mai mică decât la probele scurte.
Este indicat să se lucreze atacarea gardului în turnantă cu piciorul stâng, pentru a
evita tragerea piciorului de remorcă pe lângă gard şi pentru a alerga cât mai aproape
de linia din stânga a culoarului.
2. BAZELE TEHNICII ARUNCARII

Aruncările atletice sunt probe care se referă la proiectarea, cât mai departe
posibil, a unui obiect specific, cu formă şi dimensiuni precis determinate. Regulamentul
competiţional prevede:
• Modul de ţinere şi executare a mişcărilor înainte de aruncare; •
Caracteristicile de construcţie ale obiectelor de aruncat;
• Dimensiunile spaţiului de elan.
Respectând aceste prevederi, atletul poate aplica forţa sa asupra obiectului în trei
moduri, determinând astfel următoarele tipuri de aruncare:

-6-
 • Aruncarea tip împingere, în care forţa atletului este aplicată sub
forma unei presiuni, ce se exercită asupra obiectului dinapoi spre înainte şi
de jos în sus, în acest caz mâna aruncătorului va fi situată permanent
înapoia şi dedesubtul obiectului (aruncarea greutăţii ).
• Aruncarea tip azvârlire - este o tracţiune rectiliniară dinapoi spre
înainte, aplicată obiectului pe deasupra umărului. In acest caz, braţul care
efectuează tracţiunea, se va afla înaintea obiectului de aruncat, până în
momentul eliberării (aruncarea suliţei şi a mingii de oină).
• Aruncarea tip lansare - este, de asemenea, o tracţiune dinapoi spre
înainte, dar pe o traiectorie curbilinie. De aceea, braţul (braţele)
aruncătorului întins(e) lateral se va(vor) afla înaintea obiectului de
aruncat, până în momentul eliberării (disc, ciocan).
Traiectoria descrisă de obiect după eliberare se aseamănă cu o parabolă
caracterizată de înălţime şi lungime. În aruncările atletice, ceea ce interesează este
obţinerea unei distanţe de aruncare cât mai mare.
Din punct de vedere teoretic, cea mai lungă aruncare se va obţine când valoarea
vitezei iniţiale este maximă, iar unghiul de lansare este de ~ 45°. Practic, însă, unghiul
de lansare este mult mai mic, pentru că zborul nu are loc în condiţii ideale (vid), ci este
influenţat şi de alţi factori
- Condiţii atmosferice;
- Forma obiectului şi poziţia lui în zbor; - Înălţimea punctului de eliberare.

Viteza iniţiala. Este cel mai important factor care determină lungimea aruncării
şi depinde de:
- Numărul forţelor - care intră în acţiune şi trebuie să fie cât mai mare. Mişcarea
de aruncare trebuie să angreneze toată masa musculară a picioarelor, trunchiului şi
braţului (braţelor).
- Compunerea forţelor - trebuie să se efectueze într-o anumită ordine. În primul
rând acţionează cele mai mari şi mai puternice grupe musculare, apoi succesiv grupele
musculare mai mici, care se pot contracta cu o viteză mai mare
- Lungimea drumului - pe care forţele acţionează asupra obiectului - trebuie să fie
cât mai mare. Obiectul primeşte o vitez a mai mare, cu cât forţa acţionează asupra lui
timp mai îndelungat.
- Intensitatea forţelor - viteza obiectului creşte proporţional cu intensitatea
forţelor.
În practică, angrenarea simultană a forţelor este greu de realizat datorită
particularităţilor corpului omenesc.
O valoare crescută a vitezei iniţiale poate fi obţinută şi prin angrenarea succesivă,
pe fracţiuni de parcurs, dacă:
• forţele intră în acţiune, în ordinea descrescătoare a intensităţilor (forţele
mari mai întâi şi apoi cele mici);

