ATLETISM – NOȚIUNI DE BAZĂ

Cu un nume derivat din grecescul athos, care înseamnă competiție, atletismul a

evoluat din preistorie până astăzi diversificându-și provocarile sportive pentru atleți și atlete
de toate vârstele. Manifestarile sportive atletice în forma organizată datează din anul 776
i.Hr., când au loc primele Jocuri Olimpice la Atena, având ca probă principală alergarile pe
pista. Cu timpul, sunt adaugate mai multe probe: alergări pe distante lungi, aruncări cu discul,
cu sulița, sărituri etc.
Atletismul contemporan a apărut în Anglia în anul 1837, când pentru prima dată s-au
petrecut competiţii de alergări pe distanţa de două mile între elevii colegiului din oraşul
Rugby. Mai târziu în programul acestor competiţii a fost introdusă şi alergarea de viteză,
alergarea cu obstacole, aruncarea greutăţii, iar din anul 1851-săriturile în lungime şi înălţime.
În 1864 între universităţile din Oxford şi Cambrige s-au petrecut primele competiţii, care au
devenit tradiţionale. În 1865 s-a format clubul Londonez de atletism, care propaga atletismul,
petrecea competiţii şi atrăgea atenţia la respectarea statutului de amator. Profesionişti erau
consideraţi sportivii, care se ocupau cu munca fizică grea, iar amatori erau numiţii
reprezentanţii castelor superioare
Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi sportului ce cuprinde un sistem de
exerciţii realizat sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, executate
cu scopul dezvoltării fizice armonioase pe de o parte sau obţinerii de performanţe cât mai
înalte pe de altă parte. Este sportul cu cele mai naturale, accesibile deprinderi motrice, care
poate fi practicat în condiţii simple, în aer liber sau în spaţii închise şi care are efecte
favorabile în planul sănătăţii şi motricităţii umane, suport al pregătirii fizice la majoritatea
ramurilor sportive
In prezent, sistemul problemelor atletice, statornicit pe plan mondial, are un caracter
variat şi multilateral, cuprinzând probele de alergări, sărituri, aruncări, probe de marş şi
poliatloane, precum şi crosuri, după cum urmează:
- alergări de viteză 100, 200, 400 m
- alergări de semifond; 800, 1500 m;
- alergări de fond: 3000, 500, 10000 m;
- alergări de mare fond: maraton 42,195 km;
- alergări de garduri: 100 mg; 110 mg; 400 mg;
- alergări de obstacole: 2000, 3000 m obstacole;
- alergări de ştafetă: 4x100 m; 4x400 m;
- marş; 10, 20, 50 km;
- sărituri: lungime; triplusalt; înălţime; prăjină;
- aruncări: greutate, disc, suliţă, ciocan;
- probe combinate: decatlon (100 m, lungime, greutate, înălţime, 400 m, 110 mg,
disc, prăjină, suliţă, 1500 m); heptatlon (100 mg, greutate, înălţime, 200 m, lungime, suliţă,
800 m).
Crosul - probă de fond - se desfăşoară pe distanţe care variază, în funcţie de vârstă şi
sex, de la 1-2 km la 10-12 km şi se organizează pe teren variat sau pe străzile oraşelor în
cadrul unor competiţii speciale, rezervate exclusiv acestor probe.
Atletismul, în afara probelor prezentate, cuprinde şi alte probe şi distanţe de alergare
cum sunt; pentatlon femei, probe ce se desfăşoară la competiţiile de sală.
Atletismul, în ansamblul său, este o ramură sportivă care are la bază întrecerea
individuală şi în unele cazuri întrecerea în echipe. Întrecerea în atletism se caracterizează prin
următoarele:
- în probele de alergări şi marş, sportivul urmăreşte să parcurgă o distanţă dată,
respectând anumite condiţii specifice, într-un timp cât mai scurt;
 - în probele de sărituri, să se desprindă de pe sol, respectând anumite condiţii
specifice, pentru a realiza un zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplu salt) sau cât
mai înalt (la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina);
- în probele de aruncări, să proiecteze greutatea, discul, suliţa şi ciocanul, la distanţă
cât mai mare, respectând anumite condiţii specifice.

