1. Descrieți pe scurt etapele învățării tehnicii unei probe atletice.

Tehnica - totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al

eficienţei. Totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce asigură posibilitatea
practicării unei probe atletice prin forma şi conţinutul lor (Tatu, Plocon, 2003,
p.30). Componentele tehnicii: element tehnic, procedeu tehnic, stil.

Elementul tehnic- structura motrică fundamentală ce stă la baza practicării

unei probe din atletism: săritura în lungime, aruncarea discului (Dragnea, Mate-
Teodorescu, 2002).

Procedeul tehnic „desemnează o structură motrică concretă sau modul

particular de efectuare al elementului tehnic”. „Mecanisml de bază al procedeului
tehnic reprezintă succesiunea logică de acte motrice, obiectiv necesare în vederea
efectuării eficiente a acestuia” (Dragnea, Mate-Teodorescu, 2002). Procedeul
tehnic este o structură motrică concretă prin care se exprimă proba respectivă. Ex:
elementul tehnic sau proba de săritura în înălţime se exprimă prin procedeul
răsturnare dorsală, foarfecă, răsturnare ventrală.

Stilul - modul particular (amprenta) de efectuare a unui procedeu tehnic (A.

Dragnea, S. Mate-Teodorescu, 2002), stilul "fosburry" a devenit procedeu de
exprimare a săriturii în înălţime.

Învăţarea procedeelor tehnice se realizează prin mai multe tipuri de învăţare

(Ardelean, 1993):

1. învăţarea senzorio-motrică- modificarea comportamentului în funcţie de

condiţiile concrete de antrenament şi concursuri;

2. învăţarea motrică - formarea stereotipului dinamic pe baza

comportamentelor senzoriale, kinestezice;

3. învăţarea inteligent motrică - învăţarea prin descoperire.

Etapele învăţării tehnicii unei probe atletice: -etapa informării şi a formării

reprezentative - este învăţarea iniţială când sportivul îşi creează imaginea tehnică
pe baza informaţiilor şi acţionează în funcţie de capacitatea de efort, nivelul
calităţilor motrice şi al sistemului de deprinderi motrice;
 -etapa mişcărilor grosiere - mişcările inutile şi cele greşite sunt eliminate pe
baza indicaţiilor date de profesor;

-etapa coordonării fine şi consolidării şi perfecţionării procedeelor tehnice -

prin repetarea deprinderii în condiţii îngreuiate cu viteză mare de execuţie (T.
Ardelean, 1993).

Priorităţi metodice privind învăţarea tehnicii:

-stabilirea de exerciţii pentru fiecare categorie (începători, avansaţi etc);

-să se ţină seama de înclinaţiile şi opţiunile elevului;

-tehnica să fie în strânsă legătură cu exigenţa competiţiilor;

-individualizarea pregătirii tehnice şi stabilirea de structuri de exerciţii

specifice de către profesor sau antrenor.

Cauze care pot îngreuna sau înfrâna învățarea:

- un număr mare de informaţii;

- oboseala fizică accentuată;

- informaţie incompletă;

- lipsa motivaţiei din partea elevului;

- neconcordanţa între nivelul de aspiraţie şi capacitatea de moment a

sportivului;

- utilizarea unor materiale şi aparatura necorespunzătoare

Tehnica alergărilor

Structura pasului alergător (p.a.) p.a.=unitatea ciclică a alergării.

Pasul alergător cuprinde: 1. pasul alergător dublu - totalitatea acţiunilor

atletului cuprinse între două momente identice pe acelaşi picior de sprijin. 2. pasul
alergător simplu - totalitatea acţiunilor cuprinse între două sprijine succesive pe
picioare opuse.
 Ciclul pasului alergător dublu cuprinde două faze:

1. Perioada de sprijin

Perioada de sprijin - corpul atletului se găseşte în contact cu solul, când pe un

picior când pe celălalt.

Faza de amortizare - începe când apare acţiunea oblică asupra solului

(datorită vitezei de deplasare şi a şocului rezultat la terminarea zborului odată cu
luarea contactului cu solul).

