** Obiectul pedagogiei preșcolare. Învățământul preșcolar.

Managementul Grădiniței de
preșcolari.

Pedagogia generală studiază legile, problemele și strategiile esențiale și generale

ale fenomenului instructiv-educativ în întregul și varietatea lui, disciplină care orientează
conceperea, proiectarea și desfășurarea învățământului în anasamblul său.

Pedagogia preșcolară studiază legile și strategiile educaționale în raport cu

specificul pregătirii educatoarelor și al procesului instructiv-educativ al preșcolarilor în
grădinițele de copii1.

Abordând didactica preșcolară în concepție sistemică cu privire la ceea ce este

școala, vom avea permanent în vedere: structura, procesul și produsul.

Preocuparea se centrează pe specificitatea determinată de particularitățile vârstei

preșcolare.

Grădinița reprezintă un ansamblu structural iar preșcolarul, privit din

perspectiva altui ansamblu structural(unitatea vârstelor), capătă semnificația unui element al
procesului instructiv-educativ organizat pe baze metodico-științifice în grădiniță.

Având în vedere palierul larg de activități al grădiniței și nevoile unui mod

specific de a acționa în fiecare gen de activitate, din didactica generală s-au desprins
didacticile speciale sau metodicile.

Didactica învățământului preșcolar este și trebuie să rămână o teorie științifică care

în viziune sistemică, descriptiv, dar și prescriptiv,să îndrume activitatea educatorului.2

Cercetarea și practica tot mai evoluată a învățământului preșcolar au demonstrat

convingător pentru familii și pentru societate rolul acestuia în democratizarea generală a
învățământului, în înaintarea pe calea egalizării șanselor de reușită preșcolară și socială. 3

Definit în termeni generali conținutul învățământului are înțelesuri care vizează

substratul filosofic incontestabil al procesului didactic, proces reductibil la transmiterea și

1 Bontaș, Ioan(1998), Pedagogie, Editura All Educațional, pag.24

2Popescu, Eugenia, (1994), Pedagogie preșcolară- Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , București,
pag. 5
3Mateiaș, Alexandra, (2003), Pedagogie pentru învățământul preprimar, Editura Didactică și Pedagogică, R.A,
pag. 3
însușirea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor și atitudinilor, a cunoștințelor și
capacităților. 4

Conținuturile educației reprezintă un corp de cunoștințe, know-how, valori și

atitudini care se concretizează în programe de învățământ și sunt diferențiate în funcție de
scopuri și obiective stabilite de societate prin intermediul școlii.

Conținuturile curriculare reprezintă un set de valori selecționate din cunoașterea

savantă, din practicile sociale și din cultura școlară sui generis, acumulate de societate până la
moment de referință, și care sunt integrate în sistemul curriculumului preșcolar/ școlar/
universitar/ postuniversitar.

Termenul de curriculum provine din limba latină, unde înseamnă alergare, cursă.

Curriculum desemnează ansamblul coerent de conținuturi , metode de învățare și

metode de evaluare a performanțelor școlare, organizat în vederea atingerii unor obiective
determinate.

În sens restrâns, curriculum desemnează anasamblul documentelor de tip reglator

sau de altă natură în cadrul cărora se consemnează experiențele de învățare.5

Selectarea conținutului învățământului preșcolar este o problemă de mare

responsabilitate didactică.

În grădinița de copii cunoașterea nu se poate menține în exclusivitate la nivelul

empirismului. În selecția de ansamblu a conținutului învățământului preșcolar, trebuie să se
țină seama și de criteriile psihologice, dar și de caracteristicile psihofizice specifice vârstei.

O bună programare a conținutului învățământului preșcolar presupune alegerea

diferitelor categorii de cativitate, organizarea după considerente didactice a conținutului și
materializarea acestei organizări în diferite documente specifice învățământului.6

4 Popescu, Eugenia, (1994), Pedagogie preșcolară- Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , București,
pag. 30
5Cucoș, Constantin(1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom,
pag. 101-105
6Popescu, Eugenia, (1994), Pedagogie preșcolară- Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , București,
pag. 33-34
 Ca primă treaptă a învățământului, care tinde să se generalizeze, învățământul
preșcolar este conceput în viziune sistemică, având o structură, desfășurând un proces și
generând un produs specific.7

Privită structural, didactica preșcolară este centrată pe specificul vârstei preșcolare,

de la 3 la 5-6 ani, pe care instituția în care se realizează pregătirea copilului pentru școală-
grădinița de copii- organizată pe 2 niveluri de învățare: Nivelul I- Grupa mică- 3- 4 ani,
Mijlocie- 4-5 ani; Socializare și adaptare; Nivelul II, Grupa Mare- 5-6 ani, Pregătire pentru
școală.

Vârstele mici până la pubertate inclusiv se caracterizează printr-o dezvoltare fizică

progresivă intensă. Concomitent cu dezvoltarea anatomofiziologică, cu evoluția ascendentă
structural-funcțională a creierului îndeosebi, se dezvoltă și particularitățile psihice și acționale
ale copiilor.

Desigur, nivelul și calitatea particularităților psihice și acționale sunt determinate în

măsură importantă de influența agenților socio-educaționali, viața și educația din familie,
viața și educația preșcolară.8

Atenția, memoria, gândirea, imaginația, curiozitatea, spiritul de imitație, motivația,

ca și procese cognitive, procesele afective, procesele acțional- comportamentale, sunt de
asemenea în continuă dezvoltare și formare punându-și amprenta pe dezvoltarea personalității
preșcolarului, în perioada preșcolară, copilul achiziționând importante capacități și
competențe.

Educația intelectuală, componentă integrată a dezvoltării armonioase, dobândește în

grădiniță o importanță deosebită pentru că acum se produce începutul deschiderii către
cunoaștere a copilului, pentru adaptarea la condițiile de viață prin constituirea reacțiilor
adecvate la stimuli externi și interni.

Realizarea unui proces de învățare dirijată, preponderent prin joc și bazându-se pe

curiozitatea vie și pe spiritul de imitație al copilului, ajută dezvoltarea gradată a intelectului și
oferă posibilitatea de exprimare a conținutului gândirii prin intermediul limbajului.

În concepția modernă asupra educației preșcolare, învățarea dirijată se împletește cu

învățarea spontană, ambele forme impulsionând dezvoltarea inteligenței și socializarea.