ALERGAREA DE VITEZĂ
Obiectul activităţii alergătorului de viteză este acela de a parcurge distanţa respectivă
într-un timp cât mai scurt, de a-şi însuşi şi perfecţiona tehnica probei şi de a-şi rezolva
dezvoltarea calităţilor fizice la un nivel cât mai ridicat.
Cursele de viteză se aleargă în linie dreaptă şi pe turnantă, pe culoare delimitate prin
benzi cu o lăţime de 5 cm. Liniile de start şi de sosire delimitează distanţa foarte exact; pista
nu trebuie să aibă obstacole şi nici o înclinare mai mare decât prevede regulamentul (1/1000
m în sensul alergării şi 1/100 m înclinarea laterală).
Nerespectarea prevederilor regulamentare împiedică omologarea oricărui record.
Pentru efectuarea alergării de viteză, alergătorul întreprinde următoarele acţiuni: porneşte din
startul de jos, la comandă şi aleargă în plină viteză, acesta fiind şi scopul principal al
alergătorului, adică de a parcurge distanţa respectivă în cel mai scurt timp. Alergarea se
desfăşoară în sală (de obicei pe distanţa de 60 m în locul celei de 100 m) şi în aer liber, pe
piste sintetice de diferite compoziţii şi în condiţii atmosferice foarte diferite (căldură, frig,
ploaie, vânt - când direcţia vântului este în sensul alergării şi depăşeşte 2 m/s rezultatele nu se
omologhează, exceptând proba de 400 m).
Probele de viteză clasice sunt: 100 m; 200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în aer liber şi 60
m; 200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în sală.

ALERGAREA DE REZISTENŢĂ
Natura activităţii Descriere Obiectul activităţii alergătorului de rezistenţă îl constituie
parcurgerea distanţei respective într-un timp cât mai scurt pe fondul unei pregătiri cât mai
complexe şi la un nivel cât mai ridicat. Probele de pistă se desfăşoară circular, alergându-se
atât în linie dreaptă cât şi pe turnantă. Cu excepţia probei de 800 m, în care pornirea şi primii
120 m, se aleargă pe culoare, în rest plecarea se face în bloc, atleţii fiind aşezaţi unul lângă
altul înapoia liniei de plecare. Cursele se desfăşoară atât în aer liber, în condiţii atmosferice
dintre cele mai diferite, cât şi în sală.
Probele clasice de rezistenţă sunt următoarele: - probe de stadion: 800 m; 1500 m;
5000 m; 10000 m. - probe de şosea: maratonul (42,195 km) bărbaţi şi femei; - probe de cros
şi alergări pe şosea pe diferite distanţe.
 ALERGAREA PESTE GARDURI
Obiectul activităţii alergătorului de garduri îl constituie alergarea peste cele 10
garduri ale cursei (înălţime 0,762 m şi 0,840 m pentru femei şi 0,914 şi 1,067 m pentru
bărbaţi) dispuse la intervale variabile, în funcţie de lungimea cursei, într-un timp mai scurt,
cât şi activitatea orientată în direcţia însuşirii şi perfecţionării tehnicii alergării de garduri şi
dezvoltarea calităţilor fizice.
Pentru parcurgerea unei curse de garduri, atletul întreprinde următoarele acţiuni:
pornind din poziţia startului de jos aleargă în maximum de viteză până la primul gard şi
efectuează trecerea peste el, ca apoi să parcurgă spaţiul dintre garduri în trei paşi de alergare
(la 100 mg şi 110 mg) sau în mai mulţi paşi (în cursa de 400 mg), iar după trecerea ultimului
gard să continue alergarea pe plat până la trecerea liniei de sosire. Scopul principal al
alergătorului de garduri fiind acela de a parcurge distanţa într-un timp cât mai mic, se cere
acestuia o viteză foarte mare pe plat şi tehnică desăvârşită a trecerii gardului. Cursele de
garduri se desfăşoară în aer liber şi în sală.
