Economie I

ECONOMIE I
1
Introducere
Economia politică este o știință care studiază sistemul activităţilor

economice interdependente. Ea contribuie la pregătirea fundamentală a
viitorilor economişti, înlesnind cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecva-
tă a noţiunilor economice.
Economia politică este un ansamblu coerent de cunoştinţe despre
realitatea economică, o reflectare a acestei realităţi. Ea studiază comporta-
mentul oamenilor în activitatea de producere a bunurilor economice cu
resursele limitate de care dispune, având atât un caracter teoretic cât şi
practic.
Deoarece activitatea economică analizată se desfăşoară într-un cadru
natural şi social instituţional determinat, Economia Politică este concomitent
o ştiinţă natural–spiritual ă şi o ştiinţă socială.
Ca ştiinţă social-umană, ea studiază economia în complexitatea şi
interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul eficienţei economice şi asupra
vieţii sociale şi dezvoltând legăturile cu celelalte ştiinţe social-umaniste
(istoria, sociologia, antropologia etc.)
Economia politică are un caracter obiectiv, chiar dacă studiază fapte,
aspecte ale comportamentului uman. Judecăţile de valoare pe care le implică
studierea comportamentului uman pot fi obiective. Ele ajută la evaluarea
faptelor, argumentelor în favoarea unor idei care sunt rezultatele cercetării
economice. Ştiinţa economică s-a dezvoltat cu succes şi este obiectivă, chiar
dacă unii cercetători nu au fost întotdeauna obiectivi şi au susţinut puncte de
vedere în contradicţie cu dovezile existente. Dar faptele nu pot fi mult timp
ignorate. Ele trebuie să se reflecte în teoriile economice acceptate, ceea ce
generează progres ştiinţific.
Economia politică studiază comportamentul uman în legătură cu
alocarea resurselor limitate pentru atingerea unor obiective concurente,
dinainte stabilite. Ea are ca obiect de studiu ce se produce, cât, cum şi pentru
cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate.
Economia politică abordează economia ca un tot, unele probleme fi-
ind privite din unghiul lor microeconomic, iar altele din cel macroeconomic.
Ea are două mari componente: microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia analizează comportamentul agenţilor economici
indi-viduali şi relaţiile dintre ei ocazionate de producerea şi vânzarea
bunurilor.
Cuvântul “microeconomie” vine din grecescul “mikros” care
înseamnă “mic” şi semnifică faptul că disciplina se ocupă cu studiul
activităţii economice de pe poziţiile firmei.
Microeconomia studiază, de pe poziţiile firmei, fenomene, procese
economice, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul şi formulează princi-
pii şi metode pentru fundamentarea deciziilor economice. Ea analizează
comportamentul agentului economic în condiţiile concurenţei de pe piaţă şi
reliefează principii pentru adaptarea acestuia la cerinţele pieţei.
2
Microeconomia are caracter explicativ şi normativ. Caracterul expli-
cativ este determinat de obiectivul disciplinei de a explica comportamentul
agenţilor economici.
Astfel, microeconomia trebuie să explice:
-modul cum reacţionează agenţii economici la semnalele
recepţionate din mediul economic;
-semnificaţia economică a combinării factorilor de producţie;
-modul cum reacţionează la modificarea costurilor, preţurilor etc.
Caracterul normativ este determinat de obiectivul disciplinei de a
studia şi reliefa cele mai eficiente modalităţi de realizare a producţiei,
distribuţiei şi consumului de bunuri economice.
Macroeconomia este parte a teoriei economice care analizează
economia în ansamblul ei, componentele mari ale economiei, variabilele
globale interdependente, care determină o anumită evoluţie a ei.
Cuvântul “macroeconomie” vine din grecescul “macros ” care
înseamnă mare, semnificând că disciplina studiază economia în ansamblul
ei.
Macroeconomia studiază:
- diferitele categorii de pieţe;
- sferele activităţii economice, producţia, repartiţia, schimbul, consu-mul
şi relaţiile dintre ele;
- ocuparea forţei de muncă;
- marile dezechilibre–inflaţia şi şomajul;
- indicatorii macroeconomici etc.
Printre problemele studiate de macroeconomie, în cele 10 capitole
ale cursului, se află:
- mecanismul de funcţionare a economiei libere de piaţă;
- interdependenţele dintre variabilele macroeconomice;
- echilibrul şi dezechilibrul economic în vederea fundamentării ştiin-
ţifice a deciziilor de politică macroeconomică.
Studiul economiei naţionale se face în corelaţie cu economia
mondială şi cu mediul înconjurător, reliefând influenţele diverşilor factori.
Economia politică are o importanţă deosebită pentru pregătirea
viitorilor economişti.
Fiind un specialist cu pregătire economică superioară, economistul
analizează fenomenele şi procesele economice, tendinţele lor caută modali-
tăţi şi mijloace de ridicare a eficienţei economice, urmăreşte prognozarea şi
optimizarea raportului resurse-nevoi, astfel încât nevoile nelimitate să fie
satisfăcute cât mai bine cu ajutorul resurselor limitate.
Disciplina contribuie la dezvoltarea capacităţii de a fundamenta şi
explica deciziile luate. Economistul trebuie să participe la fundamentarea
ştiinţifică a deciziilor economice care să contribuie la o evoluţie favorabilă a
vieţii economice.
Criteriul de bază pentru aprecierea calităţii actului de conducere îl
constituie rezultatele obţinute de firmă. Menţinerea competitivităţii unei
firme impune abordarea unei atenţii sporite resurselor umane. Multe dintre
3
firme au devenit foarte puternice deoarece au acordat o atenţie deosebită
folosirii resurselor umane şi materiale pe baza unui plan strategic corelat cu
cerinţele pieţei.
Economiştii trebuie să studieze mecanismul economiei de piaţă, să-i
descopere virtuţile, dar şi deficienţele pentru a le înlătura pe acestea din
urmă şi a valorifica avantajele lui, lucrând al ături de alţi specialişti.
Îndeplinirea rolului care revine economistului presupune depăşirea
unor greutăţi legate de insuficienţa resurselor, birocraţie, indisciplină, insu-
ficienţei legislative. Prin depăşirea lor, printr-o soluţionare fructuoasă a
problemelor, economiştii au prilejul de a arăta valoarea şi importanţa socială
a muncii pe care o desfăşoară. Ei trebuie să găsească soluţii eficiente din
punct de vedere economic, social şi ecologic, care să stea la baza creşterii
economice.
În prezent, o importanţă deosebită capătă realizarea unei dezvoltări
sustenabile, ceea ce înseamnă o utilizare raţională a resurselor pentru a se
satisface cerinţele de viaţă ale generaţiilor actuale şi viitoare, în condiţiile
protejării mediului înconjurător .
4
Unitatea de învăţare 1 (2 ore)
FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMIEI
POLITICE
Introducere:
Formarea ştiinţei economice a reprezentat un proces complex şi în-
delungat care a avut la bază atât dezvoltarea economică şi creşterea
complexităţii fenomenelor şi proceselor economice cât şi aprofundarea
cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor
de investi-gare a acesteia.
Microeconomia analizează comportamentul agenţilor economici indi-
viduali şi relaţiile dintre ei ocazionate de producerea şi vânzarea bunurilor.
Cuvântul “microeconomie” vine din grecescul “mikros ” care
înseamnă “mic” şi semnifică faptul că disciplina se ocupă cu studiul
Obiective:
Înţelegerea obiectului de studiu al Microeconomiei, al rolului aceste-
ia în îmbunătăţirea raportului resurse limitate - nevoi nelimitate. Sunt
prezentate principalele etape ale procesului de formare a ştiinţei economice,
particularităţile disciplinei, procedeele cunoaşterii ştiinţifice economice şa.
În sistemul ştiinţelor contemporane, economia politică ocupă un loc
important, cunoştinţele economice fiind folosite într-o măsură mai mare sau
mai mică în diversele domenii ale vieţii economico-sociale.
Cuprins unitatea de învăţare 1:

1.1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice………………….…6
1.2. Particularităţi şi obiectul de studiu al economiei politice….…11
1.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică………………………...…....13
1.4. Abordări pozitive şi normative în economie. Rolul
economistului ……………………………………………....17
1.5. Teste de autoevaluare …………………………………..…….19
1.6. Lucrari de verificare ………………………………….……....20
1.7. Bibliografie ………………………………………………...…20
5
1.1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice
Formarea ştiinţei economice a reprezentat un proces complex şi

îndelungat care a avut la bază atât dezvoltarea economic ă şi creşterea
comple-xităţii fenomenelor şi proceselor economice cât şi aprofundarea
cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor
de investigare a acesteia.
Idei şi chiar teorii economice au apărut încă din antichitate. De-a
lungul Evului Mediu au apărut noi idei economice iar altele vechi au fost
reconsiderate. În acele timpuri, ideile economice se împleteau cu cele
filozofice, fiind cultivate de filozofi ca Hobbes, Locke, Hume ş.a.
Primul mare curent de gândire economică, mercantilismul, a contri-
buit la formarea obiectului şi sistemului conceptual al economiei politice.
Acest curent era axat pe ideea că aurul şi argintul reprezintă prima bogăţie
atât pentru individ cât şi pentru state.1 Mercantiliştii militau în secolele XVI
şi XVII–XVIII pentru determinarea modalit ăţilor prin care statul putea să-şi
procure cantităţi cât mai mari de aur şi argint. Principalele curente mercanti-
liste sunt:
- mercantilismul spaniol care milita pentru interzicerea ieşirii din ţară
a metalelor preţioase şi creşterea exportului pentru intrarea de aur şi
argint în ţară. Reprezentanţii săi de seamă sunt: Ortiz, Olivares şi
Mariana.
- mercantilismul francez, cunoscut sub denumirea de colbertism sau
mer-cantilismul industrial. Principalul lui reprezentant Jean Baptiste
Colbert, a iniţiat măsuri protecţioniste pentru dezvoltarea industriei
şi comerţului ca mijloc de promovare a exportului şi de achiziţionare
a aurului.
- mercantilismul comercial, dezvoltat în Anglia şi Olanda care aprecia
că abundenţa de monedă, cheia prosperităţii, se realizează prin
comerţul exterior. Principalii autori sunt: J.Child (1630–1699 ),
William Petty (1623-1687), Thomas Mun (1571–1641), Gregory King
(1648–1 712). Între contribuţiile mercantilismului englez se înscrie
teza formulată de Thomas Gresham (1519–1579), cunoscut ă sub
denumirea de “legea lui Gresham”: “moneda rea alungă pe cea
bună”. Alt reprezentant, William Petty, a rămas cunoscut prin
introducerea noţiunii de valoare, prin propunerea de a scădea salariul
pentru a se lupta contra şomajului şi prin evidenţierea rolului muncii
şi pământului la sporirea avuţiei.
- mercantilismul german sau “camaralist” care s-a formulat mai târziu şi
care punea în centrul cercetării îndeosebi problemele tezaurului public.
Ştiinţa economică a început să se formeze ca disciplină autonomă în
cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decursul secolului al XVIII-lea.
Acest curent a reprezentat prima încercare de a construi un sistem de
gândire a fenomenelor economice, ordonate într-un circuit economic. Se
consideră că acest circuit începe cu producţia agricolă, înţeleasă ca izvor al
tuturor bogăţiilor. Fiziocraţii au încercat, prin reprezentanţii săi de seamă,
François Quesnay si medical Anne Robert Jacques Turgot, să stabilească
legătura
1
Ivaniuc Nicolae Văleanu: Istoria gîndirii economice, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A. Bucureşti, 1992, pag.19-21
6
dintre economie şi natură. “Tabloul economic” elaborat de Fr.Quesnay
(1758) prezintă, pentru prima dată, un model cantitativ al circuitului
economic şi al fluxurilor dintre ramurile economiei naţionale.
Deoarece societatea omenească este o creaţie a naturii, rolul ştiinţei
economice este de a descoperi ordinea naturală a vieţii economice. După
fiziocraţi, legile obiective referitoare la societatea omenească sunt legile
fizice ale producţiei agricole.
Un moment deosebit în evoluţia ştiinţei economice îl reprezintă
“Şcoala clasică engleză” în frunte cu Adam Smith (1723–1790), autorul
lucrării “Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) şi
David Ricardo (1772–1823), care elaborează lucrarea “Principiile econo-
miei politice şi impunerii” (1817). Ei sunt fondatorii teoriei valorii muncă.
Adam Smith abordează funcţia regulatoare a pieţei, rolul “mâinii
invizibile”, a concurenţei în asigurarea concordanţei dintre ceea ce se pro-
duce şi ceea ce se cere, analizează bogăţia naţiunilor ca rezultat al diviziunii
muncii din ce în ce mai dezvoltate. Astfel, ştiinţa economică s-a format ca
ştiinţă încă din secolul al XVIII-lea şi, în timp, s-a dezvoltat permanent.
Un alt economist englez al acestei perioade este Thomas Robert Mal-
thus (1766-1834), care este cunoscut mai ales prin lucrarea “Eseu asupra
principiului populaţiei” (1798), în care formuleaz ă ideea creşterii mai
rapide a populaţiei în raport cu producţia bunurilor de subzistenţă, pentru a
explica sărăcia existentă în epocă prin suprapopulaţie. Într-o altă lucrare,
“Principiile economiei politice” (1819), abordează probleme de bază ale
liberalismului economic şi rentei şi motivează crizele prin subconsum.
John Stuart Mill (1806–1873) consider ă că economia este ştiinţa
care tratează producţia şi distribuţia averilor în măsura în care această
producţie şi distribuţie depind de natura umană.
Şcoala clasică franceză are un reprezentant de seamă prin Jean
Baptiste Say (1767–1832). El este cunoscut prin ceea ce se chea mă teoria
sau “legea debuşeelor” conform căreia “produsele se cumpără contra
produse” şi ca urmare “orice ofertă îşi creează propria cerere.” Prin aceasta
era negată posibilitatea supraproducţiei generale şi durabile a crizelor.
“Şcoala clasică a economiei politice” s-a format la graniţa dintre
manufactură şi marea industrie de fabrică şi a pus bazele curentului de
gândire şi politică economică denumit “liberalismul economic”.
Alte momente importante în dezvoltarea ştiinţei economice sunt
reprezentate de marxism, de gândirea neoclasică şi de marginalism.
Karl Marx, prin lucrările sale, îndeosebi prin “Capitalul”(1867), a
continuat teoria valorii muncii, a analizat rolul şi formele capitalului, teoria
profitului, procesul reproducţiei sociale. În teoria marxistă, spre deosebire
de concepţia clasică, legile au un caracter istoric, iar programul economic
are un caracter contradictoriu.
Economia politică neoclasică s-a conturat în jurul anului 1870 ca
răspuns la dezvoltarea producţiei, la unele probleme noi ale desfacerii
mărfurilor şi la formularea unor critici la adresa liberalismului economic.
Gândirea neoclasică şi mercantilismul s-au format şi dezvoltat în ca-
drul a trei şcoli de gândire:
7
1. Şcoala psihologică de la Viena, care are ca reprezentanţi pe
F.Wieser, E.Böhm–Bawerk şi întemeietorul ei Carl Menger, iar mai
târziu pe Ludwig von Misses şi Friedrich von Hayek. În cadrul
acestei şcoli a fost fundamentată teoria subiectivist–marginalistă a
bunurilor bazată pe utilitatea bunurilor.
2. Şcoala neomarginalistă sau matematică de la Lausanne reprezenta-
tă prin Leon Walras şi Vilgredo Pareto. O contribuţie de seamă a
acestei şcoli constă în formularea teoriei echilibrului general (static
şi dinamic) fundamentat pe interdependenţa generală a preţurilor.
3. Şcoala echilibrului parţial sau Şcoala de la Cambridge, al cărei
conducător a fost Alfred Marshall (1842–1924). Acesta a an alizat
comportamentul firmelor mijlocii şi echilibrul dintr-un sector dat.
Principalele realizări ale gândirii neoclasice constau în:
- fundamentarea teoriei valorii bazată pe utilitatea marginală;
- iniţierea cercetărilor bazate pe calculul marginal şi focalizarea
analizei pe microeconomie, pe comportamentul agenţilor economici;
- continuarea cercetărilor proceselor economice în termenii echilibrului
economic.
O contribuţie importantă la dezvoltarea ştiinţei economice au avut
keynesismul2şi neokeynesismul. Curentul de gândire keynesist a f ost
fundamentat de John Maynard Keynes (1883–1946), în lucrarea: “Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). Marele
economist englez a criticat unele idei ale gândirii clasice, îndeosebi “legea
debuşeelor”.
Keynes face o analiză macroeconomică, folosind un model matematic
bazat pe ecuaţiile de echilibru:
YCI
SYC
IS
în care:
Y este venitul naţional;
C = cheltuielile pentru consum;
S = economiile (savings);
I = investiţiile.
În situaţia în care Y  C  I iar I  S , oferta este egală cu cere-rea,
economiile se investesc în totalitate şi se asigură ocuparea forţei de muncă.
Realizarea echilibrului este dependentă de mai mulţi factori economici şi
psihosociali.
Nivelul ocupării forţei de muncă este influenţat de cheltuielile de
consum şi de nivelul investiţiilor. Mărimea cheltuielilor de consum este
dependentă de nivelul veniturilor şi de înclinaţia spre consum.
Nivelul investiţiilor este influenţat de incitaţia pentru a investi care, la
rândul ei, este în func ţie de raportul dintre eficienţa marginală a capitalului
2
Gilbert Abraham Frois: Economie politică – Editura Humanitas, Bucure şti, 1994, pag. 322-325
8
şi rata dobânzii. La rândul ei, rata dobânzii este influenţată de oferta de
monedă şi de preferinţa pentru lichiditate.
Realizarea echilibrului macroeconomic nu se realizează de la sine,
existând tendin ţa de rămânere în urmă a cererii. Keynes arată că statul poate
influenţa direct cererea efectivă, mărind cheltuielile proprii şi stimulând prin
politica fiscală, monetară şi bugetară consumul populaţiei şi investiţiile
firmei.
După cel de-al doilea război mondial, în contextul noilor condiţii ale
economiilor occidentale, teoria keynesistă a avut atât continuatori direc ţi,
cât şi continuatori care au reformulat unele dintre postulatele ei. A apărut şi
s-a dezvoltat curentul neokeynesist de gândire economică, curent care şi-a
găsit aplicare în mai toate ţările dezvoltate, având ca reprezentant pe Roy
Harrod, John Robinson, Nicolas Koldor în Anglia, Piero Sraffa şi Luigi
Pasineti în Italia, J.K.Galbraith, S.Marris, A.Kansen ş.a. în S.U.A., Gunar
Myrdal în Suedia ş.a.
Spre deosebire de Keynes, care punea pe primul plan al intervenţiei
statului ca factor al echilibrului reglementarea creditului, a dobânzii şi
controlul asupra firmelor publice, neokeynesiştii pun accent pe investiţiile şi
împrumuturile publice, pe folosirea politicii impozitelor şi controlul preţu-
rilor şi salariilor, în optica lor bugetul de stat fiind un “stabilizator” organic
al economiei.
În preajma celui de-al doilea război mondial a apărut curentul de
gândire neoliberalist care se bazează pe teoria clasică a liberalismului. El
susţine intervenţia statului doar pentru a crea cadrul juridic de organizare a
concurenţei pentru funcţionarea armonioasă a preţurilor şi pentru limitarea
rolului marilor monopoluri. Neoliberaliştii manifestă credinţă în concurenţă,
în proprietatea privată şi în mecanismul preţurilor.
Un loc aparte în cadrul neoliberalismului îl ocupă monetarismul al
cărui promotor este Milton Friedman, care aprecia că starea cererii globale
este dependentă primordial de cantitatea de bani pusă în circulaţie. El consi-
deră că fenomenele de recesiune sunt generate de lipsurile politicii monetare
şi de intervenţia statului în economie.
Milton Friedman face parte din categoria economiştilor adepţi ai
ofertei, denumiţi astfel pentru că militează cu prioritate pentru stimularea
ofertei, solicitând reducerea drastică a rolului statului în economie.
Şi în România, formarea ştiinţei economice a fost un proces complex
şi îndelungat.
Unul din primii gânditori români la care întâlnim i dei mercantiliste
şi economice în general este Dimitrie Cantemir (1673–1723), a cărui
principală lucrare este “Descrierea Moldovei”. El a fost unul dintre primii
europeni care au susţinut ideea creşterii şi descreşterii imperiilor.
Printre problemele economice abordate de Dimitrie Cantemir se află:
- rolul şi importanţa schimbului şi comerţului;
- necesitatea creşterii potenţialului financiar al ţării şi a
asigurării unei balanţe comerciale active;
- raporturile dintre Moldova şi Imperiul Otoman etc.
Prin Teodor Diamant (1810–1841), gândirea social-economică
românească s-a remarcat prin abordarea problemei demnităţii umane, a
9
condiţiilor realizării acesteia şi prin susţinerea unor idei generoase ale
asociaţionismului de tip fourierist.
Cel mai important reprezentant al gândirii economi ce române şti din
secolul al XIX-lea a fost Nicolae Bălcescu (1819–1852). Concepţia lui
economică conţine ideea progresului ca lege a istoriei, el propunând cerceta-
rea fenomenelor sociale în geneza lor istorică.
N.Bălcescu a reliefat importanţa condiţiilor economice în dezvolta-
rea societăţii şi a analizat evoluţia relaţiilor de proprietate şi de repartiţie în
feudalism.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o serie de gânditori
(G.Bariţiu, D.P.Marţian, B.P.Haşdeu, A.D.Xenopol, P.S.Aurelian) au pus în
centrul atenţiei problema dezvoltării industriei şi importanţa independenţei
economice a ţării.
Gândirea economică din prima jumătate a secolului al XX-lea a
beneficiat de contribuţiile unor mari personalităţi care au generat şi s-au
confruntat prin două mari curente: neoliberalismul, reprezentat prin Ştefan
Zeletin, Vintilă Brătianu, Mihai Manoilescu, Mitică Constantinescu şi ţără-
nismul reprezentat prin Virgil Madgearu, Ion Răducanu, G.Zone,
Gr.Mladenatz, Victor Slăvescu.
Un economist reprezentativ al perioadei a fost Mihail Manoilescu
(1891–1950). El s-a remarcat îndeosebi prin analiza făcută economiei
internaţionale şi schimburilor economice dintre ţări.
Manoilescu a arătat că avantajele şi câ ştigurile rezultate din schim-
burile internaţionale sunt inegale şi ele se împart între ţări în funcţie de mai
mulţi factori, cel mai important fiind productivitatea factorilor de
producţie.3 Cu cât ace ştia sunt mai mari cu atât venitul net rezultat din
schimburile internaţionale este mai mare, ceea ce înseamnă că activitatea
industrială este mai eficientă decât activitatea agricolă. Manoilescu milita
pentru politici economice care să sprijine dezvoltarea ramurilor economice
în care nivelul de productivitate depăşeşte productivitatea medie.4
Contribuţii remarcabile la dezvoltarea ştiinţei române şti au avut
Nicolae Georgescu–Roegen şi Anghel N.Rugină. Nicolae Georgescu
Roegen este primul om de ştiinţă din lume care face legătura între termodi-
namică şi ştiinţa economică. În lucrarea sa “Legea entropiei şi procesul
economic”, Nicolae Georgescu Roegen fundamenteaz ă teoretic o nouă
manieră de abordare a proceselor economice, sugerând solu ţii pentru
prevenirea poluării, respectiv pentru lichidarea efectelor entropice, acolo
unde acestea există.
Anghel Rugină susţine în lucrarea “Principia Oeconomica, Baze noi
şi vechi ale analizei economice”, că ştiinţa economică, se află în faţa unei
noi revoluţii. El introduce un program nou de cercetare denumit “Abordarea
simultană a echilibrului şi dezechilibrului”.
3
Mihail Manoilescu: Forţele naţionale productive şi comerţul exterior – Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag.92
4
Ivanciu Nicolae Văleanu: Istoria gândirii economice – Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1992, pag.230-231
10
1.2. Particularităţi şi obiectul de studiu al economiei politice
Sintagma “economie politică” a fost lansată în 1615 de Antoine de

Montchrestien prin Tratatul său de economie. Termenul de Economie
Politică provine de la trei cuvinte de origine greacă “oikos” care înseamnă
casă, gospodărie, “nomos” care înseamn ă ordine, principiu, lege şi “polis”
care înseamnă cetate, stat. În esenţă, economia este percepută ca administra-
re a casei, a gospodăriei, a statului.
Denumirea de economie politică a apărut cu mult înainte de apariţia
ştiinţei economice care, iniţial, s-a identificat cu economia politică.
În condiţiile actuale există mai multe componente ale ştiinţei economice.
Ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia intră:
a. ştiinţele economice fundamentale (economia politică, istoria gândirii
economice, istoria economiei naţionale);
b. ştiinţe economice teoretico-aplicative, care includ:
-ştiinţe economice speciale (finanţe, monedă şi bănci, economia
muncii ş.a.);
-ştiinţe economice de ramură (economia industriei, a agriculturii
etc.);
-ştiinţa unităţilor economice;
economia mondială.
c. ştiinţe de măsurare şi funcţionale (statistică, management, marketing);
d. ştiinţe economice de graniţă (econometria, sociologia economică,
cibernetica economică etc.)
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-
se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului cercetării ştiinţifice.
Economia politică, ca teorie economică generală, s-a cristalizat
treptat drept ştiinţă, dezvoltându-şi şi îmbunătăţindu-şi continuu obiectul şi
metoda sa de studiu. Ea are anumite caracteristici determinate de modul de
abordare a activităţilor economice, de premisele şi concluziile pe care le
formulează.
Economia politică este un ansamblu coerent de cunoştinţe despre
realitatea economică, o reflectare a acestei realităţi. Ea studiază comporta-
mentul oamenilor în activitatea de producere a bunurilor economice cu
resursele limitate de care dispune, având atât un caracter teoretic cât şi
practic.
Deoarece activitatea economică analizată se desfăşoară într-un cadru
natural şi social instituţional determinat, Economia Politică este concomitent
o ştiinţă natural–spirituală şi o ştiinţă socială.
Ca ştiinţă social-umană, ea studiază economia în complexitatea şi
interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul eficien ţei economice şi asupra
vieţii sociale şi dezvoltând legăturile cu celelalte ştiinţe social-umaniste
(istoria, sociologia, antropologia etc.)
Economia politică are un caracter obiectiv, chiar dacă studiază fapte,
aspecte ale comportamentului uman. Judecăţile de valoare pe care le implică
studierea comportamentului uman pot fi obiective. Ele ajută la evaluarea
faptelor, argumentelor în favoarea unor idei care sunt rezultatele cercetării
economice. Ştiinţa economică s-a dezvoltat cu succes şi este obiectivă, chiar
dacă unii cercetători nu au fost întotdeauna obiectivi şi au susţinut puncte de
11
vedere în contradicţie cu dovezile existente. Dar faptele nu pot fi mult timp
ignorate. Ele trebuie să se reflecte în teoriile economice acceptate, ceea ce
generează progres ştiinţific.
Economia politică studiază comportamentul uman în legătură cu
alocarea resurselor limitate pentru atingerea unor obiective concurente,
dinainte stabilite. Ea are ca obiect de studiu ce se produce, cât, cum şi
pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate.
Microeconomia analizează comportamentul agenţilor economici
individuali şi relaţiile dintre ei ocazionate de producerea şi vânzarea
bunurilor.
Cuvântul “microeconomie” vine din grecescul “mikros ” care
înseamn ă “mic” şi semnifică faptul că disciplina se ocupă cu studiul
În cadrul microeconomiei se investighează aspecte cum sunt: con-
fruntarea cererii cu oferta, formarea preţurilor, combinarea factorilor de
producţie, diferite forme de concurenţă etc.
Microeconomia are caracter explicativ şi normativ. Caracterul expli-
cativ este determinat de obiectivul disciplinei de a explica comportamentul
Astfel, microeconomia trebuie să explice:
-modul cum reacţionează agenţii economici la semnalele
recepţionate din mediul economic;
-semnificaţia economică a combinării factorilor de producţie;
-modul cum reacţionează la modificarea costurilor, preţurilor etc.
Caracterul normativ este determinat de obiectivul disciplinei de a
studia şi reliefa cele mai eficiente modalităţi de realizare a producţiei,
distribuţiei şi consumului de bunuri economice.
Macroeconomia este parte a teoriei economice care analizează
economia în ansamblul ei, componentele mari ale economiei, variabilele
globale interdependente, care determină o anumită evoluţie a ei.
Cuvântul “macroeconomie” vine din grecescul “macros” care
înseamnă mare, semnificând c ă disciplina studiază economia în ansamblul
ei.
Macroeconomia studiază:
- diferitele categorii de pieţe;
- sferele activităţii economice, producţia, repartiţia, schimbul, consu-
mul şi relaţiile dintre ele;
- ocuparea forţei de muncă;
- marile dezechilibre–inflaţia şi şomajul;
- indicatorii macroeconomici etc.
Printre problemele studiate de macroeconomie se află:
- mecanismul de funcţionare a economiei libere de piaţă;
12
- interdependenţele dintre variabilele macroeconomice;
- echilibrul şi dezechilibrul economic în vederea
fundamentării ştiinţifice a deciziilor de politică
macroeconomică.
Studiul economiei naţionale se face în corelaţie cu economia mondi-
ală şi cu mediul înconjurător, reliefând influen ţele diverşilor factori.
1.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică implică o înţelegere corectă a realităţii

datorită unor operaţii combinate de percepţie şi de gândire.
Drumul cunoaşterii este o trecere de la concret la abstract, de la
evenimente considerate în totalitatea determinărilor sale la considerente
teoretice prin care anumite determinări sunt scoase din contextul lor.
Obţinerea diverselor informaţii despre realitate are loc datorită nive-
lului perceptiv al cunoaşterii, iar punctul de plecare pentru nivelul naţional
al cunoaşterii îl constituie noţiunile abstracte.
Cunoaşterea ştiinţifică implică trecerea de la nivelul perceptiv la
nivelul raţional, care presupune înţelegerea fenomenelor şi elaborarea de
idei, teorii specifice unui anumit domeniu. Teoriile se distanţează de
realitate, dar trebuie să aibă legătură cu realitatea. Orice teorie are un nivel
teoretic care presupune concepte teoretice şi unul empiric, care cuprinde
enunţuri empirice; acestea două se întrepătrund, se împletesc. În teorie,
accentul cade pe concepte teoretice, pe enunţuri teoretice, în evaluarea
cărora prezintă o importanţă deosebită nu cantitatea de fapte teoretizate, ci
calitatea lor.
Teoriile economice sunt precedate de observaţii asupra vieţii econo-
mice. Ele au apărut pentru prima dată atunci când oamenii au observat un
anumit comportament al pieţei şi s-au întrebat de ce apare un astfel de com-
portament. Dar odată apărute, teoriile economice şi realitatea s-au
întrepătruns şi a devenit imposibil de spus care parte a precedat-o pe
cealaltă.
Raportul teorie-realitate este un criteriu cu ajutorul căruia se urmă-
reşte veridicitatea reflectării realităţii economice. Practica arată că teoriile
economice sunt construite prin prisma sistemului de interese ale
promotorilor teoriei, realităţile economice fiind surprinse parţial, iar
adevărul “spus” de teorie fiind şi el parţial.
În domeniul economiei, metoda prin care se realizează cunoaşterea
economică ştiinţifică reprezintă un ansamblu de concepţii, procedee şi
tehnici de cercetare care au rolul de a contribui la investigarea fenomenelor
şi proceselor economice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu
o eficienţă tot mai mare a unor probleme practice.
Metoda de realizare a cunoaşterii economice ştiinţifice este
influenţată de concepţia generală despre natură şi societate.5
Spiritualismul consideră că esenţa lumii în care trăim o formează spiri-
tul omenesc, iar materialismul filozofic apreciază că spiritul este o creaţie a
materiei, el neavând o existenţă proprie. În concepţia dualistă sunt recunoscute
5
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Const.Popescu: Economie - Editura Economică,
Bucureşti, pag.25-26
13
în mod paralel spiritul şi materia, sufletul şi trupul, gândirea şi existenţa. În
concepţia marxistă, spiritul şi materia se contopesc într-o singură substanţă.
Printre procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor
economice se află: abstractizarea, analiza inductivă şi deductivă, sinteza
economică, comparaţia, analogia, ipoteza, îmbinarea metodei istorice cu cea
logică, analiza cantitativă şi analiza calitativă, modelarea economico-
matematică, experimentul economic etc.
Abstractizarea presupune ca în cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice să se reliefeze ceea ce este dominant, caracteristic acestora,
făcându-se abstracţie de aspectele neesenţiale, irelevante pentru
caracterizarea respectivelor fenomene şi procese.
Analiza inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor,
regulilor etc., pornindu-se de la fapte reale spre generalizarea ştiinţifică sau
gândirea abstract ă, evoluţia cercetării fiind de la particular la general.
Analiza deductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor,
regulilor etc., pornindu-se de la teze teoretice, de la generalizări spre fapte
concrete, raţionamentul mergând de la general la particular.
Sinteza economică constă în elaborarea unor concluzii cu caracter
general, printr-un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică
a părţilor constitutive ale întregului. Ea finalizează procesul cunoaşterii,
înce-put şi dus pân ă la un punct de analiza economică.
Comparaţia constă în cercetarea esenţei unor fenomene şi procese
economice, apelându-se la elementele cunoscute, car e le pot pune în evidenţă
evoluţia lor. Prin comparaţie se pot evidenţia asemănările şi deosebirile dintre
fenomene şi procese, se pot caracteriza economiile naţionale etc.
Analogia constă în obţinerea unor concluzii cu un grad mai mare sau
mai mic de probabilitate prin transferarea unor însuşiri ale unui obiect al
cunoaşterii către un alt obiect supus analizei.
Ipoteza reprezintă o presupunere fundamentată ştiinţific despre legă-
turile şi conexiunile posibile dintre fenomenele şi procesele din viaţa reală,
care nu este o certitudine. Ea este ştiinţifică atunci când este elaborată pe un
material real, este verificabilă, are putere de predicţie, este simplă şi uşor de
formulat. Ipotezele privesc aspecte cum sunt:
- motivele celor care iau decizii;
- anumite relaţii fizice care condiţionează funcţionarea teoriei;
- condiţiile în care funcţionează teoria.
Teoria economică neoclasică presupune că oamenii iau decizii
economice urmărind realizarea propriilor interese; consumatorii urmăresc
maximizarea bunăstării, iar producătorii urmăresc maximizarea profitului.
Presupunerea privind maximizarea profitului permite efectuarea de previ-
ziuni privind comportamentul firmelor. Ea implică faptul că, din mai multe
alternative de producere a bunurilor care au fost studiate s-a optat pentru
varianta care aduce cel mai mult profit.
Presupunerea de maximizare a profitului nu solicită ca managerii să
fie motivaţi întotdeauna şi în mod exclusiv de dorinţa de a obţine cel mai
înalt nivel al profitului. Teoria are în vedere comportamentul unei firme
medii, nu pe cel al unei firme în particular.
14
Alte ipoteze privesc corelaţiile dintre cantitatea de resurse necesare şi
cantitatea de producţie obţinută sau condiţiile în care trebuie aplicată teoria.
De exemplu, o anumită teorie se poate aplica în condiţiile în care statul nu
afectează semnificativ activitatea economică.
Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor,
realităţilor în desfăşurarea lor istorică cu toate elementele concrete care le
individuali-zează, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce
reprezintă logica mişcării economice.
Metoda logică presupune cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice în evoluţia lor de la simplu la complex, eliminând elementel e
concrete ale timpului şi spaţiului, dar urmărind dinamica lor într-o formă
abstractă şi raţională.
Analiza cantitativă presupune măsurări, cuantificări în unităţi fizice,
valorice a diverselor laturi ale activităţii economice (consumuri, cheltuieli,
rezultate).
Analiza calitativă presupune ca pornindu-se de la schimbările canti-
tative ale activităţii economice să se surprindă şi trecerea la o nouă calitate,
adică la un nivel nou de dezvoltare economică etc.
Modelarea economico-matematică analizează, pe baza unor relaţii
funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite aspecte
ale vieţii economice. Ea presupune surprinderea esenţei unor procese econo-
mice prin intermediul unor construcţii logico-matematice care permit testarea
evoluţiei unor variabile în anumite condiţii de spaţiu şi timp.
Modelele economice sunt folosite pentru:
- a da forme specifice teoriilor generale;
- a explica observaţii întâmpl ătoare prin teoriile existente;
- a explica felul în care diverse forţe fictive acţionează în medii simple.
Termenul “model economic” are mai multe semnificaţii.
În primul rând, termenul “model” este utilizat uneo ri ca sinonim
pentru o teorie ca în cazul modelului de determinare a venitului naţional sau
cel folosit de Keynes pentru a fundamenta teoria sa.
În al doilea rând, termenul “model” semnifică o formulare cantitativă
a unei teorii. În acest caz, anumite numere sunt ataşate relaţiilor matematice
care apar în teorie, numerele exprimând realitatea economică. Teoria poate
fi folosită pentru a face predicţii diverse, cum ar fi evoluţia preţurilor pe
piaţa unui produs, evoluţia indicatorilor macroeconomici şi a acoperirii
forţei de muncă.
În al treilea rând, un model este adesea o explica ţie a unei teorii
generale într-un context specific. Un astfel de model este folosit în teoria
economică pentru a explica relaţiile dintre patron şi manager. Modelul
explică de ce în anumite situaţii între patron şi manager apar unele conflicte.
Conform teoriei, relaţiile dintre patroni şi manageri depind de structura
stimulentelor care pot genera o armonie sau un conflict între interesele celor
două categorii de persoane.
În al patrulea rând, un model poate fi doar o abstr actizare explicati-
vă, neputând fi suficient de elaborat pentru o eventu ală testare. De exemplu,
este de dorit studierea relaţiei dintre mărimea vânzărilor unui produs şi
sumele destinate cercetării. În acest scop se construieşte un model în care
15
suma alocată cercetării este corelată direct cu cantitatea de vânz ări curente.
Relaţiile de interdependenţă constituie un “feedback pozitiv”, caracterizat
prin faptul că dacă vânz ările curente sunt mai mari, cercetarea se face mai
rapid; cu cât cercetarea se face mai rapid, cu atât mai repede se îmbunătăţeş-
te produsul; cu cât mai repede se îmbun ătăţeşte produsul, cu atât mai mult
cresc vânz ările curente.
Experimentul economic presupune, în esenţă, ca înainte de extinde-
rea sau generalizarea unor idei sau măsuri privind îmbunătăţirea activităţii
economice, să aibă loc experimentarea lor pentru a verifica oportunitatea,
eficacitatea aplicării lor.
În cazul teoriilor economice, testarea se face prin confruntarea pre-
dicţiilor ei cu procesele economice reale. 6 Uneori teoriile sunt testate direct,
dar cel mai frecvent sunt testate indirect, atunci când sunt folosite, pentru a
prevedea rezultatele schimbărilor ce apar fie natural, fie din cauza politicii
guvernamentale.7
În orice ştiinţă care evoluează se vor întâlni permanent situaţii precum:
- existenţa unor conflicte între teoriile existente şi noile realităţi
- imposibilitatea explicării unor fenomene prin teoriile sau modelele existente.
Aceste fenomene indică direcţia dezvoltării de noi teorii şi modele sau pe cea
a extinderii celor existente.
- manifestarea unor implicaţii ale unor teorii aflate în circulaţie care nu au fost
încă verificate, fie pentru că nimeni nu şi-a imaginat cum să le verifice, fie
pentru că nimeni nu a încercat verificarea lor.
În cazul economiei politice, situaţiile întâlnite pot fi reprezentate de:
-fenomene economice sau observaţii pentru care nu există explicaţii
teoretice satisfăcătoare;
-predicţii care nu au fost testate în mod satisfăcător;
-probleme care nu au fost abordate.
Economia politică nu dă răspunsuri la toate întrebările posibile.
Uneori, pentru a se răspunde la unele probleme trebuie continuate
cercetările teoreti-ce. Cercetătorul trebuie să aibă permanent în vedere că
poate fi în conflict cu teoria.
În mod frecvent o anumită teorie economică este criticată pe consi-
derente că ar conţine contradicţii interne sau că anumite predicţii nu rezultă
din ipotezele ei. Când este criticat ă o teorie, trebuie arătate aspectele teoriei
care sunt contrazise de fapte, ceea ce nu este uşor de făcut.
Ştiinţa economică evoluează adesea în etape:
-la început o teorie existentă pare să funcţioneze bine şi principalele
sarcini ale cercetării ştiinţifice sunt să o extindă în direcţii variate;
6
Predicţiile unei teorii sunt reprezentate de concluziile care pot fi deduse din ipotezele
teoriei. De exemplu, dacă firmele îşi maximizează profiturile şi dacă şi alte ipoteze ale
teoriei sunt adevărate, atunci o creştere a impozitului pe profit va fi însoţită de reducerea
investiţiilor pe care le face firma. Un alt exemplu este din teoria consumatorului care spune
că, dacă oamenii caută să-şi maximizeze bunăstarea şi dacă dispun de venituri băneşti
limitate, ei vor cumpăra mai puţin dintr-un produs al cărui preţ creşte. Presupunerea privind
maximizarea bunăstarii priveşte comportamentul indivizilor, iar presupunerea unui venit
bănesc fix evidenţiază condiţiile în care teoria este aplicată
7
Richard G.Lipsey, K.Alec Crystal: Economia pozitivă – Editura Economic ă, Bucureşti,
1999, pag.63-65
16
- după un timp se fac observaţii care contrazic teoria;
- apare o criză în teorie, care intră în conflict cu realitatea;
- este creată o nouă teorie care are în vedere ceea ce mai este corect din vechea teorie,
ca şi observaţiile pentru care nu există explicaţii. Acceptarea unei teorii noi se face
după o perioadă de incertitudini şi controverse. Treptat, teoria se consolidează, are loc
o extindere a aplicării ei, pân ă când apar noi conflicte între teorie şi realitate.
1.4.Abordări pozitive şi normative în economie. Rolul economistului
Cercetarea activităţii economice urmăreşte un anumit scop care poate fi explicativ,