7Voiculescu, Elisabeta, (2003), Pedagogie Preșcolară, Editura Aramis, pag. 11

8Bontaș, Ioan, (1998), Pedagogie, Editura All Educațional S. A. , pag. 49- 51
 Activitatea este elementul de bază în educația intelectuală a preșcolarului, ea oferind
prilejul dobândirii experienței cognitive și stimulării inițiativei personale.9

Conținutul învățământului preuniversitar este asigurat prin Curriculumul național.

Curriculumul național este ansamblul coerent al planurilor-cadru de învățământ, al
programelor și al manualelor școlare din învățământul preuniversitar. Acest ansamblu
cuprinde o componentă comună pentru toate școlile de același tip și o altă componentă aflată
la decizia școlii.

Planurile-cadru de învățământ cuprind disciplinele obligatorii, opționale și facultative,

precum și numarul minim și maxim de ore aferent fiecăreia dintre acestea.

Programele școlare stabilesc pentru fiecare disciplină din planul de învățământ

obiectivele instructiv-educative și formative ale disciplinei și evidențiază conținuturile
fundamentale de ordin teoretic, experimental și aplicativ, oferind orientări metodologice
generale pentru realizarea acestora.

Planurile-cadru de învățământ și programele școlare pentru învățământul preuniversitar

se elaborează de comisiile naționale de specialitate, fiind coordonate și avizate de Consiliul
Național pentru Curriculum, și se aprobă de catre ministrul educației naționale.

În unitățile de învățământ se utilizează numai manuale școlare aprobate de Ministerul

Educației Naționale.

În unitățile de învățământ preuniversitar se pot utiliza manuale alternative. Cadrul didactic

are dreptul de a recomanda elevilor un anumit manual, pe baza criteriilor stabilite de
Ministerul Educației Naționale.

Obiectivele specifice în evaluarea procesului instructiv-educativ pe fiecare nivel de

învățământnt se stabilesc prin standarde aprobate de Ministerul Educației Naționale.10

Din 2008 învățământul preșcolar dispune de un nou instrument cadru ” Curriculum-ul

pentru învățământul preșcolar”.

9Voiculescu, Elisabeta, (2003), Pedagogie Preșcolară, Editura Aramis, pag. 12

10Legea nr. 84/1995, TITLUL III: Conținutul învățământului,CAPITOLUL I: Învățământul
preuniversitar,Articolele 127 și 128
 Curriculumul pentru învățământul preșcolar prezintă o abordare sistemică în vederea
asigurării :

 continuității în interiorul aceluiași ciclu curricular

 interdependenței dintre disciplinele școlare și tipurile de învățare din învățământul
preșcolar
 deschiderii spre module de instruire opționale11.

Acesta detaliază pe larg domeniile de studiu, temele anuale, sugestii de conținuturi ale
învățării, exemple de comportamente, sugestii și modele de teme săptămânale și proiecte
tematice.

Scopurile educației preșcolare sunt orientate spre întregirea și accelerarea formării unor
capacități ce conturează personalitatea, în raport cu specificul vârstei cronologice și
individuale, urmând deschiderea orizontului cultural și pregătirea copilului pentru școală.

Din perspectiva punerii unei temelii solide viitoarei personalități dinamice, creatoare,
active, așa cum este prefigurată în finalitățile educației, grădinița de copii, împreună cu
familia și cu societatea civilă își conectează eforturile pentru asigurarea unui învățământ de
calitate, cu valențe preponderent formative, eficient și centrat pe trebuințele copiilor.

Educația preșcolară instituționalizată contribuie alături de cea din familie la

sedimentarea primei trepte a edificiului personalității, ea fiind urmată de educația școlară,
desigur ambele, pe tot parcursul vieții fiind completate de influența mediului social. Ea nu se
reduce la pregătirea intelectuală, ci reprezintă mai cu seamă educația simțurilor, a comportării
civilizate, a stăpânirii de sine, a voinței, a creativității și autonomiei personale, a atitudinii
pozitive față de semeni și de mediul ambiant.12

Din combinarea criteriului ” relația educator-educat” cu criteriul ” numărul de copii

educați”, rezultă următoarele forme de organizare a activității procesului de învățământ din
grădiniță:

 activitatea comună, frontală, în care educatoarea conduce activitatea întregii grupe de

copii
 activitatea unui grup mic, condusă de educatoare
 activitatea unui singur copil, condusă de educatoare
 activitatea unui grup mic de copii, în care aceasta nu intervine, până la sfârșit;

11Curriculum pentru Învățământul preșcolar, (2009), Editura Didactica Publishing House, București, pag. 11
12Voiculescu, Elisabeta, (2003), Pedagogie Preșcolară, Editura Aramis, pag. 14/15
  activitatea independentă a unui copil, care poate să fie sau nu controlată de
educatoare.13

Activitatea din grădiniță are caracter organizat, sistemic, fiind subordonată obiectivelor
formării personalității copilului.

Jocul domină ca și formă de activittae și metodă de educare, dar este completat și de

alte activități ce se apropie oarecum de învățarea școlară și de activitățile la alegere și
opționale.

Îmbinarea armonioasă a tuturor tipurilor de activitate, în acord cu prevederile

documentelor oficiale, va face posibil un învățământ preșcolar de calitate. Tipurile de
activități trebuie concepute ca un ansamblu unitar, cu orientare spre finalitatea învățământului
preșcolar: pregătirea copilului pentru o integrarea activă în viața școlară, stimularea
independenței și libertății de manifestare, educația timpurie a acestuia pentru integrare socială
și afirmare personală.14

Legea învățământului nr 84/1995 prevedea generalizarea treptată a grupei

pregătitoare pentru școală, astfel încât rata de înscriere a copiilor la grădiniță a crescut anual.
Anul 2000 a adus o nouă viziune despre educația preșcolară, văzută în cadrul programului
educațional” Organizarea învățământului preprimar”, iar după anul 2002 a fost inființat
programul ” Generalizarea grupei mari pregătitoare în învățământul preșcolar românesc.

În perioada 2005-2006, a fost elaborată strategia Ministerului Educației și Cercetării

în domeniul educației timpurii, cu sprijinul UNICEF.15

Potrivit legii educației naționale aprobate de guvern în 12 aprilie 2010, grupa

pregătitoare de la grădiniță devine clasa pregătitoare și este preluată de învățământul primar.
În vederea asigurării calității educației și a optimizării gestionării resurselor, unitățile de
învățământ și autoritățile administrației publice locale pot decide înființarea consorțiilor
școlare printr-un parteneriat contractual între instituțiile de învățământ.