Probele clasice de garduri sunt următoarele: 60 mg bărbaţi şi femei, în sală; 100 mg
femei; 110 mg bărbaţi; 400 mg bărbaţi şi femei, probe de stadion.
 ALERGAREA PESTE OBSTACOLE
Regulamentul nu indică modul de trecere peste obstacole. Se poate recurge chiar şi la
ajutorul mâinilor sau se poate trece cu sprijin pe picior. Totuşi, economia de energie şi timp
solicită trecerea obstacolului fără atingerea sa. Aceasta necesită însuşirea unei tehnici care se
apropie de cea a alergării de 400 m garduri. În general, proba de obstacole diferă de cea de
garduri în următoarele aspecte: se aleargă fără a se ţine seama de culoare, iar distanţa dintre
obstacole este mult mai mare decât în alergarea de garduri. Se înţelege că nu mai poate fi
vorba de un număr fix de paşi de alergare. Ca atare, se impune învăţarea atacului obstacolelor
cu ambele picioare, pentru a nu avea probleme în timpul concursului. Pe lângă cele
enumerate mai sus, trebuie să menţionăm făptul că atât factorul oboseală, cât şi trecerea
concomitentă a obstacolelor de către mai mulţi alergători au efect asupra tehnicii de trecere a
acestora. Obiectul activităţii alergătorului de obstacole îl constituie alergarea pe distanţa
respectivă, într-un timp cât mai scurt, cu trecerea obstacolelor şi a gropii cu apă amplasate pe
parcurs. In cursa de 3000 m obstacole se efectuează 28 treceri peste obstacole şi 7 treceri ale
gropii cu apă, iar în cea de 2000 m obstacole 18 treceri peste obstacole şi 5 treceri ale gropii
cu apă. Ca o consecinţă a acestora, alergătorul de obstacole trebuie să îşi însuşească, cât mai
temeinic, tehnica trecerii obstacolelor şi a gropii cu apă şi să îşi dezvolte calităţile fizice.
Cursele se desfăşoară numai în aer liber, în condiţii atmosferice foarte variate,
distanţele standard fiind următoarele: 3000 m obstacole pentru bărbaţi şi 2000 m obstacole
pentru femei.

SĂRITURA ÎN LUNGIME
Este o probă de viteză şi detentă (forţă explozivă) necesitând, pentru efectuare, o pistă
de alergare şi o zonă pentru aterizare (groapă cu nisip). Atletul desfăşoară o activitate de
alergare şi una de săritură după cum urmează:
- alergarea se efectuează pe distanţa de 35-45 m şi este uniform accelerată, cu o
structură a ultimilor trei paşi orientată spre realizarea efortului cerut de parcurgerea în zbor a
unui spaţiu cât mai lung;
- săritura propriu-zisă (zborul) urmează bătăii desprinderii şi se efectuează în diverse
procedee cu paşi în aer întinsă, ghemuită). Scopul principal al săritorului în lungime este
acela de a parcurge în zbor o distantă cât mai mare. Pentru aceasta el are nevoie de viteză
foarte mare, de forţă a musculaturii picioarelor capabile să transforme viteza orizontală în
săritură, ca şi de tehnică. Se aleargă pe suprafeţe acoperite cu material sintetic, atât în sală cât
și în aer liber.

TRIPLUSALT
Triplusaltul este o saritură derivată din săritura în lungime. Scopul acestei sărituri este
de a realiza de la locul de bătaie până la aterizare, o traiectorie orizontală în zbor, cât mai
lungă. Tehnica acestei probe este mai dificilă, mecanismul de bază derulându-se în
urmatoarea ordonare: elanul, bataile, zborurile si aterizarile succesive (pasul saltat, pasul
sarit, saritura in lungime).
Sectorul de triplusalt este standardizat conform regulamentului si contine: pista de
elan, pragul de bătaie și zona de aterizare.
Pista de elan are lungimea de minim 40m si maxim 45 m, cu latime de 1,22m.