teoretic sau aplicativ. Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic,
Economia politică are un caracter pozitiv. Afirma-ţiile pozitive se referă la ceea ce este în
fapt sau la ceea ce va fi. Ele susţin şi descriu realităţi evidente din universul în care trăim.
Caracterul pozitiv al Economiei politice îl întâlni m în toate situaţiile în care se
răspunde la întrebările: „Ce este ?” , „De ce este ?”, „Cum este ?”.
Economia politică are un caracter normativ în situaţiile în care îşi propune să arate
cum trebuie să se modifice una sau mai multe variabile exogene pentru a obţine o
schimbare dorită a unei variabile endogene.8
Caracterul normativ al Economiei politice îl întâln im în toate situaţiile în care se
dă răspuns la întrebările: „Ce-i de f ăcut ?”, „Cu ce mijloace ?”, „Cum ?”.
Afirmaţiile normative se referă la ceea ce ar trebui să fie.
Între caracterul pozitiv şi cel normativ există o strâns ă interdependenţă, ele
presupunându-se reciproc. Ştiinţa economică explică sensul de mişcare al faptelor
economice, prognozându-le evoluţia în diferite alternative. Totodată, ea fundamentează
mijloacele de acţiune, pentru a atinge anumite obiective impuse de logica fenomenelor şi
de sistemul de valori dominante în societate.
Economia politică, alături de celelalte discipline economice asigură economiştilor
fundamentele cunoaşterii economice ştiinţifice.
Economistul poate influenţa pozitiv economia, el fiind cu prioritate confruntat cu
probleme de alegere raţională în cadrul unor activităţi reglate prin mecanismele
concurente. În condiţiile creşterii complexităţii activităţii economice creşte şi rolul
economistului. Punctele lui de vedere capătă o importanţă deosebită în soluţionarea
problemelor ce apar la diferite niveluri ale economiei.
Fiind un specialist cu pregătire economică superioară, economistul analizează
fenomenele şi procesele economice, tendinţele lor, caută modali-tăţi şi mijloace de ridicare
a eficienţei economice, urmăreşte prognozarea şi optimizarea raportului resurse-nevoi,
astfel încât nevoile nelimitate să fie satisfăcute cât mai bine cu ajutorul resurselor limitate.
Economistul trebuie să participe la fundamentarea ştiinţifică a deciziilor economice
care să contribuie la o evoluţie favorabilă a vieţii economice.
8
O variabilă este o mărime care poate lua diferite valori. Exemplu de variabilă economică
este preţul. În funcţie de factorii care le influenţează, variabilele pot fi endogene sau exoge-
ne. Variabila endogenă este influenţată de factori din cadrul teoriei. Variabila exogenă este
influenţată de factori din afara teoriei. Ea influenţează variabilele endogene. În funcţie de
factorul timp pe care îl implică sau nu, variabilele pot fi de flux sau de stoc. O variabilă de
flux are o dimensiune temporară, fiind o anumită cantitate pe o unitate de timp. De
exemplu, cantitatea de producţie vândut ă de o firmă într-o săptămân ă. O variabilă de stoc
reprezintă o anumită cantitate. Ea nu are o dimensiune temporară. De exemplu, suma de
bani din depo-zitul bancar al unei persoane fizice
17
Absenţa economiştilor din procesul adoptării deciziilor economice
importante poate duce la luarea unor decizii pripite şi dăunătoare, iar
apelarea la ei doar atunci când trebuie găsită o soluţie de “ieşire” din situa
ţia dezastruoasă în care se ajunge, implică irosirea unui volum important de
resurse.
O importanţă deosebită pentru buna desfăşurare a activităţii econo-
mice are pregătirea economică superioară a cadrelor. Astfel, potrivit teoriei
economice şi practicii din ţările dezvoltate, ponderea cunoştinţelor
economice creşte pe măsură ce se ocupă un post şi o treaptă ierarhică mai
înaltă din organigrama unui sistem.
Luarea unor decizii economice fundamentale necesită cunoştinţe
economice preponderente pe care trebuie să le aibă cadrele de conducere din
unităţi şi ministere. O pregătire economică slabă a cadrelor de conducere,
lipsa de pregătire, de spirit întreprinzător sunt cauze ale eliminării de pe
piaţă a unei firme, a falimentării ei.
Criteriul de bază pentru aprecierea calităţii actului de conducere îl
constituie rezultatele obţinute de firmă. Menţinerea competitivităţii unei
firme impune abordarea unei atenţii sporite resurselor umane. Multe dintre
firme au devenit foarte puternice deoarece au acordat o atenţie deosebită
folosirii resurselor umane şi materiale, pe baza unui plan strategic corelat cu
cerinţele pieţei.
Economistului îi revine un rol deosebit în cunoaşterea mecanismului
economic de piaţă, iar cunoaşterea implică o informare continuă. Anii de studii
îi oferă economistului posibilitatea unei cunoaşteri ştiinţifice care depăşeşte
cunoaşterea comună, aceasta din urmă fiind o modalitate primară, incipientă,
cotidiană de cunoaştere, legată de comportamentul practic al omului.
Cunoaşterea ştiinţifică presupune asimilarea unor cunoştinţe teoreti-
ce care se referă la anumite porţiuni de realităţi. Deşi orice teorie în
ansamblul ei se referă la un anumit fragment din realitate, nu toate
concepte-le şi enunţurile teoretice au corespondenţe reale directe. Raportul
teorie-realitate este un raport de la sistem la sistem care nu se verifică punct
cu punct.
Economiştii trebuie să studieze mecanismul economiei de piaţă, să-i
descopere virtuţile, dar şi deficienţele pentru a le înlătura pe acestea din
urmă şi a valorifica avantajele lui.
Îndeplinirea rolului care revine economistului presupune depăşirea
unor greutăţi legate de insuficienţa resurselor, birocraţie, indisciplină, insu-
ficienţei legislative. Prin depăşirea lor, printr-o soluţionare fructuoasă a
problemelor, economiştii au prilejul de a arăta valoarea şi importanţa socială
a muncii pe care o desfăşoară. Ei trebuie să găsească soluţii eficiente din
punct de vedere economic, social şi ecologic, care să stea la baza creşterii
economice. Pentru a evita consecinţele negative, oamenii trebuie să
acţioneze în concordanţă cu legile naturii, deoarece orice proces economic
are un caracter entropic.
În plan economic, entropia înseamnă procesul de degradare a resur-
selor naturale şi energetice care are loc în cadrul vieţii economico-sociale.
Desfăşurarea oricărei activităţi economice necesită transformarea energiei
organizate (joase) folosită pentru obţinerea unui bun economic în energie
dezorganizată (înaltă). Conform legii supreme a entropiei formulate de
N.G.Roegen, energia utilizată tinde constant să crească, în timp ce energia
utilizabilă tinde să descrească continuu. Prin urmare, se impune o utilizare
cât mai eficientă a resurselor limitate.
18
În condiţiile economiei de piaţă, asigurarea eficienţei economice este
condiţionată de adoptarea rapidă a firmei la cerinţele pieţei. Legile econo-
miei de piaţă sunt dure, conducând la falimentul firmelor care i gnoră
rigorile organizării ştiinţifice şi disciplinei în desfăşurarea activităţii de
producţie şi desfacere.
Economiştii din orice ţară se preocupă de probleme care vizează
întreaga naţiune, îşi pun cu prioritate întrebări de genul: „De ce progresul
economico-social nu este mai de amploare?” sau „De ce rezultatele econo-
mico-sociale nu sunt mai bune şi ce trebuie făcut pentru ridicarea eficienţei
activităţii economice?”
1.5. Teste de autoevaluare
1. Care sunt principalele curente mercantiliste?

Răspuns: Principalele curente mercantiliste sunt: mercantilis-
mul, fiziocratismul, şcoala clasică engleză , şcoala clasică franceză,
marxismul, şcoala neoclasică, marginalismul, keynesismul,
neokeynesismul, neoliberalismul
2. Care este ideea centrală a mercantilismului?
Răspuns: Primul mare curent de gândire economică, mercantilismul, a
contribuit la formarea obiectului şi sistemului conceptual al economiei
politice. Acest curent era axat pe ideea că aurul şi argintul reprezintă prima
bogăţie atât pentru individ cât şi pentru state. Mercantiliştii militau în
seco-lele XVI şi XVII–XVIII pentru determinarea modalităţilor prin care
statul putea să-şi procure cantităţi cât mai mari de aur şi argint
3. În ce constă doctrina fiziocrată?
Răspuns: Ştiinţa economică a început să se formeze ca disciplină autonomă
în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decur sul secolului al XVIII-lea.
Acest curent a reprezentat prima încercare de a construi un sistem de
gândire a fenomenelor economice, ordonate într-un circuit economic. Se
consideră că acest circuit începe cu producţia agricolă, înţeleasă ca izvor al
tuturor bogăţiilor.
Fiziocraţii au încercat, prin reprezentanţii săi de seamă, medicul
François Quesnay şi Anne Robert Jacques Turgot, să stabilească legătura
dintre economie şi natură. “Tabloul economic” elaborat de Fr.Quesnay
(1758) prezintă, pentru prima dată, un model cantitativ al circuitului
economic şi al fluxurilor dintre ramurile economiei naţionale.
Deoarece societatea omenească este o creaţie a naturii, rolul ştiinţei
economice este de a descoperi ordinea naturală a vieţii economice. După
fiziocraţi, legile obiective referitoare la societatea omenească sunt legile
fizice ale producţiei agricole.
4. Care sunt principalele idei ale reprezentanţilor economiei
politice clasice?
Răspuns: Un moment deosebit în evoluţia ştiinţei economice îl reprezintă
“Şcoala clasică engleză” în frunte cu Adam Smith (1723–1790), autorul
lucrării “Avu ţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) şi
David Ricardo (1772–1823), care elaborează lucrarea “Principiile
economiei politice şi impunerii” (1817). Ei sunt fondatorii teoriei valorii
muncă.
19
Adam Smith abordează funcţia regulatoare a pieţei, rolul “mâinii
invizibile”, a concuren ţei în asigurarea concordanţei dintre ceea ce se pro-
duce şi ceea ce se cere, analizează bogăţia naţiunilor ca rezultat al diviziunii
muncii din ce în ce mai dezvoltate. Astfel, ştiinţa economică s-a format ca
ştiinţă încă din secolul al XVIII-lea şi, în timp, s-a dezvoltat permanent.
Un alt economist englez al acestei perioade este Thomas Robert Mal-
thus (1766-1834), care este cunoscut mai ales prin lucrarea “Eseu asupra
principiului populaţiei” (1798), în care formuleaz ă ideea creşterii mai
rapide a populaţiei în raport cu producţia bunurilor de subzistenţă, pentru a
explica sărăcia existentă în epocă prin suprapopulaţie. Într-o altă lucrare,
“Principiile economiei politice” (1819), abordeaz ă probleme de bază ale
liberalismului economic şi rentei şi motivează crizele prin subconsum.
John Stuart Mill (1806–1873) consider ă că economia este ştiinţa
care tratează producţia şi distribuţia averilor în măsura în care această
producţie şi distribuţie depind de natura umană.
Şcoala clasică franceză are un reprezentant de seamă prin Jean
Baptiste Say (1767–1832). El este cunoscut prin ceea ce se chea mă teoria
sau “legea debu şeelor” conform c ăreia “produsele se cump ără contra
produse” şi ca urmare “orice ofert ă îşi creează propria cerere.” Prin aceasta
era negată posibilitatea supraproducţiei generale şi durabile a crizelor.
1.6. Întrebări pentru lucrările de verificare:
1.Care sunt principalele şcoli de gândire în care s-au format şi

dezvoltat gândirea neoclasic ă şi mercantilismul?
2.Care sunt principale idei ale doctrinelor keynesiste?
3.Care sunt principalele contribuţii ale economiştilor romani la
dezvoltarea ştiinţei economice?
4.Ce este Economia politică?
5.Care sunt procedeele utilizate în cunoaşterea ştiințifică economică?
1.7. Bibliografie:
1. BREMOND J., GELEDON Dicţionar economic şi social, Editura

A. Expert, Bucureşti, 1995.
2. CIUCUR DUMITRU, Microeconomie concurenţială, Edi-
POPESCU CONST., tura Economică, Bucureşti, 1997.
MAREGA DAN ILIE
3. CREŢOIU GHE., Economie politică, Casa de editură şi
CORNESCU VIOREL, presă “ Şansa”SRL, Bucure şti, 1993.
BUCUR ION
4. CRISTUREANU Economia şi politica turismului inter-
CRISTIANA naţional, Casa ptr. turism şi cultură
ABEONA,
Bucureşti, 1992.
5. CROITORU LUCIAN Economia României. Microstabilitate
şi tranziţii, Editura Expert,
Bucureşti, 1993.
6. DIDIER MICHEL Economia, regulile jocului,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
20
ACTIVITATEA ECONOMICĂ - FORMĂ A ACŢIUNII
UMANE
Introducere:
Activitatea economică desemnează ansamblul acţiunilor umane prin
care, în condiţiile unor resurse limitate, se produc bunuri materiale şi
servicii destinate satisfacerii trebuinţelor umane. Ea se află în
interdependenţă cu alte forme de activitate umană, cum sunt activităţile
spirituale, sportive, religioase etc.
De-a lungul timpului a avut loc un proces de diversificare, speciali-
zare şi integrare a activităţilor economice cunoscut sub denumirea de
diviziunea socială a muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de
separare a diferitelor genuri de activităţi umane în activităţi distincte, de sine
stătătoa-re, dar interdependente.
Dezvoltarea societăţii şi a diviziunii sociale a muncii a condus la
segmentarea activităţii economice de ansamblu în mai multe componente
cum sunt: producţia, consumul, distribuţia (repartiţia), circulaţia, cercetarea
ştiinţifică, protecţia şi ameliorarea mediului etc.
Obiective:
Cunoaşterea principalelor componente ale activităţii economice , a
importanţei acesteia pentru satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente şi
viitoare .Sunt prezentate aspecte cum sunt: raritatea resurselor, costul de
oportunitate,sistemul nevoilor umane şa
Activitatea economică desemnează ansamblul acţiunilor umane prin
care, în condiţiile unor resurse limitate, se produc bunuri materiale şi
servicii destinate satisfacerii trebuinţelor umane. Ea se află în
interdependenţă cu alte forme de activitate umană, cum sunt activităţile
spirituale, sportive, religioase etc.
De-a lungul timpului a avut loc un proces de diversificare, speciali-
zare şi integrare a activităţilor economice cunoscut sub denumirea de
diviziunea socială a muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de
separare a diferitelor genuri de activităţi umane în activităţi distincte, de sine
stătătoa-re, dar interdependente.
Producţia constă în transformarea resurselor în bunuri economice de
către diverşi agenţi economici în scopul deţinerii de profit şi a altor
avantaje.
Consumul constă în utilizarea bunurilor şi serviciilor pentru produce-
rea nevoilor. El verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile,
dorinţele şi interesele oamenilor.
Distribuţia (repartiţia) este procesul de determinare, prin intermediul
unor norme sociale a părţii ce revine fiecăruia din volumul bunurilor create.
21
Prin intermediul distribuţiei, venitul se distribuie şi redistribuie
participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.
Circulaţia sau schimbul de activităţi şi de producţie (circulaţie)
constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor prin vânzare-cump ărare, de la un
produ-cător la altul, de la producător la consumatorul final, ca şi schimbul
de servicii între participanţii la viaţa economică.
Deoarece satisfacerea nevoilor umane este un proces permanent,
producţia bunurilor economice şi existenţa bunurilor libere trebuie să fie
continuă.

2.1. Raritatea resurselor economice. Costul de oportunitate………...22
2.2. Agenţii economici. Structura agenţilor economici ........................ ..26
2.3. Întreprinzătorul ...................................................................................... .28
2.4. Fuzionări şi cumpărări de firme…………………........................29
2.5. Teste de autoevaluare……………………………………………31
2.6. Lucrări de verificare ............................................................................ ..32
2.7. Bibliografie ............................................................................................ ..32
2.1. Raritatea resurselor economice. Costul de oportunitate
Punctul de pornire, impulsul activităţii economice îl constituie

nevoile umane în general şi cele economice în special.
Nevoile umane reprezintă cerinţe umane, individuale sau colective,
care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu cu bunuri pentru a asigura desfăşu-
rarea vieţii şi activităţii oamenilor.9 Aceştia acţionează permanent pentru a-
şi realiza idealurile, pentru a acoperi mai bine şi mai deplin nevoile, ceea ce
imprimă numai un caracter creator.
Trebuinţele umane sunt delimitate, individualizate specific şi, conco-
mitent, se află într-un proces continuu de intercondiţionare.
În sistemul trebuinţelor, o importanţă deosebită are împărţirea acestora
în trebuinţe neorientate (neconcretizate) şi trebuinţe orientate (concretizate).10
Sistemul de trebuinţe evoluează pe baza unor principii, cum sunt:
- interacţiunea trebuinţelor, care exprimă interdependenţa,
cauzalitatea şi funcţionalitatea sistemului de nevoi;
- elasticitatea trebuinţelor, care reflectă modificarea în timp a
trebuinţelor sub influenţa conjugată a factorilor care le determină. Când o
nevoie este satisfăcută continuu se ajunge la saturaţie, intensitatea ei
descrescând pân ă se ajunge la stingerea respectivei nevoi;
9
Tratat de Economie Contemporană, vol.2 - Editura Politică, Bucureşti, 1987, pag.209
10
Cristian Niculescu: Introducere în economie. Definiţii. Principii. Scheme - Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2000, pag.9-14
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu: Economie - Editura Economică, Bucu-
reşti, 2001, pag.56-57
22
- substituirea trebuinţelor care înseamnă că o nevoie poate suprima
manifestarea alteia sau o poate înlocui. Această trăsătură exprimă
complementaritatea (satisfacerea uneia generează satisfacerea alteia)
şi concurenţa nevoilor;
- creşterea şi diversificarea nevoilor odată cu dezvoltarea individului
şi a societăţii.
Trebuinţele umane prezintă o serie de trăsături, cum sunt:
-se manifestă într-un număr nelimitat;
-au o capacitate limitată, ceea ce înseamnă că satisfacerea unei nevoi
necesită consumarea unei cantităţi date dintr-un bun economic;
-complementaritatea lor, satisfacerea unora atrăgând satisfacerea
altora;
-concurenţa lor, dezvoltarea unei nevoi având loc în detrimentul
altora;
-diversitatea şi multitudinea lor;
-condiţionarea lor, obiectivă şi subiectivă. Obiectivitatea nevoilor are
la bază determinarea lor de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de
cerinţa existenţei şi afirmării fiinţei umane. Subiectivitatea nevoilor
este determinată de dorinţele oamenilor, care sunt dependente de
nivelul de dezvoltare al individului.
Conştientizarea trebuinţelor umane înseamnă transformarea acestora
în interese. Suportul satisfacerii nevoilor şi al activităţii economice îl
constituie resursele.
Resursele desemnează potenţialul uman şi material care poate fi
folosit pentru reluarea şi dezvoltarea producţiei de bunuri economice. În
categoria resurselor de care dispune o societate intră resursele naturale
(minerale, ţiţei, păduri etc.), resursele umane (potenţialul demografic,
cunoştinţele şi experienţa), resurse materiale atrase şi utilizate în activitatea
economică (maşini, utilaje, clădiri etc.).
Resursele pot fi primare sau derivate.
Resursele primare sunt:
- resurse umane primare (potenţialul demografic);
- resurse naturale primare (fond funciar, petrol, gaze etc.)
Resursele derivate au fost create pe baza resurselor primare.
Distingem:
- resurse umane derivate (cunoştinţe ştiinţifice, experienţa în muncă);
- resurse materiale derivate (maşini, utilaje etc.)
a. Din punct de vedere al duratei folosirii lor, resursele naturale

pot fi:
- neregenerabile (petrol, minereuri etc.);
- regenerabile (pământ, apă, aer)
Resursele naturale neregenerabile se prezintă sub forma unui stoc care
se diminuează pe măsură ce se consumă. O resursă neregenerabilă este
petrolul care este extras şi utilizat în cantitate mare în activitatea economică.
Pe glob există rezerve de ţiţei încă nedescoperite, ceea ce face ca stocul
cunoscut să nu fie fix în timp; noile descoperiri măresc stocul de ţiţei
cunoscut, iar partea consumată îl diminuează.
Într-o economie competitivă, maximizarea profitului presupune ca
resursele să fie distribuite în cea mai bună alternativă de utilizare. Factorii
de producţie sunt dirijaţi către domeniul extracţiei şi vânzării petrolului
23
numai dacă există posibilitatea de a se obţine câ ştiguri cel puţin egale cu
cele care ar fi obţinute în alte domenii. Cheltuielile făcute pentru iniţierea şi
desfăşurarea activităţii într-un domeniu de activitate sunt analizate cu
ajutorul costului de oportunitate pentru a se putea folosi resursele în cea mai
bună alternativă de utilizare.
Costul de oportunitate pentru capitalul financiar implicat în operaţi-
unile de extragere şi vânzare a petrolului este egal cu dobânda pe care
întreprinzătorul ar deţine-o de pe urma constituirii unui depozit bancar.
(Rata dobânzii permite m ăsurarea câ ştigului obţinut în diverse activităţi).
Evoluţia preţului influenţează dinamica ofertei de ţiţei. Dacă se
aşteaptă ca în viitor preţul ţiţeiului să scadă, compania care extrage resursa
va mări oferta de ţiţei, iar preţul va scădea. Dacă se aşteaptă ca în viitor să
crească preţul ţiţeiului, compania va micşora oferta de ţiţei, ceea ce va
conduce la creşterea preţului.
Într-o economie competitivă, condiţia de maximizare a profitului în
cazul extragerii unei resurse neregenerabile este îndeplinită atunci când
compania câ ştigă la fel de mult din ultima unitate extrasă ca şi atunci când
ar fi lăsat-o în pământ pentru o utilizare viitoare.
Cantitatea extrasă dintr-o resursă neregenerabilă este în relaţie
directă cu volumul cererii. Cu cât cererea va fi mai mare, cu atât cantitatea
oferit ă va fi mare şi invers. Cantitatea oferită dintr-o resursă neregenerabilă
este influenţată şi de elasticitatea cererii.
O cerere inelastică sugerează că există puţini substituenţi şi că achi-
zitorii sunt dispuşi să plătească sume mari de bani decât să rămână fără
resursa respectivă. În aceste condiţii oferta are o evoluţie relativ uniformă,
prin mici reduceri ale ei, astfel încât să se asigure creşterea preţurilor cu o
rată dorită.
O cerere elastică sugerează că oamenii pot folosi cu uşurinţă substi-
tuenţi dacă preţul resursei creşte. Pentru a se creşte preţul cu o mărime
dorită sunt necesare mari reduceri ale ofertei dintr-o resursă neregenerabilă
cu o cerere elastică.
Influenţa elasticităţii cererii asupra ofertei unei resurse
neregenerabile poate fi rezumată astfel: cu cât cererea este mai inelastic ă,
cu atât oferta este mai uniformă; cu cât cererea este mai elastică, cu atât mai
inegală va fi oferta de-a lungul timpului.
O cerere elastică are ca efect un consum mare în prezent şi o scădere
rapidă în viitor. O cerere inelastică are ca efect un consum mai scăzut în
prezent şi o creştere a lui mai puţin rapidă în anii viitori.
Cantitatea oferită dintr-o resursă neregenerabilă este influenţată de
evoluţia preţurilor. O tendinţă de creştere a preţurilor determină o utilizare
raţională a resurselor neregenerabile, din motive cum sunt:
-încurajarea conservării resurselor naturale. Pe măsură ce resursa
devine mai rară şi preţul ei creşte, consumatorii sunt nevoiţi să o
utilizeze într-un mod economicos;
-încurajarea descoperirii de noi resurse naturale, cel puţin în
cazuri-le în care oferta mondială nu este cunoscută în totalitate;
24
-încurajarea cercetării ştiinţifice şi investiţiilor în vederea
descoperirii de noi resurse sau de noi produse care pot avea aceeaşi
utilitate ca şi cele care folosesc resursele neregenerabile.
Principalul factor care influenţează preţul petrolului este evoluţia rapor-
tului cerere-ofertă. Preţul petrolului cunoaşte o tendinţă de creştere în
condiţiile în care ţările producătoare reuşesc, cu intermitenţă, să impună
restricţii monopoliste de producţie. Descoperirea de noi rezerve de petrol a
făcut ca raportul dintre rezervele cunoscute şi consumul anual să se menţină
cu aproximaţie constant de-a lungul timpului.
b. Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare, resursele
naturale pot fi:
- recuperabile (metale, masă lemnoasă etc.);
- nerecuperabile (resurse energetice îndeosebi);
- parţial recuperabile (resursele biologice care folosite succesiv se
degradează treptat)
Resursele atrase şi utilizate în activitatea economică devin factori de
producţie. Cu ajutorul factorilor de producţie se produc bunuri economice
care pot fi bunuri materiale (care sunt elemente tangibile, cum sunt: cărţile,
automobilele etc.) şi servicii (cum sunt: educaţia, îngrijirea sănătăţii etc.)
Bunurile economice sunt elemente patrimoniale care satisfac diverse
nevoi. Obţinerea lor ocazionează un cost. Ele se deosebesc de bunurile
libere care sunt abundente în raport cu nevoile în condiţii date de loc şi
timp. Obţinerea lor nu ocazionează costuri, iar folosirea lor e gratuită.
Producerea bunurilor economice are loc în cadrul activităţii de pro-
ducţie şi necesită consumul unor resurse variate.
Resursele sunt relativ limitate, iar nevoile umane sunt nelimitate.
Stocurile de resurse existente ajung doar pentru o fracţiune din bunurile
dorite de oameni. Din acest motiv sunt necesare mecanisme de alocare a
resurselor disponibile pentru a produce cantităţi limitate din diverse bunuri.
Desfăşurarea activităţii economice presupune alegeri privind bunurile care
vor fi produse, resursele folosite, nevoile care vor fi satisfăcute.
Şi consumatorul care dispune de venituri limitate trebuie să decidă
cum să le folosească: dacă el alege să cumpere mai mult dintr-un bun va
trebui să achiziţioneze mai mult din alt bun.
În mod similar, în situaţia de a alege cum să cheltuiască veniturile se
află şi guvernul. Dacă el alege să cheltuiască veniturile bugetare pentru a
construi mai multe străzi, de exemplu, atunci trebuie să diminueze venituri
pentru a realiza alte obiective, pentru a construi mai puţine săli de exemplu.
Producerea unui bun necesită renunţarea la realizarea altor bunuri.
Tot la fel consumul unui bun implică renunţarea la consumul altui bun.
Costul unei activităţi în raport cu activităţile la care se renunţă, se
exprimă cu ajutorul costului de oportunitate. Acesta desemnează valoarea
alternativei sacrificate pentru producerea sau consumul unui bun. Varianta
sacrificată este cea mai bună alternativă disponibilă.
Să considerăm că un producător agricol poate cultiva pe o suprafaţă
de teren următoarele culturi cu beneficiile aferente: floarea soarelui (cu o
valoare de 2000 euro), grâu (1800 euro), orz (1500 euro), porumb (1200
euro). Câ ştigurile preconizate pentru cele patru culturi sunt diferite, după
25
cum sunt şi riscurile. Dacă optează pentru floarea soarelui, costul de oportu-
nitate este de 1800 euro, deoarece acesta este cel mai bun câştig dintre toate
cele la care s-a renunţat.
Altfel spus, beneficiul de 200 de euro nu trebuie comparat doar cu
costurile necesare obţinerii producţiei de floarea soarelui, ci şi cu câştigul la
care s-a renunţat. Procedând astfel, produc ătorul a avut în vedere condiţiile
schimbătoare ale pieţei. În alt an, poate cultura grâului ar fi o soluţie mai
bună.
Dacă resursele ar fi nelimitate nu ar mai fi nevoie să se renunţe la
anumite alternative de folosire a lor, caz în care costul de oportunitate al
fiecărei alternative ar fi zero. Deoarece resursele sunt limitate, ele trebuie
folosite în aşa fel încât să fie satisfăcute cât mai deplin nevoile.
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea economică se desfăşoară
pe baza liberei iniţiative a agenţilor economici, pornindu-se de la cerinţele
pieţei şi urmărindu-se obţinerea de rezultate economico-financiare cât mai
bune.
2.2. Agenţii economici. Structura agenţilor economici
Economia unei ţări este o activitate complexă, caracterizată prin

nume-roase şi diverse tranzacţii ce se desfăşoară între numeroşi agenţi
economici ce aparţin fie ţării respective, fie restului lumii.
Agenţii economici reprezintă persoane fizice sau juridice care parti-
cipă la viaţa economică şi care au funcţii asemănătoare în cadrul diviziunii
sociale a muncii.11 Ei pot fi producători, consumatori de bunuri economice,
intermediari între producţie şi consum şi reprezintă subiecţii activităţii
economice.
Principalele categorii de agenţi economici sunt: menajele, firmele,
instituţiile guvernamentale, agenţii economici externi (străinătatea), instituţi-
ile de credit şi asigurări.
a. Menajele private sau gospodăriile sunt o persoană sau un grup de
persoane care trăiesc sub acelaşi acoperiş şi care îndeplinesc două funcţii
importante:
- îşi oferă forţa de muncă angajatorilor;
- obţin venituri pe diverse căi: salarii, pensii ajutor pentru şomaj etc.,
cu care procură bunuri pentru satisfacerea nevoilor.
b. Firmele sunt agenţi economici care produc bunuri economice şi
urmăresc obţinerea de profituri cât mai mari. Ele pot fi, în fu ncţie de forma
de proprietate, publice, private şi mixte.
Firmele publice au un patrimoniu care aparţine statului. Ele pot fi
regii autonome sau societăţi comerciale.
Regiile autonome sunt persoane juridice care au un patrimoniu folo-
sit pentru producerea bunurilor economice şi funcţionează în principal în
ramuri strategice ale economiei naţionale (exploatarea minelor şi gazelor,
poşta, transporturile feroviare etc.). Ele funcţionează pe principiul autono-
miei financiare şi urmăresc obţinerea de profit.
11
N.Dobrotă, coordonator: Economia politică - Editura Economică, Bucureşti, 1995,
pag.67
26
Firmele private sunt unităţi economice al căror patrimoniu aparţine
unei persoane sau unui grup de persoane. Ele apar datorită iniţiativei între-
prinzătorilor particulari, dispun de un minim de capital propriu şi au
independenţă totală în ceea ce priveşte activitatea lor.
Firmele private pot fi individuale sau de grup. Firmele private indivi-
duale, sunt, în marea lor majoritate, mici sau mijlocii. Firmele private de
grup au un capital social format prin aportul a cel puţin două persoane. Ele
pot fi:
- firme familiale;
- firme cooperatiste;
- societăţi comerciale pe acţiuni.
Societăţile comerciale pe acţiuni sunt:
-societăţi de persoane, care pot fi:
o în nume colectiv;
o în comandită simplă.
-societăţi de capitaluri, care pot fi:
o societăţi pe acţiuni;
o societăţi în comandită pe acţiuni.
p societăţi cu răspundere limitată.
Societatea de persoane în nume colectiv este formată din doi sau mai
mulţi asociaţi care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile contractate
de societate.
Societatea de persoane în comandită simplă are două categorii de
asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Comanditaţii răspund solidar şi
nelimitat cu averea lor pentru obligaţiile societăţii şi participă direct la
conducerea socie-tăţii. Comanditarii răspund în limita aportului lor la
capitalul societăţii şi nu participă la conducerea societăţii.
Societatea pe acţiuni are capitalul social împărţit în acţiuni care
aparţin acţionarilor. Răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiu-
nilor deţinute. Acţiunile societăţii sunt negociabile, liber transmisibile şi
aducătoare de dividende.
Societatea în comandită pe acţiuni dispune de un capital social
împăr-ţit pe acţiuni şi are două categorii de asociaţi: comanditaţii şi
comanditarii. Comanditaţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
societăţii care sunt garantate cu patrimoniul social.
Societatea cu răspundere limitată dispune de capital social format
prin aportul asociaţilor. Aceştia răspund pentru obligaţiile societăţii numai
în limita capitalului social alcătuit din părţi sociale.
c. Instituţiile publice oferă bunuri publice fără un contraserviciu.

În categoria instituţiilor publice intră: instituţiile guvernamentale,
administraţiile locale de stat, instituţiile de învăţământ publice, justi ţia şi
instituţiile de protecţie şi securitate.
Străinătatea desemnează agenţii economici externi (firme străine,
organisme economice internaţionale ş.a.) cu care agenţii economici interni
au relaţii economice.
Instituţiile de credit mobilizează resursele băneşti temporar disponi-
bile în societate şi le acordă sub formă de credite.
27
Societăţile de asigurări încasează primele de asigurări şi plătesc
asigu-ratului despăgubiri în cazul producerii evenimentului asigurat.
2.3. Întreprinzătorul
Întreprinzătorul este o persoană fizică sau juridică ce iniţiază, indi-

vidual sau în asociere, afaceri, care creează firme în vederea obţinerii de
profit. În acţiunile pe care le întreprinde, întreprinzătorul dă dovadă de
iniţiativă, operativitate, capacitate organizatorică, capacitate de a percepe
perspectivele economico-sociale.
Întreprinzătorul acţionează sub influenţa mediului şi educaţiei pe care
a primit-o. El are încredere în posibilităţile de a-şi crea propriul destin, în
competenţa lui, are mare putere de convingere, dispune de supleţe, ceea ce îi
permite să se adapteze unor circumstanţe sau meserii diferite.
Crearea unei firme necesită depăşirea unor obstacole, cum sunt:
-obişnuinţa oamenilor de a obţine venituri ca angajaţi, postură care
se caracterizează prin asumarea unor riscuri mai mici;
-reţinerea oamenilor de a crea firme, ceea ce implică schimbări,
adap-tări, riscuri mai mari;
-lipsa de cunoştinţe care să permită unor oameni să studieze fezabili-
tatea ideilor şi să-i ajute să-şi conducă afacerile;
-lipsa resurselor băneşti.
Întreprinzătorii trebuie să facă faţă unei concurenţe acerbe şi pot să
ajungă în situaţii de faliment. În mod frecvent, 40% din firmele nou create
nu reuşesc să supravieţuiască mai mult de trei ani în ţările cu economie de
piaţă liberă consolidată.
Prin pregătirea într-o instituţie de învăţământ şi prin consultanţă,
oamenii sunt ajutaţi să depăşească diversele obstacole care stau în calea
celor ce vor să devină oameni de afaceri şi investitori prosperi.
Majoritatea oamenilor au sau îşi pot dezvolta trăsăturile necesare
pentru a fi buni întreprinzători.
Multe persoane au devenit întreprinzători beneficiind de împrejurări
favorabile, cum au fost:
-pierderea locului de muncă de unde deţineau venituri ca angajaţi;
-deţinerea de cunoştinţe şi de experienţă pentru a porni o afacere, ce-ea ce le-a dat
încredere în reuşita activităţilor sale;
-deţinerea unor resurse necesare pornirii afacerilor.
Pentru a se porni o afacere nu trebuie neapărat creat un nou produs
sau serviciu; se poate ca produsul să poată fi îmbunătăţit.
Procesul de creare a unei firme necesită parcurgerea mai multor etape:
1. Etapa de pregătire, în care se analizează calităţile şi slăbiciunile

proiectului, avându-se în vedere şi trăsăturile potenţialului întreprinzător.
Aptitudinile întreprinzătorului condiţionează în mare măsură succesul
afacerii diagnosticate.
Diagnosticarea produsului presupune reliefarea unor aspecte cum
sunt:
-utilitatea produsului;
28
-avantajele şi dezavantajele lui în raport cu produsele similare exis-
tente;
-segmentul de piaţă al produsului (cererea, canalele de distribuţie,
preferinţele consumatorilor etc.);
-resursele umane, financiare şi materiale necesare afacerii;
-prevederile legale privind domeniul de activitate.
2. Etapa de întocmire a formalităţilor, de creare a firmei în care

întreprinzătorul îndeplineşte obligaţii de natură juridică, socială şi fiscală.
Obligaţiile juridice constau în obţinerea aprobărilor de la instituţiile
specializate privind denumirea firmei, statutul, înscrierea la Registrul
Comerţului, publicarea în Monitorul Oficial.
Obligaţiile sociale privesc declararea deschiderii la Ministerul
Muncii şi întocmirea asigurărilor sociale.
Obligaţiile fiscale constau în procurarea unor documente financiare,
fixarea impozitului de către organele abilitate etc.
3. Etapa de amenajare a terenului şi de realizare a construcţiilor, de
instalare a elementelor de capital fix, de constituire a stocurilor de capital
circulant etc.
4. Etapa de organizare a firmei, în care se stabileşte organigrama,
atribuţiile compartimentelor, regulamentul de ordine interioară etc.
2.4. Fuzionări şi cumpărări de firme
Firma este o unitate în care se iau decizii legate de producerea şi

vânzarea de bunuri economice şi de obţinerea de profit. Această denumire a
firmei acoperă o varietate de organizaţii de afaceri, de la proprietarul unic la
societatea pe acţiuni şi o varietate de dimensiuni ale afacerii, de la specialis-
tul care dă consultanţă şi care obţine ceva bani de la unii direct ori de către
instituţiile care acceptă anumite contracte de cercetare şi pân ă la marile
socie-tăţi pe acţiuni cu mii de acţionari şi creditori.
Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin intermediul pi-
eţelor pe care acţionează cele două forţe, cererea şi oferta. Cea mai mare
parte a bunurilor economice necesare satisfacerii nevoilor agenţilor econo-
mici sunt procurate prin intermediul pieţei, o parte mai mică fiind produse
prin autoeconomie.
Între firmele de diverse tipuri şi mărimi pot avea loc vânz ări sau
cumpărări.
O fuzionare înseamnă reunirea a două sau mai multe firme, adesea
fiind combinate şi numele firmelor. O cumpărare înseamnă achiziţionarea
unei firme de către un grup de investitori.
De obicei se disting trei tipuri de fuzionări sau cumpărări: orizontale,
verticale şi conglomerate.
Cumpărările sau fuzionările orizontale au loc între firme care pro-
duc bunuri economice similare. Astfel de fuzionări pot avea loc între firme
care produc băuturi şi produse alimentare, computere, între bănci etc.
29
Cumpărările sau fuzionările verticale au loc între firme care
participă în etape diferite la un anumit proces de producţie. Ele pot fi în
amonte sau în aval.
O fuzionare sau cumpărare în aval înseamnă unirea (achiziţionarea)
cu (unei) firma(e) aflată mai aproape de piaţa pe care e vândut produsul.
Astfel se întâmplă atunci când o rafinărie achiziţionează staţii de vânzare a
benzinei.
O fuzionare sau cumpărare în amonte înseamnă unirea (achiziţionarea)
cu o (unei) firmă(e) de la care o altă firmă se aprovizionează cu diferite compo-
nente. Aşa se întâmpl ă atunci când o editur ă achiziţionează o tipografie.
O fuzionare conglomerată are loc între firme în care nu există
interese comune clare de producţie. Un exemplu îl constituie unirea unui
institut de proiectări cu o moară sau un institut de proiectări.
Fuzionări şi cumpărări mai multe sau mai puţine au loc în diferite
perioade. Unele dintre ele sunt determinate de schimbările tehnologice care
ridică pragul rentabilităţii unor firme economice. La începutul secolului XX
au avut loc multe fuzionări din acest motiv.
Există şi fuzionări care s-au soldat cu eşecuri sau care au condus la
activităţi mai puţin profitabile în raport cu situaţiile iniţiale. În anii '70 au
avut loc multe fuzionări conglomerate în Anglia, de exemplu, unele dintre
ele nereuşind să supravieţuiască mai mult de 10 ani.
Fuzionările şi cumpărările urmăresc creşterea eficienţei activităţii
economice datorită avantajelor oferite de o activitate mai extinsă şi mai
diversificată. Astfel de avantaje sunt:
-posibilitatea practicării unui management mai eficient care să aducă
un profit mai mare datorită unor condiţii favorabile;
-asigurarea de fonduri pe care firma ţintă nu le-a putut obţine până în
momentul fuziunii;
-asigurarea accesului pe noi pieţe;
-deţinerea avantajelor de scară.
În cazul în care are loc o fuzionare de succes, acţionarii firmei ţintă au
de câştigat, ei putând beneficia de dividende mai mari. Pentru acţionarii
firmei care acţionează, efectele pot fi diferite de la o fuzionare la alta. Ei au
de câştigat atunci când în urma fuziunii profitul creşte şi pierd când profitul
scade.
Realitatea dovedeşte că unele fuzionări au condus la creşterea profi-
tului, iar altele la scăderea profitului. De-a lungul timpului fuzionările de
succes se consolidează, iar cele soldate cu eşec sunt abandonate. Fuzionările
de succes de tip conglomerat au avut la bază cauze, cum sunt:
-dispersia riscului, în cazul în care o firmă are activităţi în ramuri ale
economiei diferite. De obicei, creşterea economică dintr-o ţară se
caracterizează prin declinul unor ramuri economice şi avântul altora. Dacă o
firmă se află într-o ramură economică aflată în declin, conducerea firmei
poate face foarte puţin pentru a opri declinul. Posibilităţile conducerii sunt
mai mari atunci când are şi activităţi în ramuri economice aflate în creştere
economică.
-obţinerea unor avantaje, cum sunt:
o posibilitatea de a transfera bani de la o firmă la alta în cazul
aceleiaşi structuri organizaţionale;
30
o posibilităţi sporite de a obţine credite;
o posibilitatea împărtăşirii reciproce a rezultatelor bune obţinu-
te în activitatea de marketing de către unităţile componente.
Unele fuziuni din ţări cu economie de piaţă consolidată (Marea Bri-
tanie, SUA) nu s-au soldat cu rezultatele scontate datorită unor cauze cum
sunt:
-practicarea unui management mai puţin inspirat;
-nerealizarea economiilor de scară;
-ineficienţa activităţilor de marketing şi expertiză financiară care
sunt specifice unui domeniu economic. Din acest motiv câştigurile
au fost mai mici decât pierderile induse de unirea mai mult or firme
din ramuri economice diferite.
În Marea Britanie, unele conglomerate formate în anii '70 au ajuns
falimentare deoarece investitorii nu puteau să vând ă dreptul de proprietate
asupra unei părţi a conglomeratului care nu era performantă şi să păstreze
componentele unde activitatea era performantă. În acest caz, valoarea poten-
ţială a unor componente rentabile ale conglomeratului ar fi mai mare decât
valoarea curentă a conglomeratului.
Totuşi, investitorii puteau sparge conglomeratul, astfel încât unit
ăţile rezultate ar opera independent şi ar putea obţine profituri mai mari.
Prin reducerea acestor unităţi au putut fi achitate unele datorii ale
conglomeratului. Au existat şi cazuri în care prin spargerea conglomeratului
nu s-a obţinut nici un avantaj, nu au putut fi plătite datoriile şi firmele au dat
faliment.
În cazul în care ineficienţa activităţii unei firme este generată de un
management greşit sau de o organizare proastă, investitorii iscusiţi pot
cumpăra firme la valoarea curentă, o pot eficientiza şi apoi o vând la o
valoare mai mare, obţinând câ ştiguri substanţiale.
2.5.Teste de autoevaluare:
1. Răspuns: Care sunt principalele componente ale activităţii economi-

ce?
Răspuns: Activitatea economică desemnează ansamblul acţiunilor
umane prin care, în condiţiile unor resurse limitate, se produc bunuri
materiale şi servicii destinate satisfacerii trebuinţelor umane. Ea se află
în interdepen-denţă cu alte forme de activitate umană, cum sunt
activităţile spirituale, sportive, religioase etc
2. Ce reprezintă nevoile umane?
Răspuns: Nevoile umane reprezintă cerinţe umane, individuale sau
colective, care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu cu bunuri pentru a asigura
desfăşurarea vieţii şi activităţii oamenilor. Aceştia acţionează permanent
pentru a-şi realiza idealurile, pentru a acoperi mai bine şi mai deplin nevoi-
le, ceea ce imprimă numai un caracter creator.
31
Trebuinţele umane sunt delimitate, individualizate specific şi, conco-
mitent, se află într-un proces continuu de intercondiţionare.
În sistemul trebuinţelor, o importanţă deosebită are împărţirea
acestora în trebuinţe neorientate (neconcretizate) şi trebuinţe orientate
(concretizate).
3. Care sunt principalele trăsături ale trebuinţelor umane?
Răspuns: Trebuinţele umane prezintă o serie de trăsături, cum sunt:
- se manifestă într-un număr nelimitat;
- au o capacitate limitată, ceea ce înseamnă că satisfacerea unei nevoi necesită
consumarea unei cantităţi date dintr-un bun economic;
- complementaritatea lor, satisfacerea unora atrăgând satisfacerea altora;
- concurenţa lor, dezvoltarea unei nevoi având loc în detrimen tul altora;
- diversitatea şi multitudinea lor;
- condiţionarea lor, obiectivă şi subiectivă. Obiectivitatea nevoilor are la bază
determinarea lor de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de cerinţa existenţei şi afirmării
fiinţei umane. Subiectivitatea nevoilor este determinată de dorinţele oamenilor, care
sunt dependente de nivelul de dezvoltare al indi-vidului

1. Ce sunt resursele economice?
2. Cum se clasifică resursele naturale din punct de vedere al duratei folo-
sirii lor?
3. Ce sunt bunurile economice?
4. Ce este costul de oportunitate?
2.7. Bibliografie:
1. BREMOND J., GELEDON Dicţionar economic şi social, Editura

A. Expert, Bucureşti, 1995.
2. CIUCUR DUMITRU, Microeconomie concurenţială, Edi-
POPESCU CONST., tura Economică, Bucureşti, 1997.
MAREGA DAN ILIE
BUCUR ION
4. CRISTUREANU Economia şi politica turismului inter-
CRISTIANA naţional, Casa ptr. turism şi cultură
ABEONA,
Bucureşti, 1992.
Bucureşti, 1993.
6. DIDIER MICHEL Economia, regulile jocului,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
32
ECONOMIA DE PIAŢĂ
Introducere:
Economia de piaţă contemporană este o formă modernă de organizare
a vieţii economice, caracterizată prin desfăşurarea liberă, autonomă şi efici-
entă a activităţii în concordanţă cu regulile şi avantajele mecanismului pieţei
libere.
Caracteristicile generale ale economiei de piaţă contemporane sunt:
-specializarea agenţilor economici în desfăşurarea anumitor
activităţi;
-autonomia şi independenţa agenţilor economici;
-activitatea economică se derulează în jurul şi prin intermediul pieţei;
-monetarizarea economiei;
-relaţiile dintre agenţii economici sunt bilaterale;
-cea mai mare parte a bunurilor economice produse îmbracă forme
de marfă;
-concurenţa deţine un rol important în promovarea progresului tehnic.
Obiective:
Cunoaşterea trăsăturilor fundamentale ale economiei de piaţă şi
reliefarea schimbărilor principale care au loc în prezent in activitatea eco-
nomică.
Bunurile economice produse de către oameni în cadrul activităţii
economice sunt destinate:
consumului propriu (autoconsumului),
consumului altor oameni.
Autoconsumul presupune utilizarea de către producător a bunurilor
produse pentru satisfacerea propriilor nevoi. El poate fi autoconsum final
(pentru nevoile de trai) şi autoconsum intermediar (pentru nevoile
producerii altor produse).
Bunurile economice destinate consumului altor oameni ajung în cea
mai mare parte de la producător la consumator prin intermediul vânz ării-
cumpărării, îmbrăcând forma de m ărfuri.
În perioada de început a societăţii omeneşti, nevoile oamenilor erau
satisfăcute prin autoconsum, fără schimb de mărfuri. Unei asemenea
perioade i-a corespuns ceea ce se cheamă în ştiinţa economică economia
naturală. Aceasta reprezintă un sistem economic în care bunurile produse
sunt destinate consumului propriu al producătorului, în care nevoile oameni-
lor sunt satisfăcute fără schimb.
Se apreciază că economia naturală a fost preponderentă pân ă la prima
revoluţie industrială.1 Ea a corespuns perioadei sclavagiste şi evului mediu. În
perioada istorică următoare, în condiţiile revoluţiei industriale, ale pro-ducţiei
maşiniste, ale economiei capitaliste, economia naturală se restrânge
1
Fernand Braudel: Jocurile schimbului - Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, pag.13
33
foarte mult, având loc trecerea la un sistem în car e economia de schimb
devine predominantă
În sistemul economiei de piaţă instaurat odată cu sistemul economic,
producţia pentru piaţă este generalizată.