-7-
 • cele mai intense acţionează pe fracţiunea de parcurs cea mai lungă.
Foarte important în activitatea practică este ca aruncarea, o dată începută, să se
execute armonios şi continuu, orice întrerupere făcând ca efortul precedent să devină
inutil, iar cel următor să fie îngreunat.
Unghiul de lansare. Teoretic, unghiul cel mai favorabil pentru obţinerea unei
distanţe cât mai lungi (toate celelalte condiţii fiind egale) este cel de 45°. Orice unghi
mai mare creează o traiectorie mai înaltă, deci se reduce distanţa pe orizontala. În
condiţii normale, de concurs, traiectoria materialului se modifică din cauza rezistenţei
aerului şi a calităţilor aerodinamice ale obiectelor de aruncat.
Înălţimea de eliberare. Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o
înălţime cât mai mare fata de sol. Momentul eliberării suliţei şi greutăţii coincide cu
punctul cel mai înalt, la care ajunge mâna aruncătoare.
În aruncările cu piruetă (disc, ciocan) este mai eficace eliberarea materialului la o
înălţime apropiată de nivelul umerilor. Obiectele sunt eliberate de la înălţimi variabile ,
in funcţie de înălţimea aruncătorului.
Dacă unim punctul de eliberare cu punctul de cădere şi cu picioarele atletului,
obţinem „unghiul de teren”, a cărui mărime depinde de lungimea zborului. Cu cât
aruncarea este mai scurtă, cu atât unghiul de teren este mai mare. Teoretic, aruncarea
cea mai lungă se obţine când unghiul de lansare şi jumătate din unghiul de teren dau
împreună 45°. Aruncătorii mai înalţi au un avantaj asupra celor scunzi, pentru că ei pot
obţine cu mai multă uşurinţa unghiul favorabil de lansare -45°.
Pentru exploatarea calităţilor aerodinamice ale materialelor, unghiul de eliberare
trebuie micşorat in funcţie de tipul aruncării: 41°-42° - la aruncarea greutăţii; 42°-
44° - la aruncarea ciocanului; 31°-39° - la aruncarea discului în funcţie de direcţia
vântului; 36°-39° - la aruncarea suliţei.

Rezlstenţa aerului. În cazul aruncărilor atletice, deplasarea obiectului în aer

este supusă legilor aerodinamicii. Rezistenţa aerului este direct proporţională cu
mărimea suprafeţei secţiunii dominante. Astfel:
- Discul opune cea mai mică secţiune, atunci când diametrul lui se află în
acelaşi
plan cu traiectoria zborului.
- Suliţa are secţiunea dominantă cea mai mică.
- Greutatea şi ciocanul, datorită formei sferice a obiectelor, întâmpină
rezistenta neglijabilă.
De asemenea, la aruncarea discului şi a suliţei, datorită formei lor şi vitezei iniţi ale
mari, apare o forţă portantă, care poate prelungi traiectoria. .
Aruncările atletice sunt exerciţii aciclice, care cuprind două faze principale: elanul
şi efortul final sau aruncarea propriu-zisă.

Elanul - este faza în care aruncătorul se deplasează dintr-un anumit loc (altul
pentru fiecare tip de aruncare) spre direcţia de aruncare a obiectului.

-8-
 Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este: • asigurarea unei viteze oarecare
obiectului ce urmează a fi aruncat; • punerea aruncătorului într -o poziţie favorabilă
efectuării cu maximă eficacitate a efortului final.
În funcţie de tipul de aruncare, tehnică şi prevederile regulamentare, există
următoarele elanuri:
- Săltare (la aruncările tip împingere-greutate);
-Piruetă (la aruncările tip împingere-greutate şi tip lansare-disc);
- Alergare (la aruncările tip azvârlire-suliţă şi oină). Cerinţele
generale ale elanului sunt:
• momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte;
• deplasarea trenului inferior fata de trenul superior să fie mai rapidă;
• viteza de execuţie a elanului să fie în concordanta cu posibilitatea
aruncătorului de a executa efortul final (la viteze prea mari, neadecvate, dispare
posibilitatea de a controla efortul final).

Efortul final Obiectivul principal al efortului final este adăugarea la viteza

dobândită în timpul elanului a unei viteze pe care o imprimă atletul (braţul, braţele).
Efortul final implică trei forme de mişcare:
- De ridicare, în care corpul aruncătorului şi obiectul tre ce din poziţie joasă
în poziţie înaltă;
- De translaţie, în care masa corpului şi a obiectului tre ce (se deplasează) de
pe
piciorul drept pe piciorul stâng (pentru dreptaci);
- De rotaţie, în care axa bazinului şi a umerilor se rotesc de la dreapta la
stânga (pentru dreptaci).
Cerinţele generale ale efortului final sunt:
• viteza acumulată de obiect în faza de elan, trebuie păstrată (fără pauză,
înainte
de începerea efortului final);
• deviaţia unghiulară cât mai mica creează premize favorabile unei
acceleraţii
maxime a obiectului;
• traiectoria obiectului aruncat, nu trebuie prelungită în defavoarea unghiului
optim şi a înălţimii maxime de lansare;
• mişcarea de rotaţie are loc o dată cu mişcarea de ridicare-translaţie;
• forţele care intra în acţiune sunt produse în ordine de: contracţia maselor
musculare mari ale picioarelor, bazinului şi mijlocului. Efectul lor creste cu cât
atletul reuşeşte „să depăşească" mai mult obiectul (trenul inferior depăşeşte trenul
superior).
Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii de sprijin pe un picior îndoit.

-9-
Acest moment trebuie redus cât se poate de mult, iar atletul să realizeze trecerea cât mai
rapidă în sprijin bilateral.

- 10 -