Pragul de bataie se afla la nivelul pistei de elan si al zonei de aterizare, plasat la
minimum 11m, de marginea proxima a gropii de nisip si minimum 21m pana la marginea
distala a zonei cu nisip.
Pragul de bataie are aceleasi dimensiuni ca cel de la saritura in lungime, respectiv:
este produs din lemn, vopsit alb, cu lungime de 1,21-1,22m si latime de 20cm. Atasat de
acesta este plansa de plastilina, care se ridica sub un unghi de 30°, fata de pragul propriu zis,
are 1,21-1,22m lungime si 10cm latime.
Spațiul de aterizare il formează zona cu nisip care este aceeași ca de la săritura în
lungime, cu latime minima 2,75m si maxima 3,00m. Zona de aterizare este acoperita cu nisip
fin si umed, la nivelul pragului de bataie.
Structura obligatorie la triplusalt este: pas săltat, pas sărit, săritura în lungime. Acest
fapt obligă săritorul să efectueze prima bătaie la prag pe un picior, pe care de fapt se va
efectua și a doua bătaie, urmând ca a treia bătaie să se efectueze pe celălalt picior.
Ordinea de intrare în concurs este trasă la sorti.
Când sunt mai mult de 8 concurenți, fiecare are dreptul la 3 sărituri și apoi primii 8 au
dreptul la înca 3 sărituri. Dacă sunt 8 sau mai puțin de 8 concurenți, fiecare are dreptul la cate
6 sărituri.
Săritura se masoară de la cea mai apropiată urmă lăsată în zona de aterizare,
perpendicular până la linia de bătaie a pragului.
 SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME
În prezent, tehnica săriturii în înălţime prin procedeul răsturnare dorsală este socotită
cea mai eficientă, de altfel este şi cea mai utilizată. Cu ajutorul ei atleţii au realizat, în ultimii
ani, performanţe cu mult superioare celor obţinute în deceniile anterioare prin alte procedee.
Obiectul activităţii săritorului în înălţime îl constituie trecerea peste ştachetă situată la
înălţimi cât mai mari cât şi totalitatea acţiunilor întreprinse în direcţia însuşirii şi
perfecţionării tehnicii şi a dezvoltării calităţilor fizice. Acţiunile întreprinse de către săritor
pentru realizarea trecerii unei înălţimi sunt următoarele: o alergare accelerată pe distanţa de
15-25 m, terminată cu o desprindere puternică şi precedată de o structură specifică a ultimilor
trei paşi de alergare. Alergarea pe elan se face sub diferite unghiuri, în funcţie de procedeul
de săritură utilizată. Imediat după terminarea fazei de impulsie, atletul este cu totul supus
legii gravitaţiei. Centrul său de greutate descrie o curbă parabolică, iar segmentele corpului
dirijează plasarea centrului de greutate în timpul zborului, căutând să învăluiască ştacheta.
 SĂRITURA CU PRĂJINA
Concurenții se vor lansa în săritură peste o bară orizontală de 4,5 metri, numită
ștachetă, care e susținută de două bare verticale, cu ajutorul unei prăjini. Atleții vor sprijini
prăjina într-o piedică aflată central (o cutie cufundată la sfârșitul pistei de elan), la baza zonei
de aterizare. Ei caută să obțină cea mai mare înălțime fără să doboare bara orizontală.
Toți concurenții au la dispoziție trei încercări la o înălțime, dar pot alege să treacă la o
înălțime mai mare chiar dacă au greșit la înălțimea actuală. Trei ratări consecutive la aceeași
înălțime sau combinație de înălțimi determină eliminarea unui concurent.
Dacă atleții au aceleași rezultate, câștigătorul va fi acela care va avea cele mai puține
greșeli la acea înălțime. În cazul în care concurenții sunt încă la egalitate, câștigătorul va fi
cel care va avea cele mai puține ratări în întreaga competiție. Ulterior, un jump-off va decide
câștigătorul.

ARUNCAREA GREUTĂŢII
Aruncarea greutăţii, ca de altfel şi celelalte aruncări, se încadrează în grupa probelor
tehnice, putând fi considerată însă din anumite puncte de vedere, cea mai dificilă probă de
aruncare.