3.1 Trăsături fundamentale ale economiei de piaţă……………….....34
3.2 “Noua economie”………………………………………………...36
3.3 Teste de autoevaluare .............................................................................. 39
3.4 Lucrări de verificare................................................................................. 40
3.5 Bibliografie……………………………………….……………....40
3.1. Trăsături fundamentale ale economiei de piaţă
Economia de piaţă contemporană este o formă modernă de organizare

a vieţii economice, caracterizată prin desfăşurarea liberă, autonomă şi efici-
entă a activităţii în concordanţă cu regulile şi avantajele mecanismului pieţei
libere.
- specializarea agenţilor economici în desfăşurarea anumitor activităţi;
- autonomia şi independenţa agenţilor economici;
- activitatea economică se derulează în jurul şi prin intermediul pieţei;
- monetarizarea economiei;
- relaţiile dintre agenţii economici sunt bilaterale;
- cea mai mare parte a bunurilor economice produse îmbracă forme de
marfă;
-concurenţa deţine un rol important în promovarea progresului tehnic.
a. Specializarea muncii constă în realizarea de către un agent economic
numai a anumitor activităţi din multitudinea celor existente ceea ce
sporeşte eficienţa activităţii respective.
Principalele motive care fac ca specializarea să fie mai eficientă în
raport cu desfăşurarea mai multor activităţi de acelaşi agent economic sunt:
- diferenţele dintre aptitudinile individuale, fiecare putând să aleagă să
facă activitatea la care se pricepe mai bine;
- creşterea experienţei agentului economic, ceea ce favorizează
sporirea producţiei.
Specializarea face ca agenţii economici să-şi realizeze mai bine inte-
resele. Datorită ei agenţii economici deţin avantaje care pot fi absolute sau
relative.
Avantajul absolut este deţinut de agentul economic atunci când pro-
duce o cantitate de bunuri cu resurse mai puţine în raport cu alt agent
economic sau când din resurse identice ob ţine mai multe bunuri în raport cu
agentul economic cu care se compară.
Să presupunem că o persoană (A) care lucrează pe cont propriu poate
să realizeze într-un an: fie 4000 kg de cartofi, fie 10 garnituri de mobilă de
34
bucătărie. O altă persoană (B) poate realiza anual 1000 kg de cartofi sau 20
garnituri de mobilă de acelaşi tip.
Prima persoană are avantaj absolut în producţia de cartofi, iar cea de-
a doua persoană în producţia de mobilă.
Cu ajutorul datelor din tabelul 1 este explicat principiul avantajului
absolut.
Tabelul 1. Principiul avantajului absolut.

Producţia anuală când
Producţie anuală obţinută timpul de muncă anual Producţia obţinută
Persoana dacă se produce anual un este împărţit egal pentru în condiţiile specia-
produs sau altul producerea celor două lizării complete
bunuri
Cartofi Mobilă Cartofi Mobilă Cartofi Mobilă
(kg) (buc) (kg) (buc) (kg) (buc)
A 4000 10 2000 5 4000 0
B 1000 20 500 10 0 20
TOTAL 5000 30 2500 15 4000 20
Se constată că dacă ambele persoane ar folosi jumătate din timpul lor

de muncă pentru ambele produse, persoana A continuă să fie mai eficientă
în producţia de cartofi, iar persoana B în producţia de mobilă.
În condiţiile specializării complete (coloana 3) producţiile obţinute
cresc: producţia de cartofi creşte de la 2500 kg la 4000 kg, iar cea de mobilă
de la 15 buc la 20 buc, ceea ce denotă o folosire mai bună a timpului de
muncă.
Un agent economic deţine un avantaj relativ în raport cu altul (alţii)
atunci când produce un bun cu un cost de oportunita te mai mic în raport cu
concurenţii.12
Pe baza datelor din tabelul 2 este aplicat principiul avantajului relativ.
Tabelul 2. Principiul avantajului relativ.

Producţia obţinută Producţia obţinută când
când timpul de timpul de muncă anual Producţia obţinută în
Persoana muncă este folosit este împărţit egal pentru condiţiile specializării
pentru a realiza un producerea celor două complete
produs sau altul produse
Cartofi Mobilă Cartofi Mobilă Cartofi Mobilă
(kg) (buc) (kg) (buc) (kg) (buc)
A 4000 36 2000 18 3000 9
B 1000 20 500 10 0 20
TOTAL 5000 56 2500 28 3000 29
Se constată că individul A este de 4 ori mai eficient la producţia de

cartofi şi cu 80% mai eficient la producţia de mobilă.
Producţia creşte atunci când persoana A produce cele dou ă bunuri,
dar foloseşte 75% din timpul de muncă pentru a realiza cartofi şi 25% pen-
tru a produce mobilă, iar persoana B se specializează să producă doar
12
Paul Hayne: Modelul economic de gândire - Editura Didactică şi Pedagogică,
1991, pag.1-11, 40-45, 111-126
35
mobilă. Persoana B realizează bunul la care diferenţa de productivitate este
mai mică.
Se observă că persoana A este mai eficientă la ambele categorii de
producţie, iar persoana B se specializează pentru a produce bunul la care
dezavantajul de eficienţă este mai mic.
b. Autonomia şi eficienţa agenţilor economici dă dreptul agenţilor
economici de a decide şi acţiona pentru producerea şi vânzarea bunurilor pe
baza criteriilor economice. Modalităţile de manifestare a autonomiei sunt
diferite în funcţie de forma de proprietate. Proprietatea privată permite cea
mai mare dezvoltare a liberei iniţiative.
c. Mecanismul pieţei are un rol major în reglarea activităţii
economice. Expresia mecanism economic de piaţă desemnează ansamblul
mijloacelor, metodelor de antrenare a resurselor şi pârghiilor, de stimulare a
eficien ţei activităţilor desfăşurate la nivel micro şi macroeconomic.
Mecanismul economiei libere de piaţă se caracterizează prin aspecte
cum sunt:
- realizarea echilibrului dintre producţie şi consum cu ajutorul forţelor
pieţei, cererea şi oferta, şi al preţurilor;
- apărarea intereselor agenţilor economici cu ajutorul forţei lor eco-
nomice;
- realizarea unui echilibru relativ între resursele limitate şi nevoile
umane nelimitate pe baza liberei iniţiative a agenţilor economici.
Aceştia au ca principal scop al activităţii lor obţinerea unui profit cât
mai mare.
d. Monetarizarea economiei exprimă folosirea banilor pentru derula-
rea majorităţii tranzacţiilor din economie pentru determinarea şi încasarea
veniturilor, pentru funcţionarea preţurilor.
Tranzacţiile bilaterale dintre agenţii economici presupun derularea
de fluxuri de bunuri însoţite de bani între aceştia.
Specific economiei de piaţă este faptul că cea mai mare parte a
bunurilor economice sunt destinate schimbului.
Supravegherea respectării legilor de către stat favorizează buna
funcţio-nare a mecanismului economic. Într-o economie liberă de piaţă
statul nu intervine direct în activitatea economică, dar are funcţii economice,
cum sunt:
- produce şi utilizează bunuri economice;
- atenuează şi ajută la depăşirea stărilor de criză pe care le implică
evoluţia ciclică a economiei;
- acţionează pentru a realiza o alocare eficientă a resurselor
societăţii; stabileşte cadrul politic, legislativ şi instituţional al
activităţii economice; acţionează pentru o distribuţie eficientă şi
echitabilă a veniturilor.
3.2. “Noua economie”
În prezent, în economiile naţionale au loc fenomene strâns corelate,

cum sunt apariţia şi utilizarea unor noi tehnologii în domeniul informaţiilor
şi comunicaţiilor şi accentuarea procesului de globalizare.
36
Aceste fenomene determină modificări în structurile activităţii
econo-mice, în posibilităţile de intervenţie ale statului în viaţa economică şi
socială, în modurile de viaţă şi creează noi condiţii pentru dezvoltarea
economică şi noi alternative pentru politicile industriale.
O expresie folosită pentru a reliefa schimbările fundamentale din
cadrul activităţilor economice este “noua economie”. Conceptul “noua
economie” exprimă apariţia şi dezvoltarea unor tehnologii noi în domeniul
informaţiilor şi comunicaţiilor care înlesnesc accesul la toate tipurile de
informaţii.
Noua economie este un fenomen real şi sustenabil. Trecerea la “noua
economie” are loc în condi ţiile în care importanţa informaţiilor primite atât
ca “intrări” cât şi ca “ieşiri” a crescut în toate sectoarele economiilor na ţio-
nale. În prezent, informaţiile tind să substituie, în anumite limite, factorii de
producţie tradiţionali. O altă tendinţă este substituirea factorului fix de pro-
ducţie cu factorul uman.
Schimbările structurale din economie constau în:
- dezvoltarea rapidă a ramurilor economice în care se folosesc tehnologii
moderne de informaţii şi comunicaţii;
- sporirea intensităţii cu care sunt folosite informaţiile în economie;
- realizarea unor bunuri economice cu un conţinut ridicat de informaţii;
- restructurarea fundamentală a produselor şi tehnologiilor de producţie pe
ansamblul economiei;
- trecerea de la modul de producţie dominat de capitalul fix la modul de
producţie orientat cu precădere spre capitalul uman;
- folosirea pe o scară din ce în ce mai mare a Internetului ca mediu de
informaţii şi de tranzacţii economice. Folosirea sporită a Internetului pentru
iniţierea şi derularea tranzacţiilor economice are consecinţe precum:
o se diminuează costul tranzacţiilor economice făcute de la distanţă, prin
folosirea informaţiilor, având loc “moartea distanţei”;
o preţurile pot fi comparate fără pierdere de timp şi de efort;
o se extinde piaţa pe plan naţional şi internaţional;
o se accentuează şi se extinde concurenţa.
Producerea bunurilor economice se bazează pe folosirea într-o
măsură largă a informaţiilor, pe prelucrarea şi transmiterea acestora.
O trăsătură de bază a “noii economii” este utilizarea tehnologiilor,
informaţiei şi comunicaţiei pentru iniţierea, încheierea şi derularea de tran-
zacţii economice între partenerii de afaceri separaţi sub aspect geografic în
cadrul aşa numitului “comerţ electronic”.
Comerţul prin Internet a apărut pe scară largă la începutul anilor '90
odată cu liberalizarea sectorului de telecomunicaţii şi cu realizarea de inova-
ţii care au extins considerabil volumul şi capacitatea comunicaţiilor (fibre
optice, tehnologii digitale, sateliţi). În aceste condiţii, comerţul electronic
prin Internet a devenit un procedeu relativ simplu şi ieftin, accesibil pentru
mulţi utilizatori.
Comerţul prin Internet constă în tranzacţii în cadrul cărora fazele
tranzacţiei dintre vânzător şi cumpărător se realizează pe cale electronică. El
37
determină o accelerare a tranzacţiilor economice dintre firme sau (şi) dintre
firme şi consumatori finali.
Comerţul electronic reprezintă şi o alternativă la canalele tradiţionale
de desfacere din sfera comerţului cu amănuntul.
În cazul tranzacţiilor care pornesc de la producători (vânzători),
comer-ţul electronic constă în achiziţionarea de produse şi de servicii prin
Internet. În situaţia tranzacţiilor care pornesc de la consumatori, comerţul
electronic se desfăşoară pe baza ofertelor de preţ listate pe Internet de
consumatori sau a licitaţiilor organizate pe Internet între consumatori.
Comerţul electronic va lua o mare amploare, va afecta piaţa în totali-
tatea ei şi va determina o importantă creştere a productivităţii muncii.
O altă trăsătură a “noii economii” este cre şterea ponderii producţiei
şi consumului de servicii. Începuturile ascensiunii serviciilor în ţările dez-
voltate se plasează în a doua parte a anilor '70 de când s-a constatat o
diminuare a ponderii producţiei sectoarelor producătoare de bunuri materia-
le şi o creştere a ponderii productivităţii muncii în PIB. În prezent, serviciile
contribuie cu peste două treimi la formarea PIB-ului şi într-o proporţie
similară la ocuparea forţei de muncă în ţările dezvoltate economic. Servicii-
le sunt integrate în toate sectoarele şi activităţile economiilor naţionale.
Ţările dezvoltate dispun de o reţea puternică de servicii financiare,
servicii de telecomunicaţii, servicii informatice, servicii de afaceri, de
educaţie etc. În SUA, ponderea populaţiei ocupate în servicii este de 75%.
Această ţară deţine 80% din volumul total al comerţului electronic derulat în
lume.
Serviciile îndeplinesc rolul de mediere a relaţiilor dintre agenţii
economici din economie şi condiţionează funcţionarea normală a societăţii
moderne, participarea susţinută la schimburile economice internaţionale.
Noile tehnologii din domeniul informaticii şi comunicaţiilor au
condus la:
- reducerea costurilor de tranzacţionare;
- îmbunătăţirea alocării resurselor;
- obţinerea de economii de scară;
- îmbunătăţirea competitivităţii firmelor.
O trăsătură importantă a “noii economii” constă în creşterea produc-
tivităţii muncii şi extinderea posibilităţilor de creştere economică. După
câteva decenii de cre ştere economică lentă şi sporuri moderate ale producti-
vităţii, creşterea economică s-a accelerat în SUA la mijlocul anilor '90.
Dacă în perioada 1972-1995 producţia a sporit cu 2,8%, iar producti-
vitatea muncii cu 1%, medii anuale, în perioada 1995-1999, creşterile
corespunzătoare au fost de 4,9% şi respectiv 2,7%.
Noile tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor permit creşterea
productivităţii muncii în diversele economii naţionale, îndeosebi în domeni-
ul serviciilor.
Internetul şi noile tehnologii nu determină schimbări egale în diferi-
tele sectoare ale unei economii naţionale. Ele afectează, în primul rând,
sectorul serviciilor, care este sectorul cel mai dinamic din economie.
În cadrul acestui sector apar noi produse, multe dintre ele urmând a
fi digitale şi livrate “on-line”, care la rândul lor, au tendinţa de a crea noi
38
produse. Se apreciază că activităţile cu un conţinut ridicat de informaţii vor
cunoaşte cele mai ridicate transformări sub acţiunea costurilor de prelucrare.
Acestea cuprind serviciile financiare, serviciile de educaţie, culturale, servi-
ciile profesionale (de consultanţă, de contabilitate, design etc.), precum şi
serviciile guvernamentale.
Impactul cel mai semnificativ al tehnologiilor, informaticii şi
comunica-ţiilor va fi în sectoarele economice în care predomină transmiterea
informaţiilor (servicii poştale, comunicaţii, radio, TV) şi în cele care produc
informaţii (sectorul bancar, brokerajul, asigurările, serviciile turistice, servi-
cii de divertisment).13
Prin urmare, în sectorul serviciilor, efectele noilor tehnologii sunt
diferite de la o categorie de servicii la alta.

1. Ce este economia naturală? Dar economia de piaţă?
Răspuns: În perioada de început a societăţii omeneşti, nevoile oamenilor
erau satisfăcute prin autoconsum, fără schimb de mărfuri. Unei asemenea
perioade i-a corespuns ceea ce se cheamă în ştiinţa economică economia
naturală. Aceasta reprezintă un sistem economic în care bunurile produse
sunt destinate consumului propriu al producătorului, în care nevoile oameni-
lor sunt satisfăcute fără schimb.
Se apreciază că economia naturală a fost preponderentă până la
prima revoluţie industrială. Ea a corespuns perioadei sclavagiste şi evului
mediu. În perioada istorică următoare, în condiţiile revoluţiei industriale, ale
producţiei maşiniste, ale economiei capitaliste, economia naturală se
restrânge foarte mult, având loc trecerea la un sistem în care economia de
schimb devine predominantă
În sistemul economiei de piaţă instaurat odată cu sistemul economic,
producţia pentru piaţă este generalizată. Economia de piaţă contemporană
este o formă modernă de organizare a vieţii economice, caracterizată prin
desfăşurarea liberă, autonomă şi eficientă a activităţii în concordanţă cu
regulile şi avantajele mecanismului pieţei libere
2. Care sunt caracteristicile generale ale economiei de piaţă?

Răspuns: Economia de piaţă contemporană este o formă modernă de organi-
zare a vieţii economice, caracterizată prin desfăşurarea liberă, autonomă şi
eficientă a activităţii în concordanţă cu regulile şi avantajele mecanismului
pieţei libere.
-specializarea agenţilor economici în desfăşurarea anumitor activităţi;
-autonomia şi independenţa agenţilor economici;
-activitatea economică se derulează în jurul şi prin intermediul pieţei;
-monetarizarea economiei;
-relaţiile dintre agenţii economici sunt bilaterale;
39
-cea mai mare parte a bunurilor economice produse îmbracă forme
de marfă;
-concurenţa deţine un rol important în promovarea progresului
tehnic.
3.4. Întrebari pentru lucrările de verificare

1. Ce este „noua economie”?
2. Care sunt principalele schimbări structurale din activitatea economică
în prezent?
3.5. Bibliografie:
1. BREMOND J., Dicţionar economic şi social,

GELEDON A. Editura Expert, Bucureşti, 1995.
2. BUCUR ION Echilibrul economic şi ocuparea
resurselor de muncă în Româ-
nia, Editura Bucura Mond,
Bucureşti, 1997.
3. CIUCUR DUMITRU, Tranziţia prin criză, Editura
POPESCU CONST. Eficient, 1991.
4. CIUCURDUMITRU, Microeconomie concurenţială,
POPESCU CONST., Editura Economică, Bucureşti,
MAREGA DAN ILIE 1997.
5. CONSTANTINESCU Reforma economică în folosul
N.N. cui ?, Editura Economistul,
Bucureşti, 1993.
6. CONSTANTINESCU Teoria valorii muncă şi lumea
N.N. contemporană, Editura Politică,
Bucureşti, 1984.
7. CONSTANTINESCU Probleme ale tranziţiei la eco-
N.N. nomia de piaţă în
coordonator România ”,Editura Funda ţiei
“România de Mâine” Bucure şti,
1997.
8. CREŢOIU GHE., Economie politică, Casa de
CORNESCU VIOREL, editură şi presă “ Şansa”SRL,
BUCUR ION Bucureşti, 1993.
9. CROITORU LUCIAN Economia României.
Microstabilitateşi tranziţii,
Editura Expert, Bucureşti, 1993.
40
CEREREA ŞI OFERTA DE BUNURI ECONOMICE.
PREŢUL DE ECHILIBRU
Introducere:
Raporturile reale dintre producţie şi consum se exprimă pe piaţă prin
intermediul categoriilor corelative de cerere şi ofertă şi a categoriilor de
preţ. Participanţii la piaţă sunt producătorii, în calitate de ofertanţi de factori
de producţie, bunuri de consum şi servicii şi consumatorii productivi şi
individuali, în calitate de cumpărători.
Obiective:
Cunoaşterea principalelor forţe ale pieţei,cererea şi oferta, reliefarea
factorilor de influenţă a acestora, a modului de formare a preţului de echili-
bru .
Raporturile reale dintre producţie şi consum se exprimă pe piaţă prin
intermediul categoriilor corelative de cerere şi ofertă şi a categoriilor de
preţ. Participanţii la piaţă sunt producătorii, în calitate de ofertanţi de factori
de producţie, bunuri de consum şi servicii şi consumatorii productivi şi
individuali, în calitate de cumpărători.

4.1. Cererea de bunuri economice……………………………….…...41
4.2. Elasticitatea cererii………………………………………….…...44
4.3. Oferta de bunuri economice……………………………….…….46
4.4. Elasticitatea ofertei……………………………………….……...48
4.5. Preţul de echilibru. Legile cererii şi ofertei………...……….…...48
4.6 Teste de autoevaluare ……………………………………………51
4.7 Lucrări de verificare .................................................................................54
4.8 Bibliografie ................................................................................................. 54
4.1. Cererea de bunuri economice
Agenţii economici şi indivizii obţin cea mai mare parte a bunurilor

de care au nevoie prin intermediul pieţei. Pe orice piaţă acţionează două
forţe principale, cererea şi oferta.
Cererea are la bază dorinţa de a poseda un bun şi posibilitatea de a
plăti preţul cerut pentru acesta. Cererea reprezintă numărul de unităţi dintr-
un bun pe care cumpărătorii sunt dispuşi să le cumpere la un anumit
moment, la un preţ dat.
În teoria economică tradiţională, cererea desemnează relaţia dintre
cantitatea de bunuri cerută şi preţul maxim plătit pentru aceasta. În teoria
nouă a consumatorului cererea relevă cantităţile optime achiziţionate de un
consumator în funcţie de venitul său şi de preţurile cu care se confruntă.
41
În funcţie de gradul de agregare, cererea poate fi:
-individuală, care reprezintă cantitatea dintr-o marfă dorită ce poate
fi cumpărată de un individ într-o perioadă de timp şi la preţ unitar
dat;
-globală, care reprezintă însumarea cererilor individuale de pe piaţa
unui bun.
Preţul
Curba cererii
Cererea
Fig.1. Curba cererii.
Cererea poate fi descrisă grafic printr-o curbă numită curba cererii.

Cel mai frecvent, curba cererii este convexă şi înclinată negativ, datorită
relaţiei inverse dintre cantitatea cerută şi preţ (vezi fig.1).
Principalii factori care influenţează cererea sunt: nevoia umană, pre-

ţul produsului, preţul celorlalte produse, venitul consumatorilor, distribuţia
venitului între indivizi, gusturile consumatorilor, alţi factori.
a. Nevoia umană
Studierea influenţei unui factor asupra cantităţii cerute se face
apreciindu-se că toţi ceilalţi factori rămân neschimba ţi.
Satisfacerea unei nevoi umane are loc prin consumul unui bun. De
regulă, între mărimea şi intensitatea nevoii, şi mărimea şi intensitatea cererii
din bunul care satisface nevoia este o relaţie direct proporţională.
Când o nevoie umană creşte, cererea din bunul aferent poate creşte:
- în aceeaşi proporţie cu nevoia (cererea proporţională);
- într-o măsură mai mare decât nevoia ( cerere progresivă);
- într-o măsură mai mică decât nevoia ( cerere degresivă).
Atât nevoia cât şi cererea pot fi solvabile. Nevoia solvabilă este cerinţa
care are acoperire în oferta de bunuri pentru care consumatorii dispun de banii
necesari pentru a o cumpăra.
b. Preţul produsului
De regulă între preţul unei mărfi şi cantitatea cerută din aceasta este
o relaţie invers proporţională. Relaţia inversă dintre cantitatea cerută şi
preţul produsului este cauzată, în principal, de existenţa mai multor produse
care satisfac aceiaşi nevoie. De exemplu, nevoia de odihnă şi de refacere a
forţei de muncă poate fi satisfăcută printr-un concediu pe litoralul Mării
Negre sau pe litoralul Mării Egee.
42
Atunci când pre ţul unui produs creşte, folosirea lui pentru satisface-
rea unei nevoi devine mai costisitoare. Ca urmare, unii consumatori vor
înceta să-l mai cumpere, alţii îl vor cumpăra în cantităţi mai mici, iar alţii
vor continua să-l cumpere în aceleaşi cantităţi; de regulă, un consumator
raţional nu va cumpăra mai mult din produsul al cărui preţ creşte. Mulţi
consumatori se vor orienta şi cumpăra alt produs care satisface aceeaşi
nevoie al cărui preţ nu a crescut sau a crescut mai puţin.
Atunci când pre ţul unui produs scade, folosirea lui costă mai puţin,
iar consumatorii vor cumpăra o cantitate mai mare din el. În consecinţă, ei
vor cumpăra mai puţin din alte produse care au devenit relativ mai scumpe
faţă de produsul în cauză.
c. Preţul celorlalte produse

De regulă, modificarea preţului unei mărfi determină schimbarea
cererii mărfii în cauză, dar şi a altor mărfuri, mai ales în cazul mărfurilor
conexe. Acestea din urmă sunt bunuri substituibile sau complementare.
Două mărfuri sunt substituibile dacă au aceeaşi utilitate, ceea ce
înseamnă că se pot înlocui între ele (uleiul de măsline şi uleiul de floarea
soarelui pot fi înlocuite, de exemplu).
Două mărfuri sunt complementare când folosirea uneia implică
folosirea şi a celeilalte (benzina şi automobilul sunt exemple de mărfuri
conexe). Creşterea preţului la un produs care are substituent va determina
scăderea cererii lui şi creşterea cererii substituentului. De regulă, între creş-
terea preţului mărfurilor complementare şi cantităţile cerute din acestea este
o relaţie invers proporţională.
d. Veniturile consumatorilor
De regulă, cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu nivelul
veniturilor. Această relaţie este valabilă pentru mărfurile normale sau
superioare, fiind invers-proporţională în cazul mărfurilor inferioare.
Mărfurile normale pot fi:
- de strictă necesitate, caracterizate prin modificarea cererii într-o
măsură mai mică decât veniturile;
- de lux, caracterizate prin modificarea cererii într-o măsură mai mare decât
veniturile .
e. Distribuţia venitului între indivizi influenţează structura cererii.

Dacă într-o societate oamenii cu venituri mari au o pondere ridicată, va fi
ridicată şi cererea de bunuri de lux. Dacă în respectiva societate e mai mare
ponderea oamenilor care au venituri apropiate de câ ştigul mediu, va exista o
cerere mai mare de bunuri de strictă necesitate şi mai mică de bunuri de lux.
f. Gusturile consumatorilor
Schimbarea gusturilor în favoarea unui produs determină creşterea
cererii acestuia. Gusturile se modifică prin apariţia unor diverse produse sau
datorită reclamei. În ţările în care s-au dus companii susţinute pentru îmbu-
nătăţirea stării de sănătate a populaţiei a crescut cererea de echipamente
43
sportive, produse naturiste, alimente dietetice şi a scăzut cererea de ţigări,
băuturi alcoolice, grăsimi şi altele.
Gusturile sunt influenţate şi de evoluţia modei.
g. Alţi factori care influenţează cererea sunt tendinţa de imitare, sno-
bismul, variabilele democratice, conjunctura economică.
Tendinţa de imitare este înclinaţia unor persoane de a copia
gusturile şi comportamentul altor persoane. Astfel multe persoane cumpără
articole de îmbrăcăminte pe care le utilizează altele pe care le apreciază.
Snobismul este opus imitării. El se întâlne şte la persoanele care nu
mai cumpără sau utilizează un bun dacă acesta a fost procurat sau utilizat de
o persoană de care vrea să se deosebească.
Variabilele demografice, creşterea demografică şi structura influen-
ţează cererea. Creşterea demografică determină sporirea cererii globale din
fiecare marfă, iar structura pe vârste a populaţiei determină structura cererii
din diverse categorii de bunuri.
Conjunctura economică influenţează cererea multor produse. De
regulă, cererea creşte în perioadele de expansiune economică şi scade în
perioade de recesiune.
4.2. Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii reflectă gradul în care cantitatea cerută se schimbă

atunci când se modifică un factor de influenţă. Modificarea cantităţii cerute sub
influenţa unui factor se exprimă în procente, ceea ce permite compararea
elasticităţii unor produse măsurate în unităţi fizice diferite.
În teoria şi practica economică se calculează elasticitatea cererii în
funcţie de preţ sau în funcţie de venit.
a. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ reprezintă raportul dintre

modificarea relativă a cererii şi modificarea relativă a preţului.
Q P
EC/P = : ,
Q0 P0
în care:
EC/P este coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ;
Q = modificarea absolută a cererii;
Q0 = cererea iniţială;
P = modificarea absolută a preţului;
P0 = preţul iniţial.
Semnul elasticităţii este, în principiu, negativ. Deoarece între evolu-

ţia cererii şi a preţului este o relaţie invers proporţională, curba cererii are o
pantă negativă, iar elasticitatea cererii este negativă pentru mărfurile norma-
le sau superioare.
44
Compararea elasticităţii a două bunuri se face în mărimi absolute.
Dacă, de exemplu, un bun are elasticitatea –2, iar altu l are elasticitatea –6,
în funcţie de preţ, primul bun are o elasticitate mai mică decât cel de-al
doilea, în ciuda faptului că –2 este mai mare decât –6.
Principalii factori determinanţi ai elasticităţii sunt substituenţii dis-
ponibili. Unele produse au substituenţi apropiaţi. De exemplu, carnea de vită
poate fi substituită de carnea de pasăre sau o maşină marca Peugeot cu o
maşină Renault.
Când preţul unui bun care poate fi înlocuit creşte, cumpărătorii cum-
pără mai puţin din el şi mai mult din bunul substituit. Dacă preţul bunului
scade, cumpărătorii vor achiziţiona mai mult din el şi mai puţin din substitu-
enţi. Multe produse de larg consum cum sunt ţigările, alimentele, precum şi
produsele petroliere au foarte puţini substituenţi satisfăcători.
Posibilităţile de substituire a unui bun depind de caracteristicile lui şi
de perioada de timp avută în vedere.
Hrana satisface nevoi vitale pentru existenţa omului. Pentru ea nu
există substituenţi. Cererea pentru hrana primită ca un întreg este inelastică.
Astfel creşterea preţurilor nu poate determina înlocuirea hranei. Cererea este
destul de elastică pentru produsele alimentare.
Produsele de folosinţă îndelungată privite în ansamblul lor au o
cerere mai puţin elastică în raport cu tipurile individuale din astfel de
produse. Când pre ţul unui bun de folosinţă îndelungată creşte, achiziţiile
din el scad, dar achiziţiile totale de bunuri durabile scad într-o măsură mai
mică. Dacă preţul televizoarelor creşte, oamenii vor cumpăra mai puţine, dar
vor prefera să cumpere alte bunuri durabile, frigidere de exemplu.
De regulă, un grup de produse asemănătoare tinde să aibă o cerere
inelastică pe ansamblu, dar produsele luate individual au o elasticitate mai
mare. De exemplu, dacă hainele în ansamblul lor tind să fie inelastice, pălă-
riile tind să aibă o elasticitate mai mare la preţ.
Elasticitatea cererii poate fi diferită pe termen lung în raport cu ter-
menul scurt. O cerere care pe termen scurt este inelastică, poate deveni
elastică pe termen lung. Explicaţia constă în timpul necesar producerii de
substituenţi satisfăcători. Pe termen scurt, cererea de petrol este inelastică,
dar pe termen lung, elasticitatea tinde să crească.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este cu atât mai mare cu cât pe-
rioada este mai îndelungată. De exemplu, în cazul în care la un moment dat
creşte considerabil preţul curentului electric, cererea este inelastică. Pe
termen lung însă, cererea devine elastică, oamenii înlocuind unele aparate
casnice care funcţionează cu curent cu altele care funcţionează cu gaze sau
cu alte surse de energie mai ieftine.
b. Elasticitatea cererii în funcţie de venit reflectă modificarea cererii
unui bun datorită modificării venitului. De regulă, creşterea venitului
determină creşterea cererii în proporţii diferite pentru diverse bunuri.
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, creşterea
veniturilor determină o sporire inelastică a cererii de alimente şi de articole
de îmbrăcă-minte nepretenţioase şi o creştere elastică a cererii de bunuri de
folosinţă îndelungată. În aceste ţări cererea pentru servicii creşte mai rapid
decât cererea pentru bunuri durabile, pe măsură ce venitul creşte.
45
Elasticitatea cererii la venit este pozitivă pentru majoritatea produselor,
între evoluţia venitului şi a cererii fiind o relaţie direct proporţională.
Cererea unui produs în funcţie de venit este elastică atunci când
modificarea procentuală a cantităţii cerute este mai mare decât modificarea
procentuală a venitului şi inelastică atunci când modificarea procentual ă a
cantităţii cerute este mai mică decât modificarea procentuală a venitului.
Atunci când cele dou ă modificări sunt egale, cererea produsului are elastici-
tate unitară.
În funcţie de mărimea elasticităţii cererii la venit, bunurile pot fi
clasificate în bunuri de strictă necesitate şi bunuri de lux. Bunurile de strictă
necesitate au cererea în funcţie de venit inelastică, iar cele de lux au o cerere
elastică în funcţie de venit.
Cunoaşterea elasticităţii cererii bunurilor în funcţie de preţ este impor-
tantă pentru firmă pentru a putea prevedea evoluţia încasărilor (vânzărilor).
În cazul în care o marfă are cerere inelastică, creşterea preţului deter-
mină creşterea încasărilor. În situaţia în care marfa are cererea elastică,
creşterea preţului determină scăderea încasărilor.
4.3. Oferta de bunuri economice
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun care poate fi vân-

dută într-o perioadă de timp la un anumit preţ. Ea poate fi analizată ca ofertă
individuală şi ofertă globală.
Oferta individuală exprimă cantitatea maximă dintr-un bun pe care
un ofertant (agent economic) o poate oferi într-o perioadă de timp la un
anumit preţ al pieţei.
Oferta totală reflectă cantitatea maximă dintr-un bun pe care toţi
ofertanţii unui bun o pot vinde într-o perioadă de timp.
Curba care descrie grafic oferta este curba ofertei. Ea arată cantitatea
produsă şi oferită de vânzare la fiecare preţ şi este, de regulă, o curbă con-
vexă înclinată pozitiv. Înclinaţia pozitivă exprimă relaţia directă dintre
cantitatea aprovizionată şi preţ (vezi fig.2).
Preţul
Curba ofertei
Cantitatea oferită
Fig.2. Curba ofertei.
46
Principalii factori care influenţează oferta sunt: preţul mărfii, preţul
altor mărfuri, costurile de producţie, preţurile factorilor de producţie,
obiectivele firmei, numărul ofertanţilor, previziunile evoluţiei preţului,
hotărârile guvernamentale.
a. Preţul mărfii
Între evoluţia preţului şi a ofertei este o relaţie pozitivă. Pe măsura
creşterii preţului, oferta creşte, tot mai mulţi producători pot să producă
bunurile în mod eficient. Când oferta este mică, numai producătorii cu cea
mai bună dotare şi organizare pot obţine profit şi sunt interesaţi să producă.
b. Preţul altor mărfuri

Modificarea ofertei unei mărfi la modificarea preţului altei mărfi este
în funcţie de relaţia dintre mărfurile în cauză, respectiv dacă sunt substi-
tuibile sau complementare.
Dacă mărfurile produse de o firmă sunt substituibile, majorarea pre-
ţului unei mărfi va determina creşterea ofertei din ea şi diminuarea ofertei
din cealaltă marfă, deoarece resursele de care dispune firma sunt limitate.
Dacă mărfurile produse de o firmă sunt complementare, creşterea preţului
unei mărfi determină sporirea ofertei din ambele mărfuri.
c. Costurile de producţie
Între evoluţia costurilor de producţie şi evoluţia ofertei poate fi o
relaţie direct proporţională sau invers proporţională. Este o relaţie direct
proporţio-nală în condiţiile în care creşterea producţiei oferite pieţii
determină reducerea costului unitar. Relaţia devine invers proporţională
după ce volumul producţiei depăşeşte limita dincolo de care determină
creşterea costurilor unitare sub acţiunea legii randamentelor descrescătoare.
d. Preţurile factorilor de producţie

Preţurile la care sunt aprovizionaţi factorii de producţie influenţează
nivelul costului de producţie într-un mod direct. Dacă preţul de vânzare rămâne
constant cre şterea preţului factorilor de producţie determină creşterea costului
şi scăderea profitului. Prin achiziţionarea unor factori de producţie performanţi
costul de producţie poate fi redus, iar profitul obţinut mărit.
e. Obiectivele firmei
Teoria economică tradiţională consideră că firmele au un singur
obiectiv primordial, creşterea profitului. Raţionamentul este valabil dacă
avem în vedere o perioadă mai lungă de timp şi comportamentul mediu al
Pe perioade mai scurte de timp firmele pot urmări şi altceva decât
maximizarea profitului:
-pot produce un volum mai mare de bunuri, dincolo de limita care
asigură maximizarea profitului;
-pot opta pentru o modalitate de producţie mai sigură, cu riscuri mai
mici, chiar dacă asigură profituri mai mici;
47
-pot urmări să aibă o imagine favorabilă în societate, renunţând la
anumite activităţi foarte profitabile dacă sunt dezaprobate de popula-
ţie sau efectuând diferite acte caritabile.
f. Numărul ofertanţilor
Creşterea numărului de ofertanţi care produc acelaşi lucru determină
creşterea ofertei şi invers.
g. Previziunile privind evoluţia preţului

Dacă agenţii economici se aşteaptă ca în viitor să scadă preţul, ei
măresc oferta prezentă. Dacă se aşteaptă ca preţul să crească, ei reduc oferta
prezentă.
4.4. Elasticitatea ofertei
Ca şi cererea şi oferta are o elasticitate care poate fi în funcţie de preţ

şi de venit.
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ reflectă modificarea relativă a
ofertei în funcţie de modificarea preţului. Elasticitatea ofertei în funcţie de
venit reflectă modificarea ofertei în funcţie de modificarea venitului.
Q P Q V
EO/P = : sau EO/P = : ,
Q0 P0 Q0 V0
unde:
EO/P este coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ;
Q = variaţia ofertei;
Q = oferta iniţială;
0
P = variaţia preţului;
P0 = preţul iniţial;
V = variaţia venitului;
V
0 = venitul iniţial.
Oferta poate fi:
-elastică, atunci când modificarea procentuală a ei depăşeşte modifi-
carea procentuală a preţului;
-inelastică, atunci când modificarea procentuală a ei este mai mare
decât modificarea preţului;
-unitară, când cele două modificări sunt egale.
4.5. Preţul de echilibru. Legile cererii şi ofertei
Pe orice piaţă acţionează două forţe principale, cererea şi oferta, prin

interacţiunea cărora se formează preţul de echilibru.
Raportul dintre cererea şi oferta totală a unui bun exprimă opţiunile
însumate ale producătorilor şi consumatorilor unui bun. Funcţionarea pieţei
48
unui bun economic tinde spre echilibrarea cererii şi ofertei totale prin inter-
mediul preţului de echilibru.
Ilustrarea modului de formare a preţului de echilibru poate fi redată
pe baza datelor din tabelul următor:
Cererea şi oferta satisfă-

Preţul (lei/kg) Cererea (kg/lună) Oferta (kg/lună)
cută
0 500 0 0
10 400 100 100
20 300 200 200
25 250 250 250
30 200 300 200
40 100 400 100
50 - 500 0
Preţul de echilibru corespunde punctului de intersecţie al curbelor

cererii şi ofertei. El este de 25 lei/kg în exemplul nostru. La preţul de echili-
bru cererea este egală cu oferta. La preţuri mai mari decât preţul de echilibru
apare exces de ofertă şi o presiune care coboară preţul. La preţuri mai mici
decât preţul de echilibru apare un exces de cerere şi o presiune ce ridică
preţul.
Acolo unde există exces de cerere, consumatorii nu vor putea să
cumpere tot ceea ce doresc, iar acolo unde există exces de ofertă producă-
torii nu pot vinde întreaga cantitate pe care doresc să o vândă.
Atunci când există exces de ofertă, preţul de piaţă este împins în jos,
deoarece producătorii incapabili să vândă unele dintre bunuri, încep să le
ofere la vânzare la preţuri mai mici.
Atunci când există exces de cerere, preţul pieţei este împins în sus
deoarece consumatorii individuali, neputând să cumpere cantităţile pe care
le-ar dori, încep să ofere preţuri mai mari pentru a le deţine.
La preţul de echilibru, se egalizează cererea cu oferta. Cantitatea
vândută şi cumpărată la preţul de echilibru este numită cantitatea de echili-
bru.
49
Fig.3. Curbele cererii şi ofertei în funcţie de preţ.
Preţul de echilibru este un nivel al preţului la care se poate vinde cea

mai mare cantitate dintr-un bun economic şi la care este satisfăcută cea mai
mare parte a cererii unui bun. El reflectă condiţiile economice recunoscute
ca raţionale pentru producerea unui bun pe care vor tinde să le îndeplinească
agenţii economici. Dacă agenţii economici vând un bun, în condiţii profita-
bile la nivelul preţului de echilibru, ei se confruntă cu riscuri mai mici.
Preţul de echilibru are tendinţă de creştere atunci când cresc
veniturile cumpărătorilor şi de scădere atunci când produc ătorii reuşesc să
micşoreze costurile. El este legat, direct sau indirect, de preţul de echilibru
al altor bunuri economice, îndeosebi de preţul de echilibru al factorilor de
producţie utilizaţi pentru producerea bunului economic.
Preţul de echilibru îşi poate îndeplini rolul dacă se formează liber,
fără intervenţia statului. Acesta poate interveni direct, stabilind preţuri
minime sau maxime pentru anumite bunuri şi indirect, influenţând cererea şi
oferta bunului.
Modificarea cererii sau ofertei unui produs determină modificarea
preţului de echilibru.
Conform legii cererii, creşterea cererii unui produs determină spori-
rea preţului şi a cantităţii de echilibru, iar scăderea cererii unui produs
determină reducerea preţului şi a cantităţii de echilibru.
Conform legii ofertei, creşterea ofertei unui produs determină o scădere
a preţului de echilibru şi creşterea cantităţii de echilibru, iar descreşterea
ofertei unui produs determină creşterea preţului de echilibru şi micşorarea
cantităţii de echilibru.
Cererea şi oferta unui produs sunt dependente de preţul acestuia.
Preţul produsului exprimat în bani este numit preţ absolut. Preţul unui pro-
dus exprimat în funcţie de alte preţuri este un preţ relativ. Preţul relativ al
unui bun se exprimă procentual prin compararea modificării lui cu
modificarea indicelui general al preţurilor.
50
Dacă, de exemplu, în decursul unei perioade indicele general al
preţurilor a crescut cu 10%, iar preţul benzinei cu 20%, rezultă că benzina a
devenit relativ scumpă. Dacă, în decursul aceleiaşi perioade, preţul benzinei
a crescut mai puţin în raport cu creşterea indicelui general al preţurilor,
rezultă că benzina a devenit relativ ieftină. Atunci când pre ţul unui produs
creşte la fel de repede ca şi indicele general al preţurilor, preţul relativ s-a
menţinut constant.
Preţul la care se comercializează un produs pe o piaţă poate fi modi-
ficat de stat prin două modalităţi:
1. prin schimbarea cererii sau ofertei, ceea ce influenţează preţul de
echilibru;
2. prin stabilirea nivelului minim sau maxim al unor produse sau
servicii.
Dacă preţul de piaţă este unul de dezechilibru, cantitatea tranzacţio-
nată este determinată de cantitatea deficitară, cea cerută sau cea oferită.
Atunci când oferta este mai mare decât cererea unii ofertanţi vor rămâne cu
mărfuri nevândute. Atunci când oferta este mai mic ă decât cererea, vor
exista cumpărători care nu vor procura bunurile dorite.
Preţul fixat prin lege poate fi un preţ plafon care este practicat în
vederea atingerii unor obiective cum sunt:
- limitarea sau stimularea producţiei unui bun;
- posibilitatea procurării unor bunuri şi de către oameni cu
venituri reduse.
Preţul plafon este cel mai mare preţ care poate fi pretins de producă-
tori (vânzători) în mod legal. Preţul plafon se practică în unele ţări în cazul
chiriilor plătite pentru închirierea locuinţelor. Printre consecinţele plafonării
chiriilor se află diminuarea chiriilor oficiale şi extinderea pieţei negre. Pe
termen lung, controlul chiriilor determină o penurie a locuinţelor de închiri-
at.
Dacă preţul plafon este fixat deasupra preţului de echilibru, el nu
împiedică egalizarea cererii cu oferta de bunuri economice. Dacă plafonul
este fixat sub preţul de echilibru el determină un deficit al produsului tran-
zacţionat. Deoarece cantitatea oferită este mai mică decât cantitatea cerut ă,
se dezvoltă modalităţi diverse de alocare a ofertei cum sunt: vinderea
produselor primilor clienţi sau după preferinţele vânzătorului, raţionalizarea
consumului din bunul respectiv, prin emiterea de cupoane de către autorită-
ţile centrale statale.
1. Ce este cererea de bunuri economce?

