UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCURESTI

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

DISCIPLINA: FUNDAMENTELE STIINTIFICE ALE JOCURILOR SPORTIVE VOLEI

Indrumator: Lect.univ IVANOV XENIA

STUDENT:CAPUSANU ANDREI-VALENTIN

SPECIALIZARE:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA

ANUL: 2

AN UNIVERSITAR:2021-2022
 Cuprins:

1.INTRODUCERE

2.ATAC

3.APARARE

4.BIBLIOGRAFIE
 1. Introducere
Voleiul face parte din categoria jocurilor sportive euristice (inventate). William G. Morgan (1870-

1942) a rămas în istorie ca inventator al jocului de volei, care la început a fost denumit

„Mintonette”. William G. Morgan, tânăr instructor (25 de ani) pentru educație fizică la Colegiul

de Administrarea Afacerilor (Bussiness Administration) din Holyoke, Massachusetts, SUA a decis

- în anul 1895 – să găsească o modalitate de exercițiu fizic prin care studenții săi să facă efort: să

amestece elemente din baschet, baseball, tenis și handbal. Această decizie a apărut din dorința

domnului Morgan de a crea un joc nou pentru clasele sale de viitori oameni de afaceri prea puțin

doritori de practicare a unui sport care să implice contact fizic. Noul joc ce se dorea o activitate

recreațională ușoară a fost denumit Mintonette, cuvânt inexistent în dicționare.

Morgan a împrumutat fileul de la tenis și l-a ridicat la înălțimea de 1,98 m (peste înălțimea unui

bărbat de statură medie), pe un teren de badminton. Folosind inițial o minge de tenis lovită cu

palma, apoi o minge de baschet (dar aceasta era prea mare și prea grea), jocul se desfășura prin

venirea la rând a jucătorilor - ca la baseball. În final Morgan a cerut firmei A.G. Spalding & Bros

să facă o minge, care a fost realizată în fabrica de lângă Chicopee, din Massachusetts. Rezultatul

a fost chiar satisfăcător: mingea era acoperită cu piele, cu o cameră din cauciuc în interior;

circumferința sa era între 63,5 și 68,6 cm și greutatea sa era între 252 și 336 grame. Pentru

comparație, regulamentar, în prezent înălțimea fileului este de 2,43 m pentru bărbați și 2,24 m

pentru femei (înălțimea fileului diferă pentru seniori și pentru juniori), iar mingiile au

circumferința de 65 – 67 cm și greutatea de 260 – 280 g.

Scopul jocului era ca mingea să atingă podeaua echipei adverse și să se evite ca adversarul să

reușească același lucru. Nu existau limite în ceea ce privește numărul de jucători și atingerile

mingii.
Morgan a rugat pe doi dintre prietenii săi de la Holyoke, Dr. Frank Wood și John Lynch, să scrie

(bazate pe sugestiile sale) conceptele de bază ale jocului și primele zece reguli.

La începutul anului 1896 a fost organizată o conferință la Colegiul YMCA în Springfield, la care

au participat toți directorii de educație fizică. Dr. Luther Halsey Gulick, Director Executiv al

Departamentului de Educație Fizică al Comitetului Internațional din cadrul YMCA, l-a invitat pe

Morgan să facă o demonstrație a noului joc pe stadion. Morgan a luat două echipe, fiecare alcătuite

din câte cinci bărbați și câțiva fani loiali și demonstrația a fost făcută în fața delegaților, care

participau la conferință. Morgan a explicat că noul joc a fost gândit pentru sală, dar se poate juca

și în aer liber. Poate să participe un număr nelimitat de jucători – obiectivul jocului fiind ținerea

mingii în mișcare peste fileu, dintr-o parte în cealaltă a terenului.

După ce a văzut demonstrația și a ascultat explicațiile lui Morgan, Profesorul Alfred T. Halstead a

fost atent la acțiune, la fazele jocului, la traiectoriile mingiei și a propus ca numele de „Mintonette”

să fie înlocuit de „Volley Ball”. Acest nume a fost acceptat de Morgan și de întreaga conferință.

