Gugiu Bogdan-Stefan

Anul II
Grupa F

Biomecanica aruncarii
din saritura
in jocul de
handbal
Biomecanica educatiei fizice si a sportului este acea parte a
biomecanicii care se ocupa cu studiul miscarilor si pozitiilor
corpului, prevazute in cadrul programei de educatie fizica
scolara si al antrenamentului sportiv . Ea a aparut ca o
necessitate legata de continua dezvoltare a miscarii de
educatie fizica si sport.
Biomecanica educatiei fizice si a sportului studiaza modul in
care legile mecanicii generale se aplica la particularitatile
biologice ale corpului omenesc, cum iau nastere fortele
musculare si cum actioneaza in interdependenta cu fortele
exterioare care se exercita asupra corpului. Pornind de la
aceste relatii de interdependenta, biomecanica stabileste
eficienta lor mecanica si indica metodele practice pentru
cresterea randamentului in functie de scopul pregatirii fizice.
In ultimii ani, jocul de handbal a cunoscut o
dezvoltare spectaculoasa. Printre factorii care au
determinat perfectionarea tehnicii jocului se inscriu
largirea registrului procedeelor tehnice de aruncare la
poarta si cresterea fortei acestor executii.
Pe plan mondial se observa tendinta de continua
crestere a fortei de aruncare si diversificarea tot mai
larga a executiilor tehnice de finalizare. Care sunt factorii
care pot influenta puternic si eficient manifestarea
acestei tendinte ?
In primul rand, insusirea corecta, aproape de perfictiune, a
tehnicii exercutiilor in aruncarile la poarta.

In al doilea rand, cunoastera exacta a grupelor si lanturilor

musculare care participa efectiv la fiecare dintre executiile
tehnice respective. Avand asemenea cunostinte, antrenorul
poate selecta exercitii corespunzatoare care sa se adreseze
analitic musculaturii active intr-un anumit procedeu, in
vederea imbunatatirii fortei specifice de aruncare.
Cu alte cuvinte, pentru cresterea eficientei aruncarilor la
poarta este necesar sa se cunoasca temeinic biomecanica
acestor executii.
Cuplurile si lanturile cenematice formate din parghii
osoase articulate mobil au ca organe motorii muschii striati
in jurul articulatiilor. Un cuplu cinematic este mobilizat de mai
multi muschi, care alcatuiesc pentru fiecare grad de libertate
al cuplului cate o grupa musculara functionala. Astfel, la
articulatia cotului, care are doua grade de libertate, exista
doua grupe musculare : a flexorilor si a extensorilor.
Modalitatea de dispunere a muschilor in jurul lanturilor
cinematice are o deosebita importanta mecanica. Muschii
asigura miscarile premise de conformatia artticulatiilor ; la
articulatiile cu un singur grad de libertate, muschii sunt
dispusi de ambele parti ale axului de miscare; la articulatiilor
cu doua grade de libertate , ei formeaza patru grupe
functionale, dispuse in asa fel incat pot realiza miscari atat
alternativ, cat si simultan. La articulatiile sferoidale, grupele
musculare sunt numeroase si asigura miscari in jurul multor
axe, participand integral sau numai cu o pate din fibrele lor.
In functie de modul cum se grupeaza in jurul articulatiilor,
muschiii indeplinesc roluri diferite; ei pot fi agonisti , sinergici
sau antagonisti.
Muschii agonisti indeplinesc aceeasi miscare : de flexie,
extensie, abductie, adductie etc. ; in aceasta categorie
intra putini muschi intrucat majoritatea produc sau pot
participa la mai multe categorii de miscari.
Muschii sinergici indeplinesc in comnu anuminte miscari,
dar fiecare in parte poate efectua actiuni diferite ; din
insumarea lucrului lor mecanic rezulta miscarea
respective. Muschii sinergici, neavand aceeasi directie de
tractiune, joaca si rolul de orientare a miscarilor, de
reglare a directiei miscarii in cadrul muscarilor complexe

