HANDBALUL

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge, folosindu-se

numai mâinile. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și
un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a
marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai
multe goluri câștigă meciul. Este un sport relativ tânăr, apărând în Europa la
sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Originile lui sunt însă mult mai
îndepărtate și pot fi găsite în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul
Mediu și în jocurile dinamice folosite în școlile din centrul și nordul Europei la
începutul secolului XIX. În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi
în școli, în scopuri didactice, rod al imaginației creatoare a unor eminenți
profesori de educație fizică. Părintele handbalului modern este considerat a fi
profesorul german de educație fizică Carl (sau Karl) Schelenz, care a introdus
reguli și care a folosit un teren de aceeași mărime cu cel de fotbal. Pe atunci o
echipă avea 11 jucători.
Elementele tehnicii de bază din jocul de handbal, sunt grupate pe două mari
grupe, astfel:
1. Tehnica jocului în atac
2. Tehnica jocului in aparare
Tehnica jocului în atac
Cuprinde elementele tehnice:
 Mişcarea în teren – cuprinde procedee tehnice pentru deplasare în
vederea mânuirii mingii, pentru a iniţia şi finaliza atacul, pentru a face faţă
deselor schimbări de situaţii; aceste procedee tehnice sunt:
 alergarea – seamănă cu alergarea atletului, cu deosebire că paşii sunt
scurţi, faza de zbor este scurtă şi joasă pentru a putea interveni în desele
schimbări de direcţie, opriri sau întoarceri;
 deplasările – sunt executate în fazele a III-a şi a IV-a ale atacului, spre
înainte, oblic-înainte, lateral, înapoi şi oblic-înapoi cu paşi adăugaţi sau
încrucişaţi pentru prinderea-pasarea mingii şi ameninţării porţii;
 opririle – trebuie să fie scurte şi rapide şi se realizează prin scăderea vitezei
de deplasare şi ducerea trunchiului în direcţia opusă deplasării
concomitent cu coborârea centrului de greutate; sunt efectuate printr-o
frânare pe un picior sau pe ambele picioare, precedate de o uşoară
săritură.
 pătrunderea – acţiune individuală efectuată în scopul depăşirii apărării,
pentru crearea unui culoar de pătrundere şi de aruncare la poartă;
pătrunderea este strâns legată de fenta de aruncare, de pasare, de
angajarea jucătorului de semicerc (pivot);
 schimbarea de direcţie – se poate executa cu sau fără minge în scopul
derutării apărătorului sau pentru modificarea direcţiei de deplasare în
teren; structura motrică a mişcării, la toate schimbările de direcţie, este
formată din: încetinire alergării, pas oblic lateral cu piciorul opus direcţiei
de deplasare, trecerea greutăţii corpului şi coborârea centrului de
greutate, odată cu pornirea, pe noua direcţie.
 Ţinerea mingii – executarea corectă a acestui element tehnic asigură
stăpânirea mingii şi manevrarea acestei cu precizie; mingea poate fi ţinută
cu 41 două mâini (deasupra capului, în dreptul pieptului, în dreptul
abdomenului, în dreptul genunchilor) şi cu o singură mână (prin ţinere
echilibrată, prin ţinere apucată).
 Prinderea mingii – se poate execută de pe loc din poziţia fundamentală de
atac, din alergare şi din săritură, cu două mâini – de deasupra capului, în
dreptul pieptului, în dreptul abdomenului şi în dreptul genunchilor, şi cu o
singură mână – deasupra umărului şi din lateral; cel mai utilizat procedeu
este prinderea cu două mâini în dreptul pieptului – se execută prin
întinderea braţelor în direcţia din care vine mingea, cu privirea spre minge;
degetele mâinii sunt larg desfăcute, degetele mari apropiate, formând o
cupă; degetele cuprind mingea şi se realizează amortizarea prin îndoirea
braţelor din coate.