Morgan a explicat regulile și a dat o copie scrisă de mână conferinței ca un ghid pentru folosirea

și dezvoltarea voleiului. Un comitet a fost desemnat pentru a studia regulile și pentru a propune

sugestii pentru promovarea și învățarea noului joc.

Un scurt raport despre noul joc a fost publicat în ediția 1896 a „Physical Education”, iar regulile

au fost incluse în ediția din 1897, care a constituit și primul manual oficial a North American

YMCA Athletic League.

2. Atac

Scopul principal al jocului de volei este ca jucatorii unei echipe sa reuseasca sa trimiterea mingii peste plasa , in
terenul de joc advers , in asa fel incat adversarii nu o mai pot trimite inapoi. Tinand seama de conditiile de mai sus ,
mijlocul principal prin care se poate realiza acest lucru este elementul tehnic lovitura de atac . Lovitura de atac este
un element tehnic care se invta si se perfectioneaza dupa o perioada mai lunga de timp de la inceperea pregatirii ,
fiind legate de calitatile fizice specifice si de particularitatile jucatorului . Constitutie in acelasi timp si cel mai
complex element in procesul de instruire si antrenament.
Toate procedeele de atac se pot executa :fara elan , de pe loc si cu elan . Privind sub aspectul miscarilor necesare
executarii loviturii de atatc , deosebim mai multe componente : elanul,bataia,zborul,lovirea mingii si aterizarea.