ale lanturilor cinematice. Ca exemple de muschi sinergici

avem marele pectoral si marele dorsal in miscarea de
coborare a centurii scapulare ; de asemenea, la ridicarea
coastelor, muschii sinergici sunt : marele pectoral,
marele dintat si scalenii.
Muschii anatagonisti executa miscari opuse in articulatiile pe
care le mobilizeaza
Aruncarea din saritura este unul dintre procedeele
tehnice de aruncare la poarta foarte frecvent folosite in
jocul de handbal. Principala caracteristica a acestei
executii consta in faptul ca lipseste sprijinul pe sol, ceea
ce o diferentiaza de celelalte procedee de aruncare atat
in ceea ce priveste forma executiei, cat si grupajul de
lanturi musculare participante. De aceea este necesara
analiza detaliata a acestui procedeu tehnic.
Deascrierea aruncarii :
Elanul pentru saritura se face de obicei cu trei pasi
de alergare dupa prinderea mingii. Aceasta este prinsa
pe piciorul drept, dupa care se executa un pas cu
piciorul stang, apoi unul cu piciorul drept si in sfarsit
ultimul pas cu stangul, urmat de bataia pentru saritura.
La handbalistii mai avansati, elanul se poate reduce la
doi pasi sau unul singur, in raport de distanta ce a
ramas pana la semicerc sau pana la adversarul din fata.
In cazul elanului pe un pas mingea este prinsa tot pe
piciorul drept, urmand ca dupa un singur pas cu piciorul
stang sa se efectueze bataia.
La elanul cu doi pasi mingea se prinde pe piciorul
stang dupa care se executa pas cu dreptul si din nou
cu stangul pentru bataie. Bataia se efectueaza pe
piciorul stang care ia contact cu solul pe calcai. In acest
moment
se
efectueaza
concomitent
doua
actiuni
importante pentru o desprindere cat mai enrrgica de la
sol : indoirea genunchiului
pana la un unghi de
aproximativ 120-130 grade si rularea pe sol a labei
piciorului de bataie in ordinra calcai talpa varf.
Desprinderea si inaltarea se realizeaza prin
impingerea puternica in piciorul de bataie, prin rularea
labei
si prin intinderea energica a genunchiului. In

acelasi timp, piciorul drept indoit din genunchi este

ridicat cu rapiditate oblic inainte si lateral dreapata,
miscare ce ajuta la inaltare. Trunchiul si bratele executa
concomitent o serie de manevre care vor aduce corpul
intr-o pozitie corespunzatoare fazei de aruncare. Astfel,
trunchiul se rasuceste cu latura stanga spre directia de
aruncare, executa o extensie si, totodata, o usoara
indoire laterala spre dreapta.
Aruncarea propiuzisa incepe in momentul in care
corpul se afla in punctul maxim al sariturii. Trunchiul se
rasuceste brusc spre stanga si trece foarte energic din
starea de extensie in cea de flexie. Aceste miscari ale
trunchiului sunt ajutate de pendularea puternica a piciorului
drept in jos si inapoi. Bratul drept incepe tractiunea asupra
mingii, inspre inainte, ca o continuare a rasucirii trunchiului
spre stanga. Folosind succesiv mobilitatea articulatiilor
umarului, cotului, pumnului si apoi a degetelor, handbalistul
biciueste si azvarle mingea inainte, degetele fii acelea care
regleaza, in ultima instanta, traiectoria ei. In momentul in
care mingea a fost azvarlita, corpul jucatorului se afla in
cadere cu piciorul stang pregatit pentru aterizare si
piciorul drept inapoi, ca urmare a pendularii executate mai
inainte; trunchiul este usor rasucit spre stanga si foarte
mult flexat pe coapse, iar umarul si bratul drept, proiectate
mult inainte, parca ar urma traiectoria mingii ca o coada
a acesteia. Aterizarea se face pe picorul stang care, prin
indoirea usoara a genunchiului anuleaza efectele impactului
dintre corpul in cadere si duritatea solului.
Aruncarea din saritura de la distanta peste
aparatori, impune executatea sariturii numai in inaltime.
Pentru a realiza aceasta inaltare pe verticala, handbalistul
foloseste aceeasi tehnica de transformare a vitezei de
deplasare (obtinuta in timpul elanului) in forta de desprindere
in sus, pe care o foloseste saritorul in inaltime la atletism.
Pentru a executa o aruncare puternica prin acest procedeu,
handbalistul trebuie sa aiba musculatura abdominala foarte
bine dezvoltata. Astfel, el va putea realiza o flexie energica a
trunchiului in momentul in care incepe aruncarea mingii. De