 Pasarea mingii – pasarea mingii de pe loc se execută din poziţia
fundamentală de atac, având piciorul stâng în faţă; mingea va fi dusă
deasupra umărului, din ţinere apucată sau echilibrată, cu braţul îndoit din
cot, într-un unghi ce se apropie de 90°, greutatea corpului se va afla pe
piciorul din spate; momentul aruncării, coincide cu întinderea şi impulsul
 de forţă în acest picior începând din vârful piciorului până la braţul care va
executa aruncarea zvârlită. Jocul de handbal impune utilizarea de pase
scurte, rapide unde acţionează antebraţul şi mâna din articulaţia
pumnului. Procedeele tehnice utilizate cel mai des, sunt:
 pasa lansată de jos – mingea este dusă lângă corp, cu braţul întins în
dreptul coapsei, mâna se află în spatele mingii, degetele privesc spre sol;
aruncarea se execută prin pendularea braţului (întins) dinapoi-înainte,
trunchiul se apleacă uşor pe direcţia de pasare; direcţia aruncării este dată
din articulaţia pumnului.
 pasa prin împingere – mingea este dusă în dreptul umărului, cotul este
puternic îndoit; aruncarea se execută prin întinderea bruscă a braţului,
mingea fiind împinsă înainte de extensia braţului şi flexia executată de
palma pe antebraţ; utilizată în timpul atacului pentru circulaţia mingii.
 pasa din pronaţie – palma care ţine mingea este răsucită spre exterior în
mişcarea de pronaţie, braţul uşor îndoit din cot şi dus în faţa corpului;
aruncarea începe prin ducerea braţului lateral, cotul se extinde, iar palma
împinge puternic mingea, executând, în final, o flexie pe antebraţ; se
utilizează pentru rapiditatea transmiterii mingii unui partener aflat pe
partea braţului ce ţine mingea, în angajarea pivotului, în atacul poziţional
sau în circulaţia mingii.
 pasa pe la spate – prinderea mingii se execută cu două mâini, mâna stângă
se plasează sub minge, astfel ca mâna dreaptă (mai îndemânatică), să fie
deasupra mingii. Mâna dreaptă prinde şi transmite mingea, prin
pendularea braţului prin spate, spre stânga, imprimând direcţia mingii cu
ajutorul degetului mare şi arătător; braţul este întins, palma priveşte în sus
iar trunchiul cu o uşoară răsucire, măreşte viteza transmiterii mingii.
 Driblingul – este elementul tehnic care permite jucătorului să se deplaseze
pe teren şi constă din împingerea mingii spre sol cu palma şi degetele uşor
desfăcute; mâna execută din articulaţia cotului, mişcări succesive înspre
jos şi sus, corpul este uşor aplecat spre în faţă cu genunchii îndoiţi;
driblingul poate exista sub două forme:
 dribling simplu – după prinderea mingii, ţinerea acesteia este permisă timp
de 3 secunde sau se execută trei paşi cu mingea în mână după care
jucătorul este obligat să execute un dribling; mingea ricoşată va fi prinsă şi
 mai are voie să execute trei paşi după care jucătorul trebuie să o paseze
sau să arunce la poartă);
 dribling multiplu – constă din împingeri succesive a mingii în sol în timp ce
jucătorul se deplasează sau stă pe loc.
 Aruncarea la poartă – finalizarea acţiunilor tactice colective se realizează
prin aruncările la poartă în vederea marcării unui număr cât mai mare de
goluri în poarta adversă; procedeele tehnice de aruncare la poartă sunt
numeroase şi au evoluat o dată cu evoluţia tacticii de joc; cele mai
eficiente şi des utilizate procedee tehnice de aruncare, sunt:
 aruncarea la poartă din săritură– structura motrică a acestui procedeu
constă din: elan de trei paşi (stâng-drept-stâng) sau un singur pas pe
piciorul stâng; bătaie pe piciorul stâng, corpul este aruncat sus-înainte,
piciorul drept este tras în susînainte, cu genunchiul îndoit ajutând la
desprinderea corpului, mingea este sprijinită de mâna stângă, deasupra
umărului drept; în punctul maxim al săriturii, corpul se blochează creând
un punct de sprijin pentru braţul aruncător; în timpul aruncării, piciorul
drept pendulează înapoi, aterizarea are loc pe piciorul stâng.