Răspuns: Cererea are la bază dorinţa de a poseda un bun şi posibilitatea de a
plăti preţul cerut pentru acesta. Cererea reprezintă numărul de unităţi dintr-
un bun pe care cumpărătorii sunt dispuşi să le cumpere la un anumit
moment, la un preţ dat.
În teoria economică tradiţională, cererea desemnează relaţia dintre
cantitatea de bunuri cerută şi preţul maxim plătit pentru aceasta. În teoria
nouă a consumatorului cererea relevă cantităţile optime achiziţionate de un
consu-mator în funcţie de venitul său şi de preţurile cu care se confruntă.
51
2. Care sunt principalii factori care influenţează cererea de bunuri
economice?
Răspuns: Principalii factori care influenţează cererea sunt: nevoia
umană, preţul produsului, preţul celorlalte produse, venitul consumatorilor,
distribuţia venitului între indivizi, gusturile consumatorilor, alţi factori.
a. Nevoia umană
Studierea influenţei unui factor asupra cantităţii cerute se face
apreciindu-se că toţi ceilalţi factori rămân neschimbaţi.
Satisfacerea unei nevoi umane are loc prin consumul unui bun. De
regulă, între mărimea şi intensitatea nevoii, şi mărimea şi intensitatea cererii
din bunul care satisface nevoia este o relaţie direct proporţională.
Când o nevoie uman ă creşte, cererea din bunul aferent poate creşte:
-în aceeaşi proporţie cu nevoia (cererea proporţională);
-într-o măsură mai mare decât nevoia ( cerere progresivă);
- într-o măsură mai mică decât nevoia ( cerere degresivă).
Atât nevoia cât şi cererea pot fi solvabile. Nevoia solvabilă este
cerinţa care are acoperire în oferta de bunuri pentru care consumatorii
dispun de banii necesari pentru a o cumpăra.
b. Preţul produsului
De regulă între preţul unei mărfi şi cantitatea cerută din aceasta este
o relaţie invers proporţională. Relaţia inversă dintre cantitatea cerută şi
preţul produsului este cauzată, în principal, de existenţa mai multor produse
care satisfac aceiaşi nevoie. De exemplu, nevoia de odihnă şi de refacere a
forţei de muncă poate fi satisfăcută printr-un concediu pe litoralul Mării
Negre sau pe litoralul Mării Egee.
Atunci când pre ţul unui produs creşte, folosirea lui pentru satisface-
rea unei nevoi devine mai costisitoare. Ca urmare, unii consumatori vor
înceta să-l mai cumpere, alţii îl vor cumpăra în cantităţi mai mici, iar alţii
vor continua să-l cumpere în aceleaşi cantităţi; de regulă, un consumator
raţional nu va cumpăra mai mult din produsul al cărui preţ creşte. Mulţi
consumatori se vor orienta şi cumpăra alt produs care satisface aceeaşi
nevoie al cărui preţ nu a crescut sau a crescut mai puţin.
Atunci când pre ţul unui produs scade, folosirea lui costă mai puţin,
iar consumatorii vor cumpăra o cantitate mai mare din el. În consecinţă, ei
vor cumpăra mai puţin din alte produse care au devenit relativ mai scumpe
faţă de produsul în cauză.
c. Preţul celorlalte produse

De regulă, modificarea preţului unei mărfi determină schimbarea
cererii mărfii în cauză, dar şi a altor mărfuri, mai ales în cazul mărfurilor
conexe. Acestea din urmă sunt bunuri substituibile sau complementare.
Două mărfuri sunt substituibile dacă au aceeaşi utilitate, ceea ce
înseamnă că se pot înlocui între ele (uleiul de măsline şi uleiul de floarea
soarelui pot fi înlocuite, de exemplu).
52
Două mărfuri sunt complementare când folosirea uneia implic ă
folosirea şi a celeilalte (benzina şi automobilul sunt exemple de mărfuri
conexe). Creşterea preţului la un produs care are substituent va determina
scăderea cererii lui şi creşterea cererii substituentului. De regulă, între creş-
terea preţului mărfurilor complementare şi cantităţile cerute din acestea este
o relaţie invers proporţională.
d. Veniturile consumatorilor
De regulă, cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu nivelul
veniturilor. Această relaţie este valabilă pentru mărfurile normale sau
superioare, fiind invers-proporţională în cazul mărfurilor inferioare.
Mărfurile normale pot fi:
- de strictă necesitate, caracterizate prin modificarea cererii într-o
m ăsură mai mică decât veniturile;
-de lux, caracterizate prin modificarea cererii într-o măsură mai mare decât
veniturile .
e. Distribuţia venitului între indivizi influenţează structura cererii.

Dacă într-o societate oamenii cu venituri mari au o pondere ridicată, va fi
ridicată şi cererea de bunuri de lux. Dacă în respectiva societate e mai mare
ponderea oamenilor care au venituri apropiate de câ ştigul mediu, va exista o
cerere mai mare de bunuri de strictă necesitate şi mai mică de bunuri de lux.
f. Gusturile consumatorilor
Schimbarea gusturilor în favoarea unui produs determină creşterea
cererii acestuia. Gusturile se modifică prin apariţia unor diverse produse sau
datorită reclamei. În ţările în care s-au dus campanii susţinute pentru îmbu-
nătăţirea stării de sănătate a populaţiei a crescut cererea de echipamente
sportive, produse naturiste, alimente dietetice şi a scăzut cererea de ţigări,
băuturi alcoolice, grăsimi şi altele.
Gusturile sunt influenţate şi de evoluţia modei.
g. Alţi factori care influenţează cererea sunt tendinţa de imitare, sno-

bismul, variabilele democratice, conjunctura economică.
Tendinţa de imitare este înclinaţia unor persoane de a copia
gusturile şi comportamentul altor persoane. Astfel multe persoane cumpără
articole de îmbrăcăminte pe care le utilizează altele pe care le apreciază.
Snobismul este opus imitării. El se întâlne şte la persoanele care nu
mai cumpără sau utilizează un bun dacă acesta a fost procurat sau utilizat de
o persoană de care vrea să se deosebească.
Variabilele demografice, creşterea demografică şi structura influen-
ţează cererea. Creşterea demografică determină sporirea cererii globale din
fiecare marfă, iar structura pe vârste a populaţiei determină structura cererii
din diverse categorii de bunuri.
Conjunctura economică influenţează cererea multor produse. De
regulă, cererea creşte în perioadele de expansiune economică şi scade în
perioade de recesiune.
3. Cum se clasifică cererea în funcţie de gradul de agregare?
53
Răspuns: În funcţie de gradul de agregare, cererea poate fi:
-individuală, care reprezintă cantitatea dintr-o marfă dorită ce poate
fi cumpărată de un individ într-o perioadă de timp şi la preţ unitar
dat;
-globală, care reprezintă însumarea cererilor individuale de pe piaţa
unui bun.
4.7. Întrebări pentru lucrările de verificare
1. Ce este şi cum se calculeazâ elasticitatea cererii?

2. Ce repezintă oferta de bunuri economice?
3. Care sunt principalii factori care influenţează oferta de bunuri economice?
4. Ce este şi cum se calculează elasticitatea ofertei?
4.8. Bibliografie:
1. BĂCESCU MARIUS, Macroeconomia, Editura All, Bucu-

BĂCESCU ANGELA reşti, 1993.
2. BREMOND J., Dicţionar economic şi social, Editura
GELEDON A. Expert, Bucureşti, 1995.
resurselor de muncă în România ,
Editura Bucura Mond,Bucureşti,
1997.
4. CIUCUR DUMITRU, Tranziţia prin criză, Editura Eficient,
POPESCU CONST. 1991.
5. CIUCUR DUMITRU, Microeconomie concurenţială, Editura
POPESCU CONST., Economică, Bucureşti, 1997.
MAREGA DAN ILIE
BUCUR ION
şi tranziţii, Editura Expert, Bucureşti,
1993.
8. DIDIER MICHEL Economia, regulile jocului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994.
9. DOBROTĂ NIŢĂ Economie politică, Editura Economi-
coordonator că, Bucureşti, 1995.
54
FACTORII DE PRODUCŢIE
Introducere:
Factorii de producţie reprezintă elemente umane şi materiale care
participă la producerea bunurilor economice.
În mod tradiţional sunt folosiţi ca factori de producţie munca, natura
şi capitalul: munca şi natura (pământul) sunt factori de produc ţie primari,
originari, iar capitalul este un factor derivat din primii doi.
Obiective:
Cunoaşterea principalilor factori de producţie, munca, natura şi
capitalul; reliefarea conţinutului combinării factorilor de productie, a
semnficaţiei economice a acesteia şi a factorilor ei de influenţă.
Factorii de producţie reprezintă elemente umane şi materiale care
participă la producerea bunurilor economice.
În mod tradiţional sunt folosiţi ca factori de producţie munca, natura
şi capitalul: munca şi natura (pământul) sunt factori de produc ţie primari,
originari, iar capitalul este un factor derivat din primii doi.
5.1. Munca–factor de produc ţie. Capitalul uman…………………………55

5.2. Natura-factor de producţie. Preţul pământului…………….……….....58
5.3. Capitalul–factor de produc ţie…………………………………...…....59
5.4. Combinarea factorilor de producţie. Semnificaţia economică a principi-
ului substituirii factorilor de producţie……………………………..……...61
5.5. Alocarea factorilor de producţie pe domenii de activitate…..……..….64
5.6. Teste de autoevaluare………………………………………………… 68
5.7. Lucrări de verificare ....................................................................................... ..69
5.8 Bibliografie ........................................................................................................ ..69
5.1. Munca - factor de producţie. Capitalul uman
Munca înseamnă folosirea forţei de muncă. Ea reprezintă activitatea

fizică şi intelectuală prin care oamenii produc bunuri economice, valori-
ficându- şi aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa.
Munca este un factor de producţie primar, originar din motive cum
sunt:
- prin muncă sunt creaţi toţi factorii de producţie şi toate celelalte bunuri
economice;
- prin muncă sunt antrenaţi şi ceilalţi factori de producţie folosiţi la
producerea bunurilor economice.
Volumul total de muncă potenţial al unei societăţi este în funcţie de
numărul populaţiei active. Acesta cuprinde persoanele apte de muncă din
55
societate care au vârsta cuprins ă între limitele legale de muncă. Totalitatea
persoanelor care au un loc de muncă formează populaţia ocupată. Diferenţa
dintre populaţia activă şi populaţia ocupată reprezintă populaţia neocupată.
Munca poate fi desfăşurată cu o eficacitate mai mare sau mai mică în
funcţie de nivelul de cultură, de instruire generală şi de nivelul de dezvoltare
al activităţii economice.
Ansamblul cunoştinţelor productive obţinute prin investiţii în fac-
torul muncă reprezintă capitalul uman. Specializarea oamenilor pentru a
desfăşura o anumită activitate necesită investiţii care sunt asemănătoare cu
investiţiile făcute cu capitalul tehnic. De exemplu, pentru realizarea unei
maşini cheltuiesc bani, energie şi timp, dar odată construită, maşina este
folosită în producţie. Tot aşa, pentru specializarea unei persoane se consumă
bani, energie şi timp.
O persoană specializată dispune de un capital uman pe care îl poate
folosi pentru a deţine venituri. De regulă, veniturile sunt diferenţiate în funcţie
de nivelul de specializare. Astfel, slujbele care necesită specializări înalte aduc
venituri mai mari decât cele care neces ită specializări mai reduse.
Cererea de forţă de muncă specializată este diferită în economie de la
o activitate la alta. În cazul unor activităţi, cererea este mai mare decât oferta
de muncă, chiar şi pe termen lung, datorită aptitudinilor speciale pe care
trebuie să le aibă cei care le execută. Creşterea ofertei de o anumită
categorie de specialişti necesită sporirea numărului persoanelor care să
dorească să dobândeasc ă respectiva specializare. Pentru a creşte numărul
persoanelor care să dorească să obţină capital uman trebuie ca specialiştii să
fie mai bine plătiţi.
Dobândirea de capital uman permite persoanei în cauză să
muncească cu o productivitate mai mare şi implicit să deţină venituri mai
mari. Capita-lul uman poate fi obţinut prin instrucţie în unităţile de
învăţământ şi prin pregătire la locul de muncă.
Membrii unei societăţi pot dobândi un capital minim în anii de înv ă-
ţământ obligatorii. Unele persoane dobândesc o educa ţie primară deosebită
pentru că au depus eforturi mai mari sau au urmat o şcoală mai bună. Reali-
tatea arată că, de regulă, persoanele care dobândesc mai mult capital uman
în primii ani de şcoală obţin mai târziu salarii mai mari în raport cu colegii
lor care au fost mai puţin atraşi de învăţământul primar.
Continuarea şcolii după anii de învăţământ obligatorii conduce la
asimilarea de capital uman suplimentar. Dobândirea de capital uman
suplimentar prin instrucţie formală are costuri prezente şi aduce venituri în
viitor. Costurile prezente sunt formate, în sens larg, din veniturile care se
pierd datorită neangajării după anii de învăţământ obligatoriu şi din cheltuie-
lile necesare instruirii, cum sunt taxele şcolare, echipamentele necesare.
Aceste costuri nu cuprind eventualele burse primite de la stat.
Veniturile viitoare sunt beneficii ale dobândirii de capital uman
supli-mentar. Aceste venituri pot fi deţinute în urma unor afaceri proprii sau
(şi) ale unor slujbe mai bine plătite.
Costurile prezente se modifică sub influenţa unor factori cum sunt:
56
-reducerea cererii de muncă, pentru satisfacerea căreia e nevoie de
per-soane care dispun doar de un minim capital uman, ceea ce
determină reducerea salariilor acestor persoane. Drept urmare, costul
dobândirii capitalului uman suplimentar scade, deoarece veniturile
pierdute prin neîncadrarea în muncă sunt mai mici;
-creşterea şomajului, care determină tot reducerea costului
dobândirii capitalului uman suplimentar, deoarece se diminuează
posibilităţile de angajare la sfâr şitul învăţământului obligatoriu.
-structura cererii de muncă; ca tendinţă, creşte numărul locurilor de
muncă pentru ocuparea cărora se solicită o pregătire complexă, care
implică cheltuieli mai mari.
Unele persoane nu doresc să dobândeasc ă capital uman suplimentar
şi se opresc cu studiile la anii de învăţământ obligatoriu. O decizie în acest
sens poate fi corectă când:
-indivizii nu au aptitudinile necesare continuării şcolii din motive ce ţin de
genetică sau de experienţă educaţională;
-indivizii au aptitudini speciale pentru tipuri de activităţi care nu soli-cită
prea mult capital. Pentru ei costul continuării şcolii este mai mare datorită
veniturilor mai mari pe care le-ar pierde prin neîncadrarea în muncă;
-indivizii acordă o preţuire mai mare veniturilor care pot fi deţinute în
prezent decât celor care pot fi ob ţinute în viitor. Ei nu sunt dispuşi să nu
obţină venituri în prezent pentru a obţine venituri mai mari în viitor;
-indivizii nu apreciază instruirea suplimentară căreia îi acordă o utilitate
scăzută (uneori chiar negativă) din motive ce ţin de experienţe educaţionale.
Oferta de muncă specifică persoanelor care au dobândit capital uman
suplimentar este influenţată de mobilitatea grupurilor de ofertanţi de forţă de
muncă, mai ales pe termen lung. În principiu, persoanele tinere se caracteri-
zează printr-o mobilitate mai ridicată între segmentele pieţei muncii,
generată de modificarea stimulilor economici. Dacă se are în vedere o
perioadă de timp scurtă, mobilitatea forţei de muncă între segmentele pieţei
muncii tinde către zero.
Pe termen lung, dobândirea capitalului uman suplim entar de un
număr mai mare de persoane conduce la atenuarea diferenţierii salariilor.
Capitalul uman poate fi dobândit şi prin pregătire la locul de muncă.
În acest fel se pot dobândi cuno ştinţe şi aptitudini specifice locului de muncă.
Capitalul uman specific firmei cuprinde cunoştinţele privind modul
în care se înregistrează şi se obţin informaţiile, se iau decizii şi se utilizează
avantajos relaţiile dintre angajaţi etc. Prin dobândirea acestui capital, angaja
ţii devin mai utili pentru firmă. În cazul în care o persoană se mută la un loc
de muncă similar din altă firmă, el trebuie să asimileze alt capital uman
specific noii firme, deoarece cunoştinţe de acest tip au utilitate doar pentru o
firmă.
Firmele nu sunt interesate să piardă angajaţii care şi-au însuşit capi-
tal uman specific firmei deoarece alţi angajaţi ar trebui instruiţi.
Capitalul uman specific firmei poate fi dobândit într-o perioadă de
timp mai mare sau mai mică în funcţie de caracteristicile activităţii. În sluj-
bele în care angajaţii dobândesc un capital uman specific firmei într-o
57
perioadă mai mare de timp, salariile sunt mai mari atunci când vechimea în
muncă e mai mare. Atunci când capitalul uman specific firmei poate fi
însuşit rapid, salariile se diferenţiază îndeosebi pe baza capitalului uman
general al angajatului.
Capitalul uman general cuprinde cunoştinţele, aptitudinile care
permit unei persoane să desfăşoare activităţi de o anumită calificare în
diverse firme.
Capitalul dobândit de o persoană, general sau specific unei firme, îi
oferă posibilitatea de a lucra cu o productivitate a muncii ridicată. Dacă
firma plăteşte angajatului un salariu ce reflectă productivitatea muncii
conferită de capitalul uman de care dispune, angajatul are stimul bănesc
necesar pentru a rămâne la locul de munc ă respectiv.
Firmele tind să plătească angajaţilor valoarea produsului marginal
curent. De regulă, ele plătesc mai puţin decât valoarea produsului marginal
curent la începutul activităţii angajatului şi mai mult mai târziu. Plata mai
scăzută din primii ani este primită ca o recompensă a angajaţilor faţă de
firma care i-a ajutat să asimileze capital uman vandabil. Plata mai ridicată
din următorii ani este un beneficiu adus de acest capital.
Factorul muncă trebuie să fie permanent preocupat de ridicarea
nivelu-lui de instruire profesională şi de perfecţionarea permanentă a
cunoştinţelor din motive cum sunt:
-creşterea ponderii muncii complexe, superior calificate, care înlocu-
ieşte treptat şi continuu munca simplă;
-accelerarea deprecierii cunoştinţelor acumulate.
5.2. Natura - factor de producţie. Preţul pământului
Natura oferă omului cadru de existenţă şi de evoluţie. Factorul de

producţie natură reprezintă un ansamblu de elemente naturale atrase şi
folosite de om pentru producerea bunurilor economice. Din rândul
elementelor naturale se desprinde ca importanţă pământul care, din punct de
vedere economic, include şi apa.
Pământul este factor de producţie din motive cum sunt:
-oferă cadrul general, spaţiu pentru desfăşurarea tuturor activităţilor;
-constituie unica sursă naturală pentru producerea alimentelor şi a
unor materii prime cu caracter agrosilvic;
-constituie depozitul primar al resurselor energetice şi de materii
prime.
Factorul de producţie pământ este limitat fiind restrictiv pentru
activitatea economică. Caracterul restrictiv impune o utilizare raţională a
pământului. Într-o economie de piaţă liberă, pământul poate fi vândut sau
cumpărat. Preţul de vânzare-cumpărare este influenţat de diverşi factori:
a. Cererea de ofertă de terenuri

Datorită limitării naturale a pământului, oferta de terenuri este rigidă,
insensibilă la modificarea preţului. Evoluţia cererii influenţează preţul
pământului, între cele două noţiuni existând o rela ţie pozitivă. Atunci când
pre ţul fluctuează, în mod normal se poate schimba şi oferta de diferite
categorii de terenuri.
58
b. Cererea şi oferta de produse agricole ce se obţin prin utilizarea
pământului
Creşterea cererii de produse agricole determină creşterea preţului
acestora dar şi a preţului terenului agricol şi invers. Când pre ţul pământului
este ridicat, este preferabilă luarea pământului în arendă în raport cu
cumpărarea lui.
c. Posibilitatea folosirii în diverse scopuri a terenurilor

Suprafeţele de teren pot fi utilizate pentru desfăşurarea unor activi-
tăţi agricole, pentru construcţii de locuinţe, drumuri etc. Preţul cel mai mare
corespunzător utilizării pământului într-un anumit scop atrage creşterea
preţului şi în cazul celorlalte utilizări.
d. Poziţia terenurilor influenţează preţul acestora

Preţul este mai mare atunci când terenurile se află în apropierea
căilor de transport, în zone de mare atracţie.
e. Mărimea şi evoluţia rentei

Preţul pământului creşte atunci când renta este în creştere şi scade
când renta se diminuează.
f. Evoluţia ratei medii a dobânzii bancare

Preţul pământului se afl ă în relaţie invers proporţională faţă de rata
dobânzii bancare. El se determin ă prin raportarea rentei anuale încasate prin
transferarea temporară a suprafeţei de teren altei persoane, la rata curentă a
dobânzii.
Preţul pământului reprezintă suma de bani cerută pentru cedarea
dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren altei persoane, fizice
sau juridice, pe baza contractului de vânzare-cumpărare.
5.3. Capitalul–factor de producţie
Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor materiale folosite de om

pentru producerea bunurilor economice. După modul specific în care
participă la procesul de producţie şi de felul în care consumă şi se
înlocuieşte, capi-talul poate fix şi circulant.
Capitalul fix este folosit în mai multe cicluri de producţie, se
consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare. El este
format din clădiri, hale, magazine, utilaje, maşini etc. Capitalul circulant
este folosit în ciclu de producţie în cadrul căruia se consumă în întregime şi
se înlocuieşte după fiecare ciclu.
Capitalul fix se uzează, adică are loc o depreciere a caracteristicilor
tehnice, economice şi funcţionale. Uzura poate fi fizică şi morală.
Uzura fizică a capitalului fix reprezintă pierderea treptată a proprie-
tăţilor tehnice de exploatare datorită folosirii şi acţiunii agenţilor
atmosferici. Uzura morală a capitalului fix reprezintă o depreciere a acestu-
59
ia în timp în raport cu alte elemente de capital fix noi apărute, mai perfor-
mante sau mai ieftine. Concurenţa este cauza principală a uzurii morale.
Expresia bănească a uzurii reprezintă amortizarea. Aceasta se
include în costul de producţie şi se recuperează prin vânzarea bunului. Suma
recuperată se cumulează în fondul de amortizare. El este folosit, în principal,
pentru înlocuirea capitalului fix scos din funcţiune.
Programarea şi înregistrarea amortizării se fac cu ajutorul unor rate
(norme) de amortizare care, de regulă, sunt exprimate în procente. Ele se
stabilesc pe grupe omogene de mijloace fixe şi pe total fonduri fixe.
Normele de amortizare pot fi, în funcţie de felul în care influenţează
fondul de amortizare:
a. proporţionale sau constante;
b. descrescătoare sau accelerate (regresive);
c. crescătoare sau progresive.
a. Normele proporţionale generează un fond de amortizare egal de la

un an la altul şi afectează în mod egal costurile anuale.
Folosirea normelor proporţionale facilitează previziunea, urmărirea
şi analiza amortizării, dar nu ţin cont de variaţia în timp a uzurii.
Amortizarea anuală se calculează prin raportarea valorii capitalului
fix (preţului acestuia) la durata normală de funcţionare. Rata anuală de
amortizare este raportul procentual dintre amortizarea anuală şi valoarea
capitalului fix.
b. Normele descrescătoare sau accelerate sunt descrescătoare de la

un an la altul şi generează fonduri de amortizare care descresc şi ele anual.
Ele încarcă mai mult costul de producţie în primii ani de funcţionare şi mai
puţin în ultimii ani.
Avantajele folosirii normelor accelerate sunt:
-menţinerea unei concordanţe între fondul de amortizare şi starea
teh-nică a elementului de capital fix;
-procurarea mai rapidă a resurselor financiare necesare
investiţiilor;
-diminuarea pierderilor cauzate de uzura morală;
-micşorarea valorii rămase de amortizat în cazul scoaterii premature
din uz a elementului de capital fix.
Dezavantajele folosirii normelor accelerate sunt:

-amplificarea costului şi diminuarea beneficiului în prima parte a
duratei de funcţionare;
-complicarea activităţii de calcul şi urmărire a amortizării;
-generarea unor diferenţe mari între uzura reală şi fondul de
amortizare, ceea ce nu permite cunoaşterea valorii reale, la un
moment dat, a elementului de capital fix.
60
c. Normele crescătoare (progresive) cresc de la un an la altul şi
gene-rează fonduri de amortizare anuale din ce în ce mai mari.
Dezavantajele folosirii lor sunt:
-întârzierea formării unui fond de amortizare substanţial;
-creşterea anuală a amortizării incluse în costuri şi reducerea anuală a
profitului;
-nereflectarea diminuării randamentului elementelor de capital fix.
Tipurile de norme de amortizare utilizate generează metode specifice
de amortizare. Amortizarea lineară este generată de folosirea normelor
proporţionale de amortizare. Amortizarea accelerată este generată de folosi-
rea normelor descrescătoare de amortizare. Ea se poate calcula:
-prin folosirea unor norme de amortizare descrescătoare asupra valo-
rii iniţiale a elementelor de capital fix;
-prin folosirea unor norme proporţionale asupra valorii rămase de
amortizat, ceea ce înseamnă că normele sunt descrescătoare în raport
cu valoarea iniţială a elementului de capital fix.
Amortizarea progresivă este generată de folosirea unor norme de
amortizare crescătoare.
Amortizarea unitară se determină prin raportarea amortizării anuale
la cantitatea de produse deţinute în anul respectiv cu elementele de capital
fix folosite.
Amortizarea îndeplineşte un rol important care constă în:
-evidenţierea valorică a deprecierii activelor fixe, ceea ce permite
repartizarea şi includerea ei în costuri;
-eliberarea resurselor de finanţare pentru reînnoirea activelor fixe.
Îndeplinirea rolului amortizării necesită stabilirea corectă a valorii
elementelor de capital fix. În evidenţa firmei, elementele de capital fix sunt
înregistrate la valoarea de inventar care poate fi valoarea iniţială sau o
valoare actualizată (de înlocuire).
Valoarea iniţială reprezintă cheltuielile făcute de firmă pentru achi-
ziţionarea şi punerea în funcţiune a elementului de capital fix. Valoarea de
înlocuire reprezintă totalitatea cheltuielilor necesare unei firme pentru înlo-
cuirea unui element de capital fix cu altul identic sau echivalent.
Modificarea valorii iniţiale are loc prin actualizarea ei. La baza
actualizării stau preţurile existente în momentul în care are loc operaţiunea.
Prin actualizare se stabilesc sumele necesare înlocuirii elementelor de capital
fix. În condiţii de inflaţie, creşterea preţurilor şi lipsa banilor pentru
înlocuirea elementelor de capital fix conduce la decapitalizarea firmelor.
5.4. Combinarea factorilor de producţie. Semnificaţia economică

a principiului substituirii factorilor de producţie
Unirea cantitativă, structurală şi calitativă a factorului uman cu

factorii materiali ai producţiei în vederea producerii de bunuri economice în
condiţii cât mai profitabile reprezint ă combinarea factorilor de producţie.
La baza combinării factorilor de producţie se află divizibilitatea şi
substituibilitatea factorilor.
61
Divizibilitatea desemnează posibilitatea divizării factorilor de pro-
ducţie fără a se afecta calitatea părţilor rezultate.
Substituibilitatea desemnează posibilitatea înlocuirii unei unităţi
dintr-un factor cu una sau mai multe unităţi din alt factor, în condiţiile menţi-
nerii constante a producţiei.
Combinarea factorilor de producţie este influenţată de factori cum sunt:

a. natura activităţii;
b. cererea de bunuri economice;
c. condiţiile tehnice de producţie;
d. abilitatea întreprinzătorului;
e. managementul şi marketingul activităţii.
a. Natura activităţii desemnează domeniile în care agenţii economici

acţionează ca întreprinzători. Aceste domenii se formează pe baza diviziunii
sociale a muncii. Există diverse domenii de activitate (industrie, agricultură,
sistemul bancar etc.) în care se utilizează factori de producţie specifici, a
căror combinare are anumite particularităţi.
b. Cererea de bunuri economice reflectă nevoile umane pentru un

anu-mit bun. Creşterea nevoilor şi a cererii de bunuri economice
influenţează proporţiile productive şi combinarea factorilor în vederea
producerii acesteia.
c. Condiţiile tehnice de producţie reflectă gradul în care progresul

tehnic este încorporat în factorii de producţie utilizaţi. El determină în mod
direct modul de combinare a factorilor de producţie.
d. Abilitatea întreprinzătorului exprimă capacitatea acestuia de a se

adapta rapid, eficient la condiţiile pieţei, de a depăşi momentele dificile cu
care se confruntă, de a combina cât mai avantajos factorii de producţie
datorită pregătirii, priceperii şi experienţei lui.
e. Folosirea cunoştinţelor de management şi marketing modern

conduce la găsirea modalităţii cele mai eficiente de combinare a factorilor
de producţie.
Principalii factori care impun găsirea modalităţii cele mai eficiente
de combinare a factorilor de producţie sunt:
- caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi scumpirea
lor;
- diversificarea şi amplificarea nevoilor;
- accentuarea concurenţei ce elimină de pe piaţă agenţii economici
ineficienţi.
Limita până la care substituirea factorilor este eficientă se stabileşte
cu ajutorul ratei marginale de substituire (RMS). Aceasta desemnează canti-
tatea suplimentară dintr-un produs ( x 2 ) necesară înlocuirii unei unităţi din
alt factor ( x 1 ) astfel încât produc ţia să rămână neschimbată.
62
Rata marginală de substituire a factorilor de producţie are tendinţă
de scădere ceea ce înseamnă că atunci când o cantitate dintr-un factor se
substi-tuie cu o cantitate din alt factor, pentru o unitate din factorul care se
suplimentează trebuie să se renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din
factorul de producţie care este înlocuit pentru a se obţine aceeaşi producţie.
Rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivi-
tatea marginală a factorului care se înlocuieşte (W mg x 2 ) şi productivitatea
marginală a factorului care îl înlocuieşte (W mg x 1 ).
Semnificaţia economică a principiului substituirii factorilor de

producţie
Preţul la care un factor de producţie se vinde pe o piaţă liberă reflec-

tă abundenţa sau deficitul ofertei în raport cu cererea. Când factorul există
din abundenţă are un preţ scăzut, iar când este deficitar are un preţ ridicat.
Firmele, pentru a desfăşura o activitate cât mai rentabilă, utilizează mai mult
din factorii abundenţi şi mai puţin din factorii deficitari.
Să considerăm că o ţară are mult pământ şi populaţie puţină, ceea ce
face ca preţul pământului să fie scăzut iar salariile să fie mari. Fermele
agricole vor căuta să folosească extensiv pământul (poate să-l irosească) şi să
economisească forţa de muncă datorită costului ei ridicat. Procesul de pro-
ducţie este extensiv din punct de vedere al pământului şi intensiv din punct
de vedere al forţei de muncă.
Dacă o altă ţară are puţin pământ şi mulţi locuitori, pământul va fi
costisitor, iar salariile mici. Fermele agricole vor fi tentate să economisească
pământul şi să folosească extensiv factorul muncă. Procesul de producţie este
intensiv din punct de vedere al pământului şi extensiv din punct de vedere al
factorului muncă.
Metodele de deţinere a unui produs, trebuie să se bazeze pe folosirea
factorilor de producţie care pot fi procurate la preţuri mai mici, pentru a fi cât
mai profitabile. Din acest motiv, metodele de obţinere a unui produs diferă
pe ţări.
Într-o ţară din vestul Europei, în care forţa de muncă este extrem de
calificată şi remunerată cu salarii mari şi care dispune de elemente de capital
fix moderne, procesul de producţie va fi intensiv din punctul de vedere al
factorului muncă şi extensiv din punct de vedere al factorului capital.
Într-o ţară din estul Europei, în care forţa de muncă există din abun-
denţă, iar capitalul fix este deficitar, procesul de producţie va fi extensiv din
punct de vedere al factorului muncă şi intensiv din punct de vedere al facto-
rului capital. Acest proces nu mai are de mult aceste caracteristici în
occident, dar el este justificat economic în cazul ţărilor care dispun de multă
forţă de muncă şi de puţin capital. Aceasta nu înseamnă că specialistul din
aceste ţări este mai puţin atras de modernizarea producţiei în raport cu un
specialist occidental.
63
Orice ţară care este interesată să utilizeze cât mai eficient resursele
sale trebuie să aleagă acele metode de producere a unui bun care se bazează
pe folosirea factorilor abundenţi în mod extensiv şi a celor deficitari în mod
intensiv. Preţurile practicate în respectiva ţară ţin cont de abundenţa sau
raritatea ofertei de resurse în raport cu cererea.
5.5. Alocarea factorilor de producţie pe domenii de activitate
Alocarea factorilor de producţie pe domeniile de activitate este

