Plonjonul

Plonjonul este un element tehnic specific jocului portarului și constă din aruncarea corpului
pentru a prinde sau respinge mingea care vine cu forță și lateral față de poziția portarului.
Plonjonul este indicat în toate cazurile în care portarul nu poate să prindă mingea din poziție
statică sau din deplasare. Portarul se desprinde de la sol, prinde sau respinge mingea in timpul
său după un zbor în aer.
Poziția fundamentală: în așteptarea mingii, portarul trebuie să ia o poziție cât mai
convenabilă. Poziția de “resort” din care portarul se pregatește pentru intervenție permite
declansarea rapidă a acțiunii in vederea oricarui element tehnic. Trunchiul ușor aplecat înainte
din șolduri, genunchii flexați și împinși înainte, picioarele depărtate la nivelul umerilor cea ce
îi favorizează pornirea promptă spre minge. Brațele lăsate in jos, dar flexate din coate la un
unghi de circa 45; palmele orientate in jos, privirea îndreptată în permanență spre minge (la
joc).

Poziția de intervenție devine obositoare dacă se prelungește prea mult timp. Astfel că
portarul intră în asteptare, luând poziția de mai sus, doar în momentele ce anticipează atacul
asupra porții sale.

Orice plonjon, indiferent prin ce procedeu se execută, derulează într-o succesiune

anume, aceleași faze, chiar dacă la viteza jocului spectatorii realizează desfasurarea unui
singur moment.

Fazele plonjonului sunt, în ordinea, urmatoare: elan + desprindere + zbor + prindere

(respingere) + reținere cu protejare-cădere cu amortizare-redresare.

Elanul începe din poziția de plecare, echivalentă cu poziția fundamentală a portarului.

Desprinderea poate avea loc după un pas sau mai mulți pași de elan. În plonjonul lateral
aceștia pot fi pași adaugați sau mai rar, pași încrucișați. În plonjonul frontal, elanul se face
prin pași înainte, normali din punct de vedere biomecanic. În general, in oricare procedeu de
plonjon, portarul utilizează frecvent un elan printr-un singur pas ajutător, realizat cu piciorul
dinspre minge care astfel devine și un picior de bătaie.
M. TRICEPS SURAL

M. triceps sural este un puternic flexor al piciorului.

Acțiune: este un mușchi biarticular, cu fibre lungi, având

acțiune de scurtă durată, dar cu randament maxim.

M. CVADRICEPS

Este cel mai voluminos și mai puternic mușchi al corpului, fiind principalul extensor al
gambei.

Acțiune: m. cvadriceps are un rol de maximă importanță atât în

dinamica articulației genunchiului (mușchiul în întregime) cât și
în statica sa (stabilitatea activă a genunchiului). Mușchiul
drept femural (biarticular) acționează atât asupra articulației
genunchiului cât și asupra articulației coxofemurale.

Acțiunea asupra genunchiului se realizează prin:

 extensia gambei pe coapsă- realizată prin acțiunea tuturor

componentelor, fiind practic de neînlocuit de un alt muschi.
Forța extensiei este de trei ori mai mare decât a tuturor
flexorilor la un loc.

 prin contracția statică, transformă membrul inferior intr-o

coloană rigidă necesară sprijinului, de unde și dezvoltarea mare
a cvadricespului;

 prin contracție dinamică, acționeaza împreună cu ceilalți

mușchi ai triplei extensii, intervenind în toate mișcarile în care genunchiul și întregul membru
flectat, se extinde ridicând trunchiul vertical împotriva gravitației.
M. FESIER MARE

Este cel mai voluminos și mai superficial

mușchi al regiunii fesiere.
Acțiunea m. fesier mare:
 extensor al bazinului pe coapsă
(acțiune principală - punct fix pe coapsă)-
realizând o forță importantă.
 când intregul membru inferior a fost
flectat (tripla flexie), fiind principalul muschi
extensor antigravitațional.

În afara funcțiilor dinamice, are și o

importanta funcție statică, mușchiul fesier
mare fiind inactiv în stațiune verticală.
Intervine doar când corpul este usor înclinat
înainte, împiedicând căderea sa în față (a
trunchiului pe coapsă), prin contracție
statică, cu punct fix pe coapsă.

Desprinderea are loc, fie prin bătaie realizată dupa pasul de elan și cu ajutorul acestuia,
fie de pe loc, printr-o pornire-reflex bazată pe capacitatea proprie a portarului de
autopropulsie instantanee. De fapt, din această capacitate rezultă valoarea principală a
portarului de fotbal. În momentul bătăii se produce o contracție puternică a lanțului triplei
extensii (mușchiul fesier mare, cvadriceps si triceps sural) a membrului inferior asigurând
traiectoria din timpul zborului. Înainte de declanşarea extensiei se produce o flexie în
articulaţiile principale ale membrului inferior de bătaie şi astfel se pune în tensiune lanţul
muscular al triplei extensii, creându-se condiţii mecanice optime de activitate. Se caută
realizarea unui unghi optim de flexie, care condiţionează declanşarea extensiei si maximum
de eficacitate. Lanţul muscular al triplei extensii depune o activitate dinamică de învingere,
care creşte progresiv până la terminarea impulsiei. Pentru a folosi la maximum forţa de
impulsie a muşchilor triplei extensii este necesar, aşa cum arată Gerhard Hochmuth, să existe
o „coordonare a impulsurilor parţiale", adică să coincidă în timp contracţia tuturor grupelor
musculare, în absenţa acestei coordonări şi a contracţiei grupelor musculare, la nivelul
pârghiilor formate de coapsă, gambă sau laba piciorului pot să apară forţe de frânare care
micşorează eficienţa săriturii. Coordonarea impulsurilor parţiale se realizează şi se
consolidează în procesul antrenamentului. Când forţa de contracţie a musculaturii
acţionează singură, imprimă corpului o traiectorie care formează cu orizontala solului un
unghi de impulsie.

Zborul este deplasarea corpului în spaţiu; traiectoria nu poate fi modificată de forţele

interioare, cuprinde întinderea spre minge, respingerea sau prinderea, urmată imediat de
protejarea ei și eventual aducerea spre sine. Mişcările din timpul zborului pregătesc
aterizarea. În faza de zbor, activitatea musculaturii corpului este redusă dar complexă, având
drept scop pregătirea aterizării excepție făcând membrele superioare. Urmează gruparea
segmentelor asupra centrului de greutate și pregatirea pentru cădere-aterizare.

Căderea este aceea în care corpul ia contact cu solul. De cele mai multe ori căderea
are loc pe părțile laterale si moi ale corpului. Contactul cu solul se face începând cu membrul
sau membrele superioar(e), gamba piciorului, coapsa, șoldul, apoi partea laterală a toracelui.
În orice caz căderea deodată cu tot corpul este șocantă pentru portar. Căderea capată și o
regulă tactică atunci când ea se face sub presiunea unui adversar. În acest caz, se completează
printr-o protejare a mingii, printr-o acoperire a ei, efectuată prin interpunerea corpului între
mingea aflată la piept și acest adversar.

Utilizare tactică:

 Din această poziție portarul poate efectua cu usurință orice mișcare pentru a interveni
cu eficiență asupra mingii.

Greșeli frecvente:

 Greutatea corpului nu este repartizată egal pe ambele picioare;

 Corpul nu se află intr-o poziție joasă – genunchii nefiind flexați suficient si orientați
pe direcția mingii;
 Bătaie pe două picioare;
 Căderea pe burtă.