Elanul reprezinta avantul pentru executarea loviturii de atatc si consa intr-o succesiune de 1 pana la 5 pasi
alergatori . El incepe din pozitia fundamentala de baza . La un elan de 1-3-5 pasi , inaintarea incepe pe
piciorul opus bratului de atatc . La un elan de 2-4 pasi , inaintarea incepe cu piciorul corespunzator bratului
indemanatic . Elanul trebuie facut perpendicular sau putin oblic fata de fileu , uniform accelerat si cat mai
energic.
Bataia este contactul pe care picioarele il fac cu solul pentru realizarea desprinderii si inaltarii intregului
corp pe verticala. Bataia poate fi realizata pe unul sau pe ambele picioare. Ultimul pas al elanului cu
piciorul drept este putin mai mare decat ceilalti si foarte energic, avand ca rol in prima faza de a opri viteza
de inaintare, primul contact cu solul se face pe calcai. In acest moment, centrul de greutate este inapoi,
bratele se duc in jos si mult inapoi pe langa trunchi, trunchiul este usor aplecat inainte. Prin flexia
genunchiului piciorului de sprijin si rularea lui pe talpa, centrul de greutate se deplaseaza inainte, moment
in care piciorul din urma, stangul, se duce langa piciorul din fata, la o jumatate de talpa sau cel mai mult de
o talpa inaintea primului, luand contact cu solul pe toata talpa (denumita bataie prin pasire). In acest
moment se accentueaza si mai mult flexia ambilor genunchi si aplecarea trunchiului in fata, centrul de
greutate coboara mult. In continuare, se realizeaza extensia energica a articulatiilor, rularea pe varfurile
ambelor picioare, dupa care urmeaza desprinderea in sus, pe verticala. A doua varianta, folosita de marea
majoritate a jucatorilor, este bataia precedata de un pas sarit care de fapt este cea mai corespunzatoare si
eficienta in majoritatea loviturilor de atac. Executia unui jucator dreptaci: ultimul pas al elanului se executa
pe piciorul stang, care face o bataie asemanatoare pasului sarit, putin in sus si spre inainte, aterizarea
realizandu-se odata cu franarea elanului, succesiv, pe calcaiele picioarelor, alternativ, drept-stang, urmand
rularea talpa, varf si inaltarea pe verticala. De retinut este ca primul contact cu solul se face pe piciorul
drept, usor rasucit spre exterior, cu glezna blocata, centrul de greutate ramanand in urma piciorului de
sprijin. Odata cu revenirea trunchiului la verticala, piciorul de sprijin executa o flexie mai accentuata,
preluand toata greutatea corpului. Piciorul penduland, stangul, in aceeasi flexie, depaseste cu o jumatate de
talpa, sau chiar cu o talpa, piciorul de sprijin, ruland concomitend cu celalalt, calcai-talpa-varf, echilibrand
greutatea corpului pe ambele picioare si transformand viteza de inaintare pe orizontala in viteza de inaltare
pe verticala, urmand celelalte componente ale loviturii de atac. Deci, ultimul impuls pe sol este realizat de
piciorul opus bratului de lovire, favorizand o inaltare si o pozitionare corespunzatoare fata de fileu si
inlaturand o serie de miscari nefiresti (rasuciri) ale trunchiului executate suplimentar, pentru lovirea mingii.
. Zborul se realizeaza prin intinderea energica a articulatiilor picioarelor si este mult ajutat de miscarea
puternica si rapida a bratelor, dinapoi - inainte - sus deasupra capului, usor flexate din articulatia coatelor.
In continuare, bratul de lovire se duce mai mult in sus si inapoi, odata cu extensia usoara a trunchiului si
rasucirea lui spre partea bratului indemanatic. In timpul zborului, picioarele flexandu-se usor din articulatia
genunchilor favoreaza ridicarea (inaltarea) intregului corp pe verticala si mentinerea unui echilibru
favorabil. Cand tragatorul se gaseste in punctul maxim al inaltarii, incepe executarea urmatoarei
componente, lovirea mingii.
Lovirea mingii. Mingea trebuie lovita deasupra fileului, contactul cu mingea facandu-se scurt si rapid. Putin
timp inaintea lovirii, sau aproape concomitent cu lovirea mingii, bratul neindemanatic, flexat din articulatia
cotului, executa o tractiune puternica de sus in jos si putin lateral pe langa corp, ajutand in acest fel ca
miscarea de revenire a trunchiului spre inainte sa ase faca mult mai energic, iar forta de lovire a mingii sa