Proiecţia perpendiculară a CGG cade înapoia locului de contact. Forţa de

reacţie a reazemului orientată oblic sus înapoi exercită o acţiune negativă asupra
vitezei de alergare (ca frână).Raţiunea tehnicii în faza de amortizare constă în
reducerea rezultantei tangenţiale prin diminuarea direcţiei oblice a contactului cu
solul şi, deci, micşorarea distanţei dintre punctul proiecţiei CGG şi punctul de
contact cu solul. Contactul cu solul poate fi pe pingea, pe toată talpa, pe călcâi.
Faza momentului verticalei - este momentul când CGG al corpului se află pe
aceeaşi verticală coborâtă pe suprafaţa de sprijin; presiunea exercitată de corpul
atletului pe sol va crea o forţă de reacţie a reazemului, egală cu greutatea corpului.
Faza de impulsie - CGG descrie în plan sagital un arc de cerc ascendent; începe
din momentul depăşirii verticalei şi durează până când laba piciorului se desprinde
de pe sol. Forţa care acţionează asupra forţei reazemului, acţionează orientată oblic
în sus şi înainte şi este mai mare cu cât distanţa dintre punctul de sprijin al
piciorului pe sol şi punctul în care verticala coborâtă din CGG pe sol este mai
mare. Forţa de reacţie a reazemului este paralelă cu solul şi acţionează în direcţia
alergării. Acest fapt este singurul pozitiv în ciclul pasului alergător. Forţa
tangenţială a reazemului este mai mare cu cât micşorăm unghiul de impulsie şi
prin mărirea forţei de impulsie care se realizează prin creşterea forţei musculare.
( D. Alexandrescu, T. Tatu, T.Ardelean 1983)

2. Perioada de pendulare (după T. Tatu, E. Plocon, 2003,p.34.35)

Perioada de pendulare începe când faza de impulsie se termină şi piciorul
alergătorului părăseşte solul. Perioada de pendulare cuprinde trei faze:
faza de oscilaţie posterioară (faza pasului posterior), începe când piciorul
de sprijin se ridică de pe sol, se pendulează posterior pe o traiectorie care
diferă în funcţie de tipul de alergător şi de tipul de alergare, se încheie
 când alergătorul ajunge în momentul verticalei, corespunzător piciorului
opus; - faza (momentul) verticalei - este momentul când se încrucişează
picioarele pe traiectorii diferite ; - faza de oscilaţie anterioară (faza
pasului anterior), durează până la următoarea perioadă de sprijin. Coapsa
piciorului pendulant se ridică până la orizontală. După Dach, 1986,
Colloque "Sprint" Paris 22-23.11.1986, citat de T. Ardelean, 1991, avem:
1.tc = timp de contact care depinde de: - forţa gambei; - tehnica de
alergare (intenţia de a alerga pe gambă "avant pied" şi de a rezista la
strivire). - reprezintă 40% din timpul total al unui fuleu; - bazinul
parcurge în timpul tc o distanţă aproape egală cu lungimea piciorului. 2.tz
= timp de zbor care depinde de tehnica de alergare: [piciorul liber trebuie
să parcurgă cea mai scurtă traiectorie posibilă, respectând un ciclu de
picior corect]. tz = 60% din timpul total al unui fuleu. ) dintre cele două
coapse trebuie să fie cât mai mic- unghiul gama ( posibil ca să nu lase
impresia că se sare în alergare (120≈125º); - unghiul alfa (α) dintre
gambă şi coapsa piciorului de sprijin nu se deschide complet pentru a da
o impulsie la sfârşitul fazei de sprijin (170-175º);

- unghiul beta (β) dintre gambă şi laba piciorului de impulsie trebuie să cadă la 50-
55º pentru a permite ca unghiul gama să crească la 120º pentru ca genunchiul să fie
mai sus.

Pentru maximizarea acceleraţiei şi implicit creşterea vitezei orizontale sunt

importante următoarele aspecte:

-sportivul, ca să fie capabil să aplice forţa de extensie a şoldului pe o direcţie

liniară, trebuie să:

minimalizeze contactul cu solul în timp ce creşte producerea de forţă, să

menţină o poziţie corectă a trunchiului, scăzând rotările părţii superioare a corpului
pe parcursul alergării şi să crească forţa de extensie a şoldului realizată de muşchii
ischiocrurali şi gluteal;