13Mateiaș, Alexandra, (2003), Pedagogie pentru învățământul preprimar, Editura Didactică și Pedagogică, R.A,
pag. 6
14Lespezeanu, Monica( 2007), Tradițional și modern în Învățământul Preșcolar Românesc, Editura Omfal
Esențial, București, pag. 11/13
15Curriculum pentru Învățământul preșcolar, (2009), Editura Didactica Publishing House, București, pag. 8
 Conform Regulamentului de organizare și funcționare a învățământului
preșcolar, în cuprinsul celor 59 de articole, se reglementează toate reperele de urmat în ceea
ce privește acest nivel de învățământ.

Astfel, în România, învățământul preșcolar face parte din sistemul național de

învățământ și este integrat în structura învățământului preuniversitar.

Învățământul preșcolar este coordonat de Ministerul Educației Naționale și este

organizat în conformitate cu prevederile legii educației naționale. El se realizează în baza
principiilor democrației, al drepturilor copiilor la educație și la protecție, indiferent de
condiția socială, materială, de sex, rasă, naționalitate, apartenență politică sau religioasă a
părinților.

În România, învățământul preșcolar de stat este gratuit. Organizarea și funcționarea

acestuia se desfășoară conform standardelor cuprinse în documentele naționale și
internaționale: pacte, tratate, convenții și protocoale cu privire la drepturile și educarea
copiilor la care România a aderat, respectându-se în același timp prevederile Constituției
României.

Învățământul preșcolar asigură dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a

personalității copilului, oferind șanse egale de pregătire pentru școală tuturor copiilor care
frecventează grădinița, potrivit ritmului și trebuințelor sale, sprijinind formarea autonomă a
acestuia, derulându-se în unități școlare numite grădinițe, ce pot avea sau nu personalitate
juridică.

Educația preșcolară asigură stimularea diferențiată a copilului în vederea dezvoltării

sale în plan intelectual, socio-afectiv și psihomotric, ținând cont de particularitățile specifice
vârstei, inclusiv a celor cu nevoi speciale, care au nevoie de recuperare.

Prin Ordinul Ministrului nr. 4321/31.08.1999, privind adoptarea programelor ,,

Organizarea învățământului preprimar, grădinița este considerată treaptă de pregătire
preprimară.

Pregătirea pentru școală a copiilor se realizează ca proces global, armonios și unitar

constituit, care vizează nu numai volumul de cunoștințe, ci, în egală măsură, toate capacitățile
care definesc dezvoltarea integrală a personalității copilului.
 Principiile generale care stau la baza organizării și funcționării învățământului
preșcolar sunt:

 principiul asigurării integrale a drepturilor copilului

 principiul asigurării serviciilor sociale pentru copiii aflați în situații speciale
 principiul cooperării cu familia și comunitatea locală
 principiul asigurării respectului față de copil.

În toată activitatea desfășurată în învățământul preșcolar se respectă drepturile

copilului la joc, ca formă de cativitate, metodă, procedeu și mijloc de realizare a demersurilor
educative.

Învățământul preșcolar cuprinde instituții de stat și particulare de profil, care se

organizează și funcționează în conformitate cu Legea Învățământului, cu Regulamentul
Învățământului particular, precum și ale celorlalte prevederi în vigoare.

Organizat în grădinițe de copii, acesta cuprinde preșcolari cu vârste cuprinse între 3 și 5-

6 ani.

Grădinițele de copii sunt înființate de către Inspectoratele Școlare județene, agenți

economici, persoane juridice, precum și persoane fizice, în condițiile legii și cu acordul
inspectoratului școlar.

Învățământul preșcolar se organizează de regulă, pe grupe constituite după criteriul de

vârstă al copiilor sau după nivelul de pregătire, dezvoltare globală al acestuia, putând exista ,
în situații specifice și grupe combinate sau integrate conținând copii cu cerințe speciale.

Formele de organizare după care funcționează o grădiniță sunt :

 grădinițe cu program normal/ 5 ore zi-asigură educația și pregătirea copiilor pentru

școală și viața socială
 grădinițe cu program prelungit/ 10 ore zi, care asigură educația și pregătirea
corespunzătoare a copiilor pentru școală și pentru viața socială, precum și protecție,
hrană, supraveghere și odihnă.
 grădinițe cu program săptămânal, care asigură educația și pregătirea corespunzătoare a
copiilor pentru școală și pentru viața socială, precum și protecție, hrană, supraveghere
și odihnă, celor proveniți din medii sociale și familii defavorizate, pe durata unei
săptămâni.
 Grupele de preșcolari se constituie și cuprind în medie 15 copii, dar nu mai puțin de 10,
și nu mai mult de 20.

La organizarea grădiniței și a grupelor de preșcolari se respectă prevederile în vigoare

referitoare la spațiul alocat sălilor de grupă, la terenurile destinate jocurilor și activităților în
aer liber, la mobilierul și instalațiile necesare asigurării condițiilor de funcționare igienico-
sanitare și de securitate pentru viața și sănătatea copiilor.

Grădinița funcționează ținând cont de principiul educației globale și individualizate,

principiul asigurării integrale a drepturilor copiilor, principiul asigurării serviciilor sociale
pentru cei aflați în situații speciale, principiul cooperării cu familia, comunitatea locală,
precum și principiul asigurării respectului față de copil.

Inspectoratele școlare, cu sprijinul Ministerului Educației Naționale, în cooperare cu

autoritățile administrației locale, cu comunitatea, cu participarea părinților, a agenților
economici, a asocietății umanitatre și asociațiilor neguvernamentale, asigură condițiile
necesare organizării și funcționării grădiniței de copii, serviciile destinate hranei și odihnei,
transportului, protecției vieții și sănătății preșcolarilor, respectându-le legaliatatea și drepturile
copilului.

În demersul educațional al educatoarei, jocul reprezintă activitatea, forma

fundamentală de învățare, mijloc de realizare și metodă de stimulare a creativității și
capacității copilului, ca un drept al acestuia și ca o deschidere spre libertatea de a alege,
potrivit trebuințelor proprii.

Activitatea instructiv-educativă în grădinița de copii se desfățoară pe baza unui orar

stabilit de educatoare și avizat de conducătorul unității, acesta respectând prevederile planului
de învățământ pentru grupa respectivă și putând fi flexibil.

În învățământul preșcolar în cadrul procesului instructiv-educativ desfășurat cu copii

la grupă, se utilizează doar auxiliare didactice avizate de MEN.

Organizarea și coordonarea activităților instituției de învățământ este asigurată de către

directorul unității în cooperare cu Consiliul de administrație, directorul fiind reprezentantul
instituției în societate din punct de vedere cultural, educațional .
 Aceștia stabilesc norme și competențe care completează fișa individuală a postului pentru
personalul încadrat, fie el didactic sau nedidactic, stabilesc cultura organizațională a
instituției, idealul instituției, etc.

