MACROECONOMIE - Curs pentru studenţii anului I de la I.D.

Coordonator Lector univ. dr. Diana Andreea Mândricel

CUPRINS

Prefaţă - (Mândricel Diana) p. 2

CAPITOLUL I- Conceptul de macroeconomie (Mândricel Diana) p.3

CAPITOLUL II-Comportamentele economiei agregate (Mândricel Diana) p.11

CAPITOLUL III-Echilibrul şi dezechilibrul în context macroeconomic (Mândricel Diana) p. 22

CAPITOLUL IV-Venitul, consumul, economiile şi investiţiile (Mândricel Diana) p. 32

CAPITOLUL V-Creşterea economică şi dezvoltarea durabilă (Mândricel Diana) p. 46

CAPITOLUL VI-Piaţa muncii (Mândricel Diana) p. 57

CAPITOLUL VII- Piaţa monetară (Mândricel Diana) p. 69

CAPITOLUL VIII- Inflaţia. Politici antiinflaţioniste (Mândricel Diana) p. 76

CAPITOLUL IX –Şomajul fenomen multidimensional al economiei româneşti (Mândricel

Diana) p. 90

CAPITOLUL X-Piaţa informaţiei p. 105

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ SELECTIVĂ p. 115

1
Prefaţă

Motto: “Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există drum şi lasă o urmă”- R.W.
Emerson

Trecerea noastră spre un nou sistem de organizare economică bazat pe mecanismele

pieţei concurenţiale, nu poate fi înţeleasă şi realizată decât în cadrul unui efort intensiv, continu
şi susţinut în care trebuie coptată întreaga populaţie a ţării.

De aceea, în eleborarea acestui curs s-a avut în vedere ca printr-o prezentare graduală
succintă şi sintetică a problemelor de bază ale macroeconomiei să putem introduce studentul în
profilul “economistului modern”.

Acest lucru este necesar deoarece studiul îl ajută pe cursant să întrevadă pe lângă legile şi
realităţile obiective existente, modul în care deciziile firmelor şi managerilor lor, îmbinate
riguros cu politicile guvernamentale pot contribui la succesul economiei româneşti în ansamblu,
orientând-o spre eficienţă şi performanţă.

În componenţa sa lucrarea include următoarele capitole:

1. Conceptul de macroeconomie

2. Comportamentele economiei agregate

3. Echilibrul şi dezechilibrul în context macroeconomic

4. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile

5. Creşterea economică şi dezvoltarea durabilă

6. Piaţa muncii

7. Piaţa monetară

8. Şomajul

9. Inflaţia. Politici antiinflaţioniste

10. Piaţa informaţiei

Pentru însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de către studenţi, la sfârşitul fiecărei teme

abordate sunt înserate întrebări de verificare a noţiunilor sau aplicaţii practice, se prezintă unele
studii de caz sau probleme axate pe materialul studiat. În final se efectuează un scurt rezumat al
secţiunii prezentate, spre a se trage o concluzie referitoare şi edificatoare asupra temei parcurse.

Sperăm ca prin acest mic compendiu, am reuşit să oferim cititorilor un fundament şi o

viziune clară de ansamblu asupra agregatului economic naţional, privit atât în context propriu,

2
dar şi în cel european, orientându-l spre o percepţie corectă a noului sistem concurenţial de piaţă
globală şi spre o utilizare raţională, dar pertinentă a resurselor naţionale.

CAPITOLUL I: CONCEPTUL DE MACROECONOMIE

OBIECTIVE:

1.1. Circuitul economic de ansamblu

1.2. Interdependenţa dintre economia naţională şi macroeconomie

1.3. Componentele de bază ale economiei naţionale

1.4. Macroeconomia şi Guvernarea

1.1. Circuitul economic de ansamblu

În circuitul global al teoriei şi practicii economice, macroeconomia ocupă un loc de

primă importanţă întrucât studiază activitatea economică a unei ţări privită la scară naţională în
timp ce microeconomia caracterizează economia consumatorilor individuali şi a firmelor
individuale.

Astfel, la nivelul macroeconomic se realizează:” Agregarea cererii şi ofertei individuale

în cererea şi oferta globală a fluxurilor dintre agenţii economici în circuite sintetice care exprimă
veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final etc.”1

Termenul de macroeconomie provine de la cuvântul grecesc “makros” (mare) şi

reprezintă ceea ce rezultă din “ realitatea economiei naţionale a fiecarei ţări şi în acelaşi timp
este o parte a ştiinţei economice care studiază această realitate” 2 în condiţiile creşterii
interdependenţelor economice atât pe plan naţional dar şi pe plan internaţional. În acest context,
macroeconomia analizează agregarea reacţiilor individuale într-un ansamblu coerent de activităţi
economice ce se desfăşoară sub influenţa conjugată a unei multitudini de factori determinaţi.

Problemele de bază abordate la nivelul macroeconomic sunt:

1
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie.Manual universitar,Editura Economică,1999, p. 323.
2
Pociovălişteanu Diana-Mihaela, Teorie economică generală.Elemente de macroeconomie, Editura Universitaria
Craiova, 2008, p.1.

3
  asigurarea condiţiilor pentru realizarea unei alocări eficiente a resurselor şi corectarea
eşecului pieţelor concurenţiale;

 realizarea unei creşteri economice realiste bazată pe compatibilitatea criteriilor de

eficienţă economică, cu cele social-economice şi ecologice;

 relaţia dintre exigenţele echilibrului economic general şi dezechilibrele parţiale ce pot

apărea la scara unei economii, sub forma inflaţiei, şomajului ş.a;

 ciclitatea economiei în determinarea cauzelor care alternează fazele de expansiune cu

fazele de recesiune, precum şi deciziile anticiclice;

 integrarea macroeconomiei în cadrul economiei mondiale, în diferite organizaţii

economice şi pieţe internaţionale;

 planificarea şi prognoza liniilor directoare ale dezvoltării economico-sociale din

perspectivele resurselor naturale şi a progresului tehnico-ştiinţific, a globalizării
problemelor pe care le indică sporirea interdependenţelor dintre economiile naţionale;

 politicile de cercetare a eşecului, pieţelor concurenţiale şi de depăşire a dezechilibrelor

anormale în evoluţia pieţei economico-sociale;

 fundamentarea principalelor agregate economice şi studierea relaţiilor între ele pentru a

evidenţia regularităţi şi raporturi relative stabilite între ele ca de exemplu: între venit şi
investiţii, între venit şi consum.

Delimitarea problemelor macroeconomice enunţate mai sus reprezintă o modalitate utilă

de analiză şi interpretare a vieţii economice pornind de la individualitatea fenomenelor şi
proceselor economice, ajungându-se la integrarea lor în logica ansamblului economiei naţionale.

Macroeconomia permite astfel evaluarea forţelor principale şi a legilor care acţionează şi

interacţionează în interiorul economiei, oferind guvernelor bazele ştiinţifice ale acţiunilor
practice. Prin complexitatea ei organizatorică şi funcţională, macroeconomia reuşeşte să
elucideze pertinent o serie de probleme de importanţă capitală indicându-ne:

 cum poate fi mărit şi distribuit just venitul national al unei ţări;

 care sunt cauzele ciclurilor de afaceri şi ce remedii care să se propună pentru

eficientizarea lor;

 cum putem îmbunătăţi ocuparea forţei de muncă şi reducerea şomajului prin

administrarea cererii;

 cum putem controla inflaţia;

4
  care sunt modalităţile de reducere a ofertelor negative ale administrării cererii;

 cum putem acţiona asupra ofertei spre a îmbunătăţi efortul, productivitatea şi eficienţa;

 ce politici trebuie să adopte guvernul spre a îndeplini obiectivele propuse.

Prin aceste deziderate, macroeconomia se referă la agregarea reacţiei individuale a

agenţilor economici dintr-o ţară făcând uz de un complex de factori ce prestabilesc şi determină
funcţionalitatea optimă a economiei naţionale.

Trebuie să subliniem însă, că pe lîngă studiul efectelor pozitive ale participanţilor la

viaţa economică a ţării, macroeconomia analizează şi efectele negative generate de dezechilibrele
apărute pe piaţa bunurilor muncii, capitalului şi monetară ce se exteriorizează sub formă de
inflaţie, somaj, decalaj între venituri ş.a.

Printre conceptele de bază cu care se operează în macroeconomie se includ ca esenţiale:

cererea şi oferta agregată precum şi modelul realizării echilibrului pieţei naţionale.

1.2 Interdependenţa dintre economia naţională şi macroeconomie

Studiile întreprinse în prezent pe tărâmul economiei evidenţiază existenţa unei

interdependenţe majore între economia naţională a unei ţări şi macroeconomia ei.

Această legatură reciprocă apare tot mai pregnantă ( pe o anumită treaptă de dezvoltare
a societăţii) în masura în care progresul forţelor de producţie, diviziunea muncii şi relaţiile
externe au devenit cuatificabile, iar economia naţională participă tot mai intensiv prin nivelul
”macro” la schimburile internaţionale.

În acest context, economia naţională se caracterizează ca fiind un sistem organizat de

activităţi economico-sociale apărute şi desfăşurate între diverşi subiecţi, într-un cadru statal bine
determinat istoric, economic şi social-politic, ţinând cont de resursele proprii existente.

Liantul acestei activităţi este constituit din “interesul naţional” ce asigură echilibrul
general şi progresul unei naţiuni.

1.3 Componentele de bază ale economiei naţionale

Dintre componentele de bază ale unei economii naţionale sunt esenţiale următoarele:
 un mod adecvat de organizare statală;
 un potenţial geografic, natural şi economic corespunzător;
 o componentă demografică elevată;
 o piaţă naţională proprie care să ţină seama de resursele naturale, demografice,
materiale, umane, ştiinţifice şi tehnologice existente;
 o justă diviziune a muncii;

5
  un sistem funcţional dinamic care să includă o participare activă la schimburile
internaţionale;
 un cadru instituţional bine organizat care să cuprindă mai multe nivele
(administrativ, teritorial-politic);
 o legislaţie favorabilă şi flexibilă menită să faciliteze colaborarea economiei
româneşti cu alte economii pe plan mondial;

Considerăm că numai printr-o analiză sistematică a acestor atribute apartenente
economiei naţionale, putem ajunge la integrarea lor într-un circuit macroeconomic eficient şi
flexibil care se referă la producţie, repartiţie, schimb, consum, acumulare ş.a.
Pe baza celor prezentate putem concluziona că între economia naţională şi
macroeconomie, există numeroase zone de suprapunere şi de interferenţă ce le fac inseparabile şi
profitabile.

1.4 Macroeconomia şi Guvernarea

Ştiinţa economică consideră că în prezent’’Guvernarea economică este un mecanism

prin care puterea executivă a ţării îşi îndeplineşte funcţiile economice în societate prin centre de
decizie macroeconomice proprii’’.3

Întrucât formarea liberă a “preţului” este o condiţie fundamentală a funcţionalitaţii

profitabile a mecanismului economiei de piaţă, ea necesită şi cere în continuare implicarea
statului, indiferent de natura sistemului economic existent sau de nivelul dezvoltării economiei
sociale a unui stat.

Astfel,”alocarea eficientă a resurselor şi optimizarea relaţiei dintre eficienţă, echitate

şi creştere economică se poate asigura prin punerea în valoare a virtuţiilor pieţei şi al rolului
benefic al guvernului”.4

Deşi intervenţia guvernului în economie este astăzi o problemă extrem de

controversată în opinia unor economişti, statul în calitate de garant al acesteia trebuie să vegheze
asupra functionalitaţii şi dezvoltării ei, înlăturând dezechilibrele survenite pe parcurs, promovând
respectarea şi editarea celor mai favorabile legi.

De asemenea, guvernul ajută producătorul prin acordarea de subvenţtii, cumpărarea de

produse, stocarea şi contingentarea lor, crearea unor facilităţi de export, politici fiscale selective
şi altele .

3
Ciucur D., op. cit., p. 325.
4
Duţu Mihaela, Niculcea S., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2008, p.10.

6
 Menţionăm că în cazuri de forţă majoră (războaie,calamităţi naturale, crize
profunde) ,autoritatea publică este cea care poate interveni prin fixarea de preţuri, blocarea sau
limitarea lor şi impunerea de preţuri maximale sau minimale.

Indiferent de modul în care se implică în macroeconomie, statul urmăreşte în mod

prioritar crearea unei economii de piaţă funcţionale, având ca obiectiv major pe termen lung
dezvoltarea durabilă a ţării.

În acest fel, guvernarea economică devine un instrument util prin care prin puterea
executivă a ţării îşi îndeplineşte ţintele sale economice în societate şi dincolo de anumite
exagerări ideologice şi politice care trebuie înlăturate, ea rămâne un factor decisiv în domeniul
macroeconomiei, promovând interesul general al naţiunii într-un anumit orizont de timp.

Rolul economic al Guvernului se concretizează prin multiple sporuri de eficienţă care

utilizate în spiritul dreptăţii şi echităţii sociale sunt în concordanţă deplină în folosirea raţională
a factorilor de producţie, a resurselor naturale limitate şi în legătură directă cu principiile unei
optimizări ştiinţifice, tehnice şi ecologice absolut necesare.

În acest context, Guvernul urmăreşte pe prim plan îmbunătăţirea eficienţei de alocare a

resurselor prin atenuarea sau eliminarea cauzelor eşecului pieţei, realizarea unui standard
acceptabil de echitate socială, stabilizarea economiei şi asigurarea unei rate înalte de creştere
economică la costuri rezonabile.