Obiectul activităţii îl constituie aruncarea greutăţii, ca şi activitatea depusă pentru
însuşirea şi perfecţionarea tehnicii şi pentru dezvoltarea calităţilor fizice. Aruncarea se
efectuează dintr-un cerc cu diametrul de 2,13 m, având în partea dinspre sector un prag înalt
denumit opritoare (servind ca sprijin pentru piciorul de blocare). Pentru efectuarea aruncării,
atletul execută un elan în cerc, într-o structură de mişcare adecvată spaţiului şi punerii
atletului într-o poziţie optimă de aruncare.
Aruncarile se efectueaza dintr-un cerc betonat avînd un diametru de 2,135m; în
jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoara 1,21 - 1,23 m. Sfera
din metal (greutatea) cu care se executa aruncarea este neteda si cantareste 7,260 kg la
barbati, respectiv 4 kg la femei. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare, format în
spaâiul delimitat de un unghi de 34,92s, care are varful în centrul cercului. Sectorul de
aruncare poate fi iarba, zgura sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.
Ordinea in care se desfașoară aruncările este stabilită prin tragere la sorți; concurentul
își începe aruncarea dintr-o pozitie statică și părăsește cercul dupa ce sfera a atins sectorul de
aterizare, ieșind prin partea din spate a cercului.
 Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări; după un tur de trei aruncări, primii 8 atleți
au dreptul la trei încercări suplimentare. Timpul acordat efectuarii unei încercări este de 1
minut. Cea mai lungă aruncare, incluzându-le și pe cele suplimentare, este luată în
considerare în alcătuirea clasamentului final.
Aruncarile sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare;
călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părții superioare a opritoarei, a solului sau a
parții superioare a cercului de metal se va considera o greșeală.

ARUNCAREA SULIȚEI
Aruncarea sulitei este considerată cea mai veche probă atletică, utilizată în scopuri
practice, încă din cele mai vechi timpuri. In Grecia Antică, întrecerile vizau aruncarea cu
sulița, la țintă și la distanță.
Scopul prestației aruncătorului de suliță este de a proiecta obiectul, pe o traiectorie de
zbor cât mai lungă.
Pista de elan are lungimea minimă de 30 m și maximă de 36,5 m și este marcată prin
doua linii albe paralele cu lățimea de 5 cm, depărtate la 4 m, între ele. Aruncarea se
efectueaza fară a se depăsi arcul de cerc, corespunzator unei raze de 8m, și lațime de 7 cm.
Sectorul de aruncare este acoperit cu iarba, zgură sau material ce permite înregistrarea
unei urme. Acesta este delimitat de linii albe late de 5 cm, care formeaza un unghi de 34,92°,
în așa fel încât, dacă marginile interioare ale liniilor albe ar fi prelungite, ele ar trece prin
centrul cercului.
Sulita este compusa din trei părți, respectiv: varf, corp si manșon. Corpul este neted,
metalic cu vârful ascuțit și manșonul alcatuit dintr-un șnur răsucit compact în jurul corpului,
în partea mediana a sulitei. Corpul sulitei pentru probele masculine (seniori), masoara 2,60-
2,70m si cantaresc 800g; in probele feminine (senioare), sulita are lungimea de 2,20-2,30m si
cântarește 600g.
Aruncarea sulitei este valabila numai daca aceasta s-a eliberat, prin azvarlire. Nu este
admisa folosirea manusilor la aruncarea sulitei.
Ordinea începerii încercărilor este stabilită prin tragere la sorți. In clasament fiecare
concurent va fi creditat cu cea mai lungă aruncare, dintre toate încercarile înregistrate.
O incercare este valabilă și măsurată, numai dacă vârful capului metalic atinge solul,
înaintea oricarei alte părti din restul suliței. De asemenea, vârful suliței trebuie să cadă astfel,
încat să atingă solul în interiorul marginilor sectorului de aruncare. Pentru a fi o aruncare
valabilă, concurentul nu are voie sa părăsească pista de elan, înainte ca sulița să fi atins solul.