creasca. In drumul sau pentru lovirea mingii, bratul indemanatic este intins sau usor flexat din articulatia
cotului. In timpul lovirii, trunchiul executa o flexie energica pe bazin, palma bratului de atac loveste
puternic mingea, in timp ce cotul se ridica, intre cele doua puncte ale parghiei formate de umar-minge.
Mingea se loveste cu o suprafata cat mai mare a palmei, avand degetele desfacute intr-o usoara flexie, care
in afara de lovire, prin diferite miscari de rasucire a articulatiei pumnului sau a intregului brat, imprima
acesteia directia de zbor dorita.Aterizarea. Contactul cu solul se face succesiv: varf, talpa, calcai, pe ambele
picioare odata, apropiate sau usor departate. In momentul contactului complet cu solul, articulatiile
picioarelor se flexeaza usor, facand ca aterizarea sa fie cat mai elastica, insotita in acelasi timp de o flexie
usoara a trunchiului pe bazin. Bratele cad relaxat pe langa trunchi, jucatorul luand imediat pozitia
fundamentala de baza, intrand in acest fel mai repede in joc. Lovitura de atac procedeu intors Lovitura de
atac procedeu intors se deosebeste de lovitura atac procedeu drept prin urmatoarele elemente: intoarcerea
trunchiului spre partea bratului neindemanatic se face dupa saritura, iar aterizarea cu talpile paralele cu linia
de centru, varfurile orientate pe partea opusa bratului de lovire In executia tehinica a loviturii de atac
 procedeul prin intoarcere, se cere sa se tina seama de urmatoarele considerente: - dupa efectuarea bataii,
jucatorul trebuie sa execute o intoarcere a intregului corp in directia bratului neindemanatic; - in momentul
lovirii, mingea trebuie sa se gaseasca in partea opusa a bratului care loveste, mingea depaseste putin
executantul in partea bratului neindemanatic; - deoarece jucatorul executa o miscare in plus, intoarcerea in
aer, fata de lovitura de atac, procedeu drept, mingea trebuie sa fie ridicata mai inalt; - cea mai favorabila
zona pentru executia acestui procedeu este zona 3; - acest procedeu se poate executa si din pasa joasa sau in
urcare cu conditia ca in momentul ridicarii mingii, tragatorul sa se gaseasca in aer si sa fie inceputa
miscarea de intoarcere spre partea bratului neindemanatic; Constituind un procedeu tehnic complex, in
cadrul procesului de instruire, va trebui sa se tina seama de partile lui componente deoarece progresul in
executia tehnica este legat direct de aceasta. Pentru a se evita insusirea gresita a componentelor loviturii,
sau demobilizarea incepatorilor din cauza unor nereusite, se recomanda sa se caute exercitii si mijloace
stimulative, iar corectarile sa se faca la timp. Nu s-au descris celelelalte componente deoarece sunt identice
cu celelalte descrise la lovitura de atac procedeu drept. Se poate executa si fara intoarcere, de jucatorii
avansati, cu forta mare in brat si articulatia umarului puternica. Lovitura de atac prin rotarea bratului
Lovitura de atac prin rotarea bratului este un procedeu tehnic mai putin folosit din cauza tehnicii de
executie foarte dificila. El face parte din grupa procedeelor speciale de atac si este foarte eficient. Dupa
executia elanului si a sariturii asemanatoare loviturii de atac, procedeu drept, urmeaza ridicarea bratelor in
sus. In timp ce bratul stang continua inca putin ridicarea, bratul drept ajuns la inaltimea centurii, usor flexat
de articulatia cotului, executa o rotare de sus in jos, pe langa trunchi si dinainte - inapoi prin laterial in sus
si inainte, palma intorcandu-se simultan in sus, in directia de lovire a mingii. Dupa aceasta miscare energica
a bratului, ajutat si de o usoara extensie a trunchiului, palma cu degetele rasfirate intr-o usoara semiflexie,
loveste mingea sus deasupra capului si putin inainte. In momentul lovirii mingii, pentru a imprima o forta
mai mare, trunchiul executa o flexie energica, pe bazin, iar palma si antebratul o miscare de acoperire a
mingii, inprimandu-i directia necesara. Amplitudinea miscarii bratului este in functie de inaltimea la care
ajunge mingea. In cazul paselor joase, jucatorul nu mai reuseste sa execute miscarea de rotare de sus in jos
si dinainte - inapoi prin lateral, bratul fiind dus lateral sau chiar lateral sus.