 aruncarea la poartă din alergare – este aruncarea la poartă, procedeul
zvârlire, cu sprijin pe sol, pe piciorul din partea braţului de aruncare;
aruncarea la poartă din alergare se poate executa din alergare normală sau
cu paşi încrucişaţi – constă din încrucişarea piciorului drept peste stângul
pe care-l fixează pe sol, mingea este deasupra umărului iar corpul se
răsuceşte spre dreapta; se foloseşte aruncarea zvârlită de deasupra
umărului, din dreptul umărului, şoldului sau genunchiului.
 aruncarea la poartă cu evitare – constă din executarea unei înclinări
accentuate a trunchiului în partea opusă braţului aruncător cu scopul
depărtării de apărător şi evitarea blocării mingii; aruncarea poate fi
precedată de un elan cu pas încrucişat sau săltat; jucătorul face un pas
lateral cu piciorul stâng, trece greutatea corpului pe acest picior, se înclină
şi se răsuceşte prin ducerea braţului aruncător, mult pe spate; piciorul
drept se ridică ajutând la echilibrarea corpului, mingea este aruncată prin
azvârlire de deasupra capului; aterizarea se face pe partea stângă a
corpului.
 aruncarea la poartă cu plonjon– este procedeul tehnic folosit în apropierea
semicercului de către pivoţi sau extreme; se execută din poziţia
 fundamentală, cu genunchii îndoiţi, trunchiul aplecat în faţă; plonjonul
începe prin împingerea genunchilor şi a bazinului în faţă, centrul de
greutate este coborât, braţul aruncător şi umărul sunt duse spre înapoi; în
timpul aruncării, trunchiul se întinde, iar braţul execută o mişcare rapidă şi
energică; aterizarea se face în sprijin pe mâini sau rulare pe umărul
braţului de aruncare.
 Fentele – sunt mişcări executate cu corpul sau cu segmente ale corpului,
cu şi fără minge, de pe loc şi din alergare în scopul de a induce în eroare
adversarul; fentele sunt numeroase şi pot fi legate de multe alte elemente
tehnice în special de pasarea şi de aruncarea mingii; fentele pot fi:
 fente simple de pornire – executate pe loc sau din deplasare uşoară;
jucătorul face un pas oblic înainte cu piciorul stâng/drept simulând
pornirea, urmat de împingerea pe acest picior odată cu frânarea înaintării
corpului după care este continuată deplasarea spre dreapta.
 fente duble de pornire – sunt executate asemănător celei simple, cu
deosebirea că după primul pas spre stânga urmează un nou pas spre
dreapta şi împingere din piciorul drept schimbând direcţia de deplasare
spre stânga.
Tehnica jocului in aparare
 Atacarea adversarului cu mingea – se efectuează ori de câte ori adversarul
primeşte sau se găseşte faţă de poartă într-o poziţie favorabilă de
aruncare; se realizează printr-un joc activ de braţe şi picioare cu care
încearcă să împiedice atacanţii să pună în pericol poarta, pasarea sau
conducerea mingii.
 Scoaterea mingii de la adversar – se realizează prin procedeele tehnice:
 scoaterea mingii de la adversar care driblează – se execută atunci când
adversarul driblează prin următoarele procedee: scoaterea mingii prin atac
din faţă, din lateral sau prin atac din spate.
 scoaterea mingii din ţinere echilibrată – se realizează atunci când
adversarul se pregăteşte să arunce la poartă şi ţine mingea cu o mână cu
palma deschisă.
 scoaterea mingii prin intercepţie – necesită din partea apărătorului multă
îndrăzneală şi o bună capacitate de anticipare a acţiunilor adversarului.
 Blocarea aruncărilor la poartă – se execută cu braţele întinse în sus pentru
mingiile aruncate din săritură, cu braţele în lateral la nivelul umerilor
pentru aruncările zvârlite lateral pe lângă umăr, cu braţele lateral în
dreptul şoldului pentru aruncările zvârlite pe lângă şold.
Notiuni de regulament
Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate şi spectaculozitate,
bazat pe viteza de deplasare şi de execuţie a jucătorilor, cărora le pretinde o
înalta pregătire atletică, forţă şi rezistenţă, gândire tactică şi o perfectă
armonizare în cadrul echipei. Fiecare echipă de handbalul este alcătuită din 7
jucători (6 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de arbitraj pot fi trecuţi
16 jucători; cei 9 jucători, de rezervă, pot schimba, oricând în timpul jocului,
pe cei din teren. Jocul constă din încercarea de a introduce mingea în poarta
echipei adverse şi de a apăra în acelaşi timp propria poartă împotriva
atacurilor adverse. Mingea se joacă cu mâinile, dar este permisă atingerea ei
cu orice parte a corpului (cu excepţia picioarelor, de la genunchi în jos).