Astfel, eficienţa economică prin implicaţiile ei fundamentale asupra echilibrelor

economice bugetare, monetare si comerciale alături de justiţia socială relevă problema egalităţii
şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, iar guvernarea asigură climatul
economico-social pentru înfăptuirea autentică a acestei compatibilităţi la nivelul
macroeconomiei.

Totuşi guvernele sunt departe de a fi perfecte în ceea ce fac existând posibile eşecuri, în
care, prin măsurile întreprinse de ele nu se atenuează eşecurile pieţelor şi nu se obţine o alocare
optimă a resurselor. De aceea, în prezent ,,tratarea guvernelor ca maximizatori ai propriei
bunăstări şi apoi încadrarea lor în modele teoretice ale funcţionării unei economii reprezintă un
succes indubitabil şi perpetuu al ştiinţei economice’’. Teoria opţiunii ( alegerii) publice,
elaborată de J. Buchanan, laureat la Premiul Nobel în 1986 susţine că statul nu este o construcţie
infailibilă ci o organizaţie umană în care deciziile sunt luate de fiinţe raţionale, de oameni
politici, de funcţionari, de economişti, de experţi în domenii diferite, această teorie oferind un
model de surprindere a eşecurilor guvernamentale.

Problema I
Cererea anuală de computere a fost de 1.000 unităţi la preţul de 1.000 lei.

7
 În anul următor a devenit 1.200 lei, iar cererea s-a cantonat la 900 unităţi (celelalte
împrejurări fiind neschimbate). Se cere: coeficientul de elasticitate al cererii in funcţie de preţ în
marimea absolută şi relativă precum şi să se interpreteze ecomomic rezultatul.

Rezolvare:

Kecx/Px

unde:

Kecx/Px -reprezintă coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ.

C1x-reprezintă cererea de bunuri şi servicii în perioada curentă.

Cox -reprezintă cererea de bunuri şi servicii în perioada de bază.

P1x-reprezintă preţul bunurulor şi serviciilor din perioada curentă.

Pox-reprezintă preţul bunurilor şi serviciilor în peritada de bază.

-reprezintă variaţia cererii de bunuri şi servicii.

-reprezintă preţul bunurilor şi serviciilor.

Kecx/Px

sau:

Interpretarea economică.

În perioada curentă preţul este 2.000 lei faţă de perioada de bază când preţul era 1.000 lei, se
constată că preţul a crescut cu 5% faţă de perioada de bază.

Se constată că cererea în peritada de bază era 1.000 unităţi iar în perioada curentă a scăzut la 900
unităţi, rezultă că cererea s-a redus în perioada curentă faţă de cea de bază cu 10%.

La cresterea cu 5% a preţului, cererea s-a redus cu 10%.

Cu alte cuvinte cererea s-a modificat în sens contrar preţului, dar de două ori mai intens.

Putem distinge urmatoarele cazuri:

8
Daca , Kecx/Px cererea este elastică în funcţie de preţ.

Daca % C , iar coeficientul 0 Kecx cererea este inelastică (rigidă) în funcţie de preţ.

Daca % , iar Kecx/P 1 cererea este unitară în funcţie de preţ.

Problema 2
Coeficientul de elasticitate al unui bun economic în raport de pre ţul său unitar
este 2. Iniţial când preţul său unitar era 2.000 u.m./buc, cererea saptămânală era 15.000u.m./buc.
Care va fi cererea saptămânală dacă preţul unitar creşte cu 20%?

Cererea de bunuri şi servicii variază invers proporţional cu preţul acestora, adică

dacă cererea de bunuri şi servicii scade înseamnă că preţul acelui bun s-a mărit faţă de perioada
iniţială.

Problema 3.
Presupunem că la preţul unitar al unei mărfi este 10 lei, producatorii sunt dispuşi
să producă şi să ofere saptămânal pieţei 300 kg dintr-o anumită marfă.

Dacă preţul ar creşte la 12 lei, cantitatea oferită ar ajunge la 390 kg.

Se cere: să se calculeze coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ şi să se

interpreteze economic rezultatul.

Rezolvare:

Keox/Px

Keox-reprezintă coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.

Qox-reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii în perioada de bază.

Q1x-reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii în perioada curentă.

Pox -reprezintă preţul bunurilor şi serviciilor în perioada de bază.

9
 -reprezintă preţul bunurilor şi serviciilor în perioada curentă.

-reprezintă variaţia ofertei din perioada curentă faţă de perioada de bază.

-reprezintă variaţia preţului din perioada curentă faţă de perioada de bază.

Keox/Px

sau:

Keox/Px

Keox/Px indică faptul că la modificarea preţului oferta se modifică în acelaşi sens, dar mai intens
de 1,5 ori sau cu 50% mai mult.

Daca Keox/Px rezultă oferta elastică în funcţie de preţ.

Daca Keox/Px rezultă oferta elastică în raport cu preţul.

Daca Keox/Px rezultă oferta cu elasticitatea unitară în funcţie de preţ.

Problema 4.
Când preţul unitar al bunului X este 1.000 u.m./kg, producătorii sunt dispuşi să ofere
şi să vândă lunar 5.000 kg. Care ar fi oferta lunară dacă preţul devine 12.000 u.m./kg, iar
coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ este egal cu 1,4.

Cuvinte cheie

 Macroeconomie

 Agregare

 Piaţă

 Eficienţă

 Guvernare

Rezumatul capitolului I

10
 Macroeconomia constituie suma legăturilor economice analizate în unitatea lor la nivel
naţional. În macroeconomie se realizează agregarea cererii şi ofertei globale, se manifestă
fluxurile dintre agenţii economici sub forma circuitelor sintetice de ansamblu, se exprimă
veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final precum şi investiţiile, exportul
etc., la scara întregii ţări. Toate aceste atribute fac parte din “ Economia naţională”, ce reprezintă
ansamblul activităţii economico-sociale, ce se desfăşoară şi se influenţează reciproc la interesele
şi posibilităţile generale ale statului respectiv. În funcţie de structurile economice existente şi de
aportul lor la dezvoltarea economică, se poate determina că economia unei ţări este eficientă şi
modernă sau slab dezvoltată. În acest context, intervenţia guvernamentală ocupă un rol important
care nu trebuie neglijat, deoarece este relevant prin organizare, competenţă şi flexibilitate.

Bibliografie

1. Ciucur D. ş.a., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.

2. Duţu Mihaela, Niculcea S., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti,

2008.

3. Manea G., Macroeconomie, Editura Universitatea Titu Maiorescu, Bucureşti, 2007.

4. Marinescu Gabriela ş.a., Microeconomie şi Macroeconomie, Editura Gr.T. Popa UMF,

Iaşi, 2009.

5. Morar R., Vlădoi Fl., Economie generală, Ghid practic, Editura Sitech, Craiova, 2010.

6. Pociovălişteanu, Diana Mihaela, Teorie Economică Generală, Elemente de

Macroeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2008.

Capitolul II COMPORTAMENTELE ECONOMICE AGREGATE

OBIECTIVE

2.1. Cererea şi oferta agregată

2.2. Principalii indicatori agregaţi ai macroeconomiei şi modalitatea de calcul a lor

2.3. Rezultatele macroeconomice din România

2.1. Cererea şi oferta agregată

11
 -Cele mai relevante comportamente din cadrul unei economii de piaţă competitive sunt
reprezentate de cererea şi oferta agregată. Prin definiţie “ Agregarea reprezintă operaţia tehnico-
metodologică de identificare şi unire a noţiunilor, indicatorilor şi poblemelor individuale în
variabile unice, astfel încât toate acestea să devină, acte, fapte componente a tuturor sectoarelor
instituţionale ce compun economia unei ţări”5.

Prin intermediul procesului de agregare, strategiile agenţilor economici individuali se

transformă în politici guvernamentale asigurându-se în acest mod trecerea de la o abordare
microeconomică la una macroeconomică ce include cererea agregată (CA), oferta agregată
(OA), indicele general al preţurilor, economii, investiţii ş.a. În acest context, cererea agregată
globală reprezintă “totalitatea cheltuielilor programate, disponibilă pentru achiziţionarea
bunurilor produse în cadrul unei economii naţionale, pe o perioadă determinată de timp de obicei
un an”6.

Structura cererii agregate (CA) este alcătuită din următoarele patru entităţi:

1. cererea pentru consumul personal (C);

2. achiziţiile guvernamentale (G);

3. cererea pentru investiţii (I) şi

4. cererea externă formată din exportul net (EN).

Deci,

CA=C+I+G+EN în care:

EN=E-I unde:

1. C reprezintă totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodării), pentru

achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii de consum, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile
consumatorilor la nivelul preţurilor pe care trebuie să le plătească pentru bunurile respective;

2. G se referă la achiziţii guvernamentale – bunurile de consum final şi investiţionale obţinute pe

seama veniturilor bugetare ( a nu se confunda cu cheltuielile guvernamentale totale)

3. I este formală, rezultând din veniturile nete ale agenţilor economici cât şi din cea a
fondurilor de amortizare. Ib=In +Am

4. EN ( export net )=>diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN= Ex–Im) şi reflectă influenţa
comerţului exterior asupra cererii agregate.

55
Ciucur D., ş.a. Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010, p. 30.
66
Ibidem.

12
 Analiza globală a acestor entităţi se efectuează în funcţie de nivelul general al preţurilor
(medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor produse într-o economie).

În funcţie de natura bunurilor, cererea agregată prezintă următoarele forme:

• cererea globală derivată care se referă la cererea pentru factorii de producţie derivaţi şi la
cererea pentru utilităţi ce satisfac diverse trebuinţe, de exemplu cererea pentru automobile
determină o creştere a cererii pentru factorii de producţie specifici ca (teren, clădiri, utilaje,
materii prime, forţă de muncă etc.)

• cererea competitivă globală ce se raportează la cererea totală pentru diverse categorii de bunuri
ce explică de ce prosperitatea într-un domeniu de activitate este însoţită de un declin al afacerilor
în alte domenii.

• cererea globală compusă, care este specifică bunurilor ce pot satisface o multitudine de
trebuinţe ( de ex: oţelul poate fi folosit la producerea de nave, căi ferate, bunuri de uz casnic;
cererea pentru oţel fiind suma lor).

Oferta agregată (globală), OA este cea care cuprinde: “Cantitatea globală de bunuri
economice disponibilă pentru vânzare la un nivel al preţurilor într-o perioadă determinată de
timp”7. Ea este constituită din însumarea valorii cifrei de afaceri al tuturor unităţilor economice
sau a valorii adăugate brute ale acestora, fiind structurată pe sectoare instituţional-funcţionale,
ramuri, subramuri ale economiei naţionale şi unităţi administrativ-teritoriale.

Dupa natura bunurilor ce fac obiectul ofertei agregate, se disting următoarele tipuri:

• oferta asociată formată din produsele rezultate din acelaşi proces de producţie (ex: la
extragerea benzinei din petrolul brut se face şi prelucrarea produselor derivate în vederea
reducerii costurilor principale)

• oferta competitivă determinată de concurenţa dintre agenţii economici pentru accesul la diverşi
factori de producţie, ceea ce face ca alegerea sa devină excelentă.

Atât cererea cât şi oferta globală trebuie sa fie analizate în legăturile lor multiple şi complexe
aflate sub influenţa unor factori denumiţi „Condiţiile ofertei”, la care indicele general al
preţurilor (Igp) are rolul determinant în echilibrul economiei naţionale.

Dintre aceşti factori, menţionăm:

- productivitetea factorilor de producţie care prin sporire va reduce costul mediu crescând oferta
agregată, iar prin reducere va amplifica costul mediu micşorând producţia şi implicit oferta
globală;

77
Ibidem, p. 31.

13
-volumul factorilor de producţie care prin creştere sporesc oferta globală şi prin scădere
diminuează oferta agregată;

- preţul factorilor de producţie (Pfp) ce creşte oferta agregată în condiţiile în care munca şi
materiile prime sunt mai ieftine.

În aceste circumstanţe => pentru ca sistemul economic al unei ţări sa fie în echilibru, este
nevoie ca CA=OA.

Echilibrul dintre CA şi OA este reprezentat grafic în figura alăturată ce exprimă media

ponderată a preţurilor bunurilor, sericiilor produse de economie constituind un model
macroeconomic primar, iar punctul E de egalitate între cererea şi oferta agregată determină
nivelul general al preţurilor (PE) şi produsul naţional brut (PNB) real.

În realitate nu poate exista un echilibru perfect între CA şi OA =>următoarele situaţii:

a) dacă OA < CA – stare de absorbţie toţi purtătorii cererii dispun de venituri şi pot cheltui
mai mult decât se produce, iar firmele ofertante îşi vor mări producţia spre a realize
echilibru între producţia naţională şi cheltuielile totale;
b) dacă OA > CA – stare de presiune, firmele vor reduce nivelul producţiei până când
aceasta se va egala cu nivelul cererii restabilindu-se echilibrul dintre producţia reală şi
cerera respectivă.
Din punct de vedere practic => politicile economice cu caracter antiinflationist vor
trebui să acţioneze fie prin reducerea cererii agregate, fie prin sporirea ofertei agregate.

14
2.2.Principalii indicatori agregaţi ai macroeconomiei şi modalitatea de calcul a lor

Problematica prezentării şi măurării rezultatelor activităţilor economice este o preocupare

veche a economiştilor, care la început s-a centrat pe determinarea rezultatelor la nivel
microeconomic, pentru ca pe parcurs centrul de greutate să se deplaseze la nivel macroeconomic.