Directorul grădiniței reprezintă unitatea de învățământ în relația cu inspectortaul școlar,

cu comunitatea locală și cu alți factori interesați în educația copiilor preșcolari.

La nivelul grupei, educatoarea este cea care manageriază, gestionează grupa de

preșcolari, relația cu părinții acestora, colaborările cu partenerii educaționali, cu societatea
civilă. Ea hotărăște care este ordinea activităților, metodele de lucru, orarul grupei, activitățile
extracurriculare, opționalele, consultând întotdeauna părinții.

23.01.2018

2. Colaborarea grădiniță-familie- fenomen și concept pedagogic. Familia. Coordonate și

elemente de analiză. Funcțiile familiei.
 Familia- cuvânt provenit din limba latină, desemnează conform dicționarului
enciclopedic o formă de comunitate umană, întemeiată prin căsătorie, formată din cei doi soți
și copiii acestora.

Sociologii și juriștii consideră familia ca fiind o instituție socială, o sumă de relații

sociale dintre și pentru oameni, legați între ei prin căsătorie sau filiație naturală.

Din punct de vedere pedagogic interesează raportul familie-educație. Familia

reprezintă celula elementară a societății, microgrupul social care realizează un ansamblu de
funcții culturale, sociale, biologice, educative, psihologice, creionând și conturând habitatul
inițial, primar al individului, al ființei umane.

Noi toți venim din anumite familii. Familiile sunt mici, mari, extinse, nucleare, formate
dintr-o generație, multi-generații, cu un singur părinte, cu doi părinți, cu bunici. Trăim sub
același acoperiș, sau sub mai multe. O familie poate exista temporal sau pentru câteva
săptămâni, poate fi permanentă sau pentru totdeauna. Devenim parte a unei familii la naștere,
prin adopție, căsătorie sau prin dorința de sprijin reciproc. Ca membrii ai familiei, ne hrănim,
ne protejăm și ne influențăm unii pe alții. O familie este o cultură prin ea însăși, cu valori
diferite și căi unice de realizare a viselor și împreună familiile noastre crează vecinătatea,
comunitatea, statele și națiunile.16

Familia se definește atât ca instituție socială, cât și ca grup specific constituit din
persoane care sunt unite prin legături de căsătorie, sânge, adopțiune.Dispunând de o influență
semnificativă în raport cu fiecare dintre membrii săi, familia se caracterizează prin :

 structură specifică de statusuri și roluri

 seturi de relații interpersonale specifice
 influență puternică asupra membrilor, printr-un complex diversificat de factori
 funcții relativ precise în raport cu fiecare membru
 influențe educative reciproce17

În sens cronologic mediul familial este întâiul mediu psiho-uman și cultural care
elaborează organizarea comportamentului copilului, ea este locul trăirilor emoționale, al
intimității și încrederii exclusive, unde copilul este ajutat să se construiască pe sine ca om, să
se integreze în viața socială după modelul celor care îl înconjoară și cu care în mod firesc este

16 Vrasmas, Ecaterina, Adina(2002), Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, pag. 9

17 Iosifescu, Șerban(2001), Management educațional pentru instituțiile de învățământ, Editura TipoGrup Press,
pag.147
înclinat să se identifice, luând astfel naștere o experiență inițială de viață și culturală a
copilului , de la satisfacerea trebuințelor lui primare la cele socio-culturale.18

Legislația din România, îndeosebi Codul Familiei, dar și Legea Învățământului

statuează drepturile, îndatoririle și funcțiile familiei în conformitate cu Declarația universală a
drepturilor omului, cu cerințele societății civile, democratice și ale statului de drept. Statul
român sprijină și ocrotește familia și copii, prin punerea la dispoziție a creșelor , caselor,
căminelor și grădinițelor de copii, prin alocații bănești pentru copii, concedii pre și post
natale, prin participarea părinților prin comitetul de părinți, la viața școlii, aceștia devenind
membrii ai comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în societăți și să delege
reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților școlare.19

În familie se structurează modurile de raportare la lume, la semeni, la sine. În acest

mediu prind contur idealurile și aspirațiile , se dezvăluie inclinațiile și se conștientizează
interesele, se profilează și se proiectează modul de viață profesională, civică, politică, pentru
propria viață de familie. Influența exericitată asupra copiilor și tinerilor este benefică dacă
primesc sfaturi înțelepte, dacă sunt formați pozitiv, încurajați, având deprinderi morale și
civice pentru o bună integrare socială.20

Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care permite în ciuda unor
aparente stângăcii de mijloace să trăiască o viață foarte intensă, o viață proprie, a copilăriei.

Nicio altă instituție, oricât de calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea

trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potențialuluiu dezvoltării copilului, fiindcă
nicio altă instituție nu cuprinde ființe legate atât de direct, de vital, de copil, ca mama și tata.21

Mediul casnic, domestic, ocupă un loc privilegiat în existența umană. Casa îi leagă pe
oameni de lucruri și îi pun în legătură cu semenii. Fiind centru al lumii, casa imită structura
macrouniversului, aducând la adăpostul ei atât elemente ale exteriorului fizic, cât și ale
imaginarului uman. O casă are un fundament și un trecut, o speranță și un viitor. Spațiului
obiectiv al locuinței i se adaugă un orizont al imaginației, trăit și simțit.

18 Călin, Marin(1996), Teoria Educației, Fundamentarea epistemică și metodologică a actiunilor educative,

Editura All, București, Pag. 135
19 Bontaș, Ioan(1998), Pedagogie, Editura All, pag.286
20Macavei, Elena(2001), Pedagogie. Teoria Educației, Aramis, Pag.313
21 Popescu, Eugenia(1994), Pedagogie preșcolară, Didactica, Editura Didactica și Pedagogică, R.A, București,
pag. 94
 Exteriorul și interiorul unei case imită trăsăturile stăpânului. Din cumulul de
semnificații virtuale, semnificațiile datorate propriului cămin, al casei copilăriei, vor cântări
cel mai mult, ele nefiind percepțiile noastre asupra spațiului locuit.