determinată de mişcarea preţurilor care sunt influenţate de evoluţia forţelor
pieţei, oferta şi cererea.
Conform teoriei ofertei de factori de producţie, aceştia se deplasează
între ramuri economice şi domenii de activitate în căutarea celui mai mare
avantaj net, recompense băneşti şi non-băneşti, pân ă când avantajele nete în
toate utilizările posibile sunt egalizate.
Deplasarea preţurilor de producţie este determinată de evoluţia pre-
ţurilor, dar pot exista întârzieri în răspunsul lor la modificarea preţurilor
datorită unor diverse obstacole.
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este dependentă de caracteristi-
cile factorului şi de orizontul de timp avut în vedere, fiind mai mare pe
termen lung.
Conform teoriei cererii de factori de producţie variabili, aceştia se
deplasează fiind angajaţi de firmele care urmăresc maximizarea profitului
pân ă când costul marginal este egal cu venitul marginal pentru fiecare tip de
factor. Aceasta înseamnă că fiecare factor de producţie variabil este cumpărat
pân ă când costul ocazionat de achiziţionarea ultimei unităţi este egal cu
sporul de venit generat de ultima unitate de factor. Altfel spus, factorii de
producţie variabili sunt angajaţi până la nivelul la care fiecare tip de factor
generează creşteri egale de beneficiu şi de cost.
Teoria ofertei de factori de producţie sau teoria distribuţiei factorilor
de producţie şi teoria cererii de factori de producţie sau teoria productivităţii
marginale sunt puncte de reper ale teoriei neoclasice.
Alocarea factorilor pe domenii de activitate a prilejuit emiterea unor
puncte de vedere diverse: unele susţin intervenţia guvernului asupra unor
preţuri cum sunt salariile în anumite slujbe, ramuri economice sau zone ale
ţării pentru a îmbunătăţii distribuţia factorilor; altele apreciază că dacă
preţurile nu sunt libere alocarea factorilor va fi mai puţin satisfăcătoare.
Sistemul de preţuri care determină alocarea factorilor de producţie
umani sau materiali este influenţat de evoluţia forţelor pieţei, cererea sau
oferta.
Alocarea factorului uman pe domenii de activitate înseamnă mobili-
tatea forţei de muncă între diversele domenii. În sens general, mobilitatea
desemnează o trecere de la o situaţie la alta.
Există mai multe forme de mobilitate:
-mobilitatea geografică desemnează circulaţia persoanelor de la o
localitate la alta (un exemplu de mobilitate geografică este mutarea
unei persoane dintr-un oraş reşedinţă de judeţ într-o localitate
rurală);
64
-mobilitatea profesională desemnează trecerea unei persoane de la o
profesie la alta (un mecanic auto care devine ospătar este un exemplu
în acest sens);
-mobilitatea socială desemnează trecerea unei persoane de la o
grupare socială la alta (un muncitor care devine un prosper patron
reprezintă un exemplu de mobilitate socială). Mobilitatea socială
poate fi ascendentă sau descendentă.
Mobilitatea factorului muncă este determinată de diferenţierile dintre
salariile obţinute în diverse domenii.
Nivelul salariilor poate fi influenţat de existenţa sindicatelor. Sunt
cazuri în care un sindicat puternic a reuşit să influenţeze creşterea salariilor,
membrilor de sindicat. Posibilităţile sindicatelor de a influenţa ridicarea
salariilor sunt mai mari atunci când acţionează, în sectoare restrânse ale
economiei şi când reuşesc să restricţioneze intrarea forţei de muncă în
domeniul respectiv. Alteori sindicatele, dacă n-au reuşit creşterea salariilor,
au împiedicat scăderea lor.
O condiţie pentru ca un sindicat care ştie să negocieze să
izbândească în acţiunile lui este ca pe piaţa muncii să existe cererea de
muncă specifică dome-niului în care acţionează. Dacă cererea de muncă
dispare, sindicatul nu mai poate face nimic pentru ca angajaţii să continue să
obţină venituri ridicate. Dacă cererea se reduce treptat, în decursul mai
multor generaţii, sindicatul poate contribui la menţinerea salariilor angajaţilor
atunci când a împiedicat noi intrări de forţă de muncă în domeniul respectiv.
Numărul angajaţilor din domeniu de activitate s-a redus prin decese şi
pensionare.
Evoluţia cererii şi ofertei de pe piaţa muncii influenţează nivelul
salariilor. Au fost perioade în istoria omenirii când cererea de muncă a scăzut
brusc, iar ofertanţii serviciilor de muncă n-au mai putut obţine salariile ca în
vremea în care era cerere de muncă.
Aşa s-a întâmplat cu actorii de music-hall care au ob ţinut venituri
mari, până a scăzut cererea de spectacole pe care le puteau oferi, fiind înlocu-
ită cu cererea de filme mute, care a crescut.
O soartă asemănătoare au avut actorii de film mut atunci când a
scăzut cererea pentru spectacolele lor şi a apărut şi s-a dezvoltat cererea de
film sonor. Actorii de film mut nu mai prezentau interes, talentele lor fiind
incompatibile cu aptitudinile solicitate de filmul sonor, iar veniturile lor au
scăzut.
Mult mai târziu, salariile multor personalit ăţi care lucrau în radio
s-au diminuat atunci când a apărut televiziunea, sau au rămas în urma
salariilor mult mai mari obţinute de personalităţi din televiziuni. Apariţia
televiziunii a însemnat extinderea concurenţei.
Evoluţia forţelor pieţei, cererea şi oferta, influenţează şi preţurile
factorilor de producţie materiali. Astfel, modificarea cererii şi ofertei de
materii prime influenţează preţurile acestora. Creşterea cererii de materii
prime, cum se întâmplă în perioadele de expansiune, determină creşterea
preţurilor, iar scăderea cererii determină scăderea preţurilor, aşa cum se
întâmplă în perioadele de recesiune. Când omenirea se află în pragul unor
crize curente ale anumitor materii prime, preţurile acestora vor creşte mult.
Evoluţia preţurilor materiilor prime influenţează veniturile agenţilor
economici care utilizează resursele respective. De exemplu, creşterea mare a
65
preţului petrolului determină o creştere importantă a preţurilor produselor pe
bază de petrol şi la creşteri ale profiturilor proprietarilor de terenuri
petroliere.
Evoluţia cererii şi ofertei de terenuri influenţează preţul acestora. O
evoluţie surprinzătoare a înregistrat preţul terenurilor agricole. Această
evoluţie nu a fost cea prognozată de economiştii clasici. Conform previziuni-
lor economiştilor clasici, preţurile de produse agricole ar fi trebuit să crească
mult odată cu creşterea populaţiei şi a cererii de produse agricole, ceea ce nu
s-a întâmplat.
Este adevărat că cererea de produse agricole a crescut conform
previzi-unilor, datorită creşterii populaţiei, dar preţurile nu au crescut în
maniera preconizată. Cauza o constituie creşterea puternică a ofertei de
produse agricole datorită creşterii productivităţii muncii neaşteptat de mult,
prin folosirea unor game largi de maşini şi tehnologii moderne de producţie.
În Uniunea Europeană datorită politicii de izolare a pieţei agricole
europene de importurile străine ieftine, preţurile terenului agricol şi veniturile
proprietarilor de pământ au fost mai mari comparativ cu preţurile bunurilor
similare din alte zone ale lumii, cum ar fi Australia şi Canada. Evoluţia
ofertei în UE a fost restricţionată (îngrădită) prin reglementări impuse de
guvern prin subvenţii generoase, de fapt prin acordarea unor sume pentru a
nu se produce mai mult.
Oferta unor servicii economice poate fi restricţionată prin elaborarea
unui număr fix de licenţe pentru practicarea lor. Aşa procedează autorităţile
locale pentru a limita numărul de bunuri ce operează în multe localităţi.
Oferta unor produse poate fi controlată şi prin patente.
În condiţiile menţinerii restricţionării ofertei, evoluţia cererii influen-
ţează evoluţia preţurilor. De exemplu, preţul pământului este influenţat de
alternativa de utilizare care aduce cel mai mare preţ. Există tendinţa ca
terenurile de la marginea oraşelor să nu mai fie cultivate şi să fie folosite
pentru construirea unor unităţi de desfacere a diverselor produse.
Evoluţia cererii şi a ofertei influenţează şi preţul capitalului fix.
Majoritatea elementelor de capital fix pot fi folosite doar în scopurile în care
au fost proiectate, atâta timp cât, pe termen scurt, cel puţin costurile variabile
pot fi acoperite. Dacă pe termen lung, costul total nu poate fi acoperit,
investiţiile se vor orienta spre alte domenii de activitate.
Evoluţia cererii şi ofertei de capital fix influenţează pe termen lung,
alocarea capitalului fix pe domenii de activitate, dacă există libertate de
intrare şi ieşire pe piaţă. Împiedicarea ieşirii capitalului fix de pe piaţă se
poate realiza pe căi cum sunt:
-subvenţionarea unor activităţi;
-existenţa monopolurilor, oligopolurilor şi industriilor naţionalizate.
Intrarea unor capitaluri fixe pe anumite pieţe fixe este împiedicată de
existenţa monopolurilor sau prin patente. Acolo unde intrarea este blocată,
monopoliştii sau oligopoliştii nu sunt motivaţi deosebit pentru a face noi
investiţii, pentru a îmbunătăţii produsul.
Pe termen lung, profiturile ridicate pot determina alte firme să
investească şi să realizeze produse mai competitive, care pot submina
poziţia deţinută de firmele cu putere mare pe piaţă la un moment dat. Prin
urmare, profitul de monopol influenţează distribuţia capitalului fix pe
domenii de activitate.
66
Achiziţionarea unui element de capital fix de către o firmă trebuie să
se facă pe baza unei decizii fundamentate economic. În acest scop firma
trebuie:
-să estimeze mărimea încasărilor viitoare, obţinute prin folosirea
elementului de capital fix pe durata normală de viaţă a acestuia;
-să determine valoarea prezentă a încasărilor viitoare generate de
bun. Valoarea prezentă arată cât valorează în prezent sumele de bani
care vor fi încasate în viitor;
-să compare valoarea prezentă cu preţul elementului de capital fix.
Acesta trebuie achiziţionat atunci când valoarea prezentă este mai
mare decât preţul elementului de capital fix.
Pentru determinarea stocului de capital în funcţiune al firmei, trebuie
să se aibă în vedere legea randamentelor descrescătoare. Conform acesteia
atunci când firma utilizează din ce în ce mai mult capital se ajunge la o
limită după depăşirea căreia produsul marginal începe să scadă.
Firma trebuie să mărească stocul de capital fix pân ă la această limită
la care valoarea prezentă a încasărilor nete viitoare generată de unitatea
marginală de capital este egală cu preţul ei. La acest nivel, stocul de capital
fix al firmei este în echilibru.
Valoarea prezentă a încasărilor viitoare poate spori prin creşterea
randamentului capitalului generată de îmbunătăţiri ale elementelor de
capital fix şi ale tehnologiei folosite sau prin achiziţionarea unor elemente
de capital fix mai performante.
Dacă stocul de capital fix al unei firme este în echilibru la o mărime
dată a preţului unitar al capitalului fix şi are loc creşterea valorii prezente a
încasărilor viitoare, la firmă există motivaţie pentru a se mări stocul de
capital fix până se va ajunge la un nou echilibru.
Stocul de capital fix se referă la un număr de elemente de capital fix
de un anumit tip, iar venitul marginal este sporul de venit net adus de unita-
tea suplimentară de capital fix.
Şi la nivelul economiei naţionale se ajunge la un echilibru al stocului
de capital fix. La acest nivel există egalitate între venitul marginal al
stocului de capital fix din economie şi preţul unităţii marginale de capital
fix. Venitul marginal al stocului de capital din economie înseamnă creşterea
producţiei naţionale totale (a PIB-ului) determinată de creşterea capitalului
fix cu o unitate. Producţia pe o unitate de capital fix se obţine prin
raportarea producţiei totale la stocul de capital fix.
Echilibrul stocului de capital fix din economie se obţine prin evolu-
ţia ratei medii a dobânzii, care este variabilă chiar şi pe termen scurt.
Nivelul de echilibru al capitalului fix din economia naţională cores-
pund nivelului de echilibru al ratei medii a dobânzii. La el se ajunge datorită
relaţiilor de interdependenţă dintre mărimea ratei dobânzii şi amploarea
cererii de credite şi datorită tendinţei firmelor de a atinge nivelul de echili-
bru al stocului de capital fix. Mecanismul este următorul: când valoarea
prezentă a încasărilor viitoare este mai mare decât pre ţul unitar al
capitalului fix, firma este motivată să facă investiţii, creşte cererea de
credite şi, implicit, rata dobânzii.
67
Când valoarea prezentă a încasărilor viitoare este mai mică decât
preţul unitar al capitalului fix, scade cererea de credite din partea firmelor şi
rata dobânzii are tendinţa de scădere. Pe termen lung, prin fluctuarea ratei
dobânzii se ajunge la nivelul de echilibru al ratei dobânzii şi al stocului de
capital fix din economie.
1. Ce reprezintă munca?
Răspuns: Munca înseamnă folosirea forţei de muncă. Ea reprezintă
activi-tatea fizică şi intelectuală prin care oamenii produc bunuri economice,
valorificându-şi aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa. Munca este un
factor de producţie primar, originar din motive cum sunt:
-prin muncă sunt creaţi toţi factorii de producţie şi toate celelalte
bunuri economice;
-prin muncă sunt antrenaţi şi ceilalţi factori de producţie folosiţi la
producerea bunurilor economice.
2. Ce este capitalul uman?

Răspuns: Munca poate fi desfăşurată cu o eficacitate mai mare sau
mai mică în funcţie de nivelul de cultură, de instruire generală şi de nivelul
de dezvoltare al activităţii economice.
Ansamblul cunoştinţelor productive obţinute prin investiţii în fac-
torul muncă reprezintă capitalul uman. Specializarea oamenilor pentru a
desfăşura o anumită activitate necesită investiţii care sunt asemănătoare cu
investiţiile făcute cu capitalul tehnic. De exemplu, pentru realizarea unei
maşini cheltuiesc bani, energie şi timp, dar odată construită, maşina este
folosită în producţie. Tot aşa, pentru specializarea unei persoane se consumă
bani, energie şi timp.
O persoană specializată dispune de un capital uman pe care îl poate
folosi pentru a deţine venituri. De regulă, veniturile sunt diferenţiate în
funcţie de nivelul de specializare. Astfel, slujbele care necesită specializări
înalte aduc venituri mai mari decât cele care neces ită specializări mai
reduse.
Dobândirea de capital uman permite persoanei în cauză să
muncească cu o productivitate mai mare şi implicit să deţină venituri mai
mari. Capitalul uman poate fi obţinut prin instrucţie în unităţile de
învăţământ şi prin pregătire la locul de muncă.
3. Ce reprezintă factorul de producţie natură?

Răspuns: Natura oferă omului cadru de existenţă şi de evoluţie.
Factorul de producţie natură reprezintă un ansamblu de elemente naturale
atrase şi folosite de om pentru producerea bunurilor economice. Din rândul
elementelor naturale se desprinde ca importanţă pământul care, din punct de
vedere economic, include şi apa.
Pământul este factor de producţie din motive cum sunt:
-oferă cadrul general, spaţiu pentru desfăşurarea tuturor activităţilor;
-constituie unica sursă naturală pentru producerea alimentelor şi a
unor materii prime cu caracter agrosilvic;
68
-constituie depozitul primar al resurselor energetice şi de materii
prime.
Factorul de producţie pământ este limitat fiind restrictiv
pentru activitatea economică. Caracterul restrictiv impune o utilizare
raţională a pământului.
1. Ce este capitalul fix ? Dar capitalul circulant?

2. Cum se clasifică normele de amortizare?
3. Ce este amortizarea capitalului fix?
4. Ce este combinarea factorilor de producţie?
5. Care este semnificaţia economică a substituirii factorilor de producţie?
5.8. Bibliografie:
1. CIUCUR DUMITRU, Microeconomie concurenţială,

2. CONSTANTINESCU Dileme ale tranziţiei la economia
N.N. de piaţă, Editura Economistul,
Bucureşti, 1992.
3. CONSTANTINESCU Reforma economică în folosul cui
N.N. ?, Editura Economistul, Bucureşti,
1993.
4. CONSTANTINESCU Teoria valorii muncă şi lumea con-
N.N. temporană, Editura Politică,
Bucureşti, 1984.
5. CONSTANTINESCU Probleme ale tranziţiei la economia
N.N. de piaţă în România ”,Editura Funda-
coordonator ţiei “România de Mâine” Bucure şti,
1997.
6. CREŢOIU GHE., Economie politică, Casa de editură
CORNESCU VIOREL, şi presă “ Şansa”SRL, Bucure şti,
BUCUR ION 1993.
Microstabilitate şi tranziţii, Editura
Expert, Bucureşti, 1993.
8. DOBROTĂ NIŢĂ Economie politică, Editura Econo-
coordonator mică, Bucureşti, 1995.
9. DONE IOAN Salariul şi motivaţia muncii,
Editura Expert, Bucureşti, 2000.
10. FUDULU PAUL Microeconomia.Postiniţialşi
Master. Editura Hiroiuki, 1996.
11. GILBERT ABRAHAM Economie politică, Editura Huma-
FROIS nitas, Bucureşti, 1994.
69
COSTUL DE PRODUCŢIE
Introducere:
Producerea bunurilor economice necesare unei colectivităţi umane
necesită consum de resurse umane şi materiale; evidenţierea acestuia se face
cu ajutorul unui sistem de indicatori bazat pe conceptele “cheltuieli” şi
“cost”. Ambele concepte sunt legate de consumul şi utilizarea factorilor de
producţie pentru producerea bunurilor economice.
Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru
buna desfăşurare a activităţii firmei.
Costul este expresia tuturor consumurilor de resurse ocazionate de
realizarea unui anumit bun sau serviciu, sau de diferite faze pe care le
implică producerea bunurilor. El este o parte a preţului de vânzare care este
recuperată prin vânzarea bunurilor.
Obiective:
Cunoaşterea diferitelor categorii de costuri, reliefarea legăturilor
dintre ele. Performantele obţinute de o firma dependentă, într-o măsură
apreciabilă, de realizarea bunurilor economice cu costuri unitare cat mai
mici şi de calitate ridicată.
Producerea bunurilor economice necesare unei colectivităţi umane
6.1. Tipologia costurilor…………………………………………....….70

6.2. Costurile medii şi costul marginal…………………….………..…74
6.3. Costul marginal în diferite perioade de timp……………...……... 76
6.4 Teste de autoevaluare ..................................................................... 78
6.5 Lucrări de verificare……………………………………………….. 82
6.6 Bibliografie .................................................................................... .82
6.1. Tipologia costurilor
Cheltuielile se clasifică după diverse criterii.
70
a. După comportamentul lor faţă de volumul de activităţi, distingem:
- cheltuieli fixe;
- cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe sunt independente de volumul de producţie, dar
dependente de capacitatea potenţială a firmei. Mărimea lor nu se modifică
pe termen scurt. Cheltuielile fixe unitare au tendinţă de scădere odată cu
creşterea volumului producţiei.
CF CF
Curba CFM
CF
CA CA
Fig.4. Tendinţele cheltuielilor fixe totale şi unitare.
Cheltuielile variabile sunt dependente de volumul producţiei,

modificându-se propor ţional sau neproporţional cu aceasta.
Cunoaşterea cheltuielilor fixe şi variabile are importanţă în luarea
unor decizii strategice. Rata cheltuielilor fixe influenţează pragul de rentabi-
litate şi stă la baza criteriilor de apreciere a rentabilităţii dintre firmele unui
anumit sector.
Cheltuielile fixe sau convenţional constante constituie o premiză şi o
consecinţă a desfăşurării unei anumite activităţi.
Ca exemplu de cheltuieli fixe se pot menţiona:
- cheltuieli cu amortizarea (care la un nivel de dotare tehnică nu se
modifică, deşi prin mai buna folosire a utilajelor se poate obţine o
producţie suplimentară);
- cheltuielile generale de administraţie şi de conducere.
b. După modul de identificare şi repartizare pe purtători de cheltuieli,

întâlnim:
- cheltuieli directe;
- cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt cele care au în vedere în mod direct un
anumit produs sau activitate. Ele pot fi:
- directe variabile (consumul de materii prime, materiale, salarii etc.);
71
- directe fixe (amortizarea maşinilor şi utilajelor folosite la realizarea
unui singur produs, de exemplu).
Cheltuielile indirecte sunt cele legate de funcţionarea generală a
firmei. Ele pot fi:
- indirecte fixe (cheltuieli administrative, cheltuieli de cercetare, dez-
voltare);
- indirecte variabile (consumul de combustibil şi energie pentru
secţiile unde se fabrică mai multe produse).
c. După natura lor, cheltuielile se împart în:

- cheltuieli curente:
o cheltuieli de exploatare;
o cheltuieli financiare;
- cheltuieli excepţionale.
Cheltuielile de exploatare sunt necesare realizării activităţilor de pro-
ducţie şi a celor de comercializare ale unei firme. Ele sunt formate din:
-cheltuieli privind consumurile de aprovizionare, achiziţie şi costul
mărfurilor vândute;
-cheltuieli pentru serviciile efectuate de terţi (întreţinere, reparaţii,
contracte de cercetare, studii, colaborări, comisioane, publicitate,
reclamă etc.)
-cheltuieli cu impozite, taxe, vărsăminte asimilate (impozitul supli-
mentar pe salariu, impozitul pe clădiri, taxa pentru impozitul pe
clădiri, taxe pentru folosirea terenurilor private de stat, taxa asupra
mijloacelor de transport, taxa pentru fondul asigurărilor sociale etc.)
-cheltuieli cu amortizările şi provizioanele aferente exploatării
(provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; amortizări privind
imobilizările corporale, valoarea previzionată pentru deprecierea
imobilizărilor, a materiilor prime, materialelor, obiectelor de
inventar).
Cheltuielile financiare sunt formate din:
-pierderi din creanţe legate de participaţii;
-pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
-diferenţele nefavorabile de curs valutar;
-dobânzi curente.
Cheltuielile excepţionale includ cheltuieli ocazionate de evenimente
cu frecvenţă redusă, ca de exemplu:
-cheltuieli determinate de operaţiunile de gestiune (despăgubiri,
amenzi, penalizări, lipsuri de inventar, donaţii şi subvenţii acordate,
pierderi din debitori litigioşi, cheltuieli excepţionale cu provizioane
reglementate);
-cheltuieli determinate de operaţiunile de capital (valoarea contabilă
a imobilizărilor cedate; alte cheltuieli excepţionale).
d. După conţinutul lor, există:

-cheltuieli cu munca vie;
-cheltuieli materiale.
72
Cheltuielile cu munca vie sunt legate de consumul potenţialului
uman de care dispune firma (plata activităţilor şi drepturilor cuvenite
personalului).
Cheltuielile materiale sunt cauzate de consumurile de mijloace mate-
riale necesare bunei desfăşurări a activităţii (materii prime, energie etc.)
e. După gradul de autonomie al decidentului cheltuielile pot fi:

-controlabile, când deciziile privind costurile sunt la îndemâna
diferi-telor centre de responsabilitate (salarii, materii prime,
materiale etc.)
-necontrolabile, impuse de puterea şi autoritatea statului prin
legislaţia fiscală sau socială (taxe şi impozite, cote pentru ajutorul de
şomaj etc.)
f. După relaţia costuri-efecte, întâlnim:

-cheltuieli determinate;
-cheltuieli nedeterminate (discreţionare).
Cheltuielile determinate sunt definite ca fiind acelea al căror rol sau
efect asupra indicatorilor de rezultate ai firmei este clar determinat (de
exemplu, relaţia dintre costul de cumpărare şi cifra de afaceri etc.)
Cheltuielile discreţionare se află în relaţie confuză cu efectul obţi-
nut, influenţa lor neputând fi precizat ă cu exactitate. De exemplu, în cazul
cheltuielilor cu publicitatea nu se cunoaşte cu exactitate impactul publicităţii
asupra cifrei de afaceri.
g. După modul de înregistrare în contabilitatea financiară şi de

gestiune, distingem:
-cheltuieli încorporabile;
-cheltuieli neîncorporabile;
-cheltuieli supletive.
Cheltuielile încorporabile se regăsesc ca atare în contabilitatea fi-
nanciară, modificând rezultatul total, îns ă nu corespund unor consumuri
normale, fiind excluse, din acest motiv, din calculul costurilor.
Cheltuielile neîncorporabile sunt de două tipuri:
-fără raport direct cu activitatea (de exemplu primele de asigurare);
-cheltuieli care nu relevă activitatea curentă (de exemplu: cheltuieli
cu provizioanele, amortizarea cheltuielilor de constituire şi a cheltuielilor
repartizate, cheltuieli excepţionale).
Cheltuielile supletive figurează în contabilitatea de gestiune, dar nu
sunt înregistrate în contabilitatea generală, din motive fiscale sau juridice
(de exemplu, remunerarea convenţională a capitalurilor proprii).
h. După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie, cheltuielile pot fi:

- monetare, care generează un flux monetar (salarii, consumurile de
materii prime, plata unor servicii etc.)
- non-monetare (calculate: amortizările şi provizioanele)
i. După caracterul lor, costurile sunt:
73
- costuri evidente;
- costuri ascunse;
- costuri de oportunitate.
Costurile evidente reflectă resursele consumate ce se regăsesc ca atare
în evidenţa contabilă a firmei.
Costurile ascunse sunt costuri efectiv suportate de firmă, care nu
sunt înregistrate în nici un sistem de evidenţă al firmei (costul noncalităţii,
al deteriorării imaginii de piaţă etc.).
Costul de oportunitate reprezintă valoarea unei ocazii pierdute,
ratate, sau altfel spus, el măsoară pierderea (lipsa) unei încasări ca urmare
a unei opţiuni economice diferite a firmei.
j. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost:
- cost explicit;
- cost implicit.
Costul explicit include toate cheltuielile efectuate de întreprinzător
pentru cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui bun
economic. În această categorie intră cheltuielile cu materii prime,
materiale, energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc.
Costul explicit este egal cu costul contabil, iar diferenţa dintre veni-
tul total încasat din vânzarea produselor sau servi ciilor şi costul explicit al
acestora reprezintă profitul contabil.
Costul implicit sau costul oportunităţii reprezintă suma tuturor
veniturilor care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma
factorilor de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă, la care însă
a renunţat. Deoarece o persoană a renunţat la aceste venituri pentru a do-
bândi calitatea de întreprinzător, înseamnă că ele îmbracă forma de profit
normal.
Veniturile care formează profitul normal (salarii, rentă, dobândă

etc.) exprimă câ ştigurile proprietarului în cea mai bună variantă de
utilizare a lor. De exemplu, dacă o persoană obţine de pe urma unui
depozit bancar o do-bând ă de 20 milioane u.m., de pe urma arendării unei
suprafeţe de teren o sumă de 10 milioane u.m., iar de pe urma muncii
prestate la o firmă 30 milioane u.m., dacă persoana respectivă devine
întreprinzător, costul implicit sau profitul normal cuvenit este de 60
milioane u.m. (20 milioane u.m. + 10 milioane u.m.+ 30 milioane u.m.).
Diferenţa dintre venitul total încasat şi suma dintre costul explicit şi
costul implicit formează profitul economic.
6.2. Costurile medii şi costul marginal
Dacă se raportează costurile de producţie totale, fixe sau variabile

la producţia obţinută, se obţin medii sau unitare (costul total mediu, costul
fix mediu, costul variabil mediu).
Costul fix mediu (CFM) depinde, la un moment dat, de volumul
costurilor fixe (CF) şi de volumul producţiei (Q).
Costul variabil mediu depinde, la un moment dat, de volumul
costurilor variabile (CV) şi de volumul producţiei (Q).
74
CF CV
CFM  CVM 
Q Q
Costul variabil mediu evoluează în relaţie inversă cu productivitatea

medie a muncii. Atunci când productivitatea medie a muncii creşte, costul
variabil mediu scade, atingând punctul minim când p roductivitatea medie a
muncii este maximă. După acest nivel, CVM începe să crească pe intervalul
în care productivitatea medie a muncii se reduce. În acest interval, combina-
rea factorului variabil cu un factor fix are ca efect scăderea producţiei
adiţionale la fiecare unitate suplimentară utilizată din factorul variabil.
Costul total mediu (CTM) este o sumă a costului fix mediu şi costu-
lui variabil mediu (CVM).
Între modificarea producţiei şi modificarea costului total ( CT) există

relaţii de interdependenţă care sunt reflectate de costul marginal (Cmg).
Acesta desemnează suplimentul de cost total ce rezultă din creşterea cu o
unitate a producţiei.
Pe termen scurt, costul marginal atinge nivelul minim atunci când

producţia marginală este maximă. Evoluţiile diferitelor categorii de costuri
sunt prezentate în figura următoare:
Costuri
Cmf
C
min CTM CVM
CVM
B
min CVM
A
min Cmf
Q1 Q2 Q3 Producţie
Fig.5. Interdependenţele dintre diferitele categorii de costuri.
75
Evoluţiile diferitelor categorii de costuri, pe termen scurt, pot fi
caracterizate astfel:
-în condiţiile creşterii producţiei are loc o creştere a costurilor
variabile şi a costurilor totale, costurile fixe rămânând constante.
Când producţia creşte mai rapid faţă de costurile variabile şi totale,
pe un anumit interval de timp, CVM şi CTM au o tendinţă de
reducere;
-CFM are tendinţă de scădere atunci când producţia creşte;
-CVM şi CTM are o tendinţă de creştere pe intervalul în care produc-
ţia creşte mai încet decât costurile variabile şi totale;
-odată cu creşterea producţiei, CVM şi CTM se reduc la început,
după care încep să crească;
-pe măsura creşterii producţiei, costul marginal se reduce la început
şi apoi începe să crească, în funcţie de corelaţiile producţiei cu
costurile variabile;
-în intervalul în care costul marginal este mai mare decât costul total
mediu, CVM şi CTM cresc, iar când costul marginal este mai mic
decât costul total mediu, CVM şi CTM au tendinţă de reducere;
-pe măsura creşterii producţiei, CFM scade continuu;
-CVM şi CTM sunt minime atunci când nivelurile lor sunt egale cu
costul marginal;
-suma costurilor marginale este egală cu CV;
-la un preţ unitar dat între costul total mediu şi profit se creează o
relaţie inversă, nivelul maxim al profitului se atinge atunci când
costul total mediu este egal cu costul marginal sau când diferen ţa
CTM–C mg = minim
Raportul dintre costul marginal şi costul total mediu poate să fie
supraunitar şi subunitar. Când este supraunitar, fiec ărui punct procentual
din creşterea producţiei se obţine cu mai mult de un punct procentual de
sporire a costurilor totale de producţie, iar când este subunitar, fiecare punct
procentual de creştere a producţiei se obţine cu mai puţin de un punct
procentual de sporire a costurilor totale de producţie.
6.3. Costul marginal în diferite perioade de timp
Realizarea bunurilor economice presupune combinarea factorilor

ficşi cu factorii variabili ai producţiei. În cadrul factorilor de producţie cu
caracter fix se includ aceia care în intervalul scurt de timp nu pot fi sporiţi
ca volum în raport cu necesităţile de creştere a producţiei pentru anumite
bunuri economice.
Factorii de producţie ficşi pe termen scurt au o ofertă perfect
inelastică. În această categorie intră utilajele pentru producţie, clădirile,
unele categorii de personal de înaltă calificare etc.
Factorii de producţie variabili pe termen scurt sunt resurse econo-
mice care se pot modifica şi adapta la necesităţile de sporire a producţiei. În
76
această categorie intră materiile prime, combustibilul şi energia, categoriile
de personal care nu presupun o specializare deosebită etc.
a. Pe termen scurt, creşterea producţiei poate avea loc prin combina-
rea unor factori de producţie variabili, cu factori de producţie ficşi, iar costul
marginal reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a
produce. Într-o perioadă scurtă de timp, costul marginal se află sub influenţa
acţiunii legii productivităţii marginale, descrescânde.
Între evoluţia costului marginal şi evoluţia productivităţii marginale,
pe termen scurt, există o relaţie inversă:
-când producţia (productivitatea) marginală creşte, costul marginal
se reduce;
-când producţia (productivitatea) marginală scade, costul marginal
creşte.
Costul margi- Venitul margi-

Venitul
nal al nal
Factor Producţie Producţia total înca-
factorului (250 x
variabil (buc) Marginală sat
variabil prod.mg.)
U.M.
U.M. U.M.
1 3 3 750 750 750
2 8 5 312.50 2000 1250
3 14 6 300 3500 1500
4 19 5 312.50 4750 1250
5 22 3 750 5500 750
6 24 2 2000 6000 500
De exemplu, să presupunem că în situaţia unor capacităţi date de

producţie, o firmă poate spori cantitatea de bunuri numai pe seama angajării
unui număr mai mare de lucrători (factorul variabil). Să apreciem că salariu
este de 1000 u.m. pe lună, iar preţul de piaţă al unui bun este 250 u.m.
Potrivit datelor din tabel, venitul marginal este maxim când costul
marginal este minim. Deoarece întreprinzătorul urmăreşte maximizarea
diferenţei dintre venitul total încasat şi costul total de producţie, volumul
optim al producţiei nu este 14 unităţi, ci 22 unităţi, firma trebuind să angaje-
ze 5 lucrători pentru a obţine producţia respectivă.
Prin creşterea producţiei, profitul total creşte, dar numai până la
nivelul la care costul marginal este egal cu venitul marginal. O producţie de
24 unităţi nu este rentabilă, deoarece venitul marginal (VM) este mai mic
decât costul marginal (CM).
Egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal este un principiu
de bază care ajută la stabilirea unui volum optim al producţiei.
b. Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili, iar legea
productivităţii marginale descrescânde nu mai afecteaz ă costul marginal. În
cadrul acestui termen pot intra sau ieşi din funcţiune noi capacităţi de pro-
ducţie. În aceste condiţii creşterea volumului producţiei poate fi însoţită de
diminuarea costului total mediu şi de o sporire a venitului care depăşeşte costul
producţiei.
Aceste venituri suplimentare sunt cunoscute sub denumirea de
economii de scară. Ele se obţin prin sporirea capacităţii de producţie şi
implicit, sporirea volumului producţiei de către firme.
77
Relaţiile dintre creşterea volumului producţiei şi diminuarea
costului unitar constituie conţinutul legii economiilor de scară sau de
creştere. Această lege reflectă efectul modificării tuturor factorilor asupra
volumului producţiei.
Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili şi există o metodă de
producţie cu cost minim pentru fiecare nivel posibil de producţie. Curba
costurilor unitare pe termen lung este o înfăşurare a curbelor costurilor
unitare pe termen scurt, fiecare dintre acestea corespunzând unei anumite
capacităţi de producţie (fig.6.).
T0
Costul
mediu T1 CTMTS
T2
T3
Q
Q0 Q1 Q2 Q3
Fig.6. Evoluţia costurilor medii pe termen scurt şi lung
Din grafic se observă că noile capacităţi de producţie, apărute sub

acţiunea progresului tehnico-ştiinţific, le corespund costuri unitare mai mici
decât celor pe care le înlocuiesc sau le completează.
Nivelurile Q0 , Q1 , Q2 ,…indic ă nivelurile producţiei la care firma
trebuie să-şi modifice capacităţile pentru a funcţiona cu cele mai mici
costuri de producţie. Curba costurilor unitare pe termen lung se obţine prin
unirea porţiunilor de curbe ale costurilor medii pe termen scurt unde aceste
costuri sunt mai mici.
6.4. Teste de autoevaluare:
1. Ce este costul de producţie?

Răspuns: Producerea bunurilor economice necesare unei colectivităţi umane
78
2. Cum se clasifică costurile în funcţie de diferitele criterii?
Răspuns: Cheltuielile se clasifică după diverse criterii.
a. După comportamentul lor faţă de volumul de activităţi, distingem:
-cheltuieli fixe;
-cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe sunt independente de volumul de producţie, dar
dependente de capacitatea potenţială a firmei. Mărimea lor nu se modifică
pe termen scurt. Cheltuielile fixe unitare au tendinţă de scădere odată cu
creşterea volumului producţiei. .
Cheltuielile variabile sunt dependente de volumul producţiei,

modificându-se propor ţional sau neproporţional cu aceasta.
Cunoaşterea cheltuielilor fixe şi variabile are importanţă în luarea
unor decizii strategice. Rata cheltuielilor fixe influenţează pragul de rentabi-
litate şi stă la baza criteriilor de apreciere a rentabilităţii dintre firmele unui
anumit sector.
Cheltuielile fixe sau convenţional constante constituie o premiză şi o
consecinţă a desfăşurării unei anumite activităţi.
Ca exemplu de cheltuieli fixe se pot menţiona:
-cheltuieli cu amortizarea (care la un nivel de dotare tehnică nu se
modifică, deşi prin mai buna folosire a utilajelor se poate obţine o
producţie suplimentară);
-cheltuielile generale de administraţie şi de conducere.
b. După modul de identificare şi repartizare pe purtători de

cheltuieli, întâlnim:
-cheltuieli directe;
-cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt cele care au în vedere în mod direct un anumit
produs sau activitate. Ele pot fi:
-directe variabile (consumul de materii prime, materiale, salarii etc.);
-directe fixe (amortizarea maşinilor şi utilajelor folosite la realizarea unui
singur produs, de exemplu).
Cheltuielile indirecte sunt cele legate de funcţionarea generală a
firmei. Ele pot fi:
-indirecte fixe (cheltuieli administrative, cheltuieli de cercetare, dez-
voltare);
indirecte va-riabile (consumul de combustibil şi energie pentru secţiile
unde se fabrică mai multe produse).
c. După natura lor, cheltuielile se împart în:

-cheltuieli curente:
o cheltuieli de exploatare;
o cheltuieli financiare;
-cheltuieli excepţionale.
Cheltuielile de exploatare sunt necesare realizării activităţilor de
producţie şi a celor de comercializare ale unei firme. Ele sunt formate
din:
79
-cheltuieli privind consumurile de aprovizionare, achiziţie
şi costul mărfurilor vândute;
-cheltuieli pentru serviciile efectuate de terţi (întreţinere, reparaţii,
contracte de cercetare, studii, colaborări, comisioane, publicitate,
reclamă etc.)
-cheltuieli cu impozite, taxe, vărsăminte asimilate (impozitul supli-
mentar pe salariu, impozitul pe clădiri, taxa pentru impozitul pe
clădiri, taxe pentru folosirea terenurilor private de stat, taxa asupra
mijloacelor de transport, taxa pentru fondul asigurărilor sociale etc.)
-cheltuieli cu amortizările şi provizioanele aferente exploatării
(provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; amortizări privind
imobilizările corporale, valoarea previzionată pentru deprecierea
imobilizărilor, a materiilor prime, materialelor, obiectelor de
inventar).
Cheltuielile financiare sunt formate din:
-pierderi din creanţe legate de participaţii;
-pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
-diferenţele nefavorabile de curs valutar;
-dobânzi curente.
Cheltuielile excepţionale includ cheltuieli ocazionate de evenimente cu frecvenţă
redusă, ca de exemplu:
-cheltuieli determinate de operaţiunile de gestiune (despăgubiri,
amenzi, penalizări, lipsuri de inventar, donaţii şi subvenţii acordate,
pierderi din debitori litigioşi, cheltuieli excepţionale cu provizioane
reglementate);
-cheltuieli determinate de operaţiunile de capital (valoarea contabilă
a imobilizărilor cedate; alte cheltuieli excepţionale)
d. După conţinutul lor, există:
- cheltuieli cu munca vie;
- cheltuieli materiale.
Cheltuielile cu munca vie sunt legate de consumul potenţialului uman
de care dispune firma (plata activităţilor şi drepturilor cuvenite personalului).
Cheltuielile materiale sunt cauzate de consumurile de mijloace mate-
riale necesare bunei desfăşurări a activităţii (materii prime, energie etc.)
e. După gradul de autonomie al decidentului cheltuielile pot fi:

- controlabile, când deciziile privind costurile sunt la îndemâna
diferitelor centre de responsabilitate (salarii, materii prime, materiale
etc.)
- necontrolabile, impuse de puterea şi autoritatea statului prin
legislaţia fiscală sau socială (taxe şi impozite, cote pentru ajutorul de
şomaj etc.)
f. După relaţia costuri-efecte, întâlnim:

- cheltuieli determinate;
- cheltuieli nedeterminate (discreţionare).
Cheltuielile determinate sunt definite ca fiind acelea al căror rol sau
efect asupra indicatorilor de rezultate ai firmei este clar determinat (de
exemplu, relaţia dintre costul de cumpărare şi cifra de afaceri etc.)
Cheltuielile discreţionare se află în relaţie confuză cu efectul obţi-
nut, influenţa lor neputând fi precizată cu exactitate. De exemplu, în cazul
80
cheltuielilor cu publicitatea nu se cunoaşte cu exactitate impactul publicităţii
asupra cifrei de afaceri.
g. După modul de înregistrare în contabilitatea financiară şi de

gestiune, distingem:
- cheltuieli încorporabile;
- cheltuieli neîncorporabile;
- cheltuieli supletive.
Cheltuielile încorporabile se regăsesc ca atare în contabilitatea fi-
nanciară, modificând rezultatul total, îns ă nu corespund unor consumuri
normale, fiind excluse, din acest motiv, din calculul costurilor.
Cheltuielile neîncorporabile sunt de două tipuri:
- fără raport direct cu activitatea (de exemplu primele de asigurare);
- cheltuieli care nu relevă activitatea curentă (de exemplu: cheltuieli
cu provizioanele, amortizarea cheltuielilor de constituire şi a
cheltuielilor repartizate, cheltuieli excepţionale).
Cheltuielile supletive figurează în contabilitatea de gestiune, dar nu
sunt înregistrate în contabilitatea generală, din motive fiscale sau juridice
(de exemplu, remunerarea convenţională a capitalurilor proprii).
h. După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie, cheltuielile pot fi:

- monetare, care generează un flux monetar (salarii,
consumurile de materii prime, plata unor servicii etc.)
- non-monetare (calculate: amortizăril şi provizioanele)
i. După caracterul lor, costurile sunt:

- costuri evidente;
- costuri ascunse;
- costuri de oportunitate.
Costurile evidente reflectă resursele consumate ce se regăsesc ca atare
în evidenţa contabilă a firmei.
Costurile ascunse sunt costuri efectiv suportate de firmă, care nu
sunt înregistrate în nici un sistem de evidenţă al firmei (costul noncalităţii,
al deteriorării imaginii de piaţă etc.).
Costul de oportunitate reprezintă valoarea unei ocazii pierdute,
ratate, sau altfel spus, el măsoară pierderea (lipsa) unei încasări ca urmare a
unei opţiuni economice diferite a firmei.
j. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost:
- cost explicit;
- cost implicit.
Costul explicit include toate cheltuielile efectuate de întreprinzător
pentru cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui bun
economic. În această categorie intră cheltuielile cu materii prime, materiale,
energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc.
Costul explicit este egal cu costul contabil, iar diferenţa dintre veni-
tul total încasat din vânzarea produselor sau servi ciilor şi costul explicit al
acestora reprezintă profitul contabil.
Costul implicit sau costul oportunităţii reprezintă suma tuturor veni-
turilor care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma
factorilor de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă, la care însă a
renunţat. Deoarece o persoană a renunţat la aceste venituri pentru a dobândi
calitatea de întreprinzător, înseamnă că ele îmbracă forma de profit normal.
81
1. Cum pot fi caracterizate evoluţiile diferitelor categorii de costuri?

2. Care este relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal?
6.6. Bibliografie:
1. BREMOND J., Dicţionar economic şi social, Editura

GELEDON A. Expert, Bucureşti, 1995.
2. CIUCUR DUMITRU, Tranziţia prin criză, Editura Eficient,
POPESCU CONST. 1991.
3. CIUCUR DUMITRU, Microeconomie concurenţială, Editura
POPESCU CONST., Economică, Bucureşti, 1997.
MAREGA DAN ILIE
BUCUR ION
Bucureşti,1993.
82
EFICIENŢA ECONOMICĂ
Introducere:
Eficienţa economică exprimă, în esenţă, calitatea activităţii
economice de a utiliza raţional factorii de producţie limitaţi. Ea exprimă
cerinţa obţinerii efectelor economico-sociale utile, în condiţiile cheltuirii
raţionale a resurselor de muncă, materiale şi financiare.
Eficienţa economică înseamnă obţinerea efectelor economico-
sociale utile, în condiţiile cheltuirii raţionale a resurselor de muncă,
materiale şi financiare. Nivelul eficienţei este cu atât mai mare cu cât este
mai ridicat efectul util la o unitate de muncă socială, sau cu cât este mai mic
efortul de muncă socială pe o unitate de efect util.
Eficienţa economică se măsoară prin raportul dintre rezultatele
obţinute şi cheltuielile făcute într-o activitate. Rezultatele activităţii econo-
mice se concretizează în bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii
trebuinţelor umane, personale şi sociale. Aceste rezultate pot fi stabilite sub
formă materială, valorică şi socială fără a fi subapreciat sau supraapreciat
vreun aspect. Ele trebuie să fie în concordanţă cu nevoile.
Obiective:
Cunoaşterea conţinutului eficienţei economice, a indicatorilor prin-
cipali de măsurare. Reliefarea legii randamentelor descrescătoare, a
condiţiei combinării optime a factorilor de producţie şi a posibilităţilor de
creştere a eficienţei factorilor de producţie prin introducerea progresului
tehnic.
7.1. Conţinutul eficienţei economice. Indicatori de apreciere a

rezultatelor la nivel microeconomic……………………………………. 83
7.2. Legea randamentelor descrescătoare……………………………..…89
7.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie. Contribuţia progresului
tehnic la creşterea eficienţei economice……………………………….....90
7.4 Teste de autoevaluare ………………………………………………………….93
7.5 Lucrări de verificare ……………………………………………………………95
7.6 Bibliografie ………………………………………………………………………95
7.1. Conţinutul eficienţei economice. Indicatori de apreciere a

rezultatelor la nivel microeconomic
Eficienţa economică exprimă, în esenţă, calitatea activităţii

economice de a utiliza raţional factorii de producţie limitaţi. Ea exprimă
cerinţa obţinerii efectelor economico-sociale utile, în condiţiile cheltuirii
raţionale a resurselor de muncă, materiale şi financiare.
Eficienţa economică înseamnă obţinerea efectelor economico-sociale
utile, în condiţiile cheltuirii raţionale a resurselor de muncă, materiale şi
financiare. Nivelul eficienţei este cu atât mai mare cu cât
83
este mai ridicat efectul util la o unitate de muncă socială, sau cu cât este mai
mic efortul de muncă socială pe o unitate de efect util.
vreun aspect. Ele trebuie să fie în concordanţă cu nevoile reale ale economi-
ei naţionale.
Eficienţa se poate exprima fie sub forma randamentului factorilor de
producţie ce se folosesc, fie sub forma consumului de factori făcut pentru
obţinerea rezultatelor respective. În primul caz, eficienţa economică se
determină ca un raport între veniturile realizate şi factorii de producţie con-
sumaţi. Raportul acesta exprimă veniturile deţinute cu o unitate de factori de
producţie consumaţi. Cu cât rezultatele sunt mai mari, cu atât eficie nţa este
mai ridicată.
Pe ansamblul economiei naţionale, eficienţa economică se exprimă
prin raportul dintre rezultatele agregate ale activităţii productive şi cheltuie-
lile ocazionate de acestea.
Un indicator sintetic care reflectă eficienţa economică a producţiei
sociale este productivitatea naţională care se determină prin raportarea rezul-
tatelor economice (brute sau nete) sub forma produsului intern brut sau a
venitului naţional la consumul total de factori de producţie, în expresie
moneta-ră, din perioada respectivă.
În analiza eficienţei fiecărui factor de producţie se face abstracţie de
ceilalţi factori, considerându-se c ă producţia se obţine prin punerea în acţiu-
ne a factorului respectiv.
Astfel, eficienţa factorului muncă este reliefată de productivitatea
muncii, care reflectă numărul de unităţi fizice sau valorice care revin la o
unitate de muncă cheltuită. În mod asemănător, eficienţa capitalului fix este
reflectată de randamentul acestuia, care se determină prin raportarea produc-
ţiei obţinute la capitalul fix utilizat.
a. Eficienţa economică exprimată prin raportul efect/efort este

reliefată de indicatori cum sunt:
- gradul de utilizare a capacităţii de producţie ( ICP);
- viteza de rotaţie a capitalului circulant.