În prezent cea mai răspandită metodologie recomandată de Consiliul de Statistică al ONU, o

constituie “Sistemul Conturilor Naţionale” (SCN) sau Contabilitatea Naţională (CN) care
reprezintă: „un ansamblu coerent de concepte, tehnici, metode folosite pentru masurarea
activităţilor economice a unei ţări, într-un interval de timp, de obcei (1 an)” 8 .

În cadrul U.E. o condiţie esenţială pentru succesul eurosistemului unei economii, o constituie
realizarea unor statistici macroeconomice şi financiare cuprinzătoare, coerente şi disponibile în
timp.

Pentru atingerea acestui scop se folosesc indicatorii agregaţi care măsoară „rezultatele
obţinute la nivel macroeconomic (economia naţională), fiind comparaţi şi evaluaţi de organisme
şi instituţii specializate”9.

Aceşti indicatori de rezolvare se manifestă în diferite forme putând fi grupaţi după

următoarele criterii:

PIB (produsul intern brut) – calculat în 3 modalităţi:

1. În funcţie de mărimea elementelor componente în indicatori bruţi (PIB, PNB) şi

indicatori neţi (PIN, PNN);

2. După sfera de cuprindere: interni ( venituri create în interiorul ţării de către toţi agenţii
economici indiferent de naţionalitatea lor) PIB, PNB şi naţionali creaţi de agenţii
economici autohtoni indiferent de locul desfăşurării activităţior (PNB, PNN, VN).

3. După modul de calcul: exprimaţi în preţuri curente de piaţă (preţuri plătite de

consumatorii finali, cuprinzând impozitele şi taxele indirecte şi preţuri ale factorilor de
producţie fără a include impozite şi taxe.

4. După felul exprimării: în termeni nominali (preţuri curente ca urmare a efectelor inflaţiei)
şi în termeni reali (preţuri constante ale unei perioade de referinţă).

Prezentăm mai jos principalii indicatori macroeconomici folosiţi în ţara noastră.

88
Pociovalişteanu Diana Mihaela – Teorie economică generală. Elemente de macroeconomie, Editura Universitaria
Craiova, 2009, p. 7.
99
Ciucur D., op citat; p 32.

15
 PIB (Gross Domestic Product) este cel mai important indicator agregat macroeconomic ce
exprimă valoarea adăugată brută a rezultatelor economice finale realizate de agenţii rezidenţi
(autohtoni şi străini într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an). El poate fi calculat
prin trei modalităţi:

1. Metoda producţiei - ce determină volumul producţiei finale produse în ţară (agregă

vânzările efectuate de toţi agenţii rezidenţi în economie, ajungând la produsul global. Căile
de evaluare pot însuma numai valoarea produselor ajunse în ultimul stadiu al circuitului
economic sau numai valoarea fiecărei unităţi ce se adaugă succesiv până la vânzarea
produsului final.

Pentru a exprima PIB la preţurile pieţei (PIBpp) se adaugă impozitele indirecte IND şi se
scad subvenţiile de exploatare (SExp), astfel PIBpp=PIBCF+IND-Sexp, în care

CF-costul factorilor de productie

Se constată că în fiecare stadiu de producţie se ia in calcul ca parte a PIB doar valoarea

adăugată a bunului în stadiul respectiv.

Exemplu:

Pentru producerea pâinii - se ia în considerare valoarea grâului produs de fermier, apoi valoarea
adăugată de morarcare este valoarea făinii vândute de acesta - costul grâului ş.a.m.d.

Suma valorilor adăugate în fiecare stadiu va fi egală cu valoarea finală a pâinii vândute.

Grâul pentru morar este consum ca şi faina pentru brutar.

Valoarea adăugată brută a PIB este diferenţa dintre produsul global (PG) şi consumul
intermediar (CI).

Deci PIB= PG – CI.

2. Metoda venitului – constă în însumarea veniturilor ce exprimă remunerarea factorilor de

producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri), cu alocaţiile pentru consumul de capital fix (KF).

Marimea obţinută prin însumarea veniturilor care remunerează factorii de producţie cu

alocaţiile pentru consumul KF şi cu A (amortizarea) reprezintă PIBKF. Calculat prin metoda
venitului, el poartă numele de venit intern brut, iar pentru a ajunge la PIBpp trebuie adăugate
impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile de exploatare PIBpp=VF+IND+A-Sexp, unde:

VF- valoarea factorilor producţiei

16
3. Metoda cheltuielilor – presupune agregarea cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor ce
alcatuiesc producţia finală.

PIB însumează următoarele categorii de cheltuieli:

PIBpp=CF-FBCF+VS+(Ex-IM)

FBCF – forma bruta a KF

CF - consum final public şi privat

VS – variaţia stocurilor

Ex – export net de bunuri

IM – diferenţa între export şi import

O importanţă deosebită se acordă şi deflatorului PIB ce reprezintă raportul dintre PIB

nominal şi PIB real.

Exemplu:

Deflatorul PIB în 2011=PIB nominal 2011/PIB real 2011 în care PIB nominal exprimă
valoarea ofertei de bunuri la preţurile curente din fiecare an, iar PIB real exprimă valoarea
producţiei de bunuri măsurate la preţurile perioadei de bază. Astfel,

PIB real=PIB nominal/deflator PIB

PNB (Gross National Product) reprezintă expresia monetară a bunurilor materiale şi a

serviciilor produse de către toţi agenţii economici naţionali prin utilizarea preţurilor, factorii de
producţie într-o perioadă de timp de obicei un an” 1010. El reflectă valoarea pe piaţă a producţiei
de bunuri finale şi reprezintă, dupa cum afirma Paul Heyne „indicatorul cel mai cuprinzător din
cadrul celor caculaţi şi totodată cel mai des menţionat. Unii oameni urmăresc comportamentul
PNB – aşa cum este el cunoscut uzual cu aceiaşi atenţie cu care copiii ascultă buletinul meteo în
dimineaţa unui picnic”.

Aflat în relaţie directă cu PIB, PNB poate fi mai mare sau mai mic decât acesta. Astfel când
este pozitiv PNB>PIB – se atestă că rezidenţii obţin venituri mai mari în afara ţării, decât
realizează străinii în ţara respectivă, cum este cazul Japoniei. Situaţia se prezintă însă de obicei
invers PIB>PNB în ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, cum este şi
România.

Calculul PNB se face la preţurile pieţei fiind variabil în timp determinându-se atât PNB real
cât şi cel nominal.

1010
Ionescu R.V., şi Prizonie Rodica, Previziuni macoeconomice, Editura Universitară Danubius, 2010, p. 19.

17
 PNB este considerat în prezent cel mai expresiv indicator macroeconomic deoarece indică
rezultatele agenţilor economici autohtoni indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea lor.

PNB=PIB+A-S

A – agentul economic autohton

S – agentul economic străin

Nivelul preţurilor se măsoară cu ajutorul indicilor de preţuri, cel mai cunoscut fiind Ipc –
indicele preţurilor de consum (care indică evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor pe care le
cumpără o familie obişnuită într-o anumită perioadă de timp, de obicei 1 an).

Ipc este un raport procentual între cheltuielile prezente (valoarea actuală a coşului de bunuri
şi cheltuielile trecute din perioada de bază).

Ipc = cheltuielile curente / cheltuieli de bază

Pentru ilustrarea celor menţionate, prezentăm următorul exemplu:

Problemă 1.

Perioada de bază

Coşul de Bunuri Preţ Unitar Cheltuieli

4 kg carne 15 60
6 kg portocale 4 24
2 costume haine 100 200
3 abonamente R.A.T.B. 20 60

Total : 344 Lei

Perioada curentă

Coşul de Bunuri Preţ Unitar Cheltuieli

4 kg carne 18 72
6 kg portocale 6 36
2 costume haine 100 200
3 abonamente R.A.T.B. 18 64

Total : 362 Lei

Ipc = ℅ =>niv P este pt. perioada curentă > cu 5,2 % decât în perioada
de bază

18
 Ritmul de creştere al preţurilor este cunoscut în literatura economică sub numele de rata
inflaţiei care în cazul nostru este 5,2 %.

Problemă 2.

Să se construiască un exemplu asemănător luând în considerare alte 4 bunuri economice

stablindu-se un preţ unitar mediu pentru o perioadă de bază de exemplu anul 2011 şi perioada
curentă adică anul în curs. Să se determine Ipc. Să se interpreteze economic rezultatul obţinut.

PNN repreţintă valoarea producţiei finale nete obţinute în decurs de un an de catre agenţii
economici autohtoni pe teritoriul economic al ţarii precum şi în afara acestuia. Deşi PNN oferă o
imagine mai reală a venitului unei naţiuni; economiştii preferă cifrele brute (PNB) deoarece
deprecierea stocului de K este dificil de estimat cu acurateţe. El se determină prin scăderea din
PNB a valorii fondului de amortizare (A).

PNN=PNB-A

Acest indicator poate fi exprimat atât în preţurile pieţei pp cât şi al factorilor de producţie
CF ce masoară valoarea venitului naţional (VN). Evaluat la costurile factorilor, PNN se mai
numeşte şi VN.

VN=PNBpp- IND+Sexp-A=PNNCF. Astfel,

VN reprezintă marimea agregată a venitului imputată factorilor de producţie care au dus la

realizarea producţiei naţionale într-o perioadă, fiind variabila care stă la baza unor importante
procese macroeconomice cum ar fi economisirea, consumul, investiţiile ş.a.

2.3. Rezultatele macroeconomice din România

Rezultatele obţinute pe tărâm macroeconomic de economiile de piaţă contemporane sunt

dependente în mod absolut de promovarea unor acţiuni convergente venite să contribuie la
normalizarea activităţilor economice în condiţiile generate de criza economică actuală.

Aceste acţiuni se concretizează prin adoptarea unui pachet complex de acţiuni care vizează:

- soluţionarea problemei ocupării forţei de muncă;

- trecerea la un nou sistem monetar de echilibru şi stabilitatea pieţelor;

- redistribuirea veniturilor în concordanţă cu noile criterii ale eficienţei economice şi ale echităţii
sociale;

- consolidarea politicilor bugetare;

19
- folosirea unor strategii de creştere şi dezvoltare eficiente incluse în programe, prognoze şi
planuri judicios fundamentate din punct de vedere ştiinţific.

Privită retrospectiv, economia României s-a confruntat în ultimii 3 ani cu probleme dificile
constând în diminuarea producţiei agricole, accentuarea deficitelor bugetare, creşterea şomajului
ş.a. care au influenţat în mod negativ indicatorii ei macroeconomici.

Indicatorii macroeconomici

Situaţia din acest punct de vedere este redată în tabelul de mai jos – buletinul statistic al
Romaniei din Aprilie 2011

O premiză decisivă pentru dezvoltarea economică accelerată o reprezintă valorificarea

potenţialului intern de creştere evaluat de Comisia Naţională de Prognoză şi de U.E. la un nivel
care să producă şi să asigure satisfacerea cererii economice agregate. Acest lucru este evidenţiat
în tabelul de mai jos.

2006 Rata Medie

2007-2013
Cererea interna din cote 7 % 5,7 %
PIB
Industrie 6,4 % 5,1 %
Apicultura 0,5 % 2,7 %
Constructii 15,2 % 2,7 %
Servicii 6,8 % 5,9 %

Fig.PIB – Modificări procentuale (Sursa – Comisia Naţională de Prognoză)

Conchidem că rezultatele macroeconomice obţinute de ţara noastră pe parcurs

materializate prin indicatori concreţi reprezintă o sinteză edificatoare a activităţilor agenţilor
economici din sectorul public şi privat, care a creat condiţiile necesare reducerii decalajelor ei de
dezvoltare faţă de noile state ale U.E.

Cuvinte cheie:

• cerere agregată

• ofertă agregată

20
• indicatori economici

• rezultate macroeconomice

• echilibru

Rezumat la capitolul II:

CA şi OA sunt cele mai reprezentative componente ale unei economii de piaţă funcţionale
din cadrul unei ţări.

De aceea este necesară aplicarea unor politici şi strategii economice adecvate care să asigure
echilibrul dintre ele la nivel macroeconomic.

Rezultatele activităţilor economice întreprinse sunt măsurate şi materializate prin indicatorii

obţinuţi la nivel naţional dintre care PIN; PNB; PNN sunt cei mai relevanţi.

Bibliografie:

1. Angelescu Coralia, Politici economice, Editura Economică, Bucuresti, 2009.

2. Căpanu I., Anghelache C., Indicatori economici pentru managementul micro şi
macroeconomic, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
3. Ciucur D. ş.a., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.
4. Cocioc P., Jula O., Macroeconomie. Teorie şi Aplicaţii, Editura Risoprint, Cluj Napoca,
2010.
5. Glăvan B., Macroeconomie, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2009.
6. Ionescu R., Pripoaie Rodica, Previziuni macroeconomice, Editura Universitară Danubius,
Galaţi, 2010.

Capitolul III ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ÎN CONTEXT MACROECONOMIC

OBIECTIVE:

3.1. Conceptul de echilibru şi dezechilibru macroeconomic

21
3.1.1. Echilibrul economic

3.1.2. Echilibrul macroeconomic dinamic

3.1.3. Dezechilibrul economic

3.2. Politici şi strategii macroeconomice în contextul integrării României în U.E.

3.1. Conceptul de echilibru şi dezechilibru macroeconomic

Problema studiului echilibrului şi dezechilibrului economic nu este nouă, ea fiind abordată încă
din vechime pornind de la clasici şi neoclasici.