-o problemă comună tuturor atleţilor care se antrenează pentru sprint este o

ineficientă mişcare laterală pe tot parcursul fazei de zbor (sau păşire), în special
după împingere şi pe parcursul revenirii piciorului chiar sub şold (muşchiul
gluteal); această mişcare laterală trebuie înlăturată, deoarece de obicei conduce la o
rotare excesivă a şoldului şi la o limitare a forţei membrelor inferioare, ducând la o
tehnică ineficientă şi implicit la o încetinire a fazei de acceleraţie;

-o altă limitare tehnică a eficienţei accelerării în sprint este o blocare a

conducerii directe a extensorilor coapsei (gluteal şi ischiocrurali) când atletul
accentuează ridicarea genunchiului (flexia coapsei), în credinţa că o ridicare mai
înaltă a genunchiului este importantă pentru performanţa în sprint.

Ae, M. Ito., M. Suzakb, 1992, într-un studiu realizat pe sprinteri, în proba

de 100mp, au evidenţiat că diferenţa majoră dintre atleţii de performanţă şi
începători a fost frecvenţa vitezei de extensie a coapsei, fără nici o diferenţă între
viteza de flexie a coapsei la cele două grupe (începători şi performeri).

Căderea centrului de greutate, determinată de o înclinare pe spate a părţii

superioare a trunchiului poate accentua o mişcare prea înaltă a genunchiului,
această poziţie determinând imposibila aplicarea forţei de extensie a coapsei la o
mai mare categorie de mişcări, ceea ce conduce la scurtarea pasului de alergare şi
la o scădere a acceleraţiei.

 după 45% din faza de sprijin în timpul alergării, muşchii gleznei şi

genunchiului generează crescător o putere mai mare, care permite o extensie
explosivă a piciorului; puterea de vârf a genunchiului a avut loc în jurul
momentului de 73% din faza de sprijin;
 puterea de vârf a flexorilor plantari s-a produs în jurul valorii de 85% din
faza de sprijin; după 45% din faza de sprijin, predomină extensia membrului
inferior când, RF şi GAS au fost în stare să transfere energia de la extensorii
şoldului la genunchi şi de la extensorii genunchiului la articulaţia gleznei;
energia transferată de RF de la şold la genunchi a fost de 72,6 ± 14,5J, care
de fapt reprezintă 34,4 ± 5,6% din lucrul net al articulaţiei genunchiului;
 transferul de energie al muşchiului GAS, de la genunchi la gleznă a fost de
20,6 ± 3,6J reprezentând 24,9 ± 7,3% din lucrul net al articulaţiei gleznei;
 muşchii biarticulari par a avea un rol important în transferul energiei de la
articulaţia proximală, produsă de muşchii monoarticulari la articulaţia
distală;
 segmentele distale, cu muşchi cu fibre mai scurte şi tendoane mai mari, se
potrivesc cu contracţiile rapide de viteză. Aceste caracteristici, asociate cu
 mecanismul de transfer al muşchilor biarticulari, permit un produs eficient
de mare putere la articulaţiile distale implicate în efortul de accelerare a
sportivului.

Oscilaţiile corpului „În timpul alergării C.G.G. al corpului şi trunchiul nu au

o deplasare liniară, ci prezintă oscilaţii care sunt determinate de contactul
alternativ al picioarelor cu solul, contact care, la trecerea de pe un picior pe
celălalt, este întrerupt prin faza de zbor, precum şi datorită coordonării inverse
dintre mişcarea braţelor şi a picioarelor” (T.Tatu, E. Plocon, 2003, pag. 36).
Aceiaşi autori clasifică oscilaţiile astfel:

Oscilaţiile verticale au loc în plan sagital şi sunt provocate de direcţia 

oblică a forţei de impulsie. Oscilaţiile verticale sunt puse în evidenţă prin
variaţiile de înălţime ale creştetului capului. Ele sunt mai ample la pasul
alergător cu viteză mai mică, media oscilaţiilor fiind de 8-12, 6-8cm, 4-6cm.
Creşterea amplitudinii denotă un pas «săltăreţ».

Oscilaţiile laterale au loc în plan frontal, diametrul bazinului în plan  frontal

e mai mare, iar tălpile prezintă între ele o depărtare mai mare la fiecare sprijin
pe sol. Ele se pot atenua prin luarea contactului cu solul pe axa alergării. 1