în care:
Qre este producţia obţinută;
Cp = capacitatea de producţie.
Viteza de rotaţie a capitalului circulant se exprimă prin doi indicatori:

- numărul de rotaţii;
- durata rotaţiei.
84
Numărul de rotaţii ale capitalului – circulant (N) se determină prin
raportarea producţiei realizate în perioada analizată la volumul me-
diu al capitalului circulant utilizat ( k ).
Durata rotaţiei (T) se stabileşte prin raportarea numărului de zile din

perioada analizată ( Nnz) la numărul de rotaţii (Nnr)
Determinată ca un raport între factorii de producţie consumaţi şi

rezultatele obţinute, eficienţa economică exprimă cheltuielile făcute pentru
obţinerea unei unităţi de venit. Cu cât cheltuielile sunt mai mici, cu a tât
eficienţa activităţii respective este mai ridicată.
b. Indicatorii de eficienţă calculaţi sub forma raportului efort/efect sunt:

- coeficientul capitalului (C);
în care K este capitalul în funcţiune.

- coeficientul capitalului fix (Ckf).
unde KF este capitalul în funcţiune.
La nivel macroeconomic eficienţa economică exprimă starea econo-

miei în care cantitatea dintr-un bun nu poate să crească fără a se înregistra o
diminuare a cantităţii dintr-un alt bun. Aceasta înseamnă că activitatea
economică, la nivelul economiei naţionale este eficientă atunci când nimic
nu poate fi obţinut în plus, fără ca altceva să fie obţinut în minus.
Eficienţa macroeconomică vizează atât alocarea şi utilizarea resurse-
lor, cât şi distribuirea bunurilor.1
Alocarea resurselor este eficientă atunci când sunt destinate produ-
cerii bunurilor materiale şi serviciilor cerute de societate.
1
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu: Economie - manual universitar,
pag.378-379
85
Utilizarea resurselor economice este eficientă atunci când producţia
a fost realizată la cel mai redus cost. Altfel spus, costul oportun al oricărui
bun trebuie să fie minim.
Distribuirea bunurilor este eficientă atunci când ele sunt repartizate
de firmele producătoare în concordanţă cu dorinţele şi intenţiile consumato-
rilor de cheltuire a veniturilor disponibile la un moment dat.
În cazul în care un producător obţine un profit ridicat prin ridicarea
preţului deoarece a acaparat piaţa unui bun şi a exclus pe ceilalţi competitori
are loc o de distribuire ineficientă.
A. Cunoaşterea şi evaluarea rezultatelor la nivel microeconomic se

fac cu diverşi indicatori.
1. Pe baza datelor din contul de producţie, la nivelul firmei se află
mai mulţi indicatori, printre care se află:
a. producţia brută (PB);
b. cifra de afaceri (CA);
c. valoarea adăugată brută (VAB);
d. valoarea adăugată netă (VAN);
e. excedentul brut de exploatare (EBE);
f. excedentul net de exploatare (ENE).
a. Producţia brută reflectă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
produse de o firmă care pot fi destinate vânz ării către alţi agenţi economici,
modificării stocurilor materiale din producţia proprie şi creşterii
potenţialului firmei, implicit a bunurilor de capital.
b. Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor încasate de o firmă
din vânzarea rezultatelor activit ăţii proprii.
c. Valoarea adăugată brută exprimă valoarea producţiei brute de
bunuri materiale şi servicii produse de o firmă, din care se scade consumul
intermediar aferent producţiei respective (C i )
VAB  PB  C i
În structura valorii adăugate brute intră salariile, inclusiv impozitul
pe salarii şi contribuţiile la asigurări sociale, impozitele indirecte nete
(impozite indirecte – subvenţii), dobânzi, rente, profit şi amortizarea.
Valoarea adăugată brută, în preţurile pieţei, include şi impozitele
indirecte nete, iar în preţurile factorilor de producţie nu le include.
d. Valoarea adăugată netă reflectă valoarea nou creată, în preţurile
factorilor de producţie, de o firmă, în perioada de calcul.
VAN pf = VAB pp – Amortizare–impozite indirecte nete
e. Excedentul brut de exploatare reflectă ceea ce rămâne firmei după

ce se scad impozitele indirecte nete şi elementele care reprezintă
remunerarea muncii (impozitele pe salarii, contribuţii la asigurări).
EBE = VAB pp –impozitele indirecte nete–cheltuieli cu remunerare a muncii
sau
86
EBE = Profit + Amortizarea capitalului fix
2. Pe baza contului de venituri se pot calcula indicatorii:

a. veniturile totale ale firmei (VT);
b. venitul disponibil (VD) sau economiile nete ale firmei.
a. Veniturile totale ale firmei sunt formate din veniturile din patri-
moniul firmei, veniturile din transferuri curente de la alţi agenţi economici
şi profitul din producţia curentă.
b. Venitul disponibil reprezintă diferenţa dintre veniturile totale ale
firmei şi profitul distribuit, impozitele directe pe venituri şi transferurile
către alţi agenţi economici.
3. Pe baza contului de modificare a patrimoniului unei firme se
pot calcula următorii indicatori:
a. economia brută (EB);
b. investiţia netă (In);
c. investiţia pentru înlocuire sau de reproducţie (Ir);
d. investiţia de capital (Ic);
e. investiţia brută (Ib).
Investiţia netă are ca sursă venitul disponibil al firmei şi sporeşte po-

tenţialul tehnico-productiv al ei.
Investiţia pentru înlocuire are ca sursă amortizarea şi se foloseşte
pentru înlocuirea capitalului fix uzat al firmei scos din exploatare.
Investiţia de capital reflectă achiziţii de bunuri capitale de către
firmă plus bunurile capitale din producţia proprie a firmei.
Investiţia brută exprimă suma dintre investiţia netă şi investiţia de
înlocuire.
B. La nivelul firmei se calculează o serie de indicatori financiari care

pot fi grupaţi astfel:
Indicatori de lichiditate:
Rata curentă de lichiditate (RCL) exprimă capacitatea unei firme de a-şi
plăti datoriile curente la termenul când ele devin scadente:
Total active curente

RCL  100
Total obligatii curente
(inclusiv creditele pe termen scurt)
Rata rapidă de lichiditate (RRL) exprimă cele mai lichide active curente,
respectiv cele care pot fi transformate rapid în numerar:
Indicatori de acoperire financiară

Rata de acoperire a dobânzii (RAD) arată ce nivel de câ ştiguri sunt necesare firmei
pentru a-şi plăti dobânda la datoriile contractate:
87
Rata de solvabilitate (RS) arată în ce măsură o firmă îşi finanţează acti-vele din
resurse financiare proprii:
Capital propriu
RS  100
Total datorii  Capital propriu
Gradul de împrumutare a firmei (GIF) reflectă măsura în care firma se bazează pe
fondurile împrumutate:
Capacitatea de plată a datoriei pe termen lung a firmei (CPD) reflectă măsura în

care firma îşi poate achita datoria pe termen lung:
Indicatorii de profitabilitate a firmei:

Rata de rentabilitate a vânz ărilor (RRV) măsoară cu cât veniturile firmei depăşesc
cheltuielile, respectiv cât de mare este profit ul obţinut la fiecare leu vânzări. Ea
este numită şi marja profitului brut:
Rata de rentabilitate a activelor (RRA) reflectă cât de mare este profitul obţinut de
o firmă în raport cu totalul activelor pe care le deţine:
Indicatori de activitate:
Rotaţia activelor (RA) reflectă cât de eficient îşi foloseşte o firmă activele sau câţi
lei din vânz ări sunt generaţi de fiecare leu din active:
Perioada medie de recuperare a creanţelor (PRC) exprimă numărul

mediu de zile de care are nevoie o firmă pentru a-şi încasa facturile de
la clienţi:
88
Durata de plată a datoriilor (DPD) arată numărul mediu de zile
necesare firmei pentru a-şi plăti furnizorii:
Rotaţia stocurilor (RS) arată cât de eficient utilizează firma resursele

disponibile, adică de câte ori vânzările sunt mai mari decât media
stocurilor:
Vanzari
RS  100
Media stocurilor
7.2. Legea randamentelor descrescătoare
Producţia totală obţinută de o firmă prin utilizarea combinată a

factorilor de producţie se modifică dacă se foloseşte mai mult sau mai puţin
dintr-un factor variabil, ceilalţi fiind menţinuţi constanţi.
În cazul în care factorul variabil este munca se pot calcula doi indi-
catori, productivitatea medie şi productivitatea marginală pentru a se reliefa
eficacitatea muncii.
Productivitatea medie înseamnă producţia realizată în medie de un
lucrător, iar productivitatea marginală reflectă modificarea producţiei totale
atunci când factorul munc ă se schimbă cu o unitate.
Evoluţia celor doi indicatori atunci când se modifică mai mult sau
mai puţin din factorul muncă, este redată în figura următoare:
Productivitatea
Punctul de maxim al
medie, productivităţii marginale
Productivitatea Punctul de maxim al
marginală a productivităţii medii
muncii
Productivitatea marginală
este zero
Cantitatea de muncă
Fig.7. Curbele productivităţii marginale şi productivităţii muncii.
89
Graficul arată că pe măsură ce se folosesc mai mulţi lucrători:
-productivităţile marginale şi medii cresc, ating un punct de maxim
şi apoi intră în declin;
-punctul de maxim al productivităţii muncii este mai înalt şi este
atins la un număr mai mic de lucrători folosiţi;
-curba productivităţii marginale taie curba productivităţii medii în
punctul de maxim al acesteia din urmă. La acest nivel, cele două
productivităţi sunt egale;
-curba productivităţii medii este crescătoare, atâta timp cât curba
pro-ductivităţii se află deasupra ei, chiar dacă înregistrează atât o
porţiune de creştere, cât şi una de scădere. Semnificaţia acestei relaţii
este că, pentru ca un lucrător angajat în plus să determine sporirea
productivităţii medii a muncii, trebuie ca producţia realizată de el să
fie mai mare decât productivitatea medie;
-productivitatea marginală devine nulă atunci când produc ţia totală
este maximă. Dincolo de acest punct productivitatea marginală
devine negativă, iar producţia totală începe să scadă.
Evoluţia productivităţii marginale corespunde legii randamentelor
descrescânde, care mai este denumită legea proporţiilor variabile. Această
denumire este inspirată de principala condiţie conţinută de lege, aceea că se
schimbă un singur factor de producţie, iar ceilalţi vor fi menţinuţi constanţi.
Legea randamentelor descrescătoare face predicţii asupra
consecinţelor modificării proporţiilor în care sunt utilizaţi factorii de
producţie. Ea arată că volumul utilizat din factorul variabil are o limită
dincolo de care determină diminuarea productivităţii medii a muncii.
Dacă se continuă cu creşterea factorului variabil, productivitatea
margi-nală este descrescătoare, iar producţia totală creşte pân ă când
productivitatea marginală devine nulă. Sporirea în continuare a factorului
variabil conduce la scăderea producţiei totale deoarece productivitatea
marginală devine negativă.
Dacă nu ar fi existat legea randamentelor descrescătoare, creşterea
producţiei de un anumit timp s-ar putea realiza prin sporirea factorului
variabil. De exemplu, sporirea producţiei agricole s-ar putea realiza prin
creşterea continuă a numărului de lucrători, ceea ce evident nu este posibil.
7.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie. Contribuţia

progresului tehnic la creşterea eficienţei economice
Maximizarea profitului pe termen lung de către o firmă necesită să

obţină producţie cu cele mai scăzute costuri posibile. Pentru maximizarea
profitului şi implicit minimalizarea costurilor firmei trebuie să folosească
factorii de producţie într-o combinaţie optimă.
Dacă este posibil să se substituie un factor de producţie cu altul, pen-
tru a se menţine producţia constantă, reducând costurile totale, înseamnă că
firma nu utilizează cea mai puţin costisitoare combinaţie de factori. Pentru a
90
se ajunge la combinaţia cea mai eficientă a factorilor de producţie, se
compară productivităţile marginale ale factorilor de producţie cu preţurile
lor.
Când productivitatea marginală a unui factor pe unitatea monetară
cheltuită pentru el este mai mare în raport cu productivitatea marginală a
altui factor la preţul acestuia, firma poate substitui eficient factorii. Dacă
cele două rapoarte sunt egale, nu mai există posibilităţi de ridicare a eficien-
ţei economice pe seama combinării factorilor de producţie.
De exemplu, dacă “ K” reprezint ă capitalul, “L ” factorul muncă,
“ P K ” şi ” P L ” preţurile unei unităţi din fiecare factor, condiţia de minimi-
zare a costurilor este:
Dacă o unitate monetară cheltuită suplimentar pentru factorul muncă

produce o valoare mai mare în raport cu o unitate monetară cheltuită supli-
mentar pentru factorul capital, firma poate reduce costurile angajând mai
mulţi lucrători şi diminuând capitalul.
Atunci când raportul WmgK /WmgL are o valoare mai mare decât rapor-
tul PK /PL , firma va spori factorul capital şi va diminua factorul muncă
deoarece productivitatea marginală a capitalului e mai mare decât producti-
vitatea marginală a muncii. Substituirea continuă până se ajunge la
egalitatea celor două rapoarte.
Raportul productivităţilor marginale din partea stâng ă compară
contribuţia la rezultate a ultimei unităţi de capital şi a ultimei unităţi de
muncă. Dacă raportul este 4 de exemplu, înseamnă că o unitate de capital în
plus va adăuga de patru ori mai mult la valoarea producţiei totale decât o
unitate de forţă de muncă.
Raportul preţurilor factorilor de producţie arată cum se compară
costul unei unităţi suplimentare de capital cu costul unei unităţi
suplimentare de muncă. Dacă acest raport are de exemplu valoarea 2,
înseamnă că factorul capital este de două ori mai costisitor decât factorul
muncă.
Prin urmare, firma merită să folosească o metodă de producţie care
utilizează mai mult capital şi mai puţină muncă deoarece capitalul este de
patru ori mai productiv decât factorul munc ă şi doar de două ori mai
costisitor. Dacă şi raportul preţurilor ar avea valoarea patru, firma n-ar putea
reduce costurile prin substituirea factorilor de producţie.
O importanţă deosebită pentru creşterea eficienţei economice cu
efecte benefice pentru economia naţională revine progresului tehnic. Acesta
reprezintă totalitatea realizărilor prin care activitatea devine mai eficientă, la
nivel micro sau macroeconomic. Astfel de realizări constau în:
-utilizarea unor materiale deţinute prin metode noi;
- introducerea de noi tehnici de producţie;
-descoperirea şi aplicarea unor idei ştiinţifice noi;
-perfecţionarea echipamentelor de producţie;
91
-îmbunătăţirea organizării muncii;
-ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă etc.
Îmbunătăţirea activităţii economice prin invenţii şi inovaţii sunt potenţi-
al nelimitate. Realizări importante s-au obţinut pe linia descoperirii unor noi
metode de obţinere a unor materiale, a unor sisteme tehnice noi. Schimbările
tehnologice sunt adesea răspunsuri endogene la modificarea semnalelor
economice, în principal reprezentate de preţul bunurilor obţinute şi ale
factorilor de producţie folosiţi. Ele pot fi răspunsuri ale firmelor la creşterea
preţurilor relative ale componenţelor factorilor de producţie.
Astfel, dezvoltarea unor automobile mai mici, mai eficiente din
punct de vedere al consumului de combustibil a fost, în special, consecinţa
creşterii preţului petrolului. Evoluţia preţului factorilor de producţie deter-
mină firmele să substituie factorii de producţie. Astfel, o mare parte a
substituirii muncii cu capitalul a fost impusă de creşterea salariilor, firmele
adoptând procese de producţie care permit economisirea forţei de muncă.
Creşterea preţurilor materiilor prime conferă la început un dezavan-
taj competitiv, dar poate sfârşi prin apariţia unui avantaj competitiv dacă
induce cercetarea şi dezvoltarea.
De exemplu, creşterea preţurilor materiilor prime dintr-o ţară deter-
mină, pe termen scurt, scăderea producţiei firmelor care utilizează materiile
respective, ca răspuns la creşterea costurilor. Aceste firme vor suferi un
dezavantaj de cost comparativ cu competitorii din ţările în care preţul mate-
riei respective nu a crescut. Pe termen lung ele se pot angaja în cercetare
ştiinţifică pentru a reduce cheltuielile cu factorul costisitor. Când reuşesc,
firmele adoptă procese de producţie care le permit să scadă costurile sub
cele ale competitorilor ei.
Răspunsul firmelor la schimbarea unor semnale economice cum sunt
preţurile bunurilor obţinute şi costurile intrărilor, trebuie analizat în trei
etape:
-răspunsul pe termen scurt care constă în modificarea factorului
variabil;
-răspunsul pe termen lung, care constă în ajustarea tuturor factorilor;
-firmele adoptă programe de cercetare pentru a depăşi dificultăţile
cauzate de creşterea preţurilor factorilor de producţie şi din
eventualele reduceri ale preţurilor bunurilor.
Tot un răspuns la un semnal economic a reprezentat introducerea de
către japonezi, în pionierat, a tehnologiilor de producţie flexibilă sau suplă,
în ultimele decenii ale secolului XX. Acestea au însemnat cea mai mare
schimbare intervenită după dezvoltarea producţiei de masă la începutul
secolului XX. Firmele japoneze nu reuşeau să atingă scara de producţie
pentru obţinerea economiilor de scară, vânzând pe piaţa lor de acasă, de
proporţii relativ reduse.
Economiile de scară se obţin atunci când prin extinderea produc ţiei
peste o anumită limită se obţin, pe termen lung, randamente crescătoare şi
costuri unitare descrescătoare. Ca răspuns, firmele japoneze au dezvoltat
tehnologii care le-au permis să producă un produs superior la preţuri mai
scăzute decât cele ale concuren ţilor americani şi europeni, transformând un
dezavantaj pe termen lung într-un avantaj pe termen foarte lung.
Tehnologia producţiei suple combină flexibilitatea cu standardele
înalt calitative ale producţiei de unicate cu costurile reduse ale producţiei de
92
masă. Ea determină costuri reduse deoarece realizarea producţiei implică
consumuri de muncă, capital, timp, mai mici decât în altele. Costurile sunt
flexibile deoarece cheltuielile trecerii de la o linie la alta de producţie sunt
minimizate.
În producţia flexibilă (suplă), lucrătorii sunt organizaţi în echipe, fi-
ecare fiind încurajat să efectueze toate sarcinile atribuite echipei,
echipamentul utilizat este mai puţin înalt specializat decât în cazul produc
ţiei de masă. Desfăşurarea activităţii solicită iniţiativă şi individualitate,
stimulând dezvoltarea gândirii creatoare. Lucrătorii sunt încurajaţi să
identifice locurile de muncă în care pot fi făcute îmbunătăţiri.
În cazul producţiei flexibile fiecare lucrător are capacitatea de a opri
producţia atunci când se descoperă o defecţiune. Pentru diminuarea opririlor
se acţionează pentru identificarea şi eliminarea surselor de oprire.
Colaborarea dintre specialiştii în design, ingineri, economişti vizează
reducerea costurilor şi realizarea unor produse de calitate ridicată.
În final, producţia se obţine în condiţii eficiente şi la preţuri reduse.
Fabricile de automobile japoneze care folosesc tehnologiile de pro-
ducţie suplă au obţinut costuri unitare de producţie sub cele ale
producătorilor de automobile din Europa şi America de Nord, bazate pe
producţia de masă. De asemenea, ele au fost capabile să realizeze un design
eficient al noilor produse. Capacitatea firmelor din alte ţări de a intra cu
succes în competiţie cu firmele japoneze depinde de viteza cu care pot
introduce tehnologii de producţie flexibile.

1. Ce este eficienţa economică?
Răspuns: Eficienţa economică înseamnă obţinerea efectelor economico-
sociale utile, în condiţiile cheltuirii raţionale a resurselor de muncă, materia-
le şi financiare. Nivelul eficienţei este cu atât mai mare cu cât este mai
ridicat efectul util la o unitate de muncă socială, sau cu cât este mai mic
efortul de muncă socială pe o unitate de efect util.
vreun aspect. Ele trebuie să fie în concordanţă cu nevoile reale ale economi-
ei naţionale.
2. Care sunt principalele modalităţi de măsurare a eficienţei

economice?
Răspuns: Eficienţa se poate exprima fie sub forma randamentului factorilor
de producţie ce se folosesc, fie sub forma consumului de factori făcut pentru
93
obţinerea rezultatelor respective. În primul caz, eficienţa economică se
determină ca un raport între veniturile realizate şi factorii de producţie con-
sumaţi. Raportul acesta exprimă veniturile deţinute cu o unitate de factori de
producţie consumaţi. Cu cât rezultatele sunt mai mari, cu atât eficienţa este
mai ridicată.
3. Care sunt principalii indicatori de determinare a eficientei economice

la nivelul firmei?
Răspuns: Pe ansamblul economiei naţionale, eficienţa economică se exprimă
prin raportul dintre rezultatele agregate ale activităţii productive şi
cheltuielile ocazionate de acestea.
Un indicator sintetic care reflectă eficienţa economică a producţiei
sociale este productivitatea naţională care se determină prin raportarea rezul-
tatelor economice (brute sau nete) sub forma produsului intern brut sau a
venitului naţional la consumul total de factori de producţie, în expresie
monetară, din perioada respectivă.
În analiza eficienţei fiecărui factor de producţie se face abstracţie de
ceilalţi factori, considerându-se că producţia se obţine prin punerea în acţiu-
ne a factorului respectiv.
Astfel, eficienţa factorului muncă este reliefată de productivitatea
muncii, care reflectă numărul de unităţi fizice sau valorice care revin la o
unitate de muncă cheltuită. În mod asemănător, eficienţa capitalului fix este
reflectată de randamentul acestuia, care se determină prin raportarea produc-
ţiei obţinute la capitalul fix utilizat.
a. Eficienţa economică exprimată prin raportul efect/efort este

reliefată de indicatori cum sunt:
- gradul de utilizare a capacităţii de producţie ( ICP);
- viteza de rotaţie a capitalului circulant.

în care:
Qre este producţia obţinută;
Cp = capacitatea de producţie.
Viteza de rotaţie a capitalului circulant se exprimă prin doi indicatori:

- numărul de rotaţii;
- durata rotaţiei.
Numărul de rotaţii ale capitalului – circulant (N) se determină prin raportarea producţiei
realizate în perioada analizată la volumul mediu al capitalului circulant utilizat ( k ).
94
Durata rotaţiei (T) se stabileşte prin raportarea numărului de zile din
perioada analizată ( Nnz) la numărul de rotaţii (Nnr)
Determinată ca un raport între factorii de producţie consumaţi şi

rezultatele obţinute, eficienţa economică exprimă cheltuielile făcute pentru
obţinerea unei unităţi de venit. Cu cât cheltuielile sunt mai mici, cu a tât
eficienţa activităţii respective este mai ridicată.
b. Indicatorii de eficienţă calculaţi sub forma raportului efort/efect sunt:

- coeficientul capitalului (C);
în care K este capitalul în funcţiune.

- coeficientul capitalului fix (Ckf).
unde KF este capitalul în funcţiune.
1. În ce constă legea randamentelor descrescătoare?

2. Care este condiţia combinării optime a factorilor de producţie?
3. Ce este progresul tehnic?
4. De ce posibilităţile de introducere a progresului tehnic sunt
nelimitate?
7.6. Bibliografie:

2. CIUCUR DUMITRU, Tranziţia prin criză, Editura Efici-
POPESCU CONST. ent, 1991.
3. CIUCURDUMITRU, Microeconomieconcurenţială,
POPESCUCONST., Editura Economică, Bucureşti,
95
BUCUR ION 1993.
7. GOGONEAŢĂ CONST. Economie politică. Teorie micro şi
GOGONEAŢĂ AURA macroeconomică. Politici economi-
ce, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995.
96
PREŢURILE ŞI MECANISMUL PIEŢEI
Introducere:
În condiţiile economiei de piaţă liberă preţul este un instrument cu
rol major în fundamentarea deciziilor agenţilor economici, în alocarea
resurselor şi reglarea proceselor economice.
Preţul este suma de bani sau o cantitate de alte valori necesară pen-
tru a obţine o unitate de bun economic la un moment dat, într-un anumit loc
şi de o calitate specifică. Preţul strugurilor de pe piaţa din Ploieşti, în luna
septembrie, diferă de preţul lor în luna ianuarie sau de pe o piaţă dintr-o
staţiune montană.
Bunurile pot fi evaluate cu ajutorul preţului deoarece au valoare de
întrebuinţare şi valoare de schimb.
Obiective:
Cunoaşterea funcţiilor preţurilor şi a unor modalităţi de formare a
preţurilor în economia reală.
Curpins unitatea de învăţare 8:

8.1. Preţul şi valoarea……………………………………………...…..97
8.2. Funcţiile şi clasificarea preţurilor…………………………...…….99
8.3. Formarea preţurilor în economia reală……………………..….…101
8.4. Teste de autoevaluare…………………………………………….104
8.5. Lucrări de verificare………………………………………………107
8.6. Bibliografie ………………………………………………………………….107
8.1. Preţul şi valoarea
În condiţiile economiei de piaţă liberă preţul este un instrument cu

rol major în fundamentarea deciziilor agenţilor economici, în alocarea
resurselor şi reglarea proceselor economice.
Preţul este suma de bani sau o cantitate de alte valori necesară pen-
tru a obţine o unitate de bun economic la un moment dat, într-un anumit loc
şi de o calitate specifică. Preţul strugurilor de pe piaţa din Ploieşti, în luna
septembrie, diferă de preţul lor în luna ianuarie sau de pe o piaţă dintr-o
staţiune montană.
Bunurile pot fi evaluate cu ajutorul preţului deoarece au valoare de
întrebuinţare şi valoare de schimb.
Valoarea de întrebuinţare reprezintă capacitatea unui bun de a satis-
face o nevoie umană. În teoria clasică, valoarea de întrebuinţare corespunde
utilităţii bunului care exprimă satisfacţia oferită de posesie sau utilizarea
unui bun. Satisfacţia poate fi directă, în cazul bunurilor de consum şi indi-
97
rectă, în cazul bunurilor de producţie. Un bun poate oferi satisfacţie când
este consumat, chiar dacă este dăunător sănătăţii, cum este tutunul.
Utilitatea bunului variază în funcţie de loc, timp sau de alte criterii.
De exemplu, un palton la amiază, în mijlocul Saharei nu are aceeaşi utilitate
ca la 31 decembrie, în România sau satisfacţia se poate transforma în
insatisfacţie (utilitate negativă) în cazul purtării de către o femeie ecologistă,
ostilă distrugerii animalelor, a unei hăini din blana unui animal pe cale de
dispariţie.
Valoarea de schimb exprimă raportul în care o marfă se schimbă cu
altă marfă. Mărfurile se pot compara şi schimba deoarece au un element
comun, comensurabil, reprezentat de valoare.
În timp s-au cristalizat două teorii ale valorii:
- teoria valorii muncă sau teoria obiectivă a valorii;
- teoria valorii utilitare sau teoria subiectivă a valorii.
a. Teoria obiectivă a valorii îşi are sursa în sfera clasicilor

economiei politice. Ea afirmă că valoarea unui bun este dată de cantitatea
totală de muncă necesară pentru producerea lui, care cuprinde munca vie,
aferentă factorului muncă utilizat, cât şi munca trecută, materializată în
mijloacele de producţie consumate pentru producerea bunului respectiv.
Teoria valorii muncă susţine că mărfurile au o valoare de schimb
determinată de cantitatea de muncă socială medie necesară elaborării lor,
într-un anumit moment istoric. Expresia bănească a valorii de schimb este
preţul, în structura căruia intră trei componente: capitalul constant, capitalul
variabil şi o marjă de profit.
Capitalul constant este reprezentat de maşinile, instalaţiile, utilajele
folosite pentru producerea bunului care îşi transmit valoarea asupra produse-
lor obţinute. Capitalul variabil este cel care creează valoarea.
În structura valorii unei mărfi intră capitalul constant încorporat,
capitalul variabil încorporat şi plusvaloarea creată de muncă. La preţul de
producţie se ajunge însumând capitalul constant, capitalul variabil şi marja
de profit proporţională.
b. Teoria subiectivă a valorii susţine că valoarea este dată de

utilitatea şi de raritatea bunurilor economice. Această teorie s-a format prin
contribuţia majoră a unor reprezentanţi ai Şcolii psihologice austriece, cum
sunt: K.Menger, Fr.Von Wieser, Bohm Bawerk.
Conform teoriei subiective, valoarea unui bun este determinată de
mărimea utilităţii marginale, iar preţul bunului se formează în urma confrun-
tării dintre aprecierile subiective ale cumpărătorilor şi vânzătorilor.
Aprecierea vânz ătorului reprezintă limita inferioară a preţului, iar
aprecierea cumpărătorului limita superioară. Nivelul preţului este dat de
perechile marginale care sunt formate din cumpărătorii şi vânzătorii ale
căror aprecieri se apropie cel mai mult.
Valoarea are un paradox care constă în faptul că multe produse indis-
pensabile necesare omului, au preţuri foarte scăzute în raport cu preţurile
altor produse de care omul se poate dispensa mai uşor, cum sunt produsele
de lux. Astfel apa, care este foarte importantă pentru om, are valoare mică
98
pe piaţă, în timp ce bijuteriile din aur, care sunt importante într-o măsură
mai mică, au o valoare mai mare pe piaţă.
Paradoxul valorii poate fi explicat pe baza deosebirii dintre utilitatea
marginală şi utilitatea totală.
Utilitatea marginală este satisfacţia percepută de individ, la fiecare
unitate suplimentară de bun consumat.
Utilitatea totală este satisfacţia percepută de individ după
consumarea mai multor unităţi dintr-un bun. Atunci când se consum ă
(utilizează) mai multe elemente, utilitatea marginală este mai mică decât
utilitatea totală.
Consumul bunurilor importante care se găsesc din abundenţă, se
opreşte la nivelul la care utilitatea marginală este mică, utilitatea totală fiind
mare. Cum utilitatea marginală determină preţul, ele vor avea preţuri mici.
Consumul bunurilor de lux se opreşte la nivelul la care consumatorii
atribuie o valoare ridicată ultimei unităţi consumate, indiferent de valoarea
atribuită consumului total; prin urmare, utilitatea marginală va fi mai ridica-
tă, indiferent de mărimea utilităţii totale, ceea ce face ca preţul unitar să fie
ridicat. Preţul de piaţă al produsului este influenţat şi de raportul dintre
cererea şi oferta din bunul respectiv.
Chestionarele de atitudine pot crea confuzie. Ele pun oamenii în si-
tuaţia de a alege o variantă şi de a respinge alta sau de a alege mai mult
dintr-o variantă şi mai puţin din alta. În cea de-a doua situaţie, opţiunea
oamenilor este determinată de utilitatea marginală şi nu de utilitatea totală.
Să presupunem că un chestionar de atitudine folosit pentru studiul
cererii pieţei solicită oamenilor să spună dacă o nouă unealtă folosită în
gospodăria omului este importantă pentru ei.
Concluzia chestionarului a fost că majoritatea oamenilor nu erau
interesaţi de noua unealtă, deoarece aveau alta asemănătoare. Oamenii
acordau o utilitate marginală scăzută uneltei respective, deşi acordau o
utilitate mai mare uneltei pe care o deţineau.
Predicţiile privind comportamentul oamenilor trebuie să aibă la bază
cunoaşterea relaţiei dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală.
Când chestionarele pun oamenii în situaţia de a alege între două
bunuri sau acţiuni cu utilităţi diferite, pot conduce la concluzii doar aparent
surprinzătoare.
Dacă, de exemplu, un sondaj solicită oamenilor să spună care
categorie de cheltuieli publice are o utilitate mai mare, printre răspunsurile
cele mai des primite ar fi indemnizaţiile de şomaj şi alocaţiile de sprijin. Dar
atunci când cresc impozitele, pentru a putea fi m ărite indemnizaţiile de
şomaj, oamenii manifestă ostilitate. Ei acordă o utilitate marginală mai
scăzută impozitelor suplimentare pe baza cărora se pot mări alocaţiile de
şomaj.
8.2. Funcţiile şi clasificarea preţurilor
Preţul îndeplineşte mai multe funcţii, care arată că este o pârghie

economică importantă:
1. Preţul serveşte la evaluarea cheltuielilor şi rezultatelor oricărei activităţi.
Cu ajutorul lor se urmăresc cheltuielile, se calculează indicatorii econo-
99
mici, se analizează diversele activităţi, se fundamentează deciziile eco-
nomice;
2. Preţul corelează cererea şi oferta agregată permiţând formarea pre ţului
şi a cantităţii de echilibru.
Preţul
Oferta
Exces de ofertă
P1
PE
Cererea
P2 Exces de cerere
QE Cantitatea
Fig.8. Preţul şi cantitatea de echilibru.
Prin mişcarea preţurilor pe piaţă se corectează dezechilibrele care

apar între cererea şi oferta de bunuri economice.
1. Preţul oferă informaţii diverse privind abundenţa sau raritatea
bunurilor economice, evoluţia forţelor pieţei, cererea şi oferta,
profitabilitatea diverselor activităţi.
2. Stimulează agenţii economici în acţiunile lor. Astfel producătorii sunt
motivaţi şi orientaţi, să producă bunuri economice, să îmbunătăţească
activitatea pentru a-i ridica eficienţa economică. Consumatorii sunt
orientaţi să procure bunurile care le oferă satisfacţii mai mari şi au
preţuri mai mici.
3. Preţul permite recuperarea costurilor făcute pentru producerea unui bun
şi redistribuie veniturile între agenţii economici.
Preţul unui bun este influenţat de evoluţia forţelor pieţei, cererea şi
oferta şi conduce la obţinerea unui profit unitar a cărui mărime este în
funcţie de mărimea costului unitar. Pentru un nivel dat al preţului, agenţii
economici care produc cu costuri mai mici obţin profituri mai mari având
loc o redistribuire a veniturilor în favoarea lor. Prin vânzarea bunurilor, pre
ţurile permit recuperarea cheltuielilor făcute cu mărfurile respective.
Funcţiile preţurilor sunt interdependente, iar preţurile, cererea şi
oferta sunt componente principale ale mecanismului pieţei.
Preţurile pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii:
a. În funcţie de felul în care se formează, preţurile pot fi libere şi
administrate. Preţurile libere se formează în mod liber pe piaţă, pe baza
100
evoluţiei cererii şi ofertei, nefiind supuse vreunei reglementări. Ele sunt
influenţate de preţurile administrate. Acestea se stabilesc de către firmele
care au un anumit control asupra pieţei sau de către stat, prin intervenţia sa.
Statul poate stabili preţuri maxime sau minime pentru anumite pro-
duse sau le poate influenţa mărind sau micşorând cererea şi oferta bunurilor
economice aferente.
Controlul unei firme asupra preţului nu poate fi absolut datorită
concurenţei dintre firmele care produc acelaşi bun.
b. După natura şi obiectul pieţei distingem:

- preţuri ale factorilor de producţie: salarii, dobândă, rentă;
- preţuri ale hârtiilor de valoare, numite şi cursuri;
- preţuri ale mărfurilor corporale;
- preţuri ale serviciilor, numite şi tarife etc.
c. După natura bunului destinat schimbului distingem:

- preţuri ale bunurilor industriale;
- preţuri ale bunurilor agricole;
- preţuri de deviz sau preţuri pe obiective de construcţii etc.
d. După caracteristicile tranzacţiilor de pe piaţă distingem:

- preţul de licitaţie, stabilit pentru vânzarea bunurilor în licitaţiile
publice;
- preţuri de catalog sau de listă stabilit de exportatori pe baza
costului unitar şi a ratei profitului specifică pieţei. El este
transmis firmelor importatoare pentru negocierea contractului de
vânz are-cumpărare a mărfurilor;
- preţul ajustat, care este un preţ prevăzut în contract, dar care
poate fi corectat în momentul vânzării;
- preţul director, care este preţul ce se formează pe piaţa principală
a unui produs;
- preţul marginal, care este preţul ultimei unităţi de marjă vândută
pe piaţă.
8.3. Formarea preţurilor în economia reală
Majoritatea produselor diferenţiate ale firmelor care acţionează pe o

piaţă imperfect competitivă sunt vândute la preţuri administrativ distincte.
Preţul bunurilor diferenţiate nu se formează la piaţă prin egalizarea cererii
cu oferta de bunuri economice. El este stabilit de către firmă, poate fi nego-
ciat, mai ales în cazul vânzărilor cu amănuntul, dar nivelul negociat trebuie
să se încadreze între limitele fixate de firmă.
În funcţie de nivelul preţurilor pe care-l stabileşte pentru produsele
sale, firma face previziuni privind cantităţile de bunuri pe care le poate
vinde. Vânzările efective de mărfuri sunt influenţate de evoluţia cererii şi de
posibilitatea agentului de a produce cantitatea de bunuri cerută.
Evoluţia forţelor pieţei influenţează nivelul preţului. De regulă, în
economia reală, preţurile produselor diferenţiate se schimbă cu o frecvenţă
101
mai redusă în raport cu schimbările intervenite în cererea şi oferta lor. Cau-
zele schimbării preţurilor mai rar în raport cu modificările forţelor pieţei
sunt:
- costurile schimbării preţurilor, ocazionate de tipărirea de noi liste,
de observarea consumatorilor etc.
- dificultăţile evidenţierii încasărilor în documentele firmei datorate
de o schimbare permanentă a preţurilor;
- posibilitatea îndepărtării clienţilor datorită incertitudinii privind
nivelul preţului.
Schimbarea preţurilor se face atunci când venitul care ar fi pierdut
prin neschimbare depăşeşte costul operaţiunii.
Stabilirea preţului unui bun economic necesită găsirea unui nivel
aproximativ, care să fie un punct de plecare în determinarea preţului.
Nivelul aproximativ poate fi stabilit cu ajutorul unor criterii reprezentate de
cerere, cost, profit, preţul concurenţei.
Stabilirea “nivelului aproximativ”, pe baza cererii se face cu ajutorul
unor metode cum sunt:
a. metoda cremei;
b. metoda preţului de penetrare;
c. metoda liniei de preţuri;
d. metoda preţului de prestigiu;
e. metoda pragului psihologic;
f. metoda preţului pachet etc.
Folosirea criteriului cererii pentru determinarea nivelului aproximativ
al preţului are în vedere gusturile, preferinţele şi psihologia clienţilor într-o
măsură mai mare decât celelalte criterii.
a. Metoda “cremei” constă în fixarea unui preţ iniţial mai ridicat
atunci când apare un produs nou pe care clienţii care-l doresc vor consimţi
să-l plătească. Clienţii avuţi în vedere sunt cei cu bani mulţi (“cu buzunare
mari”), care apreciază preţul ridicat ca pe o expresie a calităţii şi utilităţii
produsului. După ce au fost satisfăcute cerinţele acestor clienţi, firma scade
preţul pentru a atrage altă categorie de clienţi mai sensibilă la preţ.
Scăderea preţului se poate face în mai multe etape şi poate fi însoţită
de modificări minore asupra produsului. Dacă există cerere, scăderea preţu-
lui poate să însemne sporirea vânzărilor şi reducerea costului unitar.
b. Metoda “preţului de penetrare” constă în stabilirea unui preţ
iniţial mai scăzut când apare un produs nou, pentru a atrage cât m ai mulţi
clienţi. Ea este recomandată atunci când clienţii “de elită”, care pl ătesc
preţuri mari sunt puţini. Practicarea unui preţ redus descurajează concurenţii
să pătrundă pe piaţă. Prin sporirea vânzărilor se poate reduce costul unitar,
ceea ce permite menţinerea unui preţ iniţial redus.
c. Metoda “liniei de preţuri” constă în diferenţierea preţurilor unor
produse de un anumit tip în funcţie de culoare, stil, cerere. Pentru a nu se
crea confuzie în rândul potenţialilor clienţi nu se recomandă practicarea a
mai mult de trei sau patru nivele de preţ.
d. Metoda “pre ţului de prestigiu” constă în practicarea unor preţuri
ridicate pentru anumite produse, a căror cerere scade atunci când scade
preţul lor. Astfel de produse sunt: parfumurile, porţelanurile chinezeşti,
102
diamantele, cristalurile, automobilele de lux. Acestea sunt produse cumpăra-
te de regulă de clienţii cu mai mulţi bani.
e. Fixarea preţului pe baza “pragului psihologic” presupune
stabilirea lui cu o unitate sub o valoare rotundă: 199 u.m. în loc de 200 u.m.
Se apreciază că cererea ar fi mai mică dacă preţul ar fi 200 u.m.
f. Metoda “preţurilor pachet” constă în evaluarea într-un singur preţ
a două sau mai multor produse pe care clientul le apreciază mai mult dacă le
cumpără împreună decât dacă le-ar procura separat.
Stabilirea “nivelului aproximativ al preţului” pe baza costului unitar
are în vedere recuperarea cheltuielilor făcute pentru producerea unităţii de
produs. Preţul de vânzare unitar reflect ă efortul recunoscut de piaţă pentru
producerea bunului.
Informaţii utile pentru fundamentarea preţului sunt reprezentate de
cunoaşterea costului unitar de echilibru pe ramură şi de costul unitar al
concurentului cu nivelul cel mai scăzut. Costul de echilibru unitar pe ramură
este un cost în jurul căruia oscilează costurile individuale.
O modalitate simplă de determinare a preţului de vânzare constă în
adăugarea la costul unitar a profitului unitar care poate fi stabilit pe baza
ratei profitului în funcţie de cost. Realizarea şi vânzarea unui num ăr mai
mare de mărfuri permite reducerea costului unitar datorită înregistrării unui
cost fix unitar mai mic. Fundamentarea preţului de vânzare se poate face şi
pe baza costului marginal.
Preţul de vânzare este un important instrument de concurenţă. Pentru
sporirea vânzărilor şi a beneficia de implicaţiile aferente, firmele caută să
atragă clienţi de la firmele concurente, astfel: făcând reclamă produselor
sale, oferind bunuri superioare calităţii, oferind garanţii pentru produsele
cumpărate.
Reducerea preţului de vânzare este principala formă de concurenţă.
Cele mai importante reduceri de preţ se fac pe bază de criterii cum sunt:
cantităţile cumpărate, sezonul în care se fac cumpărăturile, serviciile de
marketing făcute de cumpărător, plata cu “bani gheaţă”.
Reducerile pentru cantitate se practică pentru a încuraja clienţii să
cumpere cantităţi mai mari dintr-un produs. Aceste reduceri nu reprezintă
pierderi de profit atunci când prin sporirea vânzărilor se reduc cheltuielile
unitare cu desfacerea.
Reducerile de sezon se practică pentru a încuraja clienţii să stocheze
produsele mai devreme decât apare în mod normal cer erea. Ele recompen-
sează într-un fel pe angrosişti pentru riscurile asumate şi pentru costurile
suplimentare ocazionate de creşterea stocurilor.
Reducerile pentru serviciile de marketing se fac pentru agenţii
economici cumpărători care fac astfel de servicii.
Reducerile pentru plata “cu bani gheaţă” se fac pentru încurajarea
agenţilor economici să plătească facturile imediat.
Vânzarea bunurilor economice nu trebuie să încalce regulile de bună
credinţă sau să fie însoţite de practici neloiale, cum sunt:
-informaţii inexacte conţinute de publicitatea făcută produsului său
când se cer referiri despre produs;
103
-“colaborarea” dintre firmele produc ătoare pentru a se vinde la un
anumit preţ sau colaborarea dintre producători şi vânz ători în care
acestora din urmă li se cere să nu vând ă la un anumit preţ;
-condiţionarea vânz ării unui produs de cumpărarea altui produs;
-compararea preţului articolului cu cel practicat de altă firmă, care ar
fi mai ridicat când în realitate el nu este;
 -invocarea unui “preţ al furnizorului”, care ar fi mai mare decât a fost
în realitate;
-oferirea unui preţ scăzut în vitrină pentru a atrage clientul în maga-
zin, pentru ca acolo să i se ofere altceva, mai scump, invocându-se
diferite motive ca epuizarea stocului, o calitate mai mare a altui bun;
-practicarea de “reduceri de preţuri”, f ără ca preţul mai mare să fi
fost practicat vreodată;
-discriminarea prin preţ a clienţilor.
Discriminarea prin preţ a clienţilor are loc atunci când acelaşi
produs, de aceeaşi calitate, cu aceleaşi costuri, în aceeaşi cantitate şi în
acelaşi loc, se vinde la preţuri diferite la doi sau mai mulţi clienţi.
Diferenţele de preţuri care sunt cauzate de diferenţele de costuri nu
reprezintă discriminarea prin preţ. Un produs poate avea costuri diferite dacă
se vinde în sezoane diferite sau chiar în momente diferite ale zilei. De
exemplu, o centrală pe cărbuni poate avea o capacitate nefolosită la care
apelează în orele de vârf dar, datorită unui randament mai scăzut, produce
energia la un cost mai ridicat, care se va regăsi într-un preţ mai ridicat.