Căminul conduce direct la familie, familial și la familiar. Este casa mea sau a ta, este
casă, masă, comuniune, punere laolaltă, spațiu de gânduri, visuri și simțiri. Înainte de toate, e
cochilia sufletească primordială: mamă, tată, copii, bunici, nași, mătuși, prieteni. E rădăcină,
filiație, amintire, proiecție, e un loc al întâlnirii dintre toți cei care au fost și cei care sunt, un
loc al joncțiunii dintre trecut și prezent, spațiul în care te manifești. E refugiu și perimetru al
regăsirii sinelui și al aflării celorlalți. Este locul în care cauți vindecare, te războiești cu tine
însuți, țipi și plângi fără să te vadă nimeni.

Astfel, putem avea o locuință fără a avea un cămin, putem deține o casă fără a
beneficia de esența ei, întrucât căminul înseamnă unitate, integralitate, fericirea.22

În familie, viața unui copil poate fi perturbată sau chiar afectată sever de
evenimente sau situații nefericite: deces al unuia, ambilor soți, neînțelegeri, certuri între
părinți, divorț, violență conjugală, familială, exploatare, lipsa protecției, asistenței medicale,
sociale; Viața copilului poate însă cunoaște influențe pozitive marcante prin evenimente
relativ comune, ce prezintă nemijlocit modele comportamentale: vizite, întâlniri, petreceri,
participarea alături de părinți la îndeplinirea obligațiilor sociale, civice, situații în care copilul
percepe modul în care îi sunt respectate drepturile, la nume, cetățenie, familie, odihnă și timp
liber, joacă sau de a practica activități recreative specifice vârstei.23

Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și de situații care

de multe ori o fac inaptă de a și le rezolva singură.

Ca instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori

în contradicție cu școala și chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate, cuplu de
adulți, ea trăiește drama complexității situațiilor economice, culturale și relaționale din epoca
actuală. Ca grup de adulți care construiesc împreună valori sociale, tradiții și cultură proprii,
familia simte prima apăsarea problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii și
de dificultățile de comunicare interumană din ultimii ani.

22 Cucoș, Constantin(2008), Educația, Iubire, Edificare, Desăvârșire, Editura Polirom, pag. 116/117
23 Dima, Silvia(2009), Revista Învățământului preșcolar, 1-2/2009, Editura C.N.I. Coresi S.A, pag.51
 Familia trebuie înțeleasă în special ca un grup uman de bază, dar și ca realitate
determinată de relațiile dintre părinți și copii, precum și de legături determinate de
succesiunea generațiilor și de viața domestică în comun.24

Familia nu reprezintă ceva pur pasiv: ea demonstrează o dinamică proprie, o capacitate

de răspuns, de adaptare și inovare, care cere a fi înțeleasă, susținută și încurajată în mod
adecvat de instituțiile publice.

O atitudine pedagogică pozitivă și constructivă ce trebuie apreciată de anumite instituții

la diversele lor manifestări, își găsește explicația în faptul că familia este capabilă să
reacționeze și să contribuie la dezvoltarea societății, mai ales în momente particulare de
criză.25

În familie copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își apropie valorile culturii și ale
moralei. În familie se realizează integrarea primară socială a copilului, iar în instituția școlară
se începe integrarea secundară.

Prin relațiile sale cu mama, cu tatăl și cu frații, copilul se integrează în relațiile sociale,
se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să își formeze imaginea de sine.

Procesele de descoperire a propriei persoane, al cunoașterii de sine, al identității

persoanei- au loc în primii ani de viață, aceia petrecuți în familie. Adaptarea la societate și
apoi integrarea în relațiile sociale se petrec la nivelul relațiilor de familie. Învățarea primelor
comportamente sociale, prin imitație și interacțiune, se produce în prima copilărie și este
dependentă de tipul relațiilor din familia de origine.

Familia este primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se
descoperă pe sine, oferind afecțiunea necesară dezvoltării personalității celui mic, factorul de
echilibru în rezolvarea problemelor sociale viitoare, mediul primar de creștere și dezvoltare a
intelectului, motivației, afecțiunii, esteticii și moralei;

Ea reprezintă modelul primar al comportamentelor sociale viitoare, legătura biologică

de bază a ființei umane, cadrul în care copilul își dezvoltă individualitatea, valorizându-se pe
sine și pe alții, legătura între trecut și viitor.26

24 Vrasmas, Ecaterina, Adina(2002), Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, pag.9-10
25 Telleri, Fausto(1996), Pedagogia Familiei, Editura Didactica și Pedagogică, R.A, pag.11
26 Vrasmas, Ecaterina, Adina( 2002), Consilierea și educarea părinților, Editura Aramis, pag.11.
 *** Funcțiile familiei.

Funcția naturală/ biologică - familia asigură perpetuarea speței, ființei umane

rezolvând astfel problema demografică, precum și preocuparea pentru siguranța fizică,
protejarea copilului de pericole, practicarea unui sport, etc.

Funcția economică – familia trebuie să asigure baza materială necesară satisfacerii

trebuințelor de alimentație, îmbrăcăminte, încălțăminte, medicamente, școlarizare, etc, a
tuturor membrilor ei, chibzuindu-și veniturile chiar și în situația în care părinții sunt salariați.
Pregătirea pentru viață a copilului, orientarea acestora către o profesie, meserie, sunt de
asemenea aspecte ale acestei funcții.

Funcția de socializare- reprezintă nucleul de bază al societății în care acționează

relațiile interumane, sociale și civice la nivel de microgrup social, în mod firesc familia
contribuie la socializarea membrilor ei, a copiilor îndeosebi, dezvoltând relații de înțelegere,
de cooperare, de respect și ajutor reciproc, de rezolvare în comun a unor trebuințe materiale,
spirituale, sociale, etc.

Pentru a-și forma deprinderi sociale copiii trebuie să asimileze valori morale, să
învețe să citească, să scrie, să calculeze, ș.a.

Funcția educativă- Creșterea și educarea copiilor reprezintă îndatoriri și

responsabilități deosebit de importante ale familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de
altă natură. Mediul educogen familial are influențe destul de puternice asupra formării
personalității copilului, a comportamentului acestuia, menținându-și poziția educativă toată
viața.

Nici după instituționalizarea copilului în sistemul de învățământ, funcția educativă a

familiei nu încetează, continuând să aibă aceiași importanță, schimbându-se însă în
interacțiunea familiei cu instituțiile de învățământ.

Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie cauza principală a

neîmplinirii copiilor și adolescenților, a apariției și amplificării delincvenței juvenile, a tuturor
deviațiilor și infracțiunilor săvârșite de copii și tineri27

27 Bontaș, Ioan(1998), Pedagogie, Editura All Educațional, pag.286/287

 Părinții trebuie să-și perceapă copilul așa cum este el, nu în funcție de starea
emoțională sau fizică prin care trece el ca părinte în momentul interacțiunii cu copilul, sau în
funcție de cum îi afectează atitudinea și comportamentul copilului.