In cazul în care în concurs sunt mai mult de opt aruncători, primii opt care au obținut
cele mai bune rezultate, vor avea dreptul la trei încercări suplimentare. In cazul în care
numărul concurentilor este opt sau mai mic, toti aruncatorii au dreptul la câte șase încercări în
concurs.

ARUNCAREA DISCULUI
Una dintre cele mai vechi și reprezentative probe atletice este considerată aruncarea
discului. Cele mai sugestive imagini ale practicii exercitiilor atletice din antichitate sunt cele
care reprezintă atleți discoboli.
Sportivii aruncă un disc metalic care cântărește 2 kg pentru bărbați și 1 kg pentru
femei, cu un diametru de 22 cm pentru bărbați și 18 cm pentru femei, pe cât posibil,
rămânând în interiorul unui cerc cu diametrul de 2,5 metri.
Pentru ca aruncarea să fie măsurată, discul trebuie să aterizeze în interiorul unui sector
marcat, iar sportivul nu trebuie să părăsească cercul înainte ca discul să aterizeze. Ieșirea are
loc numai prin jumătatea din spate a cercului.
Aruncătorul face, în mod obișnuit, o rotație și jumătate înainte de a elibera discul.
Atleții vor arunca de obicei de trei sau șase (în finală) ori într-o competiție. În caz de
egalitate, câștigător va fi atletul cu următoarea cea mai lungă aruncare.
 ARUNCAREA CIOCANULUI
Sportivii aruncă o minge metalică (care cântărește 7,26 kg pentru bărbați și 4 kg,
pentru femei) de care este atașată de o sârmă de oțel, nu mai lungă de 1,22 metri, rămânând în
interiorul unui cerc cu diametrul de 2,13 metri.
Pentru ca aruncarea să fie măsurată, discul trebuie să aterizeze în interiorul unui sector
marcat de 35 de grade, iar sportivul nu trebuie să părăsească cercul înainte ca discul să
aterizeze. Ieșirea are loc numai prin jumătatea din spate a cercului.
Aruncătorul face, în mod obișnuit, o rotație și jumătate înainte de a elibera discul.
Atleții vor arunca de obicei de trei sau șase ori într-o competiție. În caz de egalitate,
câștigător va fi atletul cu următoarea cea mai lungă aruncare.

PROBELE COMBINATE
Poltatlonul atletic este o probă atletică complexă. El este constituit dintr-una sau mai
multe probe de alergări, sărituri şi aruncări. Poliatlonistul desfăşoară o activitate complexă în
direcţia însuşirii şi perfecţionării tehnicii probelor ce compun poliatlonul, cât şi în scopul
dezvoltării calităţilor fizice.
Pentru desfăşurarea probei de concurs sunt necesare materialele, obiectele şi
echipamentul descris la probele individuale. Cu alte cuvinte, pe linia echipamentului,
poliatlonistul va dispune de o adevărată colecţie, însumând echipament pentru alergări,
sărituri şi aruncări.
Probele combinate clasice sunt următoarele:
- Decatlonul pentru bărbaţi
- Heptatlonut pentru femei.
Decatlonul cuprinde următoarele probe: 100 m, săritura în lungime, aruncarea
greutăţii, săritura în înălţime, 400 m (probe ce se desfăşoară în primea zi), 110 mg., aruncarea
discului, săritura cu prăjina, aruncarea suliţei şi 1500 m (probe ce se desfăşoară în a doua zi
de concurs).
Heptatlonul cuprinde următoarele probe: 100 mg, săritura în înălţime, aruncarea
greutăţii, 200 m, săritura în lungime, aruncarea suliţei şi 800 m. În concursurile de sală, pe
plan internaţional, se concurează la următoarele probe: - heptatlon bărbaţi, compus din: 60 m,
lungime, greutate, înălţime, 60 mg, prăjină, 1000 m; - pentlaton femei, compus din: 60 mg,
înălţime, greutate, lungime şi 800 m.