3.APARARE

Obiectivele lucrării doreşte să completeze cunoştinţele viitorului profesor cu un set de noţiuni teoretice, care să fie
transformate în abilităţi practice. Asimilarea noţiunilor practice de bază şi metodologice, de aplicare a elementelor şi
procedeelor tehnice de către studenţi are o importanţă deosebită, având în vedere că voleiul este o disciplină de bază
în şcoală și universități, cu o activitate practică a studenților şi de asemenea, este una dintre probele olimpice pentru
studenţi, valorificarea cunoştinţelor de specialitate se concretizează prin formarea profilului de executant şi
demonstrant la disciplina volei, dar şi de a pregăti viitori studenți în practicarea şi înţelegerea acestei discipline.
Iniţierea/fixarea deprinderilor specifice jocului de volei (acţiunile de bază) şi însuşirea tacticii de joc specifice
modelului de joc (al începătorului) reprezintă primii paşi în iniţierea studentului în jocul de volei. Preluarea
Preluarea este o acţiune individuală de apărare prin care un jucător încearcă să respingă mingea, trimisă de adversar
cu scopul de a face punct, astfel încât să se realizeze construcţia atacului propriu, iar finalizarea să fie punctul.
Această acţiune se realizează cu dificultate, datorită faptului că ea depinde de acţiunile premergătoare ale
adversarului, serviciul, lovitura de atac, blocajul, care urmăresc punerea în dificultate a apărării proprii. Obiectivele
şi competenţele unităţii de învăţare: - cunoaşterea tehnicii procedeelor tehnice din jocului de volei; - cunoaşterea
mecanismului de bază al preluării din serviciu; - cunoaşterea mecanismului de bază al preluării din atac; -
cunoaşterea mecanismului de bază al blocajului individual; - cunoaşterea aspectului dominant al fiecărui procedeu
tehnic învăţat. Competenţele unităţii de învăţare: - asimilarea cunoştinţelor, pentru atingerea obiectivelor de
instruire; - dezvoltarea unor abilităţi practice, care să-i confere calitatea de bun demonstrant în execuţia loviturii de
atac în faţa elevilor; - dezvoltarea dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi
evaluare. Preluarea din serviciu Preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în contact
cu mingea venită din serviciul adversarului, printr-o lovire de jos cu antebraţele, cu scopul de a o transmite către
ridicătorul propriu. Mecanismul de bază al preluării din serviciu are următoarele componente: poziţia iniţială,
execuţia propriu-zisă şi poziţia finală. Poziţia iniţială preluarea din serviciu se realizează după o deplasare, precedată
de o anticipare, urmată de oprire în poziţia specifică, medie de obicei, iar dacă serviciul are o forţă crescută, poziţia
este joasă şi cu faţa către direcţia de unde vine serviciul. Picioarele sunt uşor depărtate şi îndoite de la nivelul
genunchilor, greutatea egal repartizată pe ambele picioare, piciorul din exterior este mai în faţă. Braţele sunt
depărtate, trunchiul uşor înclinat în faţă, pentru a se realiza o deplasare dacă este cazul. Execuţia propriu-zisă începe
prin apropierea braţelor, urmată de întinderea picioarelor, îndreptarea trunchiului, braţele întinse din coate, cu
mâinile împreunate mai sus de nivelul genunchilor. Poziţia finală după transmiterea, jucătorul va urmări traiectoria
mingii şi va intra întro nouă acţiune. Greşeli de execuţie: - plasament greşit; - aprecierea inexactă a traiectoriei
mingii; - oprirea într-o poziţie dezechilibrată; - neîmpreunarea palmelor în momentul lovirii; - îndoirea coatelor în
momentul şi în timpul lovirii; - lovirea cu o mână; - lipsa acţiunii picioarelor; - balans prea mare al braţelor în timpul
lovirii; - bazinul se retrage în timpul lovirii. Preluarea din atac Este o acţiune importantă prin care jucătorul nu lasă
mingea să cadă în terenul propriu. Preluarea din atac este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în contact
cu mingea venită din atacul adversarului, printr-o lovire de jos cu antebraţele, cu scopul de a o transmite către