Este important să nu i se atribuie copilului defecte, dezamăgiri, pierderi sau

calități care aparțin altor persoane, dar nici să-i diminueze stima de sine a copilului doar prin
aprecieri negative, prelungite în timp.

Părintele satisface nevoile copilului și nu invers, cel mic fiind insuficient dezvoltat
pentru a oferi ajutor, liniște sau înțelegere, înțelegând copilul în funcție de vârsta lui
cronologică și mentală, ținând cont de faptul că locul unui copil este în familia unde poate
beneficia de o dezvoltare sănătoasă din punct de vedere emoțional, fizic și mental.

Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales
sub aspect afectiv este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect
personalitatea. Copilul trăiește în familia sa o gamă variată de relații interindividuale
copiindu-le prin joc în propria conduită.

Cu triplă funcție: reglatoare, socializatoare și individualizatoare, familia contribuie

în mare măsură la definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil.

Responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu

modalitatea în care pentru educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să
folosească autoritatea părintească.

Aceasta nu înseamnă ton autoritar, ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni,
ci o stare de ierarhizare a modalităților de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de
părinți și sfârșește cu „înțelegerea” dorită de copii.

De modul în care părinții știu să folosească autoritatea cu care sunt investiți, depinde
și ascultarea din partea copiilor lor.

Familia poate face mult bine copilului, dar la fel de bine poate greși din cauza lipsei
de perspective, cu privire la ceea ce are de făcut.28

28 Popescu, Eugenia(1994), Pedagogie preșcolară, Didactica, Editura Didactica și Pedagogică, R.A, București,
pag. 94/95
 Consecințele pozitive sau negative ale formării copiilor în familie depind în mare
măsură de poziția copilului în familie.

Dacă regimul educativ de acasă concordă cu cel practicat în grădiniță, atunci cele
două medii educaționale se vor completa armonios și vor întregi demersul educativ.

În situația în care familia pune presiune pe copil, suprasolicitându-l, forțându-l

permanent să obțină performanțe, forțându-l să se maturizeze înainte de vreme, rolul
grădiniței este acela de a echilibra și tempera acest climat de acasă, eliberând copilul de sub
această presiune.

Pe de altă parte neglijarea copiilor, lipsa de implicare a familiilor în viața grădiniței

din diverse motive, rațiuni, lipsa părinților de încredere în autoritatea și expertiza
educatoarelor, subminează dezvoltarea psihică și fizică a copilului, sensibilizând inutil copilul
și provocându-i în perspectivă puternice traume sufletești.

Nici situația copiilor preferați acasă sau la grădiniță, cărora li se crează un mediu
artificial, de continuă sărbătoare, plină doar de plăceri și distracții, fără autoritate,
responsabilități sau obligații, nu sete de preferat în formarea și educarea copilului.

Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării și promovării adevărului este

consecvența între vorba și fapta adultului, între ceea ce solicită adultul și ceea ce
demonstrează prin faptele și acțiunile proprii.

Îndeplinirea cu succes a funcțiilor familiei implică respectarea unui sistem de cerințe:

 preocuparea permanentă a familiei de a -și ridica nivelul pregătirii culturale și

profesionale pentru a putea fi un model și pentru a sprijini copiii în dezvoltarea
personalității lor
 realizarea unui colectiv familial închegat, unit, care să aibă forța socio-educativă
corespunzătoare
 cunoașterea de către părinți , bunici, mătuși, unchi( adulții din familie) a îndatoririlor
socioeducative ce le revin în educarea copiilor, presupunând o preocupare din partea
acestora de a se perfecționa permanent din punct de vedere psihopedagogic pentru a fi
eficienți în modelarea personalității copiilor
 antrenarea copiilor, după posibilități, la viața și munca variată a familiei, evitându-se
situațiile de a le oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuințelor acestora
 contribuția părinților, în funcție de propria lor pregătire, la realizarea obiectivelor
tuturor dimensiunilor educație: intelectuală, profesională, moral-civică, estetică, fizică
  sprijinirea copiilor la învățătură, după posibilitățile părinților, fără a le face temele sau
lucrările școlare
 Să ofere recompense, ca urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la
învățătură, și nu ca motivație pentru acestea
 Să ofere copiilor mijloace materiale și financiare în limita necesităților firești,
evitându-se exagerările, chiar dacă situația financiară le-ar permite aceste exagerări,
părinții asigurând trebuințele firești ale copiilor fără a se sacrifica pe sine
 Să se manifeste o autoritate părintească rațională, umană și justă: nici dragoste, nici
exigențe exagerate, nici părinți toleranți și prea indulgenți, nici tirani.
 Dragostea părintească trebuie să fie egală pentru toți copiii familiei
 Copiii trebuie învățați să stabilească relații doar cu persoane cunoscuute, care le vor
binele și sunt bine intenționați, pentru a preîntâmpina anturajele și mediile imorale,
infracționale ce pot aduce prejudicii tuturor
 Colaborarea permanentă și nemijlocită cu instituția școlară și sprijinirea acesteia în
îndeplinirea funcției ei educative complexe, participarea părinților la activitățile
grădiniței/școlii, la activitățile comitetului de părinți din școală, etc.29

Sunt 2 dimensiuni sau momente care explică angajarea, educativă a familiei: de protecție și
susținere a copilului, datorate imaturității dezvoltării psiho-culturale și sociale a acestuia și
altul al răspunderii și competenței părinților în acțiunea de inițiere a copilului, a
adolescentului în aspectele cele mai diverse ale existenței și ale vieții de familie, cu variatele
ei valori de comportament(demnitatea, adevărul, libertatea, respectul față de ceilalți, față de
instituțiile statului, etc.)

Aceste momente momente evoluează, se modifică în conținutul și funcționalitatea lor,

în relație cu vârsta copilului; interacțiunile cu lumea ambientală devin treptat sursa dezvoltării
și educării comportamentului copilului în familie.

Caracteristicile mediului familial.