1. În ce constă teoria obiectivă a valorii? Dar teoria subiectivă?
Răspuns:
a. Teoria obiectivă a valorii îşi are sursa în sfera clasici-lor
economiei politice. Ea afirmă că valoarea unui bun este dată de cantitatea
totală de muncă necesară pentru producerea lui, care cuprinde munca vie,
aferentă factorului muncă utilizat, cât şi munca trecută, materializată în
mijloacele de producţie consumate pentru producerea bunului respectiv.
Teoria valorii muncă susţine că mărfurile au o valoare de schimb
determinată de cantitatea de muncă socială medie necesară elaborării lor,
într-un anumit moment istoric. Expresia bănească a valorii de schimb este
preţul, în structura căruia intră trei componente: capitalul constant, capitalul
variabil şi o marjă de profit.
Capitalul constant este reprezentat de maşinile, instalaţiile, utilajele
folosite pentru producerea bunului care îşi transmit valoarea asupra produse-
lor obţinute. Capitalul variabil este cel care creează valoarea.
În structura valorii unei mărfi intră capitalul constant încorporat,
capitalul variabil încorporat şi plusvaloarea creată de muncă. La preţul de
producţie se ajunge însumând capitalul constant, capitalul variabil şi marja
de profit proporţională.
b. Teoria subiectivă a valorii susţine că valoarea este dată de

utilitatea şi de raritatea bunurilor economice. Această teorie s-a format prin
contribuţia majoră a unor reprezentanţi ai Şcolii psihologice austriece, cum
sunt: K.Menger, Fr.Von Wieser, Bohm Bawerk.
104
Conform teoriei subiective, valoarea unui bun este determinată de
mărimea utilităţii marginale, iar preţul bunului se formează în urma
confrun-tării dintre aprecierile subiective ale cumpărătorilor şi vânzătorilor.
Aprecierea vânzătorului reprezintă limita inferioară a preţului, iar
aprecierea cumpărătorului limita superioară. Nivelul preţului este dat de
perechile marginale care sunt formate din cumpărătorii şi vânzătorii ale
căror aprecieri se apropie cel mai mult.
2. Care sunt funcţiile preţurilor?

Răspuns:
Preţul îndeplineşte mai multe funcţii, care arată că este o pârghie
economic ă importantă:
a. Preţul serveşte la evaluarea cheltuielilor şi rezultatelor oricărei
activităţi. Cu ajutorul lor se urmăresc cheltuielile, se calculează
indicatorii economici, se analizează diversele activităţi, se
fundamentează deciziile economice;
b. Preţul corelează cererea şi oferta agregată permiţând formarea pre
ţului şi a cantităţii de echilibru.
Preţul
Oferta
Exces de ofertă
P1
PE
Cererea
P2 Exces de cerere
QE Cantitatea
Preţul şi cantitatea de echilibru.
Prin mişcarea preţurilor pe piaţă se corectează dezechilibrele care

apar între cererea şi oferta de bunuri economice.
c. Preţul oferă informaţii diverse privind abundenţa sau raritatea
bunurilor economice, evoluţia forţelor pieţei, cererea şi oferta,
profitabilitatea diverselor activităţi.
d. Stimulează agenţii economici în acţiunile lor. Astfel producătorii
sunt motivaţi şi orientaţi, să producă bunuri economice, să
îmbunătăţească activitatea pentru a-i ridica eficienţa economică.
Consumatorii sunt orientaţi să procure bunurile care le oferă
satisfacţii mai mari şi au preţuri mai mici.
105
e. Preţul permite recuperarea costurilor făcute pentru
producerea unui bun şi redistribuie veniturile între
agenţii economici.
Preţul unui bun este influenţat de evoluţia forţelor pieţei, cererea şi
oferta şi conduce la obţinerea unui profit unitar a cărui mărime este în
funcţie de mărimea costului unitar. Pentru un nivel dat al preţului, agenţii
economici care produc cu costuri mai mici obţin profituri mai mari având
loc o redistribuire a veniturilor în favoarea lor. Prin vânzarea bunurilor, pre
ţurile permit recuperarea cheltuielilor făcute cu mărfurile respective.
Funcţiile preţurilor sunt interdependente, iar preţurile, cererea şi
oferta sunt componente principale ale mecanismului pieţei.
3. Care sunt principalele categorii de preţuri?

Răspuns: Preţurile pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii:
a. În funcţie de felul în care se formează, preţurile pot fi libere şi
administrate. Preţurile libere se formează în mod liber pe piaţă, pe baza
evoluţiei cererii şi ofertei, nefiind supuse vreunei reglementări. Ele sunt
influenţate de preţurile administrate. Acestea se stabilesc de către firmele
care au un anumit control asupra pieţei sau de către stat, prin intervenţia sa.
Statul poate stabili preţuri maxime sau minime pentru anumite pro-
duse sau le poate influenţa mărind sau micşorând cererea şi oferta bunurilor
economice aferente.
Controlul unei firme asupra preţului nu poate fi absolut datorită
concurenţei dintre firmele care produc acelaşi bun.
b. După natura şi obiectul pieţei distingem:

- preţuri ale factorilor de producţie: salarii, dobândă, rentă;
- preţuri ale hârtiilor de valoare, numite şi cursuri;
- preţuri ale mărfurilor corporale;
- preţuri ale serviciilor, numite şi tarife etc.
c. După natura bunului destinat schimbului distingem:

- preţuri ale bunurilor industriale;
- preţuri ale bunurilor agricole;
- preţuri de deviz sau preţuri pe obiective de construcţii etc.
d. După caracteristicile tranzacţiilor de pe piaţă distingem:

- preţul de licitaţie, stabilit pentru vânzarea bunurilor în licitaţiile
publice;
- preţuri de catalog sau de listă stabilit de exportatori pe baza
costului unitar şi a ratei profitului specifică pieţei. El este transmis
firmelor importatoare pentru negocierea contractului de vânzare
cumpărare a mărfurilor;
- preţul ajustat, care este un preţ prevăzut în contract, dar care poate
fi corectat în momentul vânzării;
- preţul director, care este preţul ce se formează pe piaţa principală a
unui produs;
- preţul marginal, care este preţul ultimei unităţi de marjă vândută pe piaţă.
106
8.5. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Care sunt principalele metode de stabilire a „nivelului aproximativ” al

preţului pe baza cererii?
2. De ce preţul de vânzare este un instrument principal de concurenţă?
3. Ce masuri pot adopta firmele pentru a-şi spori vânzările?
8.6. Bibliografie:
1. BLANG MARK Teoria economică în retrospectivă,
Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992.
2. BREMOND J., Dicţionar economic şi social, Edi-
GELEDON A. tura Expert, Bucureşti, 1995.
3. CIUCUR DUMITRU, Microeconomieconcurenţială,
4. CONSTANTINESCU Dileme ale tranziţiei la economia
N.N. de piaţă, Editura Economistul,
Bucureşti, 1992.
5. CONSTANTINESCU Reforma economică în folosul cui
N.N. ?, Editura Economistul, Bucureşti,
1993.
6. CONSTANTINESCU Teoria valorii muncă şi lumea con-
N.N. temporană, Editura Politică,
Bucureşti, 1984.
7. CONSTANTINESCU Probleme ale tranziţiei la economia
N.N. de piaţă în România ”,Editura Funda-
coordonator ţiei “România de Mâine” Bucure şti,
1997.
BUCUR ION 1993.
107
VENITURILE FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Introducere:
Producerea bunurilor economice se face prin folosirea combinată a
factorilor de producţie. Aporturile acestora sunt recompensate prin venituri.
Veniturile însuşite de proprietarii factorilor de producţie sunt:
salariul (pentru muncă), renta (pentru pământ), dobânda (pentru bancher),
profitul (pentru capital).
Obiective:
Cunoaşterea principalelor forme de venit (salariu, profit, dobândă,
rentă), a factorilor de influenţă a acestora.
Cuprins:
9.1. Salariul–conţinut şi forme………………………………………..108
9.2. Sistemul de salarizare. Discriminarea salarială……………….….109
9.3. Profitul–funcţiile şi factorii de influenţă; ratele profitului……….111
9.4. Formele şi destinaţiile profitului……………………………..…..113
9.5. Funcţia obiectiv de maximizare a profitului de către firmă………114
9.6. Dobânda. Rata dobânzii……………………………………..……116
9.7. Renta……………………………………………………..……….120
9.8. Teste de autoevaluare .................................................................. 121
9.9. Lucrări de verificare ……………………………………………...122
9.10. Bibliografie ……………………………………………………...122
9.1. Salariul–conţinut şi forme
Salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit. În ţările dez-

voltate economic, salariaţii reprezintă 65%-95% din populaţia ocupată.
În viaţa de toate zilele salariul se poate numi diferit: soldă (care
revine cadrelor militare), onorariu (care revine avocaţilor pentru serviciul
prestat clienţilor), leafă (pentru angajaţi) etc.
Salariul este venitul posesorului forţei de muncă obţinut datorită
folosirii acesteia de către cei care deţin şi ceilalţi factori de producţie, natura
şi capitalul. El este obţinut după ce munca s-a consumat pentru producerea
bunurilor economice. Pentru cel care utilizează munca, salariul este un
element al costului de producţie care se recuperează prin vânzarea bunurilor
economice.
Salariul se stabileşte pe baza unui consens în urma negocierii între
cel ce are nevoie de factorul muncă şi posesorul muncii, în contextul general
al raportului cerere-ofertă de muncă şi în condiţiile prevăzute de contractul
colectiv de muncă.
108
În funcţie de motivul pentru care este primit, salariul poate fi
personal, colectiv şi social.
Salariul personal (nominal) este venitul încasat de fiecare salariat
pentru munca depusă într-o activitate.
Salariul colectiv reprezintă veniturile primite de toţi salariaţii unei
firme pentru calitatea de angajat şi pot îmbrăca forma unor premii, a unor
resurse (bunuri) disponibile.
Salariul social reprezintă veniturile suplimentare de care beneficiază
salariaţii sau alte categorii de persoane care au fost accidentaţi, s-au îmbol-
năvit, sunt în şomaj etc. Sursele salariului social sunt veniturile bugetare.
În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat, salariul nomi-
nal poate fi brut sau net.
Salariul brut este suma totală cuvenită salariatului. Salariul net este
suma de bani efectiv încasată după scăderea din salariu a unor elemente cum
sunt: impozitul pentru salariu, contribuţia pentru şomaj, pentru pensie etc.
9.2. Sistemul de salarizare. Discriminarea salarială
Sistemul de salarizare este un ansamblu de elemente şi modalităţi

prin care se determină mărimea şi dinamica salariului. Pe baza lui se dife-
renţiază veniturile obţinute de angajaţii unei firme sau instituţii. Principalele
elemente ale unui sistem de salarizare sunt:
- retribuţia tarifară;
- formele de salarizare;
- sistemul premial;
- sistemul de sporuri;
- sistemul de normare a muncii.
Retribuţia tarifară este componenta principală a retribuţiei totale. Ea

se stabileşte pe baza reţelelor tarifare şi a listelor de funcţii pentru muncitori
şi personalul operativ şi pe baza nomenclatoarelor de funcţii pentru persona-
lul tehnico-economic, administrativ şi de altă specialitate.
Formele de salarizare practicate în funcţie de natura activităţii pot

fi:
1. salarizarea după timpul lucrat (sau în regie);
2. salarizarea în acord;
3. salarizarea mixtă
1. Salarizarea după timpul lucrat sau în regie asigură angajatului un
venit în funcţie de timpul lucrat, fără a fi precizat expres cantitatea de
muncă pe care el trebuie să o depună într-o unitate de timp. Această
modalitate de salarizare se practică în unităţile economice în care se
desfăşoară activităţi eterogene, unde se realizează produse cu caracter de
unicat, de o calitate deosebită.
2. Salarizarea în acord constă în acordarea venitului unui salariat în
funcţie de operaţiile, activităţile şi cantităţile de produse realizate. Ea se
practică în activităţi relativ omogene. Salarizarea în acord se aplică atunci
când:
- rezultatele activităţii pot fi măsurate;
- calitatea produselor realizate nu este diminuată.
În funcţie de modalităţile de stabilire a mărimii salariului, acordul poate fi:
acord direct, acord global, acord progresiv, acord regresiv, acord
indirect.
109
Salarizarea în acord direct presupune ca mărimea salariului să fie
direct proporţională cu cantitatea de bunuri economice realizate. Pentru
determinarea salariului se folosesc tarife pe unitatea de produse sau norme
de timp.
Indicele de salarizare în cazul acordului direct după tarif este un
raport procentual între salariul cuvenit şi salariul tarifar. Salariul cuvenit se
obţine prin înmulţirea tarifului unitar cu cantitatea de bunuri economice
realizate într-o perioadă de timp. Salariul tarifar este salariul de încadrare a
persoanei aferent perioadei de timp pentru care i se determină venitul.
Tariful unitar se determină prin înmulţirea normei de timp cu înca-
drarea orară, care are în vedere complexitatea bunurilor economice realizate.
Norma de timp arată timpul de muncă, exprimat în ore-om necesar pentru a
realiza o unitate de bun economic.
Indicele de salarizare în cadrul acordului direct, după norma de timp,
este un raport procentual între timpul de muncă realizat şi timpul de muncă
normat, ambele categorii de timp fiind exprimate în ore-om.
Salarizarea în acord global constă în acordarea unui fond de salarii
unei formaţii de lucru pe baza unui contract care conţine:
- lucrări care trebuiesc executate;
- termenul de finalizare a lucrărilor, condiţiile tehnico-organizatorice,
consumurile specifice, tarifele unitare cu manopera.
Fondul de salarii cuvenit se determină prin înmulţirea tarifelor unitare
cu producţiile realizate, în cazul unor producţii omogene.
Repartizarea fondului de salarii membrilor colectivului se face pe
baza salariilor tarifare şi a timpului lucrat. În acord global pot lucra toate
categoriile de personal, inclusiv cadrele de conducere.
Salarizarea în acord progresiv se caracterizează prin creşterea
tarifului unitar după realizarea volumului normat de producţie.
Salarizarea în acord regresiv se caracterizează prin scăderea
tarifului unitar după realizarea volumului normat de producţie.
Salarizarea în acord indirect constă în salarizarea unor lucrători care
de-servesc direct muncitorii salariaţi în acord direct, pe baza indicelui de
salarizare mediu care reflectă proporţia îndeplinirii normelor de către
acordanţii direcţi.
O variantă a salarizării în acord care se practică în comerţ, turism
este salarizarea pe bază de cote procentuale. Venitul cuvenit persoanelor
care îşi oferă serviciile de muncă se determină prin aplicarea unor cote
procentuale asupra încasărilor, valorii desfacerilor etc.
Discriminarea salarială există atunci când o persoană primeşte un
salariu de la angajator, care este mai mic decât cel oferit altor salariaţi, care
au aceeaşi pregătire, experienţă şi care lucrează cu aceeaşi productivita-te a
muncii.
O categorie de persoane care poate fi discriminată sunt femeile.
Discriminarea poate afecta femeile în două moduri:
- pot obţine un salariu mai mic decât b ărbaţii în condiţiile în care în-
deplinesc aceleaşi sarcini la locul de muncă;
- pot fi obligate să desfăşoare activităţi care sunt mai prost
remunerate în raport cu remunerarea de la locurile de muncă la care nu au
acces.
Nu orice diferenţă salarială exprimă o discriminare. Diferenţieri sala-
riale nediscriminatorii apar atunci când sunt determinate de o pregătire şi o
experienţă diferită a femeilor faţă de bărbaţi.
110
În medie, pregătirea educaţională şi experienţa în câmpul muncii
sunt mai reduse în cazul femeilor, unul dintre motive fiind faptul că ele sunt
obligate ca un număr de ani să stea în inactivitate pentru a creşte copii.
Diferenţe între salariile medii obţinute de bărbaţi şi cele câştigate de
femei există chiar şi în ţări dezvoltate din punct de vedere economic.
În Anglia, femeile au obţinut salarii mai mici decât bărbaţii din
perioade mai vechi. Încă de când exist ă înregistrări sistematice privind
salariile, de la sfâr şitul secolului XIX, se cunoaşte că femeile au câ ştigat,
în medie, mai puţin decât bărbaţii. În anul 1880, la un Congres al
sindicaliştilor din Sectorul Afacerilor din Anglia s-a întocmit o moţiune care
a fost înaintată guvernanţilor, prin care se cerea ca bărbaţii şi femeile care
fac aceeaşi muncă să primească acelaşi salariu. Dar abia peste aproape o
jumătate de secol, în 1927, s-a legiferat că “plata trebuie să fie aceeaşi
pentru munci similare sau identice.”
De-a lungul timpului diferenţierile salariale dintre sexe s-au redus,
dar nu au fost eliminate. Un studiu întocmit în Anglia, arată că la sfârşitul
anilor ‘70, în această ţară, salariile femeilor reprezentau 70% din salariile
bărbaţilor. Cercetările au vizat identificarea cauzelor care stau la baza dife-
renţelor.
S-a apreciat că 10 procente din diferenţă sunt determinate de o
experi-enţă mai mică în câmpul muncii, iar 8 procente sunt datorate une i
productivităţi marginale a muncii femeilor mai redusă. Dar, diferenţa nu
poate fi justificată în întregime, ceea ce înseamn ă că discriminarea salarială
există.
Şi în Suedia, ţara cea mai egalitară din Europa, femeile câştigă, în
medie, 90% din salariile bărbaţilor.
Discriminarea datorată îngrădirii accesului femeilor la anumite
locuri de muncă are efecte care sunt greu de cuantificat. Dacă ar fi eliminată
această discriminare, câ ştigul mediu al femeilor s-ar apropia mai mult de câ
ştigul mediu al bărbaţilor.
Într-o anumită măsură, opţiunile numeroase ale femeilor pentru
anumite activităţi poate reflecta preferinţa lor pentru slujbele respective şi
pentru asimilarea cunoştinţelor necesare.
Dacă o persoană feminină dispune de capitalul general şi de capitalul
specific locului de muncă, dar este împiedicată să obţină slujba corespunză-
toare, înseamnă că există discriminare.
Intensificarea concurenţei dintre firme, cerinţa de a desfăşura activi-
tăţi cât mai rentabile sunt factori de m ăsură să-i determine pe angajatori să
opteze pentru a angaja într-un loc de muncă acea persoană care este mai
competentă, indiferent dacă este bărbat sau femeie.
9.3. Profitul–funcţiile şi factorii de influenţă; ratele profitului
Profitul este venitul obţinut de proprietarul factorului de

producţie capital prin care se recompensează participarea la
producerea bunurilor economice. El este un câştig ce poate fi
realizat din orice activitate de către cel ce deţine factorul de
producţie capital.
Profitul reprezintă o parte a valorii unei producţii
determinate de bunuri economice care excede cheltuielilor
ocazionate de respectiva producţie. El este scopul principal
pentru care se investeşte capitalul într-un domeniu de activitate.
111
Profitul este un indicator calitativ care reflectă nivelul de
performanţă al unei activităţi. Mărimea şi dinamica lui condiţionează
perspectivele economico-sociale ale unei firme.
Profitul îndeplineşte mai multe funcţii:
1. Orientează deplasarea resurselor economice spre activităţile şi

domeniile profitabile.
Dacă se speră că într-o activitate se poate obţine un profit
convenabil, forţa de muncă şi capitalul se deplasează către respectiva
activitate. Manifestarea cererii de bunuri într-un domeniu în care pot fi
produse în condiţii profitabile stă la baza deciziilor de înfiinţare de firme şi
de extindere a celor existente.
2. Sursă principală de autofinanţare

O parte a profitului obţinut de o firmă este folosit pentru finanţarea
investiţiilor făcute de firmă. Obţinerea unui profit mai mare permite firmelor
să finanţeze un volum mai mare din resurse proprii.
3. Mijloc de stimulare economică

O altă parte a profitului este destinată acordării unor prime
angajaţilor şi finanţării unor investiţii social-culturale.
4. Mijloc de control al eficienţei cu care se desfăşoară activitatea la

nivelul firmei.
Profitul reflectă eficienţa activităţii, fiind indicatorul principal avut
în vedere la elaborarea politicilor şi strategiilor economice. Mărimea şi
dinamica profitului reflectă eficacitatea muncii diferitelor categorii de per-
sonal precum şi nivelul dotării tehnice a firmei.
5. Sursă de venituri bugetare

Profitul este un venit impozabil, pe seama lui formându-se o parte
din veniturile bugetare prin care se asigură desfăşurarea unor activităţi utile
din societate (sănătatea, învăţământul, justi ţia, politica etc.)
Factorii dependenţi de activitatea firmei sunt diverşi:

1. Creşterea productivităţii factorilor de producţie: cu cât
productivitatea e mai mare, cu atât masa şi rata profitului vor fi mai mari
şi invers.
2. Reducerea consumului de factori de producţie, în special a
consumurilor specifice, ceea ce determină reducerea costului de
producţie. La un nivel dat al preţului de vânzare, masa şi rata profitului
vor fi cu atât mai mari cu cât costul va fi mai mic.
3. Volumul, structura şi calitatea producţiei sunt factori care
influenţează profit atât separat, cât şi în interdependenţa lor. Dacă preţul
de vânzare şi costul rămân constante, profitul este direct proporţional cu
volumul producţiei. Îmbunătăţirea structurii producţiei înseamnă
creşterea ponderii produselor mai rentabile, de calitate ridicată, care se
vând mai repede.
Accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului înseamnă creşterea numărului
de circuite efectuate de capital într-o perioadă de timp, sau reducerea du-
ratei unei rotaţii. Capitalul fix şi capitalul circulant au viteze de rotaţie
diferite. Componentele capitalului fix au o viteză de rotaţie mai mică,
112
ceea ce face ca masa şi rata profitului să fie mai mici atunci când
ponderea capitalului fix e mare.
Factorii independenţi de activitatea firmei care influenţează profitul

sunt:
- impozitele şi taxele;
- preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie;
- nivelul rentei, al chiriei;
- preţul de vânzare al produselor.
Pentru firmă, profitul este maxim atunci când productivitatea m argi-
nală a fiecărui factor exprimată valoric este egală cu preţul său. Firmele
măresc cantitatea din fiecare factor de producţie atâta vreme cât încasările
marginale depăşesc costul marginal, pân ă se ajunge la egalitatea amintită.
Rentabilitatea desemnează capacitatea unei firme de a-şi acoperi

cheltuielile de producţie şi de a obţine profit. Ea se poate exprima:
- în mărimi absolute prin masa profitului;
- în mărimi relative, prin ratele profitului.
Masa profitului se determină prin scăderea costurilor aferente unei
producţii de bunuri economice din vânzările încasate.
Ratele profitului se pot calcula în funcţie de cost, de capitalul pro-
priu utilizat şi de cifra de afaceri.
-rata profitului în funcţie de cost este raportul procentual dintre profi-
tul net şi costul total de producţie.;
-rata profitului în funcţie de capitalul utilizat este raportul procentual
dintre profitul net şi capitalul utilizat;
-rata profitului în funcţie de cifra de afaceri este raportul procentual
dintre profitul net şi cifra de afaceri.
Ratele profitului se pot determina şi pe baza elementelor componen-
te ale preţului unitar: costul unitar şi profitul unitar.
9.4. Formele şi destinaţiile profitului
În funcţie de tipul costului, profitul poate fi contabil sau economic.

Profitul contabil, singurul care e raportat de firme se calculează,
într-o versiune simplificată, scăzându-se costurile contabile din venitul
total al firmei. Costurile contabile reprezintă totalitatea cheltuielilor
ocazionate de producerea şi desfacerea unei cantităţi determinate de
bunuri economice. Ele reflectă, în expresie valorică, consumurile de
factori de producţie.
Profitul economic este mai mic decât profitul contabil cu profitul
normal.
Profitul normal este minimul de câ ştig pe care trebuie să-l obţină
întreprinzătorul pentru a intra şi a se menţine într-o activitate. El este egal
cu costul de oportunitate şi cuprinde următoarele elemente:
-salariul întreprinzătorului;
-dobânda la capitalul pe care întreprinzătorul l-a împrumutat
propriei firme, dacă nu a fost inclusă în alte costuri;
-chiria pentru clădirile proprii, folosite pentru desfăşurarea unor
acti-vităţi ale firmei;
-renta, pentru pământul pe care întreprinzătorul l-a pus la dispoziţia
firmei.
113
Profitul normal cuprinde o remuneraţie pentru muncă şi alta pentru
capital (el include şi amortizarea capitalului fix).
Tabelul 3. Costul de producţie şi profitul

CIFRA DE AFACERI
COSTUL CONTABIL PROFITUL CONTABIL
PROFITUL PROFITUL
NORMAL ECONOMIC
În funcţie de includerea sau excluderea unor elemente cum sunt

taxele, impozitele ş.a., profitul poate fi brut sau net.
Profitul brut este diferenţa pozitivă dintre încasările obţinute într-o
anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice şi cheltuielile de pro-
ducţie aferente acestora.
Profitul net se obţine prin scăderea din profitul brut a impozitelor,
taxelor, a unor pierderi înregistrate în activitatea de producţie permise de
legislaţia existentă etc.
Agenţii economici care deţin poziţii de monopol într-un domeniu
economic sau pe piaţă deţin profitul de monopol, care este mai mare decât
profitul normal.
O formă specială de profit sunt dividendele, care reprezintă o parte a
profitului net repartizată acţionarilor care deţin acţiuni la societăţile
comerciale.
În funcţie de natura activităţii şi de domeniul în care se obţin,

distingem profit:
-industrial, obţinut de industriaşi;
-comercial, obţinut de comercianţi;
-bancar, încasat de bănci.
Profitul net este repartizat, având mai multe destinaţii.
O parte a profitului net este folosită pentru plata dobânzilor
posesorilor de obligaţiuni emise de firmă şi pentru plata dividendelor. O altă
parte este folosită pentru finanţarea unor investiţii productive făcute de
firmă.
O parte a profitului net poate fi folosit pentru finanţarea unor
investiţii social-culturale, iar alta pentru acordarea unor stimulente materiale
angajaţilor. Repartizarea profitului pe destinaţii se aprobă în Consiliul de
Administraţie.
9.5. Funcţia obiectiv de maximizare a profitului de către firmă
Scopul principal al investirii capitalului într-o activitate sau funcţia

obiectiv a activităţii unei firme este maximizarea profitului. Raţionamentul
este valabil dacă avem în vedere o perioadă mai mare de timp şi cum se
comportă, în medie, firmele. Pentru o perioadă mai scurtă de timp sau pentru
anumite firme, obiectivul principal poate fi altul. Dacă însă firmele ar
abandona obiectivul maximizării profitului pe perioade mai mari de timp,
ele ar ajunge treptat în situaţia de a fi eliminate de pe piaţă.
În teoria economică au apărut puncte de vedere care susţin că funcţia
obiectiv de maximizare a profitului de către firmă nu este valabilă în eco-
nomia reală, prezentă.
114
În acest scop se aduc diverse argumente, cum sunt:
- existenţa mai multor oameni de afaceri care nu urmăresc obţinerea unui profit
cât mai mare. Unii dintre ei urm ăresc atingerea unor ţeluri politice, alţii sunt
animaţi de scopuri filantropice;
- existenţa unor firme al căror capital social aparţine unui număr mare de
acţionari şi a unor manageri care nu sunt şi patronii firmei.
În perioada de început a dezvoltării industriale, de regulă patronul firmei era
implicat în conducerea ei. În prezent, în societăţile comerciale mari, personalul
este separat de conducerea firmei în mod frecvent, iar interesele managerilor şi
ale patronilor pot să nu fie concordante.
Între manageri şi patronat (acţionari) se stabilesc relaţii complexe. Patronii
pot observa care este nivelul profitului, dar nu pot cunoaşte în amănunţime
eforturile pe care le fac managerii. Este foarte posibil ca ei să nu aibă
cunoştinţele şi experienţa necesară pentru a analiza comportamentul
managerilor. În aceste condiţii, managerii pot să nu urmărească maximiza-rea
profitului, ci realizarea unor scopuri proprii.
Ei pot urmări, de exemplu, maximizarea încasărilor firmei, care poate fi un
obiectiv diferit de maximizarea profitului. Dacă, de exemplu, managerii au atins
un nivel satisfăcător al profitului şi obţin salarii care sunt dependen-te de
mărimea producţiei, ei urmăresc creşterea producţiei chiar dacă au depăşit
nivelul la care profitul unitar este maxim. De regulă, managerii unei societăţi
comerciale mari care obţin profituri medii, obţin salarii mai mari decât cele ale
managerilor societ ăţilor mici, care obţin profituri mari.
În teoria economică au apărut teorii alternative privind funcţia obiectiv de
maximizare a profitului, care susţin că firmele nu urmăresc maximizarea
profitului. Argumentele aduse în acest scop sunt dintre cele mai diverse.
Un argument folosit pentru a arăta că firmele nu urmăresc maximizarea
profitului constă în observaţia că oamenii de afaceri nu calculează indicatorii
necesari pentru a lua decizii care să conducă la obţinerea unor profituri cât mai
mari .
Aceşti indicatori sunt costul marginal şi venitul marginal, al căror conţinut
nu este cunoscut de mulţi oameni de afaceri. Este adevărat că la nivelul firmelor
nu se iau decizii pe baza egalării costului marginal cu venitul marginal, ceea ce
nu înseamnă că firmele nu urmăresc maximizarea profitului.
Teoria economică de maximizare a profitului nu arată cum trebuie să se ia
decizii în practică, ci arată ce se întâmplă atunci când se maximizeaz ă profitul,
respectiv costul marginal este egal cu venitul marginal. Această teorie permite
predicţii asupra comportamentului firmelor care trebuie să ţină seama de
condiţiile în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea.
Un alt argument constă în observaţia că la nivelul firmei nu există
informaţiile necesare pentru a lua decizii conform teoriei economice.
Astfel, la nivelul firmelor:
- nu se urmăreşte costul economic, profitul economic, ci numai costul contabil,
profitul contabil, iar deciziile se iau pe baza conceptelor contabile;
- există un decalaj în timp, între acumulările de date şi prelucrarea lor, ceea ce face
ca multe decizii importante să se ia pe baza unor informaţii prognozate şi parţial
ieşite din uz;
- nu se pot strânge atâtea informa ţii câte sunt cerute de teorie.
Observaţiile sunt corecte, dar trebuie avut în vedere că teoria nu-şi propune
să arate ce decizii concrete trebuiesc luate pentru a se maximiza profitul.
115
Un alt argument folosit pentru a critica teoria maximizării profitului
este că firmele nu folosesc preţurile care maximizează profitul. Preţurile la
care sunt vândute produsele se stabilesc de c ătre firme şi sunt “ajustate” de
raportul cerere-ofertă. Ele sunt schimbate, cu o frecvenţă mai mică decât
frecvenţa cu care se modifică cererea şi oferta. Astfel, firmele îşi modifică
preţurile ca urmare a unor evenimente cum sunt:
- schimbarea adaosului comercial;
- schimbarea preţului unor materii prime de bază;
- schimbarea contractului de muncă etc.
Cu toate acestea, firmele pot maximiza profitul dacă realizează pro-
ducţia la un nivel şi în condiţiile în care costul unitar este minim, iar profitul
unitar este maxim.
Un alt argument folosit pentru a critica teoria maximizării
profiturilor îl constituie faptul că firmele trebuie să activeze într-un mediu
nesigur. Pe termen lung, succesul sau eşecul în activitatea unei firme
depinde de realizarea de inovaţii. Deoarece inovaţiile implică riscuri, iar
realizarea bunurilor este şi ea nesigură, firmele au un comportament mai
puţin riscant, care implică riscuri mai mici. Multe din ele fac investiţii
numai atunci când profiturile scad foarte mult şi le este ameninţată
supravieţuirea. Există dovezi că numeroase firme reacţionează mai mult la
posibilităţile de a pierde profitul decât la posibilit ăţile de a creşte profitul.
Atâta timp cât ele ob ţin un profit satisfăcător nu au un comportament
riscant. Firmele riscă şi fac inovaţii când profitul lor scade foarte mult.
Deşi sunt frecvente cazurile când o firm ă nu-şi schimbă comporta-
mentul dacă obţine o eficienţă economică satisfăcătoare, în medie, firmele,
pentru a se menţine pe un anumit segment al pieţei pe o perioadă mai înde-
lungată, trebuie să urmărească maximizarea profitului.
9.6. Dobânda. Rata dobânzii
Dobânda este o form ă de venit care apare în relaţiile de creditare.

Creditul este operaţiunea prin care se intră imediat în posesia unor resurse în
schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare în condiţiile plăţii unei
dobânzi ce remunereaz ă pe împrumutător. Derularea relaţiilor de credit
implică existenţa banilor şi dezvoltarea funcţiilor lor.
Dobânda este suma de bani plătită pentru dreptul de folosire a împru-mutului
pân ă la scadenţă. Ea este o formă de venit încasată de depunătorii de bani în
investiţiile financiar-bancare, de deţinătorii de obligaţiuni, de bănci. Prin
dobând ă se recompensează posesorii banilor pentru împrumutul lor.
Băncile comerciale încasează dobânda numită scont, atunci când achi-
ziţionează creanţe pe termen scurt (efecte de comerţ). Operaţia prin care o
bancă achiziţionează creanţa pe termen scurt (cambii, bilete la ordin etc.) la
vedere şi înainte de scadenţă de la clienţii ei, oferindu-le suma de pe înscrisul
în cauză diminuată cu dobânda aferent ă perioadei de timp cuprinsă între
momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei, se numeşte scontare.
Banca Centrală încasează dobânda numită rescont, atunci când
achiziţionează creanţe înainte de scadenţă, de la băncile comerciale.
Creanţele pot fi cumpărate şi de societăţile comerciale înainte de scadenţă,
încasând o dobândă numită discount.
116
Dobânda este un venit pentru creditor şi un cost pentru debitor.
Acesta din urmă plăteşte dobândă pentru a intra în posesia curentă a
resurselor.
Banii depozitaţi de o persoană la o bancă reprezintă un activ pentru
ea şi un pasiv pentru bancă. În general depozitele băncilor sunt pasivele lor,
iar împrumuturile acordate constituie activele lor.
Împrumuturile băncilor au ca surse:
-economiile populaţiei depuse la bănci;
economiile firmelor depuse la bănci;
economiile populaţiei care apar atunci când veniturile bugetare sunt
mai mari decât cheltuielile bugetare.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi
indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii (D);
- rata dobânzii exprimat ă în procente (d).
Rata dobânzii este preţul plătit pentru a dispune timp de un an de
100 u.m. În mod curent rata dobânzii se exprimă fără a se face referire la
perioada de timp deoarece aceasta este considerată implicit a fi de 1 an.
Dobânda poate fi simplă sau compusă.
Dobânda simplă înseamnă că ea nu se capitalizează.
în care C este capitalul avansat.
Dobânda compusă presupune capitalizarea dobânzii, ajungându-se

să se calculeze dobând ă la dobând ă.
D=Cn–C;
n
C n = C (1+d) ,
în care Cn este capitalul ce revine proprietarului după n ani

de folosire a capitalului. El este format din capitalul avansat şi dobânda
cuvenit ă.
Rata dobânzii poate fi nominal ă sau reală.
Rata nominală a dobânzii este nivelul ratei dobânzii de pe piaţă.

Rata reală a dobânzii ( d r ) este dependentă de nivelul ratei nominale
a dobânzii ( d) şi de nivelul ratei inflaţiei (r i ).
În cazul în care rata inflaţiei este sub 100%, rata reală a dobânzii este
diferenţa dintre rata nominală şi rata inflaţiei.
117
Rata nominală a dobânzii poate fi fixă sau variabilă.
Rata nominală fixă se practică în perioade de stabilitate monetară. Ea
se stabileşte prin contractul de împrumut şi nu se modifică pân ă la scadenţă.
Rata nominală variabilă a dobânzii se practic ă în perioade de insta-
bilitate monetară. Ea se calculează periodic în funcţie de nivelul unei rate a
dobânzii final.
Rata nominală a dobânzii are un nivel mediu. În cazul împrumutu-
rilor bancare se practică rate ale dobânzii diferenţiate în funcţie de gradul de
risc, de persoana debitorului, de destinaţia creditului etc. Pentru creditele
acordate unor firme cu risc nesemnificativ se practică rate preferenţiale de
dobândă.
Rata dobânzii practicată de băncile comerciale când achiziţionează
creanţe înainte de scadenţă se numeşte taxa scontului.
Rata dobânzii practicată de Baca Centrală când achizi ţionează
creanţe înainte de scadenţă de la băncile din sistemul bancar se numeşte taxa
rescontului.
Mărimea ratei dobânzii se exprimă în procente şi se determină pe
baza mai multor elemente:
1. Prima de risc este un element care are menirea de a preveni ris-curile
prealabile la care se expune creditorul. Riscurile prealabile sunt:
a. riscul de nerambursare, care constă în probabilitatea creditorului
de a nu-şi încasa împrumutul şi dobânda în limitele şi la termenele
stabilite;
b. riscul de imobilizare, care constă în probabilitatea ca instituţia
financiară deţinătoare de depozite să nu poată să onoreze cererile
titularilor de depozite datorită gestionării nereuşite a creditelor.
2. Prima de risc menită să prevină pierderile cauzate de modificările
intervenite în nivelurile ratei dobânzii la credite şi la obligaţiuni.
3. Prima pentru inflaţie menită să prevină pierderile de valoare datorită
inflaţiei.
4. Costurile administrative ocazionate de desfăşurarea operaţiilor de
creditare constituie o parte importantă din mărimea ratei dobânzii.
5. Rata dobânzii pure este o componentă a ratei dobânzii care rămâne după
ce din nivelul ratei dobânzii nominale se reduc elementele
corespunzătoare primelor şi costurilor.
Rata dobânzii îndepline şte funcţii importante cum sunt:

- influenţează repartizarea factorilor de producţie orientându-i spre
domeniile de activitate care asigură cea mai eficientă folosire a lor.
Conform mecanismului de creditare, împrumuturile pentru un proiect de
investiţii se fac dacă rata estimată a profitului este mai mică decât rata
dobânzii;
- stimulează populaţia să facă economii, sporind masa capitalului din
economie, prin renunţarea la consumurile curente.
Principalii factori care influenţează rata dobânzii sunt:
-raportul dintre cererea şi oferta de credite;
- rata profitului;
-riscurile la care se expune creditorul;
-inflaţia;
-politica guvernului.
Raportul dintre cererea şi oferta de credite acţionează direct asupra ratei dobânzii.
118
Oferta de credite reprezintă capitalul bănesc disponibil într-o perioadă.
Componentele ei sunt:
-economiile populaţiei care sunt depuse la instituţiile financiar-bancare
într-o perioadă de timp;
-sumele restituite din împrumuturile anterioare;
-transformarea imobilizărilor în lichidităţi active;
-împrumuturi bancare nete făcute în perioada respectivă;
-capitaluri băneşti care devin disponibile pe perioade mai mari de timp.
Cererea de credite exprimă nevoile de capital dintr-o perioadă. Ea are
următoarele componente:
-capitalul solicitat pentru investiţii;
-capitalul solicitat pentru restituirea împrumuturilor şi a ratelor aferente;
-capitalul solicitat pentru constituirea unor fonduri de rezervă;
-capitalul solicitat pentru procurarea de bunuri de folosinţă îndelungată.
Cererea şi oferta de credite sunt influenţate de rata dobânzii.