ridicătorul propriu. La preluarea din atac jucătorul trebuie să posede capacitatea de anticipare, reacţie la minge,
poziţie joasă specifică, deplasare rapidă la minge. Mecanismul de bază are aceleaşi componente ca la preluarea din
serviciu. Poziţia iniţială este identică cu cea de la preluarea din serviciu, cu singura diferenţă este că baza de
susţinere este mai mare, prin depărtarea picioarelor mai mult deci centrul de greutate este mai aproape de sol.
Contactul se face la fel la nivelul antebraţelor deasupra articulaţiei pumnului. Nu există momentul de conducere a
mingii. Poziţia finală se urmăreşte traiectoria mingii respinse şi intrarea într-o noua fază a jocului. Blocajul Blocajul
este acţiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar, efectuată de jucătorii aflaţi aproape de fileu, depăşind
marginea superioară a fileului. (Reg. FIVB) este o acţiune prin care un jucător sau mai mulţi din linia I ai echipei din
apărare, încearcă prin interpunerea palmelor peste nivelul superior al fileului, între minge şi terenul propriu, să
respingă mingea înapoi venită dintr-o lovitură de atac sau să o reţină în terenul propriu. După numărul jucătorilor
care participă la blocaj, avem blocaj individual sau în grup (de 2 sau 3 jucători), după traiectoria mingii transmise de
adversar avem, blocaj la minge sau la zonă şi după plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului avem, blocaj
ofensiv şi defensiv. Mecanismul de bază al blocajului individual are următoarele componente: poziţia iniţială,
elanul, bătaia, desprinderea şi acţiunea palmelor, aterizarea. Poziţia iniţială este o poziţie înaltă, picioarele depărtate
la lăţimea umerilor, greutatea egal repartizată pe ambele picioare, genunchii uşor flexaţi, trunchiul drept, braţele
îndoite din cot cu palmele la nivelul umerilor şi orientate spre fileu, iar privirea este spre terenul advers. Elanul În
funcţie de traiectoria mingii imprimate de ridicătorul advers, jucătorul de la blocaj se poate deplasa cu pas adăugat
lateral, încrucişat, oblic lateral, pe distanţe scurte, iar pentru cele lungi, cu alergare paralelă cu fileul sau combinată.
Ultimul pas este mai mare pentru a opri viteza de deplasare. Pe toată durata elanului braţele se ţin îndoite din cot, cu
palmele orientate spre înainte cu degetele răsfirate. Bătaia se execută pe ambele picioare, primul se aşează piciorul
din exteriorul deplasării, perpendicular pe fileu, pentru a bloca deplasarea şi apoi se aşează celălalt picior lângă el.
Membrele inferioare sunt îndoite de la nivelul genunchilor, braţele îndoite din cot cu palmele orientate spre fileu,
degetele răsfirate. Desprinderea şi acţiunea palmelor Se realizează o flexie accentuată a membrelor inferioare, după
care se realizează o extensie energică a lor şi a braţelor. Braţele urcă pe lângă planul vertical al fileului cu plasarea
palmelor cu degetele, răsfirate, încordate, într-o flexie uşoară, deasupra fileului, şi pe direcţia mingii. Proiecţia
palmelor să cadă în terenul advers. Contactul cu mingea se face în terenul advers, cu ambele palme, dar după ce
atacantul a lovit mingea. Aterizarea după blocare, braţele se retrag, iar aterizare se face echilibrată, pe ambele
picioare, cu faţa spre direcţia mingii, pentru a-i permite participarea la următoarele acţiuni. Blocajul colectiv (în doi
sau trei jucători) acoperă o suprafaţă mai mare în apărare şi realizează o superioritate numerică în faţa atacantului şi
dacă este realizat corect duce la anihilarea forţei atacului. La blocajul în doi jucători, sarcinile sunt împărţite astfel;
unul stabileşte locul de aşezare (şi de obicei, dacă blocajul se organizează în extreme, cel care stabileşte locul de
aşezare este extrema, care sare în dreptul mingii) şi celălalt lipeşte palmele sale de ale colegului. Fiecare jucător de
la blocaj, are în sarcină corespondentul său din terenul advers. Plonjonul Este o acţiune de joc specifică fazelor de