 Variabile de ordin material și profesional(particularitățile locuinței, nivelul

economic de viață al familiei, profesia familiei și nivelul cultural al acestora-
influențează deprinderile de comportament ale copilului și ale adolescentului;
optica asupra vieții, natura relațiilor din afara familiei, preferințele culturale și
îndemnurile intelectuale.
 Compoziția familiei(alcătuită din părinți, numărul copiilor din familie, sexul și
distanța între vârstele copiilor, rangurile în relațiile de frăție, alte persoane ale

29 Bontaș, Ioan(1998), Pedagogie, Editura All Educațional, pag.287/288

 familiei: bunici, unchi, mătuși)- definește interrelațiile membrilor familiei și
relațiile copilului cu fiecare dintre aceștia, nuanțând și orientând experiența lor de
viață.
 Identitatea părinților și relațiile dintre ei, din punctul de vedere al apartenenței lor
socioculturale, al modului lor de a privi relațiile umane, în special relația afectivă
dintre ei, determină climatul psihologic în care copilul se dezvoltă;
 Atitudinea părinților față de copil și față de educație, în sensul coincidenței
atitudinii părinților și ale valorilor pe care ei le folosesc în organizarea și
stimularea comportamentului copilului și în sensul reacțiilor și conflictelor care
survin invariabil în relațiile dintre părinți și copii.30

Preocuparea părinților față de copii, inclusiv pentru educația lor, trebuie să fie permanentă
și să fie înțeleasă și resimțită ca atare de către fiecare copil, chiar dacă timpul petrecut cu
aceștia nu este mare.

Stiluri parentale

Fiecare părinte, în mod conștient sau nu, pe baza experiențelor dobândite ca și copil,
mătușă sau unchi, sau doar imitând comportamente, atitudini din mediul social, apropiat,
familial, de la locul de muncă, de la școală, își dezvoltă și adoptă un anumit stil parental, un
stil propriu, o sumă sau o imbinare a stilurilor parentale consacrate.

Aceste stiluri parentale influențează în mod pozitiv sau negativ evoluția și dezvoltarea
preșcolarului, a copilului, punându-și amprenta pe personalitatea lui în mod permanent(prin
autoeducație copilul devenit tânăr, adult poate schimba într-o oarecare măsură acele
neajunsuri datorate unui stil parental autoritar, abuziv, ineficient, nepotrivit).

Există astfel părinți protectori, indulgenți, democratici, exigenți, în funcție de stilul

parental adoptat.

 Părintele indulgent îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i
impune prea multe restricții. Acesta consultă copilul când ia o decizie,
manifestă interes și căldură față de tot ceea ce spune copilul, îl pedepsește
foarte rar, permițându-i copilului să-și dezvolte o identitate proprie, să aibă o
personalitate distinctă, marcantă, dezvoltându-i stima de sine, creativitatea,
capacitatea de a lua decizii.

30 Călin, Marian(1996), Teoria Educației; Fundamentarea epistemică și metodologică a acțiunii educative,

Editura All, București, pag135/136
Copilului crescut astfel îi va fi destul de dificil să respecte limitele, regulile, să țină cont de
acestea, ceea ce-l va poziționa în ipostaza unui copil ”obraznic”, ”copil problemă”.

 Părintele autoritar îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără nici un fel de

comentarii, regulile impuse, reguli ce au valoare absolută, orice greșeală, cât
de mică fiind urmată de pedepse.Intențiile copilului cu privire la independență
sunt percepute de părinți ca forme de răzvrătire și alimentează, chiar provoacă
conflicte între aceștia.Copilul devine ordonat, disciplinat, respectuos, față de
cei de care îi este frică, are un simț critic dezvoltat și tinde spre perfecțiune.
Acest copil va deveni neiertător cu cei care greșesc, veșnic nemulțumit, lipsit
de inițiativă, cu un nivel foarte scăzut al stimei de sine.
 Părintele indiferent neglijează copilul, nu este interesat de realizările acestuia,
manifestă rareori trăiri emoționale pozitive față de copil, făcându-l de multe
ori să se simtă în plus, o povară.

Acest copil va crește crezând că părerea lui nu contează, se va simți lipsit de importanță,
cu o stimă de sine scăzută, timorat și urmărit de un puternic complex de inferioritate. Va
deveni apatic și indiferent la rândul lui, neascultând de alții, neimplicându-se afectiv.

 Părintele protector este aparent părintele model, extrem de atent la nevoile

copilului, dedicându-și viața acestuia, protejându-l în execes de orice
intervenție venită din afara familiei.

Copilul crescut astfel va învăța să fugă de conflicte, să aibă tulburări de somn și

alimentație, să se ascundă de părinți având o viață dublă pentru a nu-i îngrijora inutil.

 Părintele democratic are grijă să respecte întotdeauna drepturile copilului,

impunând cu consecvență reguli ce trebuiesc respectate și aplicate de toți
membrii familiei, dar într-o manieră flexibilă.Acesta este și protector și
indulgent, dar suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă.

Copilul crescut astfel va deveni echilibrat emoțional, va manifesta creativitate,

inițiativă, capacitate decizională și autonomie personală. Va avea o stimă de sine crescută, va
putea accepta observații , își va putea susține punctul de vedere, urmându-și visele personale
nu pe ale părinților, dar va întâmpina dificultăți în a se adapta la școală sau în viață stilului
autoritar, putând fi privit ca impertinent sau bleg, în funcție de context.
 Stilurile educative utilizate susțin și ele teza unei educații relaționale-contextuale și nu
normative: atât timp cât copilul se poartă„ cum trebuie”- ceea ce înseamnă cum o cer situația
și rutina, și nu cum o impune o normă precisă- Familia nu exercită decât rareori o influență
explicită, de întărire; doar atunci când apar tulburări(sau riscuri de tulburare) ale contextului
local al acțiunii, părinții intervin nu în manieră normativă(nu i se prezintă copilului norma pe
care a încălcat-o sau cea pe care trebuia să o respecte) ci în manieră practică(se caută
restabilirea ordinii familiale prin procedee diferite). În termenii lui Garfinkel, putem vorbi de

„ etnometode” de orientare a conduitei copilului.

În cele mai multe cazuri, este exprimată o atitudine și sunt enunțate rațiunile
practice care justifică această atitudine, inclusiv consecințele posibile ale comportamentului
copilului. Expresia atitudinală ia forme variate: de la parabolă(pildă) la mustrare/amenințare
directă, și de la sancțiuni simbolice la pedepse corporale.31

Rolul părinților și bunicilor în cadrul familiei

Așa cum orice viață umană este rezultatul a altor două vieți care s-au unit între ele,
dând fiecare ceva din sine pentru a crea o altă viață, tot așa fiecare din noi este chemat să
perpetueze acel eveniment nu numai din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere
spiritual și/sau cultural. În mod analog și viața de cuplu poate fi considerată un nod spre care
converg și de unde pleacă cel puțin trei sau mai multe fire. Copiii sau firele noi din rețea, în
funcție de cine le-a generat, pot fi raportate la trebuințe, astfel încât bucuria, scopul se
finalizează prin a da sens vieții a două sau mai multor persoane: părinți, bunici, rude.