Singurul care îşi poate folosi şi picioarele este portarul, pentru a-şi apăra
poarta.
Jucătorul aflat în posesia mingii, are dreptul să se deplaseze maximum 3
paşi cu mingea în mână, după care trebuie să o paseze; pentru parcurgerea
unei distanţe mai mari, jucătorul trebuie să dribleze, ca la baschet. Mingea
poate fi ţinută în mână maximum 3 secunde.
La începutul fiecărei reprize, sau după marcarea unui gol, jocul se reia de
la centrul terenului, de către echipa care a primit gol. După trecerea timpului
de joc a primei reprize, echipele îşi schimbă terenurile pentru a se juca repriza
a doua.
Meciul este condus de 2 arbitri, ajutaţi de un secretar, un cronometror şi
un observator din partea Federaţiei Române de Handbal. Terenul de joc
cuprinde un câmp de joc, având forma unui dreptunghi, cu lungimea de 40 m
şi lăţimea de 20 m şi două spaţii de poartă. Poarta este aşezată pe mijlocul
fiecărei linii de fund (linia de poartă) şi are dimensiunile de 2 m înălţime şi 3 m
lăţime, fiind prevăzută cu plasă; spaţiul de poartă este zona aflată la 6 m în
faţa porţii, în care nu poate acţiona decât portarul.
 Linia de aruncare liberă este marcată, întrerupt, la distanţa de 9 m în faţa
porţii; linia de aruncare de la 7 m se afla în faţa fiecărei porţi, perpendicular
pe linia de fund. Mingea este confecţionată din piele sau material sintetic,
având o circumferinţă de 58 – 60 cm şi o greutate de 425 – 475 grame; pentru
femei şi juniori, mingea are circumferinţa de 54 – 56 cm şi greutatea de 325 –
400 grame. Timpul de joc este de două reprize a câte 30 de minute cu o pauză
de 10 minute între reprize. Jocul de handbal permiţând o angajare directă
între 40 adversari, poate deveni dur şi periculos; pentru a preveni această
deformare nedorită a jocului, regulamentul este foarte exigent în ceea ce
priveşte acţiunile periculoase ale jucătorilor. Pentru fault periculos se va
pedepsi cu 2 minute eliminare , lovitura de la 7 m sau chiar descalificarea
jucatorului respective.
Jucatorii sunt asezati pe teren in felul urmator:
 Portarul – are de aparat peste 40-50 de aruncări, multe dintre ele
năprasnice.
 Interul - cei doi interi sunt gurile de tun ale fiecărei echipe: nimeni nu trage
mai mult și mai puternic la poartă, nimeni nu marchează mai des de la
distanță. Dar interul își împarte mereu atenția între poartă - pe care trebuie
să o amenințe - și coechipieri - pe care trebuie să-i angajeze.
 Pivot - tare pe picioare, agil și bătăios, pivotul este mereu în contact cu
apărătorii adverși. Ca un ghimpe așezat în mijlocul defensivei, pivotul se
luptă atât pentru minge, cât și pentru spațiu, iar asta îl transformă în cel
mai faultat jucător de pe teren. Dar nici el nu va rămâne dator.
 Extrema - pe cele două extreme joacă cei mai iuți jucători de pe teren. Aici
nu mai e nevoie de înălțime și de brațe puternice, ci mai degrabă de viteză,
finețe și calități motrice speciale. Extremele sunt explozive și au o
imaginație bogată.
 Centru - mintea limpede a fiecărei echipe, centrul - sau coordonatorul de
joc - este de obicei prelungirea antrenorului în teren: el alege cele mai
multe scheme ofensive, el are cea mai mare liberate de mișcare, de el
depind, în mare măsură, creativitatea din atac și colaborarea din apărare
Aruncare la poartă din săritură

Dimensiunile terenului de joc