3.1.1. Din punct de vedere etimologic, conceptul de echilibru îşi găseşte rădăcina în latinescul
„aequilibrium” , „aequs” însemnând egal şi „libra” balanţă.

El se aplică în diverse domenii ale ştiinţelor, fiind mult mai complex şi dobândind multiple
valenţe în economie şi după cum susţine Fr. Perroux: „un ansamblu economic este în stare de
echilibru general când rezultanta energiilor de schimbare ale agenţilor care-l compun este în
vecinatatea lui zero”.

În macroeconomie, echilibrul exprimă „acea stare spre care tind structurile economiei, fluxurile
şi pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului şi piaţa muncii, adică piaţa în
ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor
segmente, abaterile dintre ele fiind nesemnificative pentru a se produce dificultăţi (dezechilibre)
în funcţionarea economiei naţionale”1111.

Ipoteza de la care au plecat clasicii şi neoclasicii consideră că preţurile sunt perfect flexibile
asigurând un echilibru automat şi instantaneu al cererii şi ofertei pe toate pieţele.

În acest context, Adam Smith poate fi numit părintele modelului clasic al echilibrului economic
în care, o „mâna invizibilă” poate să lege şi să armonizeze comportamentele producătorilor şi
ale consumatorilor, iar după cum remarca Paul Samuelson, în acest mod fiecare individ obţine
avantaje conform propriilor sale interese.

David Ricardo, pornind de la postulatele clasice, susţine că echilibrul „rupt temporar” poate fi
restabilit prin evoluţia ofertei care va aduce preţul la nivelul său natural, prin creşterea ofertei şi
reducerea preţului.

J. B. Say şi-a implementat teoria echilibrului pe aşa numita „lege a debuşeelor” prin care
produsele şi veniturile, fluxurile reale şi cele monetare, oferta şi cererea de bunuri ajung să se
echilibreze automat.

1111
Pociovălişteanu Diana-Mihaela, op. cit., p. 46.

22
 John Stuart Mill, susţinător al aceloraşi principii afirma că plata pentru mărfurile achiziţionate
sunt mărfurile însele, iar produsele pe care le posedă cineva sunt mijloacele cu care se plătesc
bunurile dobândite de terţi.

Şcoala neoclasică reprezentată prin L. Walras, C. Menger, V. Pareto, A. Marshall, K. Arrow, G.

Debreu ş.a. a reuşit să cuprindă într-un sistem unitar analiza economică a opţiunilor individuale
şi coordonarea lor către piaţă.

Astfel, modelul neoclasic al şcolii echilibrului se bazează pe următoarele ipoteze:

 concurenţa pură şi perfectă care este predominantă în economie;

 echilibrul general este valabil numai pe termen scurt, ceea ce implică menţinerea la
acelaşi nivel a populaţiei totale şi a celei active, constanţa stocului de capital, stabilitatea
stării tehnologice şi un comportament constant al participanţilor la schimburi;
 stabilirea diverselor echilibre parţiale în mod simultan, neţinând cont de factorul timp,
echilibrul realizându-se concomitent pe piaţa muncii, monetare şi a bunurilor şi
serviciilor.

Monetariştii F. Von Hayek şi M. Friedman, au căutat să demonstreze validitatea pe termen lung

a teoriei clasice a monedei, superioritatea politicilor monetare faţă de politicile bugetare şi
efectele perverse ale instabilităţii monetare.

John M. Keynes inversează postulatul de pornire al analizei neoclasice, afirmând că pe termen

scurt preţurile sunt rigide (fixe). Astfel, modelul macroeconomic cu preţuri rigide pe termen
scurt lansat de Keynes constituie o teorie dinamică a fluxurilor economice care:

 include mai multe variabile decât modelul clasic;

 ia în consideraţie fluxurile monetare din economia ţărilor, având rol activ asupra
economiei reale;
 reprezintă o abordare în termeni de circuit ce constă în relaţia de cauzalitate între
agregatele care se influenţează reciproc pe baza lor asigurându-se un ehilibru global;
 presupune o analiză pe termen scurt;
 consideră investiţiile ca factori de creştere imediată a veniturilor;
 pune un accent particular pe importanţa cererii globale.

Prin aceste caracteristici metodologice abordarea keynesiană reintroduce dimensiunile esenţiale

ale analizei economice ce constau în:

 informare, anticipări, timp, incertitudine;

 reprezintă o replică dată susţinătorilor modelului clasic şi neoclasic.

În accepţiunea actuală, „echilibrul economic semnifică acea situaţie a unei economii în care
proporţiile cantităţilor globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor, stabilitatea preţurilor şi

23
funcţionarea satisfăcătoare a aparatului economic” 1212, astfel încât participanţii să fie pregătiţi
împotriva crizelor, existând o corelaţie benefică între valorile şi forţele economice, fără a se crea
disproporţii în funcţionarea complexului macroeconomiei.

Noţiunea de echilibru economic este însa relativă şi cuprinde în structurile sale toate aspectele
relative ale echilibrelor parţiale. În raport cu natura proceselor economice şi felului în care se pot
exprima rezultatele economice obţinute în timp, echilibrul macroeconomic poate fi static şi
dinamic.

Echilibrul static este caracterizat prin existenţa unor schimbări minore adeseori imperceptibile
pe termen scurt, a diferitelor procese sau subsisteme ale economiei naţionale în care starea ei
generală ramâne nemodificată.

Pentru ca o economie naţională să fie în echilibru static este necesar ca cererea agregată (C) să
fie egală cu oferta globala (O), adică C=O, neexistând nici un exces de ofertă ΔO=0 şi nici un
exces de cerere globală ΔC=0.

Echilibrul macroeconomic dinamic este definit ca o modificare sub acţiunea contradictorie a

factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a raportului dintre resurse şi nevoi, a raportului între
cererea globală şi oferta agregată, ca şi dintre subsistemele economiei naţionale, care se pot
manifesta şi masura pe termen scurt şi pe termen lung.

3.1.2. Echilibrul macroeconomic dinamic

În esenţă, „echilibrul macroeconomic dinamic presupune migrarea structurilor economiei

naţionale, ruperea coerenţei structurilor existente şi crearea de noi compatibilităţi structurale,
adică restabilirea unui nou echilibru între componentele structurale ale economiei” 1313.

Principalele echilibre spre care tind astăzi toate ţările sunt:

 o creştere economică pozitivă şi consolidată;

 ocuparea deplină a resurselor de muncă;
 stabilirea nivelului general al preţurilor şi a masei monetare;
 repartiţia adecvată şi justă a veniturilor;
 echilibrul bugetar;
 un sold echilibrat al balanţei de plăţi externe pe termen mediu.

Condiţiile concrete, existente şi specifice fiecărei ţări în parte, impun măsuri ample şi coerente
pentru asigurarea unui echilibru economic stabil în fiecare etapă de dezvoltare a statului
respectiv înlăturându-se disproporţiile şi decalajele survenite pe parcurs.
1212
Ciucur D. s.a., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010, p. 38.
1313
Pociovălişteanu Diana-Mihaela, op. cit., p. 47

24
 Pe baza teoriei economiei dominante care este rezultat al unei opţiuni eminamente colective, se
pot construi modele ale echilibrului macroeconomic, oferindu-se explicaţii pertinente asupra
felului cum interesele individuale sunt reconciliate cu echilibrul general prin mecanismul
schimbului şi negocierilor.

În România, echilibrul macroeconomic este puternic influenţat de economia subterană care

reprezintă „ansamblul activităţilor economice desfăşurate organizat cu încălcarea normelor
sociale şi ale legilor economice, având drept scop obţinerea de venituri ce nu pot fi controlate de
organele abilitate ale statului”.1414

Sfera de cuprindere a economiei subterane este vastă, ea incluzând frauda fiscală, munca la
negru (clandestină), traficul de droguri şi arme, corupţia, prostituţia ş.a.

Ponderea acestei activităţi ilegale reprezintă un procent de 20-30% din PIB, iar printre factorii
care au favorizat apariţia ei în perioada postdecembristă, evidenţiem incertitudinile legislative,
toleranţa autorităţilor faţă de încălcarea prevederilor legale, nepotismul, influenţa unor oameni
politici precum şi existenţa unor întreprinderi mici ce desfăşoară o activitate speculativă.

3.1.3. Dezechilibrul economic

Dezechilibrul economic general caracterizează acea situaţie a unei economii care este „marcată
prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta globală, dereglare însoţită de decalaje
importante ale agregatelor economice faţă de punctul lor de echilibru.” 1515

În timp ce echilibrul se prezintă ca o stare de moment, dezechilibrul se manifestă permanent şi

cu intensităţi diferite la nivelul tuturor componentelor economiei naţionale.

În acest cadru se înscriu dezechilibre dorite şi acceptate, considerate a fi normale şi dezechilibre

nedorite care pot provoca tensiuni sociale şi politice de mare amploare.

Cele mai semnificative dezechilibre economice sunt:

 stagnarea şi /sau contracţia producţiei;

 şomajul (subocupare) şi mai rar supraocupare;
 inflaţia şi alteori deflaţia;
 decalajele dintre veniturile personale.

Formele fundamentale ale dezechilibrului economic de piaţă concurenţială sunt presiunea şi

absorbţia.

1414
Ciucur D. ş.a., op. cit., p. 41.
1515
Ciucur D. ş.a., op. cit., p. 37.

25
 Astfel, pentru reliefarea dezechilibrelor economiei normale se utilizează termenul de presiune,
iar pentru cele anormale, termenul de absorbţie.

Presiunea redă situaţia de ofertă excedentară ( exces suply) sau existenţa pieţei cumpărătorului
(buyers market), atât pe piaţa muncii cât şi pe cea a bunurilor şi serviciilor, ceea ce duce în final
la apariţia şomajului prin nerealizarea ofertei.

Vânzătorul „stă la rând” să-şi vândă produsele, iar aspiraţia lui pozitivă nu este pe deplin
satisfăcută.

Absorbţia este acea stare de dezechilibru anormal, caracterizată prin penurie de ofertă şi exces
de cerere ce se materializează prin „cozi de aşteptare” la uşile centrelor comerciale.

Ea reprezintă piaţa vânzătorilor (sellers market) care duce la o tensiune de aspiraţie pozitivă
nesatisfăcută la cumpărători.

Pentru a înţelege modul de manifestare a presiunii şi absorbţiei pe piaţă ce se produce prin

dezechilibrul economic creat, se impune cunoaşterea unor noţiuni de bază cum ar fi: nivelul
aspiraţiei vânzătorului şi cumpărătorului, etapa de aşteptare şi perimare pentru vânzare-
cumpărare şi tensiunea aspiraţiei.

Nivelul aspiraţiei vânzătorului ( Nav) şi al cumpărătorului (Nac) reprezintă doar o parte a

multiplelor alternative de decizie posibile, iar raportul dintre Nav şi Nac arată puterea forţelor
existente pe piaţă (Rfp). Dacă Rfp>1, dominaţia pe piaţă este a cumpărătorului, iar dacă Rfp<1,
dominaţia aparţine vânzătorului.

Etapa de aşteptare pentru vânzare (EAV) sau de cumpărare (EAC) reprezintă minimul de timp
care trebuie să treacă de la apariţia nivelului de aspiraţie de vânzare-cumpărare pâna la primele
acte efective de vânzare-cumpărare.

Etapa de perimare a aspiraţiei de cumpărare (EPC) sau de vânzare (EPV) constituie perioada de
timp după care agenţii economici renunţă la aspiraţia iniţială de vânzare, deoarece intenţia lor
iniţială de vânzare sau cumpărare s-a realizat, fie că şi-au corectat intenţia iniţială.

Tensiunea aspiraţiei de vânzare (Tav) minus cea de cumpărare (Tac) reprezintă diferenţa dintre
nivelul aspiraţiei de vânzare sau cumpărare şi rezultatul obţinut în urma deciziei de cumpărare
(Rac) sau de a vinde (Rav) sau diferenţa dintre aspiraţia de vânzare (Av), respectiv cumpărare
(Ac) şi vânzarea efectivă (Ve), respectiv cumpărare efectivă ( Ce). Rezultă că:

Tac = Nac – Rac => Tac = Ac – Ce

Tav = Nav – Rav => Tac = Av – Ve

26
 Se consideră că efectele complexe şi multiple ale presiunii şi absorbţiei sunt decisive asupra
desfăşurării activităţii economice de ansamblu şi ele se manifestă atât pe termen scurt cât şi pe
termen lung.

Pe termen scurt, absorbţia este propice activităţii economice, aceasta mărindu-şi dimensiunile
printr-o mai bună utilizare a capitalului fix şi prin sporirea volumului sau cu ajutorul investiţiilor,
iar consumatorii se adaptează la producători.

Presiunea, în schimb, nu poate mări volumul producţiei decât prin folosirea capacităţii de
producţie existentă şi a celei neutilizate.

În această circumstanţă investiţiile sunt inutile, producătorul adaptându-se la cerinţele

consumatorului.

Pe termen lung, absorbţia frânează perfecţionarea bunurilor economice, nestimulând

introducerea de produse noi şi garantarea calităţii lor, vânzătorii domină piaţa comportându-se ca
nişte monopolişti în timp ce cumpărătorii stau la rând pentru a achiziţiona bunurile necesare. În
acest caz, creşterea vânzărilor depinde numai de producţie, deoarece producătorul găseşte
cumpărător pentru fiecare produs, netrebuind să concureze.