Viața fiecărui individ poate fi considerată, în același timp, ca parte dintr-o rețea de
relații sau nevoi personale și individuale și interpersonale, și este un nod de trebuințe.

Persoana(personalitatea) este deci o dimensiune socială a individului. În raport cu

individul, personalizarea este o formă de socializare. Individul trebuie să se insereze în
comunitate fără să-și piardă identificarea și caracterizarea sa. Identitatea sa ca persoană
rezultă din relație, adică de rolul pe care îl are în grup. Funcția sa în grup este cea care îl
identifică a fi persoană.

Cine nu are rol, cine nu desfășoară o activitate nu este o persoană. Rolul este cel ce
identifică individul în interiorul unei multitudini.

31 Stănciulescu, Elisabeta(2002), Sociologia educației familiale, Editura Polirom, pag. 75/76

 Împărțirea rolurilor într-o societate, într-un grup sau într-o familie contribuie la crearea
unui sistem solid și funcțional, adică rezistent la orice atac extern.32

Rolul părinților este de a asigura copiilor un climat socio-afectiv de susținere,

înțelegere, recunoaștere și apreciere.

Ei nu sunt simpli observatori, ci se implică activ, orientând copilul către o dezvoltare

în armonie cu înclinațiile, aptitudinile înascute, având totodată posibilitatea de a le oferi
copiilor resursele informaționale, afective, materiale necesare dezvoltării.

De la părinți cei mici învață la rândul lor cum să-și asume un rol în familie, în
societate, în grădiniță, la școală.

Este indicat ca părinții să-și perceapă copilul așa cum este, în mod realist și nu în
funcție de dispoziția adultului sau de atitudinea copilului, să-i satisfacă nevoile de bază ale
copilului și nu invers, înțelegându-l în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, oferindu-i
adevărul și explicații nedureroase, pe înțeles.

De asemenea să-i cultive stima și respectul de sine prin aprecieri și încurajări, să

utilizeze sancțiunile corecte ca și influențare pozitivă pentru încălcarea unei reguli, a unei
înțelegeri, să îi ofere recompense nemateriale, pentru orice comportrament permis, pentru
reușite, cum ar fi laudele obiective, aprecierile, o ieșire în natură, o plimbare, o activitate
comună.

Părinții trebuie să le ofere și libertate copiilor, nesufocându-i printr-o grijă, atenție,

supraveghere permanentă, să îi facă pe plac copilului doar dacă și copilul are un asemenea
comportament față de părinți, bunici, colegi, într-un climat familial în care există consecvență
în aplicarea regulilor, impunerea limitelor, asumarea răspunderii.

De cele mai multe ori într-o familie alcătuită din părinți și copii, sau un părinte și
copil/copii, intervin ca și prezență și model, bunicii materni și paterni.

Indiferent care ar fi fost relațiile dintre aceștia și copiii lor(părinții), bunicii se vor purta
de cele mai multe ori mult mai bine cu nepoții decât au facut-o cu proprii copii, poate pentru a
repara anumite greșeli pe care ei consideră că le-au făcut în creșterea și educarea propriilor
copii.

32 Telleri, Fausto(2003), Pedagogia Familiei, editura Didactică și pedagogică, R.A, pag.28-31

 Astfel, ei tind să fie mult mai îngăduitori, permisivi, atenți și receptivi la orice nevoie
sau dorință a nepoților.

Un astfel de comportament tinde să creeze tensiuni între copii și părinți( în ambele

familii, indiferent de rolul acestora: părinții și copiii din familia de origine, copiii din familia
de origine , deveniți părinți și copiii lor).

Prezența și implicarea bunicilor în creșterea și educația copiilor poate fi benefică dacă

aceștia înțeleg să respecte „regulile” casei, mai ales când relația dintre copii și părinți este
tensionată, prea încărcată de emoții, așteptări, bunicii mai calmi, mai detașați pot detensiona
situația.

Cunoștințele bunicilor, înțelepciunea acumulată, deprinderile formate în ani, abilitățile

acestora, răbdarea, bucuria de a fi utili, pot fi izvoare nesecate din care copiii, nepoții se pot
alimenta pozitiv.

Indiferent de tipul de familie în care crește, un copil are nevoie să se simtă iubit, dorit,
apreciat necondiționat, de către părinți, frați, bunici.

Mediul familial, modelele din familie, educația primită în familie își vor pune
amprenta puternic asupra procesului de formare și dezvoltare al copilului.

*** Colaborarea dintre grădiniță și familie în educația preșcolarului

După intrarea copilului la grădiniță sau școală, funcția educativă a familiei nu încetează,
ci ea continuă să aibă aceiași importanță, realizându-se însă într-o ipostază nouă, de
interacțiune a familiei cu instituțiile de învățământ. De altfel această funcție socio-educativă a
familiei nu încetează toată viața, căci și atunci când au ajuns adulți și și-au întemeiat o
familie, părinții îi consideră tot copii pe copiii lor și pot, oricând să-i ajute. 33

Rolul familiei în aplicarea Curriculumului pentru învățământul preșcolar este acela de

partener. Părinții ar trebui să cunoască și să participe în mod activ la educația copiilor
desfășurată în grădiniță. Implicarea familiei nu se rezumă la participarea financiară, ci și la
participarea în luarea deciziilor legate de educația copiilor, la prezența lor în sala de grupă în
timpul activităților și la participarea efectivă la aceste activități și, în general, la viața
grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care aceștia se implică.34

33 Bontaș, Ioan(1998), Pedagogie, Editura All Educațional, pag.287

34 (2008)Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House,pag.15
 Unitatea de acțiune a celor doi factori, grădiniță- familie, în opera de formare a
copilului este condiționată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru și o bună
cunoaștere reciprocă.

Interesul comun al celor două instituții trebuie să determine o mișcare de apropiere în

dublu sens, familie-grădiniță, grădiniță-familie, în vederea unei suficiente cunoașteri a
ambelor părți.

Pentru o intervenție oportună trebuie ca educatoarea să cunoască bine condițiile vieții de

familie, unde trăiește copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei pentru
cunoașterea condițiilor de viață, a regimului de activitate și odihnă, a raporturilor dintre
părinți-copii, precum și a climatului familial în general.35

35 Popescu, Eugenia(1994), Pedagogie preșcolară, Editura Didactică și pedagogică, R.A, pag.98