aceea este necesara si o puternica musculatura a spatelui si

a bratului de aruncare care executa tractiunea asupra mingii.
Aruncarea din saritura de pe extrema dreapta, are o
forma de executie foarte mult diferita de aruncarea din
saritura de baza. Principalele elemente caracteristice sunt :
- In primul rand pozitia corpului in timpul sariturii
trebuie sa fie oblica inainte si spre sol formand cu
acesta un unghi cat mai mic posibil, pana la limita
la care se poate pastra echilibrul pentu aterizarea
pe piciorul de bataie ; daca unghiul nu atinge
aceasta limita handbalistul este silit sa continue
saritura cu plonjon, ceea ce presupune un alt
procedeu tehnic de aruncare.
- In al doilea rand umarul stang al aruncatorului este
orintat inspre sol, corpul fiind cu fata la poarta, spre
deosebire de auncarea de baza unde, umarul stang
este indreptat spre directia de aruncare (spre
poarta).
- In al treilea rand, bratul drept, in care este tinuta
mingea, este dus mult in sus si deasupra capului,
contribuind si prin aceasta, la marirea unghiului de
aruncare.
Intrucat pozitia corpului si a bratului aruncator este
incomoda, iar executia mult diferita de miscarea naturala de
aruncare, se intelege ca la acest procedeu participa un al
grupaj de lanturi musculare fata de cel solicitat in aruncarea
din saritura de baza. Pentru invatarea si perfectionarea
acestui procedeu tehnic este necesara prelucrarea prealabila
a lanturilor musculare respective, in sensul dezvoltarii fortei
acestora; altfel aruncarea va fi slaba, ineficace, usor de respin
de catre portar.
Aruncarea din saritura de pe extrema stanga,
prezinta deosebiri importante in forma de executie, raportate
la aruncarea de baza. Modificarile impuse de cerintele tactice
ale postului respectiv se refera tot la pozitia tunchiului si a
bratului aruncator, in faza de pregatire si in aruncare. In
timpul sariturii trunchiul este indoit spre dreapta (spre partea
bratului de aruncare) atat de mult, cat executantul isi poate
mentine echilibrul in aer, pe a putea ateriza pe piciorul stang (

acela pe care a executat bataia). In cazul in care indoirea

trunchiului este mai mare, jucatorul este nevoit sa aterizeze
pe piciorul drept, opus aceluia de bataie, executia fiind o alta
varianta a procedeului pe care il descriem sau, un alt
procedeu de aruncare. Umarul satng este usor orintat spre
directia de aruncare, iar bratul aruncator, cu mingea, se afla
inapoi si deasupra capului. In momentul in care incepe
aruncarea propriu-zisa, bratul de auncare, exercitad o
tractiune puternica si rapida asupra mingii, descrie in aer un
arc de cerc, departanduse cat mai mult de trunchi spre partea
dreapta, in scopul maririi unghiului de aruncare. Aterizarea se
face pe piciorul stang. Din punct de vedere metodic trebuie
precizat ca toate aceste proceree se insusesc dupa ce a fost
consolidata
si
perfectionata
deprinderea
motrica
a
procedeului tehnic de baza.