Starea de presiune pe termen lung stimulează introducerea pe piaţă a produselor noi accelerând
şi garantând dezvoltarea calitativă a bunurilor.

Concurenţa există numai între vânzătorii care aşteaptă la rând spre a-şi vinde produsele
cumpărătorilor.

Adaptarea producţiei la nevoile consumatorilor este rapidă şi elastică datorită deselor

modificări ale cerinţelor şi intenţiilor de cumpărare.

În perioada presiunii, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt, greutatea incertitudinii revine
vânzătorului, iar cumpărătorul găseşte pe piaţă tot ce-şi doreşte, fiind în deplină siguranţă.

În perioada de absorbţie, situaţia se inversează, vânzătorul fiind în stare de siguranţă, iar

cumpărătorul devine suporterul incertitudinilor.

Pentru a consuma ceea ce-şi doreşte, cumpărătorul îşi creează stocuri costisitoare din bunurile
care-i sunt necesare. În ceea ce priveşte selecţia bunurilor în perioada de presiune, ea este făcută
de cumpărător şi are ca rezultat diferenţierea şi îmbunătăţirea calităţii bunurilor, reducându-le
costurile. Invers, în perioada de absorbţie, selecţia o face vânzătorul care devine un veritabil
monopolist.

De asemenea, presiunea şi absorbţia sunt în măsură să determine fluxul informaţional dintre

masa vânzătorilor şi a cumpărătorilor.

27
 În perioada de presiune, sarcina de a-i informa pe clienţi revine vânzătorului, iar în cea de
absorbţie, ea aparţine cumpărătorului.

Intensitatea la care se manifestă procesul de presiune sau absorbţie generează efecte pozitive
sau negative asupra mersului pieţei în ansamblul ei.

3.2. Politici şi strategii macroeconomice în contextul integrării României în U.E.

Studiul obiectivelor, problemelor şi politicilor macroeconomice reprezintă un aspect major al

agregării. Se consideră că o problemă economică devine una macroeconomică atunci când ea
stimulează sau afectează realizarea intereselor generale ale agenţiilor şi sectoarelor instituţionale
dintr-o ţară, antrenează măsuri concentrate în acţiuni convergente din partea participanţilor în
direcţia aducerii în limite normale de desfăşurare a activităţilor”. 1616

Spre deosebire de microeconomie, unde avem mai puţine necunoscute, problemele

macroeconomice, implică o multitudine de necunoscute de ordin economic, social, politic,
ecologic ş.a.,fiecare dintre ele incluzând două laturi distincte, una pozitivă(normală) echilibrată
şi alta negativă(anormală) dezechilibrată.

Deşi toate statele tind spre o creştere economică continuă, durabilă şi de înalt nivel, ele se
confruntă periodic cu crize şi recesiuni care generează dezechilibre între cererea şi oferta globală,
având ca rezultantă apariţia de tensiuni sociale care duc la un eşec al pieţelor.

Tocmai de aceea se impune pe prim plan necesitatea corectării acestor deficienţe prin
abordarea unei juste politici economice adecvate, care constă în “acţiunea conştientă a puterii
publice, democratic constituită care presupune definirea stiinţifică a obiectivelor economice şi
sociale ale statului – naţiune şi punere în operă a acestor obiective, pornind de la condiţiile
existente şi folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate”1717.

Punctul de plecare în elaborarea unei politici realiste constă în realizarea intereselor generale
ale naţiunii printr-o perspectivă previzibilă. Pentru aceasta, se folosesc mai multe criterii care
marchează obiectivele strategice şi tipologia politicilor economice.

Astfel, în raport cu:

 Obiectivele finale, politicile economice pot fi de creştere, dezvoltare durabilă, ocupare

deplină etc.
 După instrumentele folosite se practică politici indirecte (monetare,fiscale) şi directe
(preţuri, subvenţii)

1616
Ciucur D. ş.a.,op cit, 2008, p. 39.
1717
Ciucur D. ş.a.,op cit, 2010, p. 42.

28
  După extensia în timp a obiectivelor se practică politici conjuncturale pe termen scurt,
structurale şi pe termen lung.
 În funcţie de modul influenţării participanţilor la mecanismele pieţei se aplică politici
restricţionale, de incitare, de concentrare.
 După amploarea domeniului vizat şi de instrumentele folosite, distingem politici globale
şi sectoriale.
 În raport cu optica doctrinară a guvernanţilor există politici liberale, neoliberale,
keynesiste şi nedirijabile.

În mod frecvent se fundamentează şi se practică mixuri de politici macroeconomice cum ar fi

cele ale cererii şi ofertei.

Politicile cererii agregate (demand side) se bazează pe teoria cererii agregate, ce combină
obiective multiple de instrumente de analiză şi de gestiune guvernamentală.

Politica ofertei agregate (supplly side) se sprijină pe teoria ofertei agregate (supplly-side-
economics) ce cumuleaza numeroase obiective şi instrumente.

Pentru asigurarea unei activităţi echilibrate în economie, guvernele folosesc politica bugetară,
monetară şi fiscală.

Politica bugetară constă în totalitatea acţiunilor şi măsurilor luate de stat pentru asigurarea
veniturilor sale şi de organele locale prin alocarea bugetului public în învăţământ, sănătate,
cultură, apărare, administraţie, protecţie socială, protecţia mediului ambiant şi pentru
contracararea şocurilor din economie.

Astfel, bugetul de stat ca principal instrument financiar este reprezentat de o balanţă

economică în care se înscriu veniturile provenite din impozite, taxe şi resurse nefiscale pe de o
parte, iar pe de altă parte cheltuielile publice.

Acest buget este elaborat de guvern şi este administrat de puterea executivă, după ce a fost
aprobat în Parlament. În funcţie de situaţia soldului (raportului dintre venituri şi cheltuieli)
bugetul poate fi considerat echilibrat, excedentar sau deficitar.

Politica monetară este caracterizată prin totalitatea măsurilor şi metodelor prin care autoritatea
publică intervine în caz de inflaţie, crize economice şi fenomenele sociale prin creşterea sau
reducerea ofertei băneşti.

În acest caz banca centrală foloseşte politica dobânzilor înalte atunci când există pericolul unei
creşteri economice exagerate şi a dobânzilor scăzute când economia a ajuns în criză.

Instrumentele utilizate sunt : emisiunile suplimentare de monedă, controlul banilor existenţi în

sectorul monetar, taxa scontului şi rescontului, vânzarea sau după caz cumpărarea de titluri de
valoare de pe piaţa liberă.

29
 Politica fiscală însumeaza toate măsurile luate de stat în ceea ce priveşte impozitele şi
finanţarea cheltuielilor publice în scopul stimulării creşterii economice a ţării.

Impozitele impuse pot fi directe, adică suportate direct de către contribuabili (impozitul pe
profit, salarii, averi, venituri agricole, dividende) şi indirecte incluse în preţurile plătite de către
toţi consumatorii (T.V.A., accize, taxe vamale ş.a).

În afara acestor trei forme principale ale politicii economice există şi o politică de mediu
menită să faciliteze o dezvoltare economico-socială durabilă aflată în strânsă interrelaţie cu
cerinţele protecţiei mediului şi care asigură echilibrul ecologic, puritatea aerului, solului, apei ş.a.

Privită în ansamblu o justă politică economică vizează nu numai situaţia economică existentă
în plan intern, dar şi pe cea din celelalte state ale lumii. Aici sunt incluse comerţul exterior şi
politica de plaţi externe reflectate în balanţa comercială şi de plăţi care trebuie să fie echilibrate,
deoarece deficitele sunt acoperite prin finanţarea lor tot de către stat. În acest cadru importurile
şi exporturile ar trebui sa fie aproximativ egale, iar plăţile să nu depăşească încasările.

Se remarcă că după 1989, balanţa comercială a României s-a situat şi este într-un dezechilibru
permanent întrucât importurile masive a produselor de consum şi exporturile mici au amplificat
deficitul comercial al ţării dezechilibrând balanţa de plăţi prin împrumuturile contractate cu
dobânzi foarte mari.

În prezent, prin integrarea României în U.E. politicile sale economice sunt elaborate conform
prevederilor existente în tratatul de aderare fiind în concordanţă cu situaţia creată de criza
economico- financiară .

Problema 1:

1.În cazul unei economii, unde Ctf (privat şi public) reprezintă 50.000 mld u.m., investiţiile sunt
egale cu 10.000 mld u.m. CG este 80.000mld u.m. importurile egale cu 10.000 mld u.m. Să se
calculeze exporturile nete.

80.000mld-50.000mld=30.000mld u.m.

Problema 2:

2.Într-o economie, CA reprezentând 100.000 mld u.m., cunoscând că ponderea consumului

privat este de 60%, a investiţiilor de 15%, iar a consumului public de 10% din totalul CA. Să se
calculeze valoarea exportului.

Cuvinte cheie:

30
  Echilibru
 Dezechilibru
 Politici macroeconomice
 Obiective
 Tipologie

Rezumat la capitolul III:

În conjunctura actuală termenul de echilibru şi dezechilibru economic întruneşte o multitudine de

valenţe. Raportat la modul general echilibrul semnifică egalitatea a două mărimi interdependente
iar dezechilibrul reprezintă inegaliatatea a doua mărimi cuantificabile.

Analizând în detaliu situaţia din economie se conchide că echilibrul economiei concurenţiale de

piaţă este o stare specifică a pieţelor creată prin acţiunea şi comportamentul agenţilor economici
în dubla lor calitate de consumatori (cumpărători) şi producători (vânzători) ce se manifestă prin
forme multiple.

În macroeconomie acest echilibru poate fi parţial şi general, iar principalele forme spre care tinde
sunt: creşterea economică, ocuparea deplină a resurselor, stabilitatea preţului, repartiţia justă a
veniturilor ş.a.

Spre deosebire de echilibru, dezechilibrul macroeconomic reprezintă acea stare economică

marcată profund de dereglarea raportului dintre cererea şi oferta globală, ce se însoţeşte de
numeroase decalaje a agregatelor economice şi care se manifestă permanent în contrast cu starea
de echilibru care este vremelnică .

Aceste dezechilibre întâlnite pot fi normale (dorite) şi anormale (nedorite). Pentru reliefarea
celor normale se foloseşte termenul de presiune, iar pentru cele anormale termenul de absorbţie.

Efectele pozitive sau negative ale presiunii şi absorbţiei depind de intensitatea pe care o posedă
fiecare dintre cele două procese.

În funcţie de condiţiile specifice existente în fiecare ţară se impun măsuri adecvate şi coerente
materializate prin politici şi strategii pertinente menite să asigure echilibrul înlăturând
dezechilibrele apărute în fiecare etapă a dezvoltării economice spre a evita producerea de
decalaje şi disproporţii la scară macroeconomică.

În concluzie, o justă politică economică însoţită numai de elaborarea unor strategii adecvate
poate garanta o evoluţie performantă a economiei naţionale înlăturând efectele dezastruoase
generate de existenţa economiei subterane (frauda fiscală, munca la negru ,traficul de droguri şi
arme, corupţie , prostituţie ş.a)

BIBLIOGRAFIE

31
1.Adumitrăcesei D.I, Fapte şi idei economice despre români şi pentru români, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.

2.Băcescu M., Macroeconomia intermediară, Editura Universitară, Bucureşti, 2004.

3.Burga M.,Macroeconomia –Perspectiva Europeană , Editura Beck, Bucureşti, 2002.

4.Ciucur D., ş.a, Macroeconomie, Ediţia a-II-a, ASE, Bucureşti, 2008.

5.Ciucur D. ş.a, Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.

6.Ciumara M., Politica economică, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2001.

7.Sută Selejan Sultana, Doctrine economice, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 2000.

8.Zamfir C.,coordonator, Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

CAPITOLUL IV VENITUL,CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

OBIECTIVE:

4.1. Venitul la nivel macroeconomic.

4.2. Consumul

4.3. Investiţiile şi economiile

4.4. Principiul multiplicatorului şi acceleratorului

4.4.1. Principiul multiplicatorului

4.4.2. Principiul acceleratorului

Veniturile constituie sursa achiziţionarii bunurilor necesare traiului pe de o parte, şi

mijlocul obţinerii de economii pe de altă parte.

În trecerea ei galopantă prin viaţă, obţinerea şi cheltuirea veniturilor de către fiecare fiinţă
umană reprezintă un drept fundamental, deoarece în condiţiile existenţei unor resurse limitate
este necesară o strictă planificare a acestora, şi o sporire a venitului naţional spre a asigura
omului bunăstarea dorită şi satisfacţia pe care o merită.

Cunoscutul economist englez Alfred Marshall, defineşte venitul naţional, ca pe un produs

total net al agenţilor economici, ce constituie şi singura sursă de plată a acestora.

32
 La nivelul macroeconomic conceptul de venit prezintă diverse forme şi îmbracă multiple
semnificaţii, reprezentând “expresia agregată a veniturilor individuale şi se manifestă sub forma
venitului personal, venitului disponibil şi venitului naţional”1818.

Astfel, venitul personal exprimă totalitatea veniturilor curente pe care le obţine o

persoană în urma desfăşurării unei anumite activităţi indiferent de sursa de la care provine
(bugetul statului sau alte surse locale).