apărare şi are ca scop menţinerea mingii în joc, fiind tot timpul premergătoare acţiunilor de preluare din servici, din
atac, din plasă, din blocaj. Plonjonul are o poziţie specifică de stare de dezechilibrare, indiferent de forma de
execuţie, cu două mâini de sus sau de jos. Din aceasta poziţie se acţionează la minge, printr-o cădere pe spate,
laterală sau înainte. Toate aceste acţiuni, dacă sunt executate corect şi eficient, reduc timpul în care jucătorul poate fi
scos din joc. Pot fi înlocuite acestea printr-o anticipare a direcţiei mingii, urmată de o deplasare rapidă sau de o
fandare. Plonjonul pe spate de regulă se utilizează la preluarea din servici sau din atac, cu două mâini de jos sau sau
de sus, dar putându-se interveni la minge si cu o mână, însă poate fi folosită şi la ridicarea mingii pentru lovitură de
atac. Poziţia iniţială. Poziţia finală după revenirea din ghemuit, jucătorul va face deplasări specifice pentru adoptarea
următoarelor sarcini ale echipei. Greşeli de execuţie: - lipsa de anticipare a acţiunilor atacantului advers; - lipsa de
anticipare a traiectoriei mingii venită de la adversar; - adoptarea poziţiei înalte pentru aşteptarea mingii; - poziţie
înaltă în care se ia contact cu mingea; - extensia capului şi a coloanei vertebrale în rulare; - luarea contactului cu
solul prin punerea mâinilor înainte de rulare. Plonjonul lateral Este o acţiune ce are ca scop preluarea unei mingi,
care are o traiectorie joasă şi se poate realiza prin două moduri diferite şi anume prin rulare pe spate sau prin
rostogolire peste umăr. Poziţia iniţială este identică cu cea de la plonjonul pe spate. Execuţia propriu-zisă. Este
precedată de o deplasare sau de o fandare amplă laterală, urmată de o pivotare pe piciorul pe care se fandează ceea
ce aduce jucătorul pe direcţia mingii, moment în care se realizează lovirea şi transmiterea mingii, după care se ia
contact cu solul printr-o rulare pe spate, ca şi la plonjonul pe spate. Pentru plonjonul lateral cu rostogolire peste
umăr, jucătorul loveşte mingea cu o mână, după care contactul cu solul se ia cu coapsa piciorului fandat, apoi cu
umărul membrului superior cu care s-a lovit mingea, urmând apoi o rostogolire pe acest umăr. Greşeli de execuţie: -
lipsa de anticipare a traiectoriei mingii venită de la adversar; - adoptarea poziţiei înalte pentru aşteptarea mingii; -
poziţie înaltă în care se ia contact cu mingea; - extensia capului şi a coloanei vertebrale în rulare; - luarea contactului
cu solul prin punerea mâinilor înainte de rulare. Plonjonul înainte Este o acţiune specifică jocului de apărare, ce are
ca scop menţinerea mingii în joc în urma unor mingi ricoşate din blocaj sau plasate de către adversar, unde punctul
de cădere a mingii este la distanţe mai mari. Se utilizează în special la echipele masculine, dar care au o bună
pregătire fizică si deprinderi elementare de acrobatică. Poziţia iniţială este aceeaşi ca la celelalte procedee specifice
plonjonului, tratate anterior. Jucătorul trebuie să anticipeze mişcările atacantului advers, traiectoria şi viteza mingii.
Greşeli de execuţie - aprecierea greşită a traiectoriei mingii;

- folosirea acestui procedeu în situaţii ce nu-l impun;

- amplitudinea prea mărită a impulsului piciorului de bătaie;

- lipsa extensiei la nivelul capului în rularea pe piept;

- lipsa coordonării impulsului cu momentul lovirii mingii;

- lovirea mingii se face înainte de plecarea în plonjon; - lovirea mingii cu alte părţi ale corpului decât palma,
neasigurând precizie.
 BIBLIOGRAFIE

1. 1. A. Pacuraru, “Volei – tehnica si tactica”, Ed. Fundatiei Universitare “Dunarea de Jos”,

Galati, 2002 2. F. Balais, A. Pacuraru, “Volei – de la selectie la performanta”, Ed.
Academica, Galati, 1997
2. 1. A. Pacuraru, “Volei – tehnica si tactica”, Ed. Fundatiei Universitare “Dunarea de Jos”,
Galati, 2002 2. F. Balais, A. Pacuraru, “Volei – de la selectie la performanta”, Ed.
Academica, Galati, 1997