Oferta de credite este corelată pozitiv cu rata dobânzii, deoarece
băncile atrag mai multe depozite la rate mai înalte ale dobânzilor.
Cererea de credite este corelată negativ cu rata dobânzii deoarece
atunci când ratele dobânzii sunt mai mari, clienţii sunt tentaţi să se împru-
mute mai puţin. La rate mai scăzute ale dobânzilor, clienţii sunt tentaţi să se
împrumute mai mult.
Cererea şi oferta de credite influenţează rata dobânzii.

În perioadele de avânt economic, cererea de credite creşte şi deter-
mină sporirea ratei dobânzii. În aceast ă perioadă creşte şi oferta de credite
chiar dacă într-o măsură mai mică, deoarece riscurile creditorilor sunt mai
mici, ceea ce determină scăderea ratei dobânzii. În condiţiile influenţelor
contradictorii, rata dobânzii va fi influenţată de factorul cel mai puternic.
În perioadele de recesiune, oferta de credite este mai mare în raport
cu cererea de credite în scădere, determinată de reducerea activităţii econo-
mice, ceea ce conduce la scăderea ratei dobânzii. Creşterea riscurilor
creditorilor determină sporirea ratei dobânzii. Rata dobânzii va cre şte sau
va scădea sub influenţa factorilor mai puternici.
Rata profitului trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii pentru a
determina agenţii economici să solicite credite. În situaţie inversă, întreprin-
zătorii nu vor angaja credite, deoarece activitatea lor ar deveni nerentabilă;
ei ar trebui să consume întregul profit şi chiar mai mult pentru a plăti do-
bânda.
Riscurile la care se expun creditorii influenţează nivelul ratei
dobânzii. Cu cât riscurile sunt mai mari, cu atât nivelul rat ei dobânzii este
mai ridicat şi invers.
Inflaţia, de regulă, determină majorarea ratei dobânzii pentru a se
compensa reducerea puterii de cumpărare a banilor. Ea poate duce şi la
sporirea ofertei de credite ceea ce duce la scăderea ratei dobânzii. Creditorii
urmăresc să acorde împrumuturi la o dobând ă nominală care să acopere
inflaţia anticipată.
Politica guvernului poate determina creşterea sau scăderea ratei
dobânzii. Sensul evoluţiei este în funcţie de influenţa acţiunilor statului
asupra cererii sau ofertei de monedă. În cazul în care bugetul de stat este
deficitar, iar statul finanţează deficitul prin împrumut public, creşte cererea
de credite, ceea ce conduce la sporirea ratei dobân zii. Dacă deficitul bugetar
119
este finanţat prin crearea de monedă, sporeşte oferta de credite, ceea ce
determină scăderea ratei dobânzii.
Dacă pe piaţa monetară se manifestă factori care acţionează în direcţia
creşterii ratei dobânzii statul poate stabili un plafon maxim al ratei dobânzii.
Efectele pot fi contradictorii. Cererea de credite creşte, oferta de credite se
reduce şi unii solicitanţi de credite nu vor putea intra în posesia creditelor în
condiţiile unui plafon al ratei dobânzii.
Creşterea ratei dobânzii este determinată şi de factori precum:
-sporirea costurilor serviciilor bancare;
-aplicarea pe scară largă a invenţiilor şi inovaţiilor;
-apariţia unor nevoi noi economice care stimulează interesul agentului
întreprinzător pentru investiţii.
În direcţia scăderii ratei dobânzii acţionează factori precum:
-restrângerea inven ţiilor şi inovaţiilor din economie;
-creşterea gradului de autofinanţare;.
Factorii care influenţează nivelul ratei dobânzii ac ţionează concomi-
tent; evoluţia concretă a ratei dobânzii depinde de ponderea factorilor care au o
intensitate mai mare de acţiune.
9.7. Renta
În gândirea contemporan ă, renta reprezintă venitul ce se cuvine unei

persoane posesoare a unui bun economic, cu calităţi deosebite folosite în
activitatea economică. Dacă bunul respectiv este folosit în activitatea econo-
mică de către proprietar, renta este însuşită în mod direct de acesta. Dacă bunul
economic este dat pentru folosinţă temporară, renta va fi însuşită indirect, prin
actul contractual. Pentru persoana care foloseşte bunul economic aflat în
proprietatea altei persoane, renta reprezintă suma de bani plătită pentru folosirea
unui factor de producţie sau a unui bun economic cu calităţi deosebite, care
aparţin altei persoane.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii:
- bunul să fie limitat cantitativ;
- să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumită
perioadă de timp;
- oferta bunului trebuie să fie inelastică (limitată), în raport cu
cererea.
Pentru proprietarul bunului respectiv, renta constituie un venit, o recom-
pensă pentru transferarea temporară a dreptului de folosinţă a acestuia.
Renta îmbracă diferite forme: renta funciară, renta minieră, renta din
construcţii, renta de raritate, renta de transfer.
Principala formă de rentă este renta funciară sau renta pământului, care
se formează în agricultură şi silvicultură.
Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de arendaş proprietarului
funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole, a căror
cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică datorită caracterului
limitat al pământului, principalul factor de producţie din agricultură. Ea este
egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi costul de
producţie plus profitul normal al arendaşului.
120
Renta funciară îmbracă următoarele forme:
renta funciară absolută, care reprezintă suma încasată de
proprietarul funciar de la arendaş drept chirie pentru terenul arendat,
indiferent de calitatea şi poziţia acestuia;
renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor
de fertilitate sau de poziţie faţă de centrele de aprovizionare, desfacere şi
căile de comunicaţie ale terenurilor cultivate precum şi pe baza
diferenţelor de eficienţa ce pot să apară între investiţiile de capital ce se
fac în producţia agricolă.
1. Ce este salariul?
Răspuns: Salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit. În ţările
dezvoltate economic, salariaţii reprezintă 65%-95% din populaţia ocupată.
În viaţa de toate zilele salariul se poate numi diferit: soldă (care
revine cadrelor militare), onorariu (care revine avocaţilor pentru serviciul
prestat clienţilor), leafă (pentru angajaţi) etc.
Salariul este venitul posesorului forţei de muncă obţinut datorită
folosirii acesteia de către cei care deţin şi ceilalţi factori de producţie, natura
şi capitalul. El este obţinut după ce munca s-a consumat pentru producerea
bunurilor economice. Pentru cel care utilizează munca, salariul este un
element al costului de producţie care se recuperează prin vânzarea bunurilor
economice.
Salariul se stabileşte pe baza unui consens în urma negocierii între
cel ce are nevoie de factorul muncă şi posesorul muncii, în contextul general
al raportului cerere-ofertă de muncă şi în condiţiile prevăzute de contractul
colectiv de muncă.
2. Care sunt principalele tipuri de salariu?

Răspuns:
În funcţie de motivul pentru care este primit, salariul poate fi
personal, colectiv şi social.
Salariul personal (nominal) este venitul încasat de fiecare salariat
pentru munca depusă într-o activitate.
Salariul colectiv reprezintă veniturile primite de toţi salariaţii unei
firme pentru calitatea de angajat şi pot îmbrăca forma unor premii, a unor
resurse (bunuri) disponibile.
Salariul social reprezintă veniturile suplimentare de care beneficiază
salariaţii sau alte categorii de persoane care au fost accidentaţi, s-au îmbol-
năvit, sunt în şomaj etc. Sursele salariului social sunt veniturile bugetare.
În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat, salariul nomi-
nal poate fi brut sau net.
Salariul brut este suma totală cuvenită salariatului. Salariul net este
suma de bani efectiv încasată după scăderea din salariu a unor elemente cum
sunt: impozitul pentru salariu, contribuţia pentru şomaj, pentru pensie etc.
3. Ce este profitul şi care sunt destinaţiile lui?

Răspuns: Profitul este venitul obţinut de proprietarul factorului de producţie
capital prin care se recompensează participarea la producerea bunurilor
economice. El este un câ ştig ce poate fi realizat din orice activitate de către
cel ce deţine factorul de producţie capital.
121
Profitul reprezintă o parte a valorii unei producţii determinate de
bunuri economice care excede cheltuielilor ocazionate de respectiva
producţie. El este scopul principal pentru care se investeşte capitalul într-un
domeniu de activitate.
Profitul este un indicator calitativ care reflectă nivelul de
performanţă al unei activităţi. Mărimea şi dinamica lui condiţionează
perspectivele economico-sociale ale unei firme.
Profitul îndeplineşte mai multe funcţii:
1. Orientează deplasarea resurselor economice spre activităţile şi domeniile

profitabile.
Dacă se speră că într-o activitate se poate obţine un profit convenabil,
forţa de muncă şi capitalul se deplasează către respectiva activitate. Manifestarea
cererii de bunuri într-un domeniu în care pot fi produse în condiţii profitabile stă
la baza deciziilor de înfiinţare de firme şi de extindere a celor existente.
2. Sursă principală de autofinanţare

O parte a profitului obţinut de o firmă este folosit pentru finanţarea
investiţiilor făcute de firmă. Obţinerea unui profit mai mare permite firmelor să
finanţeze un volum mai mare din resurse proprii.
3. Mijloc de stimulare economică

O altă parte a profitului este destinată acordării unor prime angajaţilor şi
finanţării unor investiţii social-culturale.
4. Mijloc de control al eficienţei cu care se desfăşoară activitatea la nivelul firmei.

Profitul reflectă eficienţa activităţii, fiind indicatorul principal avut în
vedere la elaborarea politicilor şi strategiilor economice. Mărimea şi dinamica
profitului reflectă eficacitatea muncii diferitelor categorii de per-sonal precum şi
nivelul dotării tehnice a firmei.
5. Sursă de venituri bugetare

Profitul este un venit impozabil, pe seama lui formându-se o parte din
veniturile bugetare prin care se asigură desfăşurarea unor activităţi utile din
societate (sănătatea, învăţământul, justi ţia, politica etc.)

1.Care este diferenţa dintre profitul contabil şi profitul economic?
2.Ce este rata dobânzii?
3.Care sunt elementele componente ale ratei dobânzii ?
4.Care sunt principalii factori care influenţează rata dobânzii?
5.Ce este renta ? Care sunt principalele tipuri de rentă?
9.10. Bibliografie:

122
Editura Bucura Mond, Bucureşti,
1997.
3. CIUCURDUMITRU, Microeconomieconcurenţială,
BUCUR ION 1993.
8. FUDULU PAUL Microeconomia.Postiniţialşi
9. GILBERT ABRAHAM Economie politică, Editura Huma-
FROIS nitas, Bucureşti, 1994.
10. GOGONEAŢĂ CONST. Economie politică. Teorie micro şi
GOGONEAŢĂ AURA macroeconomică. Politici economi-
ce, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995.
11. LAZĂR COSTINEL, Teorie economică generală, Editura
GORINCU GHE., Economică, Bucureşti, 1993.
ENACHE LIANA
12. LIPSEI RICHARD, Economie pozitivă, Editura Econo-
CHRYSTAL K. ALEC mică, Bucureşti, 1996.
13. PRAHOVEANU EUGEN Economie politică – fundamente de
teorie economică, Editura Eficient,
Bucureşti, 1996.
123
PIAŢA ŞI CONCURENŢA
Introducere:
Iniţial termenul de piaţă desemna un loc fizic unde produsele erau
cumpărate şi vândute. În prezent, definirea pieţei nu necesită precizarea
locului sau momentului în care are loc o tranzacţie; vânzătorii pot să vândă
mărfurile înainte fără să-i întâlnească fizic pe cumpărători, iar mărfurile pot
fi vândute înainte de a fi produse (de exemplu, grâul din recolta viitoare se
poate vinde la termen).
Piaţa exprimă un sistem complex de relaţii economice care se desfă-
şoară într-un anumit spaţiu, în cadrul căruia se formează preţurile şi au loc
acte de vânzare-cumpărare. Pe piaţă se întâlnesc purtătorii cererii şi ofertei
de bunuri economice şi funcţionează instituţii care au atribuţii specifice.
Obiective:
Cunoaşterea diferitelor categorii de pieţe şi reliefarea unor instru-
mente economice ale concurenţei.

10.1. Conceptul de piaţă………………………………………………124
10.2. Concurenţa. Globalizarea producţiei şi concurenţei…….………125
10.3. Piaţa cu concurenţă perfectă…………………………………….127
10.4. Piaţa cu concurenţă imperfectă……………………………….…128
10.5. Teste de autoevaluare ............................................................................. 132
10.6. Lucrări de verificare ............................................................................... 133
10.7. Bibliografie............................................................................................... .133
10.1. Conceptul de piaţă
Iniţial termenul de piaţă desemna un loc fizic unde produsele erau

cumpărate şi vândute. În prezent, definirea pieţei nu necesită precizarea
locului sau momentului în care are loc o tranzacţie; vânzătorii pot să vândă
mărfurile înainte fără să-i întâlnească fizic pe cumpărători, iar mărfurile pot
fi vândute înainte de a fi produse (de exemplu, grâul din recolta viitoare se
poate vinde la termen).
Piaţa exprimă un sistem complex de relaţii economice care se desfă-
şoară într-un anumit spaţiu, în cadrul căruia se formează preţurile şi au loc
acte de vânzare-cumpărare. Pe piaţă se întâlnesc purtătorii cererii şi ofertei
de bunuri economice şi funcţionează instituţii care au atribuţii specifice.
Într-o economie modernă piaţa îndeplineşte un rol important.
124
1. Ea înlesneşte confruntarea purtătorilor cererii şi ofertei de bunuri
economice, evidenţiind concordanţa sau neconcordanţa care există la
un moment dat între cerere şi ofertă, între producţie şi consum.
2. Piaţa orientează alocarea eficientă a resurselor umane, materiale şi
financiare pe domenii de activitate. Astfel, în funcţie de dimensiunile
şi structura cererii care se manifestă pe piaţă, agenţii economici iau
decizia de realizare şi de creştere a producţiei de diverse bunuri
cerute de piaţă.
3. Piaţa contribuie la asigurarea echilibrului dintre producţie şi consum.
Ea oferă agenţilor economici informaţii privind tendinţa preţurilor,
evoluţia raportului cerere-ofertă etc.
Adâncirea diviziunii sociale a muncii a determinat şi apariţia şi dezvol-
tarea mai multor forme de piaţă.
1. În funcţie de forma fizică a produsului marfă care face obiectul
schimbului, distingem pieţe specifice unor produse cum sunt:
piaţa cafelei;
piaţa oţelului;
piaţa cimentului etc.
Între pieţele diferitelor produse există relaţii de intercondiţionare
determinate de caracterul substituibil şi complementar al unor produse şi de
faptul că pentru achiziţionarea diverselor produse are loc o împărţire a
veniturilor disponibile.
2. În funcţie de conţinutul relaţiilor economice generate de tranzacţio-
narea bunurilor, distingem:
piaţa mărfurilor;
piaţa serviciilor;
piaţa monetară;
piaţa financiară;
piaţa valutară;
piaţa muncii etc.
3. În funcţie de întinderea spaţiului geografic în care se desfăşoară
schimburile, distingem:
piaţa locală;
piaţa naţională;
piaţa regională;
piaţa mondială.
10.2. Concurenţa. Globalizarea producţiei şi concurenţei
Un rol principal în realizarea progresului economico-social revine

concurenţei într-o economie de piaţă liberă.
Mecanismul economic de piaţă este concurenţial, prin intermediul lui
confruntându-se producători (vânzători) şi cumpărători (consumatori), dar şi
producătorii între ei şi consumatorii între ei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific subiecţilor econo-
mici care urmăresc să obţină recompense economice superioare. Astfel, între
125
agenţii economici producători (vânzători), are loc o confruntare pentru a
atrage cumpărătorii de partea lor, a spori volumul afacerilor şi al
profiturilor.
Între consumatori (cumpărători) are loc o confruntare specifică, fie-
care urmărind satisfacerea nevoilor cu bunuri procurate la preţuri cât mai
mici. Concurenţa se duce cu instrumente economice şi intereconomice.
Printre instrumentele economice ale concurenţei se află:
- reducerea costurilor cu care sunt produse bunurile în raport cu
costurile concurenţilor direcţi;
- reducerea temporară a preţurilor pentru a atrage clienţii şi apoi
creşterea preţurilor pentru a obţine profituri mai mari;
- crearea unor condiţii atractive pentru clienţi, cum sunt asigurarea
unor serviceuri la bunurile de folosinţă îndelungată, vânzarea în
rate etc.
Printre instrumentele extraeconomice se află:
- efectuarea unor presiuni morale sau politice asupra firmelor
concurente;
- furtul secretelor de fabricaţie şi bancare;
- crearea unor situaţii artificiale pe piaţă şi obţinerea unor câştiguri
de pe urma lor.
Concurenţa are avantaje multiple cum sunt:
- determină ridicarea eficienţei activităţii economice;
- încurajează realizarea inovaţiilor care pot reduce costurile pe
termen lung;
- măresc posibilităţile consumatorilor de a beneficia de diverse
bunuri de calitate superioară;
- oferă posibilităţi firmelor competitive şi lucrătorilor mai buni de a
obţine venituri mai mari.
Concurenţa înseamnă comportamentul subiecţilor economici în
concordanţă cu interesele lor de a produce, vinde sau cumpăra în condiţiile
pe care ei le cred cele mai favorizante.
Din punct de vedere al respectării regulilor care reglementează
relaţiile dintre agenţii economici, concurenţa poate fi loială şi neloială.
Concurenţa loială presupune respectarea regulilor stabilite în mod
democratic. Ea se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către
subiecţii economici a instrumentelor de concurenţă, prin acces liber pe piaţă
şi la sursele de informaţii.
Concurenţa neloială se manifestă în condiţiile nerespectării regulilor
de concurenţă. Ea se caracterizează prin sporirea artificială a competitivităţii
produselor, prin acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, prin folosi-
rea unor mijloace extraeconomice de pătrundere pe piaţă etc.
Prin lege sunt interzise acţiunile care îngrădesc sau reduc concuren-
ţa. Subiecţii economici au libertatea de a acţiona conform propriilor
interese, fără a restrânge libertatea de acţiune a altora.
Economiile contemporane se caracterizează prin existenţa unor
diferenţe mari şi foarte mari între agenţii economici. Puterea de presiune a
unora este atât de mare încât pot strivi o mare parte din adversari . Din acest
motiv s-au elaborat reglementări şi legi care să protejeze pe agenţii
economici de dimensiuni mai mici de acţiunile de dominare din partea
trusturilor, concernelor.
126
În ultimele decenii a avut loc o globalizare a concurenţei economice.
Această trăsătură a economiei mondiale a fost determinată de progresele
înregistrate în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor.
Revoluţia din domeniul comunicaţiilor din ultimele decenii ale seco-
lului XX a schimbat decisiv modul de iniţiere şi derulare a afacerilor. În
urmă cu 100 de ani pentru a se comunica între diferite părţi ale globului erau
necesare perioade mari de timp, în unele cazuri chiar luni.
Revoluţia comunicaţiilor a avut o contribuţie majoră la globalizarea
producţiei şi concurenţei. Ea a permis corporaţiilor transnaţionale să-şi
descentralizeze procesele de producţie. Aceste mari companii realizează
unele produse în ţările unde costurile sunt mai mici, pentru ca în final
piesele componente sunt asamblate într-o unitate dintr-o anumită ţară, unde
este “fabricat” bunul economic.
Globalizarea producţiei a creat locuri de muncă şi a oferit salarii mai
mari lucrătorilor din ţările mai puţin dezvoltate, accentuând competi ţia
dintre ofertanţii factorului muncă.
Revoluţia telecomunicaţiilor a determinat globalizarea concurenţei
economice, pieţele naţionale nemaiputând fi protejate prin costurile mari ale
transporturilor sau prin blocarea accesului firmelor străine. Globalizarea
concurenţei este avantajoasă pentru consumatori care au posibilitatea de a
alege dintr-o gamă variată de bunuri de calitate. Firmele autohtone se con-
fruntă cu agenţi economici care provin din toate colţurile lumii, pentru a
supravieţui fiind nevoiţi să-şi ridice eficienţa economică şi să se adapteze
rapid la cerinţele pieţei.
O mare parte a comerţului internaţional se derulează prin intermediul
corporaţiilor transnaţionale. Acestea restrâng politicile economice na
ţionale. În cazul unei politici naţionale austere, care reduc profitabilitatea,
firmele transnaţionale pot părăsi ţara respectivă, iar politicile naţionale
generoase care asigură profitabilitate ridicată, atrag societăţile
transnaţionale.
10.3. Piaţa cu concurenţă perfectă
Concurenţa reprezintă rivalitatea dintre subiecţii economici dusă

prin intermediul unor mijloace economice, băneşti, publicitare etc. În funcţie
de tipurile de concurenţă distingem piaţă cu concurenţă perfectă şi piaţă cu
concurenţă imperfectă.
Piaţa cu concurenţă perfectă se caracterizează prin derularea
operaţiunilor de vânzare-cumpărare între subiecţii economici într-un mod
absolut liber, fără acţiunea vreunui factor restrictiv, endogen sau exogen.
Acest model de piaţă are 5 caracteristici principale:

1. Atomicitatea pieţei constă în existenţa unui număr mare de subiecţi
economici, vânzători şi cumpărători, nici unul dintre ei neavând o
putere care să permită să influenţeze preţul pieţei. Atât cererea cât şi
oferta individuală sunt perfect elastice, fiecare producător putându-
şi vinde întreaga producţie la preţul pieţei. Acestea se află la nivelul
cel mai înalt acceptat de cumpărători.
2. Omogenitatea produselor constă în producerea şi vânzarea unor bu-
nuri cu o anumită utilitate pe care cumpărătorii le consideră identice.
127
Cumpărătorii nu au motive să prefere să cumpere produsul fabricat
de o anumită firmă.
3. Transparenţa pieţelor constă în posibilitatea subiecţilor economici
de a obţine informaţii complete, reale şi gratuite privind piaţa unui
bun.
4. Intrarea liberă pe piaţă exprimă absenţa obstacolelor la intrarea sau
ieşirea de pe o piaţă. Mişcarea unui agent economic se face pe baza
criteriilor economice, firma producătoare intră pe piaţă când preţul
de vânzare e mai mare decât costul unitar şi “iese” de pe piaţă când
preţul este mai mic decât costul unitar.
5. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie semnifică posibilitatea
factorilor de producţie de a se deplasa de pe piaţa unui produs pe alta
în mod liber şi nelimitat.
Într-o piaţă cu concurenţă perfectă nici o firmă nu poate influenţa
preţul pieţei şi toate produsele cu aceeaşi utilitate se vând la acela şi preţ.
Firmele îşi maximizează profitul pe termen scurt atunci când produc la
nivelul la care costul marginal este egal cu venitul marginal şi cu preţul
unitar. Pe termen lung, condiţia de maximizare a profitului este egalitatea
dintre costul marginal, costul unitar minim şi preţul unitar.
Piaţa cu concurenţă perfectă are o existenţă teoretică. Dacă unei pie-
ţe îi lipseşte cel puţin una din cele cinci trăsături: atomicitatea, omogenitatea
produselor, transparenţa pieţei, intrarea şi ieşirea liberă şi mobilitatea pieţei,
ea este o piaţă cu concurenţă imperfectă.
10.4. Piaţa cu concurenţă imperfectă
Piaţa cu concurenţă imperfectă se caracterizează prin posibilitatea

subiecţilor economici de a influenţa preţul pieţei. Ea îmbracă mai multe
forme:
a. piaţa cu concurenţă de monopol;
b. piaţa cu concurenţă monopolistică;
c. piaţa oligopolistică;
d. piaţa cu concurenţă monopsonică.
a. Monopolul este o formă de piaţă în care o singură firmă oferă

bunul cu care se satisface cererea pieţei. În situaţia în care pe piaţă ar exista
un singur producător şi un singur cumpărător, forma de piaţă este mo-
nopson.
Monopolul pur se află la extrema opusă faţă de concurenţa perfectă.
Denumirea de monopol provine de la cuvintele greceşti „mon” (singur) şi
„polum” (vânzător). Monopolurile pot fi particulare sau publice.
Monopolul oferă pe piaţă un produs care se vinde la un preţ controlat
de monopolist. Acesta nu poate stabili preţul la un nivel cât ar dori de mare
deoarece ar dispărea cererea; pentru sporirea vânzărilor preţul trebuie redus.
Monopolistul poate controla preţul produsului dacă nu există substi-
tuenţi satisfăcători pentru bunul respectiv şi dacă blochează intrarea
concurenţilor pe piaţă.
Cele mai frecvente bariere în calea intrării altor firme pe piaţă sunt:
128
-costul intrării;
-controlul surselor principale de materii prime;
-protejarea prin lege a invenţiilor, inovaţiilor;
-tehnologiile de producere a unui bun.
Costul intrării pe o piaţă este un obstacol greu de depăşit datorită
cheltuielilor mari pe care le implică. Astfel de cheltuieli sunt necesare pen-
tru a realiza produsul, a forma o imagine favorabilă produsului, a constitui
reţeaua de distribuţie. Aceste cheltuieli pot face intrarea neprofitabilă.
Monopolul controlează materiile prime importante folosite pentru
producerea materiilor prime, ceea ce poate îngreuna accesul altor agenţi
economici la ele.
Protejarea prin lege a invenţiilor şi inovaţiilor previne intrarea altor
producători pe piaţă, deoarece doar deţinătorul unui patent poate produce un
anumit produs o anumită perioadă de timp.
Tehnologiile folosite pentru producerea bunurilor permit firmelor
mari să producă bunuri cu costuri unitare mai reduse faţă de firmele mici.
Ele pot obţine economii de scară care constituie o cauză majoră a apariţiei
monopolurilor naturale. Acestea apar atunci când datorită tehnologiei
curente folosite într-o ramură economică, cererea nu permite ca mai mult de
o firmă să-şi acopere costurile din vânzarea bunurilor.
Existenţa barierelor de intrare asigură monopoliştilor profituri im-
portante şi pe termen lung, dar nu-i stimulează să facă investiţii. Mărimea
profitului poate determina alţi agenţi economici să realizeze un produs nou
cu aceeaşi utilitate ca produsul firmei monopoliste sau să realizeze acelaşi
produs doar cu costuri mai mici, prin descoperirea unei noi tehnologii.
Procesul de creare a unui produs nou care pătrunde pe o piaţă şi îl
înlocuieşte pe cel vechi este numit de Joseph Schumpeter “distrugere creati-
vă”. Marele economist a apreciat că existenţa profitului de monopol este un
stimulent major pentru creşterea şi progresul economic, deoarece determină
pe unii agenţi economici să sporească cheltuielile pentru invenţii şi inovaţii
pentru a crea şi dezvolta un produs nou.
Nivelul optim al producţiei unei firme monopoliste presupune

respectarea următoarelor principii:
-pe termen scurt, venitul marginal trebuie să fie egal cu costul margi-
nal, dar preţul unitar trebuie să fie mai mare sau egal cu costul
variabil mediu;
-pe termen lung, venitul marginal să fie egal cu costul marginal, dar
preţul unitar trebuie să fie mai mare decât costul unitar.
Monopolul există şi atunci când într-o ramur ă economică sunt mai
multe firme care cooperează între ele şi se comportă ca un agent economic
unic pentru a-şi menţine profiturile reunite.
Cartelurile se confruntă cu două probleme caracteristice:
-determinarea firmelor componente să urmeze comportamentul care va
conduce la maximizarea profiturilor reunite ale ramurii economice;
-prevenirea intrării pe piaţă a noi firme pentru a preveni diminuarea
profiturilor reunite.
Managerii unui cartel doresc ca producţia să se situeze la nivelul la
care se maximizează profitul. Această sarcină nu este îndeplinită atunci când
129
agenţii economici individuali fie nu intră în cartel, fie intră, dar nu respectă
cotele de producţie.
Dacă un singur agent economic nu reduce producţia, în timp ce cei-
lalţi şi-o reduc, preţul pieţei poate fi menţinut la un nivel cu puţin mai mic
decât cel fixat de cartel. Dac ă toţi agenţii economici nu-şi reduc producţia,
oferta mărită va determina scăderea preţului pieţei şi va diminua profitul
ramurii economice până la anularea acestuia.
Agenţii economici individuali sunt tentaţi să nu respecte cotele de
producţie între interesele lor şi interesele cartelului existând un conflict.
Dacă majoritatea agenţilor economici individuali respectă cotele de
producţie, ei obţin un profit mai mare decât în situa ţia în care s-ar concura
liber între ei.
Agentul economic care nu a intrat în cartel sau ar intra şi ar trişa va
obţine un profit mai mare. Dacă toţi agenţii economici ar concura între ei şi
nu ar forma un cartel, profiturile lor ar fi mult mai mici.
Pentru menţinerea profiturilor pe termen lung, cartelurile împiedică

intrarea pe piaţă a noii firme, pe căi cum sunt:
- controlarea acordării autorizaţiilor de funcţionare, astfel încât
num ărul acestora să fie menţinut restrâns;
- practicarea unui sistem de cote stabilite pe cale legală de către
guvern, care sunt atribuite între producătorii existenţi. Deoarece
nici un agent economic nu poate produce fără cote, nu se poate
intra în ramura economică respectivă de activitate.
b. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă o formă reală de

piaţă care se află între piaţa cu concurenţă perfectă şi monopol. Această
formă de piaţă are anumite trăsături fundamentale.
O primă trăsătură a pieţei cu concurenţă monopolistică este diferen-
ţierea produselor. Fiecare agent economic produce bunuri diferenţiate care
au o cerere elastică deoarece sunt substituenţi ai produsului realizat de alte
firme.
O a doua trăsătură a pieţei cu concurenţă monopolistică este atomici-
tatea cererii şi ofertei, ceea ce înseamnă existenţa unui număr mare de
consumatori şi de producători. Ramura economică este formată dintr-un
număr mare de producători care concură între ei.
Producătorii stabilesc preţul de vânzare pe baza costului lor unitar,
iar volumul producţiei pe baza cererii existente pentru produsele lor. Ei nu
iau în considerare interdependenţa dintre propriile decizii şi cele ale firmelor
similare.
O altă trăsătură a pieţei cu concurenţă monopolistică este libertatea
intrării şi ieşirii în şi din ramura economică de activitate. Fiind firme de
dimensiuni mici, resursele băneşti necesare unor noi firme care doresc să
investească într-o ramură economică monopolistică, nu reprezintă un obsta-
col mare de intrare. Atunci când o firmă nouă intră într-o ramură
economică, ea atrage clienţi de la toate firmele existente.
Nivelul optim al producţiei unei firme care acţionează pe o piaţă cu
concurenţă monopolistică este cel la care se realizează:
130
-pe termen scurt, egalitatea dintre costul marginal şi venitul
marginal, iar preţul de vânzare unitar trebuie să fie mai mare sau
egal cu costul unitar
-pe termen lung, egalităţile dintre costul marginal, venitul marginal
şi costul unitar.
c. Oligopolul este forma de piaţă specifică majorităţii ramurilor

economice importante din ţările dezvoltate. Aceste ramuri economice sunt
formate din câteva firme care produc şi vând produse diferenţiate.
Un oligopol este forma de piaţă în care câteva firme concurente
produc cea mai mare parte a producţiei unei ramuri economice. Firmele
oligopolistice produc atât bunuri omogene (petrol, oţel, minerale), cât şi
produse diferenţiate, cum sunt bunurile de consum sau de folosinţă
îndelungată.
Între firmele oligopolistice se manifestă o rivalitate accentuată,
cererea fiecărei firme fiind mai mică decât cererea pieţei. Ele ţin cont, atunci
când iau decizii, de posibilitatea rivalilor de a reacţiona.
Astfel de decizii privesc:
- nivelul producţiei;
- amplasarea teritorială a unităţilor de producţie şi comercializare;
- structura producţiei etc.
Oligopolul există şi atunci când într-o ramură economică există în afară
de cele câteva firme oligopolistice şi un număr mare de mici producători,
dar producţia ramurii este dominată de cei câţiva mari.
Cauzele realizării producţiei unei ramuri economice în câteva firme
sunt diverse.
1. Obţinerea economiilor de scară este una dintre cauze. Organiza-
rea producţiei pe baza diviziunii muncii necesită existenţa unei cereri mari,
cum este cea corespunzătoare unei ramuri economice. Dacă pe piaţa unui
produs s-ar vinde câteva produse zilnic, nu s-ar justifica organizarea produc-
ţiei pe baza diviziunii sociale a muncii.
2. O altă cauză a existenţei unui număr redus de firme într-o ramură

economică constă în costurile ridicate cu care sunt realizate şi îmbunătăţite
multe produse diferenţiate. Unele dintre aceste produse trebuiesc înlocuite în
doar câţiva ani cu variante superioare ale produsului de bază. Realizarea
unei variante îmbunătăţite a unui produs se face cu costuri mari care trebu-
iesc acoperite din încasările firmei. Cu cât încas ările sunt mai mari cu atât
cheltuielile unitare cu dezvoltarea vor fi mai mici. Firmele oligopoliste
dispun de avantaje comparative în raport cu firmele mai mici şi pot produce
bunuri de înaltă tehnicitate.
3. Realizarea producţiei unei ramuri economice în câteva firme

oligopolistice este cauzat şi de volumul mare de resurse băneşti necesar
cuceririi de noi pieţe. Intrarea pe o piaţă este costisitoare deoarece virtualii
clienţi cumpără produsul după ce conştientizează calităţile produsului.
Costurile de intrare pe o piaţă sunt mai mari atunci când volumul producţiei
realizate este mic.
131
Altă cauză a existenţei unui număr redus de firme constă în dezvol-
tarea concentrării şi centralizării capitalului. Astfel, firmele se dezvoltă
prin acapararea firmelor concurente, prin asociere cu ele sau chiar prin
falimentarea lor.
În ramurile economice oligopolistice preţurile sunt de obicei admi-
nistrate. O firmă oligopolistică, deţinând o mare parte din oferta unei ramuri
economice, influenţează preţul pieţei. Dacă există produse substituibile,
această posibilitate este eliminată. Firma oligopolistică preferă să vândă
produsul la preţul concurenţilor, mai ales în cazul produselor omogene.
Unele diferenţe de preţ pot apărea la produsele de lux, cum ar fi modele
speciale de automobile.
Şi în cazul firmei oligopolistice, nivelul cel mai profitabil al produc-
ţiei este acela la care venitul marginal este egal cu costul marginal. Dacă
preţul de vânzare unitar este mai mare decât costul unitar, firma obţine un
profit supranormal.
1. Ce este piaţa şi care este rolul îndeplinit de ea?

Răspuns: Piaţa exprimă un sistem complex de relaţii economice care se
desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul căruia se formează preţurile şi au
loc acte de vânzare-cumpărare. Pe piaţă se întâlnesc purtătorii cererii şi
ofertei de bunuri economice şi funcţionează instituţii care au atribuţii speci-
fice.
Într-o economie modernă piaţa îndeplineşte un rol important. Ea
înlesneşte confruntarea purtătorilor cererii şi ofertei de bunuri economice,
evidenţiind concordanţa sau neconcordanţa care există la un moment dat
între cerere şi ofertă, între producţie şi consum.
Piaţa orientează alocarea eficientă a resurselor umane, materiale şi
financiare pe domenii de activitate. Astfel, în funcţie de dimensiunile şi
structura cererii care se manifestă pe piaţă, agenţii economici iau decizia de
realizare şi de creştere a producţiei de diverse bunuri cerute de piaţă.
Piaţa contribuie la asigurarea echilibrului dintre producţie şi consum.
Ea oferă agenţilor economici informaţii privind tendinţa preţurilor, evoluţia
raportului cerere-ofertă etc.
2. Ce reprezintă concurenţa?
Răspuns: Un rol principal în realizarea progresului economico-social
revine concurenţei într-o economie de piaţă liberă.
Mecanismul economic de piaţă este concurenţial, prin intermediul
lui confruntându-se producători (vânzători) şi cumpărători (consumatori),
dar şi producătorii între ei şi consumatorii între ei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific subiecţilor econo-
mici care urmăresc să obţină recompense economice superioare. Astfel,
între agenţii economici producători (vânzători), are loc o confruntare pentru
a atrage cumpărătorii de partea lor, a spori volumul afacerilor şi al
profiturilor.
132
Între consumatori (cumpărători) are loc o confruntare specifică, fie-
care urmărind satisfacerea nevoilor cu bunuri procurate la preţuri cât mai
mici
3. Care sunt principalele instrumente economice ale concurenţei?

Răspuns: Concurenţa se duce cu instrumente economice şi
intereconomice.
Printre instrumentele economice ale concurenţei se află:
-reducerea costurilor cu care sunt produse bunurile în raport cu costurile
concurenţilor direcţi;
-reducerea temporară a preţurilor pentru a atrage clienţii şi apoi creşterea
preţurilor pentru a obţine profituri mai mari;
-crearea unor condiţii atractive pentru clienţi, cum sunt asigurarea unor
serviceuri la bunurile de folosinţă îndelungată, vânzarea în rate etc.
Printre instrumentele extraeconomice se află:
-efectuarea unor presiuni morale sau politice asupra firmelor concurente;
-furtul secretelor de fabricaţie şi bancare;
-crearea unor situaţii artificiale pe piaţă şi obţinerea unor câştiguri de pe
urma lor.
Concurenţa are avantaje multiple cum sunt:
-determină ridicarea eficienţei activităţii economice;
-încurajează realizarea inovaţiilor care pot reduce costurile pe termen lung;
-măresc posibilităţile consumatorilor de a beneficia de diverse bunuri de
calitate superioară;
-oferă posibilităţi firmelor competitive şi lucrătorilor mai buni de a obţine
venituri mai mari.
Concurenţa înseamnă comportamentul subiecţilor economici în
concordanţă cu interesele lor de a produce, vinde sau cumpăra în condiţiile
pe care ei le cred cele mai favorizante.
1.Care sunt principalele forme ale pieţei cu concrenţă imperfectă?

2.Ce este monopolul?
3.Care sunt cele mai frecvente bariere ale intrării altor firme pe piaţa cu
concurenţă imperfectă?
4.Cu ce probleme caracteristice se confruntă cartelurile?
5.Cum pot împiedica intrarea pe piaţă a noi firme de către carteluri?
6.Care sunt trăsăturile pieţei cu concurenţă monopolistică?
7.Ce este oligopolul?
10.7. Bibliografie:

133
Editura Bucura Mond, Bucureşti,
1997.
3. CIUCUR DUMITRU, Microeconomieconcurenţială,
4. CREŢOIU GHE., Economie politică, Casa de editu-
CORNESCU VIOREL, răşi presă “ Şansa”SRL,
BUCUR ION Bucureşti, 1993.
Microstabilitate şi tranziţii, Editu-
ra Expert, Bucureşti, 1993.
6. DIDIER MICHEL Economia, regulile jocului, Editu-
ra Humanitas, Bucureşti, 1994.
7. DOBROTĂ NIŢĂ Economie politică, Editura Eco-
coordonator nomică, Bucureşti, 1995.
8. FUDULU PAUL Microeconomia. Postiniţial şi
9. GILBERT ABRAHAM Economie politică, Editura Hu-
FROIS manitas, Bucureşti, 1994.
10. GOGONEAŢĂ CONST. Economie politică. Teorie micro
GOGONEAŢĂ AURA şi macroeconomică. Politici eco-
nomice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
134

Economie I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE I

Economia politică este o știință care studiază sistemul activităţilor

Cuprins unitatea de învăţare 1:

Formarea ştiinţei economice a reprezentat un proces complex şi

Sintagma “economie politică” a fost lansată în 1615 de Antoine de

1.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică

Cunoaşterea ştiinţifică implică o înţelegere corectă a realităţii

1.4.Abordări pozitive şi normative în economie. Rolul economistului

Cercetarea activităţii economice urmăreşte un anumit scop care poate fi explicativ,

1.5. Teste de autoevaluare

1. Care sunt principalele curente mercantiliste?

1.6. Întrebări pentru lucrările de verificare:

1.Care sunt principalele şcoli de gândire în care s-au format şi

1. BREMOND J., GELEDON Dicţionar economic şi social, Editura

Cuprins unitatea de învăţare 2:

2.1. Raritatea resurselor economice. Costul de oportunitate

Punctul de pornire, impulsul activităţii economice îl constituie

a. Din punct de vedere al duratei folosirii lor, resursele naturale

2.2. Agenţii economici. Structura agenţilor economici

Economia unei ţări este o activitate complexă, caracterizată prin

c. Instituţiile publice oferă bunuri publice fără un contraserviciu.

Întreprinzătorul este o persoană fizică sau juridică ce iniţiază, indi-

1. Etapa de pregătire, în care se analizează calităţile şi slăbiciunile

2. Etapa de întocmire a formalităţilor, de creare a firmei în care

2.4. Fuzionări şi cumpărări de firme

Firma este o unitate în care se iau decizii legate de producerea şi

1. Răspuns: Care sunt principalele componente ale activităţii economi-

2.6. Întrebări pentru lucrările de verificare:

1. BREMOND J., GELEDON Dicţionar economic şi social, Editura

Cuprins unitatea de învăţare 3:

3.1. Trăsături fundamentale ale economiei de piaţă

Economia de piaţă contemporană este o formă modernă de organizare

Tabelul 1. Principiul avantajului absolut.

Se constată că dacă ambele persoane ar folosi jumătate din timpul lor

Tabelul 2. Principiul avantajului relativ.

Se constată că individul A este de 4 ori mai eficient la producţia de

3.2. “Noua economie”

În prezent, în economiile naţionale au loc fenomene strâns corelate,

3.3. Teste de autoevaluare

2. Care sunt caracteristicile generale ale economiei de piaţă?

3.4. Întrebari pentru lucrările de verificare

1. BREMOND J., Dicţionar economic şi social,

Cuprins unitatea de învăţare 4:

4.1. Cererea de bunuri economice

Agenţii economici şi indivizii obţin cea mai mare parte a bunurilor

Cererea poate fi descrisă grafic printr-o curbă numită curba cererii.

Principalii factori care influenţează cererea sunt: nevoia umană, pre-

c. Preţul celorlalte produse

e. Distribuţia venitului între indivizi influenţează structura cererii.

4.2. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii reflectă gradul în care cantitatea cerută se schimbă

a. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ reprezintă raportul dintre

Semnul elasticităţii este, în principiu, negativ. Deoarece între evolu-

4.3. Oferta de bunuri economice

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun care poate fi vân-

b. Preţul altor mărfuri

d. Preţurile factorilor de producţie

g. Previziunile privind evoluţia preţului

4.4. Elasticitatea ofertei

Ca şi cererea şi oferta are o elasticitate care poate fi în funcţie de preţ

4.5. Preţul de echilibru. Legile cererii şi ofertei

Pe orice piaţă acţionează două forţe principale, cererea şi oferta, prin

Cererea şi oferta satisfă-