Din acest venit se achită diverse obligaţii sociale către stat şi organele publice locale, sub
formă de impozite, taxe şi alte contribuţii, fără a se percepe contravaloarea lor, rămânând după
aceea şi o parte disponibilă folosită de persoana respectivă numită”venit disponibil”. Venitul
disponibil reprezintă ceea ce rămâne din venitul personal, după ce s-au scăzut contribuţiile
obligatorii plătite administraţiilor centrale şi locale şi din care posesorul lui îşi cumpără bunurile
şi serviciile necesare existenţei sale, şi mai face economii din suma care-i prisoseşte.

Venitul naţional disponibil este un venit net ce însumează venitul naţional creat şi soldul
transferurilor curente cu străinătatea. Acest venit serveşte consumului privat al membrilor
societăţii, şi pentru consumul public al instituţiilor.

Calcularea venitului naţional se poate face în trei moduri folosind:

1. Metoda producţiei
2. Metoda repartiţiei
3. Metoda redistribuirii veniturilor

1. Metoda producţiei sau metoda valorii adăugate; este aceea în care venitul naţinal reprezintă
valoarea adăugată netă exprimată în preţurile factorilor, creată în decurs de un an de către agenţii
economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate.

Suma veniturilor create la nivelul unei economii naţionale, sau produsul intern net, în preţurile
factorilor (PINPF) se obţine scăzând din suma produsului intern brut, în preţurile pieţei(PIB PP) şi a
subvenţiilor (S), amortizarea(A) şi impozitele indirecte nete(Ii):

PINPF = ( PIBPP + S)-(A+Ii)

Această operaţie se realizează cu ajutorul “contului de creare a veniturilor”, care evidenţiază

formarea veniturilor din activitatea economică şi din patrimoniu, sub forma valorii adăugate
nete(VANPF ) sau a produsului intern net (PINPF ), în preţurile factorilor:

PINPF = ∑VANPF

1818
Ciucur D şi colectivul., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010, p.46.

33
Produsul intern net evidenţiază valoarea adăugată netă în preţurile factorilor, (când nu cuprinde
şi impozitele indirecte).

PINPP = ∑VANPF + Ii

2. Metoda repartiţiei sau a însumării veniturilor este cea care adună toate veniturile realizate de
posesorii factorilor de producţie, participanţi la activitatea de producţie.

Acest calcul se efectuează cu ajutorul “contului naţional de repartiţie a venitului” care

evidenţiază repartiţia primară a acestora.

Potrivit acestei metode, venitul naţional va cuprinde salarii + rente + dobânda netă (dobânda
încasată-dobânda plătită) + profiturile.

Toate aceste venituri obţinute de participanţii naţionali la crearea producţiei, sunt supuse
impozitelor directe.

3. Metoda de redistribuire a veniturilor se realizează cu ajutorul “contului naţional de

redistribuire a veniturilor” al cărui sold este venitul naţional disponibil.

În ultimele decenii, la veniturile menţionate se adaugă şi un “venit permanent”

reprezentând:”rata stabilă a consumului pe care o persoană ar putea-o menţine pe tot timpul
vieţii, ţinând seama de nivelul actual al bogăţiei şi al venitului câştigat în prezent şi în viitor”
19
19.

4.2. Consumul

“Consumul este singurul scop şi singura ţintă a oricărei activităţi

economice”J.M.Keynes 2020.

Consumul este considerat ca scop final al organizării şi funcţionării sistemelor economice

indiferent de tipul lor. El reprezintă folosirea bunurilor economice de către populaţie şi
administraţie în vederea satisfacerii trebuinţelor personale şi colective.

În viziune teoretică, noţiunea de consum este mai vastă decât cea de consum personal şi
colectiv, ea incluzând şi consumul factorilor de producţie. La nivel macroeconomic, consumul
trebuie analizat sub forma de consum final şi consum intermediar. Indicatorul care reflectă în
mod pertinent nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi de servicii este “consumul pe
locuitor”.
1919
Ibidem p. 48.
2020
J.M. Keynes , Teoria generală a forţei mâinii de lucru ,a dobânzii şi a banilor,Editura Ştiinţifică,Bucureşti 1970, p.
132.

34
 În acest context, consumul personal constituie o componentă esenţială a vieţii, reflectând
nivelul de trai al unui individ. El se determină prin raportul dintre consumul total de produse şi
servicii într-o perioadă de timp (CT) şi numărul mediu de locuitori din ţara respectivă, din acea
perioadă (PTm).

Consumul pe locuitor =

Rezultă că: ”Mărimea consumului personal, pe total şi pe locuitor, exprimată valoric, adică
cheltuielilele efectuate pentru cumpărarea bunurilor şi achitarea serviciilor, reprezintă costul
vieţii”2121, care depinde de volumul bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi de preţul (tariful)
acestora.

Evoluţia costului vieţii şi variaţiile survenite pe parcurs se măsoară folosind”indicele

costului vieţii”(IC).

IC=∑qxp în care ∑=cantitatea, iar p=preţul şi tarifele bunurilor şi serviciilor.

Pentru a aprecia în mod obiectiv creşterea sau scăderea nivelului de trai, indicele din
perioada curentă se raportează la cel din perioada precedentă, calculat în preţuri comparabile.

IC= ce se poate calcula şi în procente IC=

În România, la baza calculului acestui indicator se află “Ancheta Integrată a

Gospodăriei”(AIG) care include cheltuielile destinate hranei, locuinţei, transporturilor etc. şi
veniturile provenite din salarii, rente,buget ş.a.

Structura consumului personal diferă de la ţară la ţară şi de la o etapă la alta. Statisticile

din ţara noastră, asupra consumului pe locuitor reflectă scăderea lui cantitativă la produse
scumpe, dar de bază (carnea,derivate produse) şi o creştere la cele relativ ieftine
(cereale,cartofi,legume), o parte din proteinele animale fiind completate prin lactate şi ouă. Se
constată că pe măsura creşterii veniturilor se consumă alimente calitativ superioare, iar ponderea
pentru servicii confortabile şi rezerve creşte, în timp ce cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi
locuinţă rămân relativ constante. Toate aceste statistici atestă existenţa unei interdependenţe
marcate între venituri şi consum, denumită în ştiinta economică ”înclinaţia spre consum”care
exprimată în procente reprezintă rata medie a consumului( C).

c= sau c=

În evoluţia ratei medii a consumului intervin:1. factorii de natură obiectivă şi

2121
Ibidem, p. 49.

35
 2. factorii de natură subiectivă.

1. Factorii de natură obiectivă, sunt determinaţi de viaţa economică şi nu pot fi influenţaţi de om.
Ei reprezintă:

 Dinamica şi nivelul veniturilor în general,cu care consumul personal se află în raport

direct;
 Modificarea politicii fiscale, care prin slăbirea presiunii sporeşte consumul, creşterea ei
având efect invers;
 Evoluţia puterii de cumpărare a banilor sub influenţa inflaţiei care micşorează cheltuielile
reale de consum;
 Creşterea preţurilor elementelor de capital fix sau circulant ce scad veniturile destinate
consumului;
 Modificarea ratei dobânzii la creditul de consum care prin creştere diminuează cererea de
împrumuturi şi invers;
 Raportul dintre preţurile curente şi viitoare privite în perspectivă;

2. Factorii de natură subiectivă ce ţin de psihologia individului (modă, obiceiuri, dorinţa de a trăi
mai bine) constând în:

 Tendinţa indivizilor de a avea o rezervă bănească pentru: unele situaţii neprevăzute,

asigurarea bătrâneţii, protecţia unor membri ai familiei, ş.a, ce diminuează cheltuielile
pentru consumul curent;
 Depunerea unei părţi din venitul disponibil la bănci sau instituţii spre a obţine dobânzi
sau acţiuni;
 Ridicarea nivelului de trai prin rezerve băneşti care acumulate în timp permit lărgirea
consumului;
 Siguranţa conferită de sumele economisite ce duce la reducerea cheltuielilor de consum;
 Dorinţa de educare elevată a descendenţilor şi de a le lăsa o moştenire ce scade
cheltuielile curente de consum;
 Zgârcenia unor indivizi în scopul acumulării de rezerve băneşti pentru viitor;
 Toţi aceşti factori pot influenţa consumul în mod pozitiv sau negativ, după cum se vede
din curba de mai jos în care:

C=rata medie a consumului

0 Vd=venitul disponibil

36
 Observăm că pe măsură ce venitul disponibil creşte sau se reduce, se influenţează în
aceeaşi direcţie şi consumul care va creşte sau se va contracta după caz.

Urmărind această relaţie J.M. Keynes susţine că legătura dintre venituri şi consum se
manifestă ca o „Lege psihologică” fundamentală conform căreia creşterea sau reducerea
venitului va duce la creşterea sau scăderea consumului, dar într-o proporţie mai mică, redată de
indicatorul „înclinaţia marginală spre consum(Imc) exprimată prin raportul dintre creşterea
consumului (∆C) şi creşterea cu o unitate a venitului (∆V), fiind o mărime pozitivă şi subunitară.

Astfel : Imc=

Între cei doi indicatori (înclinaţia medie spre consum şi cea marginală) există o relaţie.

Astfel înclinaţia medie spre consum se reduce pe măsura creşterii venitului disponibil, iar
cea marginală rămâne constantă.

Interdependenţa dintre creşterea venitului şi cea a diverselor cheltuieli de consum, a fost

analizată şi de economistul-statistician E. Engel la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, purtând
numele de „Legităţile lui Engel.”

Acesta a ajuns la concluzia că pornind de la un anumit nivel al veniturilui, şi pe baza creşterii

acestuia, cheltuielile de consum vor evolua astfel:

 Cele pentru achiziţionarea de produse agroalimentare îşi reduc ponderea;

 Cele destinate cumpărării de îmbrăcăminte, încălţăminte şi locuinţe cresc proporţional cu
venitul;
 Cheltuielile pentru educaţie, recreere, petrecerea timpului liber, ce vizează confortul,
cresc mai mult decât venitul.

Astfel „Legităţile lui Engel” susţin că elasticitatea cererii de bunuri alimentare în raport cu
veniturile este subunitară (cerere neelastică), cheltuielile pentru îmbrăcăminte rămân constante
indiferent de mărimea veniturilor, în timp ce ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere
creşte mai rapid decât sporirea veniturilor.

În esenţă, după cum afirm şi J.K.Galbraith „nimic nu este mai important decât consumul
de bunuri, consumatorul maximizându-şi pe această cale fericirea.”2222

4.3. Investiţiile şi economiile

2222
J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.146.

37
 Prin investiţii înţelegem totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor
de capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii.

Abordate în sens economic, investiţiile presupun crearea de noi capitaluri, prin utilizarea
economiilor care reprezintă suportul investiţiilor.

La nivel macroeconomic, economiile contribuie în mod efectiv la modernizarea

capacităţilor de producţie şi la creşterea profiturilor societăţii.

Transformarea economiilor în investiţii se face însă cu preţul sacrificiilor populaţiei,

pentru ca aceasta să obţină o îmbunătăţire substanţială a consumului în viitor.

Efectul investiţiilor se reflectă în mărirea stocului de capital fix şi circulant, în creşterea

patrimoniului firmelor, menajelor şi a confortului familiar în special.

Privite în ansamblu, economiile şi investiţiile sunt mărimi egale constituind pentru “ţară”
2 faţete ale aceluiaşi proces.

I=E

Din punct de vedere teoretic, economiile (E), reprezintă diferenţa dintre veniturile (V) şi
cheltuielile pentru consum (C).

E= V – C

Rezultă că economiile nu pot exista decât în cazul în care consumul este mai mic decât
venitul, adică venitul disponibil depăşeşte consumul.

Între evoluţia veniturilor şi cea a economiilor există o dependenţă exprimată prin

“înclinaţia marginală spre economii (e), ce indică raportul dintre creşterea economiilor (∆E) şi

cea a veniturilor (∆V) : e= ; ce ne arată cu cât sporesc economiile la o creştere cu o unitate a

sporului de venit.

Economiile realizate la nivel naţional pot fi considerate ca: “potenţiale investiţii”.

Scopul economiilor este acela de a obţine un venit suplimentar în cazul depunerii lor la
bănci; cumpărarea de acţiuni; iniţierea sau dezvoltarea unor afaceri şi crearea de noi unităţi
economice sau extinderea celor existente.

Clasificarea investiţiilor se poate face în funcţie de multiple criterii.

Astfel, după:

 Modul folosirii bunurilor de capital cumpărate, investiţiile pot fi:

38
1. Investiţii nete (In) (de dezvoltare), destinate sporirii capitalului tehnic, real, prin creşterea
capitalului fix şi a stocurilor materiale, sursa lor de finanţare fiind venitul economisit.
2. Investiţii de înlocuire (Iî) (reproducţie) ce permit menţinerea stocului de capital fix,
înlocuind bunurile depreciate prin scoaterea lor din funcţiune, sursa lor de finanţare fiind
amortizarea.
3. Investiţii brute (Ib), rezultate din însumarea investiţiilor nete (In) cu cele de înlocuire (Iî)
şi care formează capitalul brut, deci:

Iî+In = Ib
Ib = In+A

 După natura proprietăţii, ele pot fi:

1. investiţii private;
2. investiţii publice;
3. investiţii mixte;
 După domeniul de activitate, pot fi :
1. industriale;
2. agricole;
3. în transporturi;
4. în comerţ, ş.a.
 După locul efectuării:
1. interne;
2. externe.

Deoarece investiţiile presupun sume mari, a căror recuperare necesită o perioadă

îndelungată de timp, există şi riscul de a nu se mai recupera.
De aceea hotărârea investitorului de a plasa un venit în domeniu, trebuie să
includă o serie de calcule referitoare la indicatorii economici şi la factorii care-i
influenţează.
Dintre indicatorii de bază, prezintă importanţă:
 raportul dintre venitul net ce urmează a fi realizat (venitul brut minus costul investiţiei) şi
venitul net ce s-ar obţine dacă suma respectivă ar fi depusă la bancă, ce poartă numele de
“cost de oportunitate al investiţiei”;
 raportul dintre venitul scontat a fi obţinut şi costul investiţiei;
 raportul existent între perioada de rambursare (durata acoperirii cheltuielilor de
investiţii), faţă de acelaşi indicator din alte domenii.

Factorii principali de care depinde eficienţa investiţiilor sunt:

 Cererea de investiţii (dependentă de eficienţa marginală a capitalului şi de mărimea
dobânzii);

39
  Riscul investitorului în raport cu riscul împrumutătorului;
 Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;
 Politica statului;
 Starea generală a economiei naţionale (recesiune sau boom, stabilitatea factorilor
politici, economico-sociali);
 Conjunctura economiei mondiale (cererea de bunuri şi servicii pe piaţa mondială);
 Rata rentabilităţii investiţiei şi a rentabilităţii minime;
 Perioada de rambursare a investiţiei (durata recuperării cheltuielilor de investiţii);
 Cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital realizate;
 Politica statului în domeniul fiscalităţii.
Toate calculele efectuate şi factorii ce influenţează investiţiile sunt în legătură cu
vânzările şi profiturile viitoare şi cu rata reală a dobânzii. Astfel, investiţiile reprezintă un
element obiectiv şi o premiză a creşterii şi dezvoltării economice, presupunând alocarea de
capitaluri suplimentare obţinute din economiile populaţiei aflate la bănci, acumularea unei părţi
din profit şi atragarea de capitaluri străine.
În România după 1989, investiţiile au cunoscut o evoluţie divergentă-datorită faptului
că:
-economiile populaţiei au scăzut;
-acumulările de capital au diminuat;
-investiţiile străine s-au micşorat,
-iar creşterea dobânzilor a fost un factor distructiv.

Pentru eficientizarea investiţiilor este necesar ca ele să ducă la:

-crearea de noi locuri de muncă;

-înlocuirea şi modernizarea echipamentelor tehnice de producţie;

-promovarea unor tehnici şi tehnologii moderne, competitive;

-sporirea ofertei de bunuri materiale şi servicii;

-condiţii mai bune de muncă şi trai;

-diversificarea şi sporirea calitaţii bunurilor şi serviciilor.

4.4. Principiul multiplicatorului şi acceleratorului.

Raportul dintre venit, cheltuieli de consum şi investiţii este analizat utilizând principiul
multiplicatorului şi acceleratorului .

4.4.1. Principiul multiplicatorului

40
Multiplicatorul (K) al investiţiilor exprimă raportul dintre creşterea nivelul veniturilor (ΔV) şi
creşterea iniţială (∆ ) a investiţiilor, adică:

K=

Dependenţa sporului de venit de sporul de investiţii indentificate de câte ori se cuprinde

sporul de investiţii (∆ ) în sporul de venituri (∆V) , respectiv de câte ori sporeşte venitul în
raport de sporul cu o unitate a investiţiilor este redată prin relaţia :

∆V= Kx∆I, în care K> 1

Astfel multiplicatorul reflectă legătura directă între intrările în sistemul economic,

concretizate în investiţii şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participanţilor la viaţa
economică .

Valoarea acestui indicator este cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum
este mai mare sau înclinaţia marginală spre consum este mai mică.

4.4.2. Principiul acceleratorului

În procesul luării deciziilor cu privire la utilizarea veniturilor şi cheltuielilor de consum

şi economii (investiţii), se ia în consideraţie şi principiul acceleratorului ( A ).

Acceleratorul ( A ) exprimă raportul dintre creşterea investiţiilor (∆ ) şi creşterea cererii

de bunuri de consum (∆C) , ca urmare a creşterii veniturilor :

A= , de unde rezultă : ∆ = A x ∆C

Schimbarea cererii şi ofertei prin sporirea investiţiilor duce la modificarea într-o

proporţie mai mare a cererii bunurilor de consum .

Creşterea veniturilor va antrena o mărire mai mult decât proporţională a bunurilor de

capital , de investiţii .

Deci , acceleratorul este o mărime care ne indică cu cât sporesc investiţiile în urma
creşterii cu o unitate a venitului . Dacă toate capacităţile de producţe sunt folosite, o modificare
a cererii de bunuri de consum generează o schimbare de o mai mare amplitudine a investiţiei .
Acest principiu acţionează însă, numai în faze de expansiune şi într-un orizont de timp mai
mare de un an .

Efectele principiilor multiplicatorului şi acceleratorului se întrepătrund şi se potenţează

reciproc întrucât :

41
 a. Investiţiile au un efect multiplicator asupra veniturilor şi generează sporuri de consum;

b . Cererea suplimentară de consum provoacă accelerarea investiţiilor .

Aceste două principii demonstrează că dependenţa producţiei de consum este o realitate

economică obiectivă, de care trebuie să se ţină seama permanent.

În concluzie : Factorii de decizie trebuie să adopte o politică macroeconomică adecvată

care să permită elaborarea veniturilor, asigurându-se un echilibru între modul înalt al
acumulărilor concomitent cu un nivel asemănător al consumului atingându-se astfel “nivelul de
aur al acumulării capitalului ; cunoscut sub numele de “regula de aur a înzestrării economiei cu
capital “.

Pentru a contracara lipsa unor capitaluri autohtone necesare investiţiilor ( buget de stat ) ,
în România postdecembristă s-au creat parţial condiţii pentru investiţii străine de capital , care
ne aduc avantaje fiind apreciate favorabil numai atunci când sunt stimulate printr-o legislaţie
corespunzătore care să asigure bunăstarea economică a întregului popor printr-un nivel de trai
cât mai ridicat .

Probleme:

1. Dacă rata medie a consumului rămâne constantă, înclinaţia marginală spre consum este :
a) Crescătoare
b) Descrescătoare
c) Egală cu 1
d) Un număr pozitiv dar supraunitar
e) Constantă şi egală cu rata medie a consumului

2. Raportul dintre creşterea consumului şi cea a venitului se numeşte:

a) Rata consumului şi arată cât reprezintă pronderea cheluielilor pentru
consum în totalul venitului
b) Înclinaţia marginală spre consum şi arată importanţa consumului
pentru cel care obţine un venit
c) Înclinaţia marginală spre consum şi arată cu cât se modifică
consumul la modificarea cu o unitate a venitului
d) Înclinaţia marginală spre consum ce arată diferenţa între consum la
momentele t1 şi t0 pentru o persoană
e) Înclinaţia marginală spre economii

3. Dacă înclinaţia marginală spre economii are o tendinţă descrescatoare, atunci

multiplicatorul investiţiilor va fi:

42
 a) Neschimbat
b) Mai mic
c) Favorabil creşterii produsului global brut
d) Favorabil creşterii venitului
e) Mai mare decât consumul

4. Dacă în dinamică sporul economiilor devansează sporul venitului, economiile nu sunt

afectate:
a) Îşi păstrează nivelul anterior
b) Sunt mai mari decât nivelul anterior
c) Sunt la fel ca şi nivelul anterior
d) Sunt mai mari decât venitul
e) Sunt mai mari decât consumul

5. < 1 implică :
a) Este o relaţie adevarată
b) Este o relaţie falsă
c) Nu există un raport între şi
d)
e)

6. Rata marginală a economiilor este o mărime:

a) Negativă
b) Pozitivă şi subunitară
c) Pozitivă şi supraunitară
d) = 1
e) Negativă şi supraunitară
7. VD1 = 1000 mld. u.m.

VD0 = 25% din VD1

VD0 = = 800 mld. u.m.

C = 0,8

C’ = 0,9

43
E1, E0 = ?

C = 0,8 => e= 1- 0,8= 0,2

C’ = 0,9 => e’ = 1- 0,9 = 0,1

E1 = = = 5000

E0= = = 8000

8. VD1= 1000 mld. u.m.

VD0= 25% din VD1 = = 800 mld. u.m.

C’ = 0,9 => e= 0,1

∆VD = 1000- 800= 200 mld.u.m.

C= 0,8 => e’= 0,2

e’ = ? ∆E= ?

e’ = 0,1

∆E= ∆VD * e = 1000 * 800 * 0,1 = 20 u.m.

∆VD= k* ∆i => ∆VD = k* ∆i => k= = 10

∆VD= 10* 20= 200 u.m.

Cuvinte cheie : -consumul;

-venitul;

-investiţiile;

44
 -multipicator ;

-accelerator .

Rezumat la capitolul 4 :

Capitolul de faţă abordează un subiect de mare actualitate care, suscită pe lângă

economişti, interesul întregii naţiunii .

Având ca obiectiv major satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului, venitul,
consumul şi investiţiile au cunoscut o evoluţie ascendentă în timp , fiind rezultanta creşterii şi
diversificării nevoilor umane, dar şi a posibilităţilor tot mai largi ale societăţii, de a le satisface în
mod corespunzător trebuinţelor.

Realitatea economică a demonstrat că în societăţile în care cele trei componente

( venit , consum şi investiţii ), macroeconomice, au sporit concomitent cu producţia, s-au realizat
ritmuri înalte de creştere economică şi s-a obţinut totodată şi un grad înalt de folosire a forţei de
muncă înlăturând dezechilibrele survenite, ceea ce a dus la îmbunătăţirea standardului de viaţă al
întregii naţiuni, deoarece ce vrei azi, ajungi să trăieşti mâine .

Bibliografie

1. Angelescu Coralia , Politici economice , Editura Economică , Bucureşti , 2009.

2. Burda Michael, - Macroeconomie – perspectiva europeană , Editura All-Beck , Bucureşti ,

2002 .

3. Ciucur D. şi colectiv, -Macroeconomie, Ediţia a II-a, Editura ASE , Bucureşti, 2008.

4. Ciucur D. şi colectiv , -Macroeconomie , Editura Independenţa Economică , Piteşi , 2010.

5. Keynes, J. M., -Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973 .

6. Pociovălişteanu Diana-Mihaela, -Teorie economică generală. Elemente de Macroeconomie,

Editura Universitară, Craiova, 2008.

7.Şoim H., Teodoru M. , -Economie , Editura Casa Cărţii de Ştiinţă , Cluj.Napoca , 2008.

Capitolul V CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

DURABILĂ

45
OBIECTIVE:

5.1. Conceptul de creştere economică

5.2. Factorii creşterii economice

5.3. Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile ei economice

5.4. Principalii indicatori ai dezvoltării economice durabile

5.5. Importanţa şi implicaţiile economice, ale dezvoltării umane durabile

5.6. Creşterea economică a României după integrarea în Uniunea Europeană

5.1. Conceptul de creştere economică

Considerată a fi o expresie sintetică a şanselor către o viaţă mai bună ,,creşterea

economică” reprezintă un deziderat major al tuturor statelor.

Datorită producerii unor schimbări radicale în evoluţia activităţilor economice, teoria

creşterii şi dezvoltării economice a cunoscut multiple interpretări, ajungându-se în final la
actuala ,,Teorie a dezvoltării durabile”. Astfel în primele trei decenii ale perioadei postbelice
creşterea economică a constituit o problemă stringentă pentru toţi economiştii fiind identificată
adeseori cu noţiunea de progres economic.

În conceţia lui C. Clark progresul economic este similar cu cel social.

J. Fourastie considera şi el progresul economic ca o rezultantă a progresului social global

sau individual, progresul social generând un nivel de viaţă elevat şi stabil pentru multă vreme. În
viziunea lui W. W. Rostow, teoria creşterii economice devine sinonimă cu dezvoltarea şi cu
progresul economic. W. Leontief susţine: ,,cu cât o economie este mai dezvoltată , cu atât
structura ei devine asemănătoare cu cea a altor economii dezvoltate” 2323.

Actualmente semnificaţia creşterii economice constă în sporirea cantitativă a activităţilor

şi rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naţionale, şi în stransă legătură cu factorii care
contribuie la această sporire. În esenţă, crşterea economică exprimă o evoluţie pozitivă
ascendentă, neliniară a unei ţări pe termen mediu şi lung, fără a exclude unele oscilaţii
conjuncturale şi chiar regrese economice temporale.

Abordarea creşterii economice se pot face atât în sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens
larg, creşterea economică reflectă ansamblul modificărilor (pozitive, negative şi zero) înregistrate
şi evidenţiate prin principalii indicatori macroeconomici (PIB, PNB, VN).

2323
Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 68.

46
 Se apreciază că: ,,O economie naţională înregistrează creştere economică dacă există
tendinţa dominantă a unei creşteri pozitive reale pe termen suficient de lung pentru a înlătura
efectele conjuncturale ale ciclului de afaceri”2424.

În sens restrâns, creşterea economică se raportează numai la mărirea venitului naţional pe

locuitor, adică la aspectul cantitativ al procesului.

În teoria şi practica economică se utilizează pe lângă creşterea economică pozitivă şi

termenii de creştere economică zero şi de creştere economică negativă (descreştere economică).
Astfel, creşterea economică zero prezentată pentru prima dată în anul 1972, în cadrul
raportului ,,Clubului de la Roma” intitulat ,,Limitele creşterii” reprezintă situaţia în
care: ,,rezultatele macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul
rezultatelor pe locuitor rămânând constant”2525.

Iar, creşterea economică negativă (descreşterea economică) evidenţiază acea situaţie în

care ,,pentru un anumit timp rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere,
menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru ceea ce presupune
compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi a bunăstării sociale” 2626 .

Pe parcurs, creşterea economică produce modificări ce au loc într-un anumit spaţiu şi

orizont de timp, sporind dimensiunile rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii
cauzali.

În acest context creşterea economică se bazează pe următoarele elemente:

 este dependentă de dinamica macroeconomică şi de cea demografică;

 rezultatele necesită o analiză pe o perioadă suficient de lungă spre a permite diferenţierea
dintre expansiunea generată de ciclul de afaceri şi creşterea economică propriuzisă;
 are în vedere doar rezultatele macroeconomice reale (corectare cu marimea deflatorului);
 expresia sintetică este dată de ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor.

5.2 Factorii creşterii economice

Creşterea economică este influenţată de o serie de factori cu caracter sistemic ce sunt de
ordin uman, natural, material, social-politic, tehnico- ştiinţific, informaţional, ecologic etc, fiind
structuraţi în factori cu acţiune decisivă şi factori cu acţiune mediată.
2424
Şoim H., Teodoru M., Economie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 212.

2525
Ciucur D. şi colectiv , op. cit., p. 69.

2626
Ibidem, p. 70.

47
 Între factorii cu acţiune decisivă se înscriu: factorii de producţie cum sunt: factorul uman
(resursele de muncă), factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie
acumulate) şi factorul informaţional-ştiinţific-tehnologic.

Factorii cu acţiune mediată sunt generaţi de complexitatea sistemului economic naţional,

fiind reprezentaţi de:

 rata investiţiilor;
 cheltuielile de dezvoltare-cercetare;
 politicile macroeconomice (fiscală, monetară, bugetară);
 capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
 politica ecologică.
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub 3 aspecte: cantitativ, calitativ şi
structural.

Astfel:

 Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor fiind de natură

preponderent extensivă şi se realizează prin mobilizarea şi folosirea unui volum sporit
de factori al căror randament se presupune a fi constant;
 Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor, aportul ei fiind de
natură intensivă;
 Dimensiunea structurală înglobează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ, ţinând
seama de proporţiile în care se combină factorii şi se repartizează pe destinaţia de
utilizare.
În funcţie de latura care predomină în evoluţia indicatorilor macroeconomici, teoria
economică susţine trei tipuri de creştere economică şi anume:

 Tipul de creştere extensiv ce presupune utilizarea resurselor umane şi materiale la un

nivel ridicat fară a obţine o eficienţă economică pe masura volumului factorilor de
producţie consumaţi (întâlnit în ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare).
 Tipul de creştere intensiv specific economiilor avansate în care sporul de rezultate (peste
55%) macroeconomice, se datorează factorilor calitativi de creştere economică.
 În acest caz profitul şi eficienţa sunt de prim ordin reprezentând temelia oricărei
activităţi, iar cercetarea ştiinţifică, tehnologiile înalte, forţa de muncă pregătită şi un
management adecvat sunt decisive;

Tipul de creştere mixt (intermediar), ce corespunde unei contribuţii aproximativ egale a

laturii cantitative şi calitative la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice . Acest tip
caracterizează majoritatea statelor ce se află în tranziţie spre o economie de piaţă concurenţial-
funcţională .

48
 5. 3. Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile ei în economie.

Dovedindu-se un proces complex, dezvoltarea economică este definită de specialişti ca

fiind un proces multidimensional ce reprezintă: “Ansamblul transformărilor cantitativ-calitative
şi structurale ale evoluţiei economice în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica
generală a omului, a modului de gândire şi comportamentul său ca şi cu evoluţia echilibrului
ecologic”2727

Prin complexitatea sa, dezvoltarea economică implică ”O creştere a rezultatelor

macroeconomice pe termen lung însoţită de modificări cantitativ structurale în economie, în
modul de trai şi în calitatea vieţii oamenilor;

O trecere a economiei unui stat de la o formă inferioară la una superioară ce include zig-
zaguri temporale determinate de anumite circumstante.

Progrese referitoare la raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al acestora

(micro, macro şi mondo- economic);

Strucuturile tehnice, ştiinţifice, sociale şi psihologice ale producţiei şi economiei în ansamblul lor.

Dar, creşterea economică nu înseamnă în mod automat şi dezvoltare, relaţia dintre ele
fiind de la parte la întreg. Ca o rezultantă directă a interesului crescând acordat creşterii
economice şi dezvoltării a apărut termenul de “ Economia dezvoltării”, ce încurajează inovarea,
investiţiile şi antreprenoriatul din cadrul unei ţări sau regiuni, în scopul îmbunătăţirii nivelului de
trai al populaţiei sale, asigurându-se în acest mod o dezvoltare economică durabilă a fiinţei
umane.

În acest cadru, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro în raportul intitulat : “

Viitorul nostru comun”, prezentat în iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută prin
viziunea unei concilieri între economie şi mediul ambiant, pe o nouă cale de dezvoltare, care să
susţină progresul “omului” pe întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.

Pe baza celor concluzionate de literatura economică, dezvoltarea sustenabilă (durabilă) are în

vedere interacţiunea reciprocă a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic asigurându-
se în acest fel, satisfacerea nevoilor actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi.

Iar compatibilitatea acestor patru sisteme se poate obţine numai prin simultaneitatea realizării
progresului lor.

2727
Ciucur D. şi colab., op. cit., p. 71 .

49
 Astfel, în definirea dezvoltării durabile se reinclud obligatoriu următoarele trei dimensiuni :

Dimensiunea naturală, ce susţine că mediul creat de om este compatibil cu cel natural;

Dimensiunea social-umană ce consideră că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să

raspundă direct intereselor prezente şi viitoare a generaţiilor care există şi se succed;

Dimensiunea naţional-statală-regională şi mondială ce necesită compatibilitatea criteriilor de

optimizare pe plan naţional şi internaţional.

În ştiinţa economică, conceptual de dezvoltare durabilă este denumit şi “concept de dezvoltare

umană durabilă, “deoarece strategia care-l vizează considera ca pion principal “omul”.

Acest concept implică realizarea următoarelor obiective fundamentale:

-Confruntarea cu restricţiile dezvoltării şi o permanentă colaborare cu mediul natural;

-Planificarea cu elementele specifice şi comune aflate în compatibilitate directă , atât în plan

naţional cât şi internaţional;

-Atingerea unui echilibru durabil prin schimbarea valorilor şi obiectivelor la toate nivelurile de
agregare;

-Respectarea tradiţiilor, educaţiei şi activităţile curente care conduc la o transformare substanţială

şi de lungă durată;

- Creşterea rolului ştiinţei în societatea bazată pe cunoaştere, ceea ce ajută pe om să se cunoască

pe sine şi în acelaşi timp să cerceteze lumea pe care doreşte să o transforme;

- Restructurarea instituţional-spirituală a întregii economii.

Teoria despre dezvoltarea susţinută şi aplicată în economia mondială până în prezent, a accentuat
tensiunea dintre natura înaintării spirituale a fiinţei umane şi viaţa economică generând consecinţe
grave asupra echilibrului .

Acum când criza natural-umană a dezvoltării ne pune într-o situaţie de răscruce, alternativa de
urmat elimină criteriul de absolutizare a profitului introducând compatibilitatea teritorială a
economicului, socialului şi ecologicului în cadrul unei viziuni de largă deschidere, concordantă cu
interesele prezente şi viitoare ale omului.

În societatea viitoare bazată pe economia umană, forţele pieţei, guvernului, şi ale societăţii
civile trebuie să fie contopite prin pluralismul democratic pentru a realiza un echilibru dinamic între
nevoile curente şi producerea eficientă a bunurilor, în condiţii de justiţie socială, responsabilitate a
puterii în faţa cetăţenilor, protejării libertăţii umane şi mediului natural, crearea codului social-uman
necesar muncii creatoare prin inovare managerială la toate nivelurile colectivităţii umane.

50
 5.4. Principalii indicatori ai dezvoltării economice durabile

Dezvoltarea economică durabilă din ţara noastră, se masoară prin folosirea unei serii de
indicatori ce relevă aspectele cantitative şi calitative ale acestui fenomen , ce se cuantifică prin
următoarele trei grupe de parametri:

a. Indicatori ai durabilităţii economice;

b. Indicatori ai durabilităţii sociale ;
c. Indicatori ai durabilităţii mediului natural.

În acelaşi scop în studiile internaţionale este folosit “Indexul dezvoltării umane (IDU)”, care
cumulează la rândul său trei indicatori exprimaţi prin longevitate, cunoştinţe şi controlul
resurselor pentru o viaţă decentă.

Astfel pentru longevitate se calculează speranţa medie de viaţă , pentru cunoştinţe se

calculează cifra de şcolarizare , iar pentru controlul resurselor se are în vedere calculul produsului
naţional brut pe locuitor.

În raportul mondial al dezvoltării umane din anul 2009, România ocupa locul 63 cu un indice de
0,837. Unele cercetări din totalul statelor analizate mai noi folosesc o serie de indicatori specifici ai
dezvoltării economice pe care-i corelează cu starea comportamental- spirituală a populaţiei.

Printre aceştia se înscrie: indicele de prosperitate economică viabilă şi consumul de cereale

pe locuitor. Indexul de prosperitate economică viabilă este acela care măsoară atât consumul mediu
cât şi distribuţia degradării mediului înconjurător .

Consumul de cereale pe locuitor se măsoară prin consumul mediu şi distribuţia degradării

mediului ambiant, fiind un indicator relevant al faptului că producţia de cereale este foarte
sensibilă la degradarea mediului pe viaţă.

5.5. Importanţa şi implicaţiile economice ale dezvoltarii economice durabile

Dezvoltarea durabilă prin esenţa sa a exprimat şi înscris principiile de bază necesare unei
integrări armonioase a dezvoltării economice cu cea a unei guvernări responsabile şi asigurării

51
coeziunii sociale, propulsând pe o treaptă superioară binomul ’’om- natură’’. Subliniem importanţa
principiilor fundamentale formulate de Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare din 1992 ce a avut loc
la Rio De Janeiro şi care a trasat ca posibile următoarele:

- centrul tuturor iniţiativelor de dezvoltare îl constituie omul;

- pentru căutarea soluţiilor problemelor ce apar pe parcurs se impune o abordare holistică

bazată pe ştiinţă şi tehnologie modernă;
- încurajarea comunităţilor umane în recunoaşterea valoarilor culturale, morale şi
spirituale;
- respectarea drepturilor comunităţilor la autodeterimare şi a drepturilor referitoare la
propria dezvoltare;
- suveranitatea naţională ce asigură securitatea individului şi calităţii mediului;
- egaliate între sexe;
- pacea, ordinea şi unitatea naţională;
- justiţia socială;
- echitate în distribuirea resurselor;
- luarea deciziilor în mod democratic (unanim);
- o dezvoltare economică viabilă bazată pe egalitatea între comunităţi, vârste, grupuri
etnice, clase sociale, zone geografice şi generaţii;
- o distribuire teritorială echitabilă a populaţiei care să nu depăşească capacitatea de suport
a mediului;
- recunoaşterea naturii ca o moştenire comună şi pentru generaţiiile viitoare;
- un management adecvat al resurselor naturale;
- o cooperare globală a tuturor locuitorilor Terrei.

În aceste circumstanţe considerăm că principiile dezvoltării durabile trebuie să continue a

fi efectul unor largi discuţii şi dezbateri pe plan naţional şi internaţional. Pentru o dezvoltare
economică durabilă prosperă şi eficientă, beneficiile societăţii trebuie să depăşească valoarea
costurilor în totalitatea lor, aplicarea fiind focalizată pe toate sectoarele economiei şi dezvoltării
sociale.

Avându-se în vedere complexitatea şi dificultăţile de realizare practică a dezvoltării umane

durabile, este indispensabilă o luptă acerbă şi o perfecţionare continuă a tuturor mijloacelor de
realizare a ei în condiţii optime.

5.6 Creşterea economică a României după integrarea în Uniunea Europeană

La 1 Ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană. După aderarea la U.E.

evoluţia produsului intern brut a înregistrat un trend crescător până în anul 2009 , când criza
economică globală s-a făcut resimţită şi în România , iar ritmul de creştere economică a devenit
negativ.

52
 Potrivit specialiştilor, criza natural- umană a dezvoltării care a cuprins în prezent toate
statele lumii aduce în dezabatere publică un adevăr crud, care pune în pericol întreaga umanitate.
Dacă până în prezent dezvoltarea a fost subordonată profitului financiar al întreprinzătorilor,
criza natural- umană evidenţiează faptul că ea trebuie regândită în sensul de a fi centrată pe
oameni şi pe satisfacerea nevoilor acestora.

În “Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă în Romania, Orizonturi 2013 – 2020 –

2030” , sunt prezentate obiectivele esenţiale pe termen scurt, mediu şi lung care vizează
următoarele orizonturi :

• orizont 2013 : implică încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în

ansamblul programelor şi politicilor publice ale Romaniei ca stat membru al UE ;

• orizont 2020 : atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltării durabile ;

• orizont 2030 : apropierea semnificativă a Romaniei la nivelul mediu din acel an al ţărilor
membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

Prin trasarea acestor obiective strategice, se urmăreşte obţinerea unei creşteri economice
susţinute care să reducă decalajele existente, într-o perioadă de timp cât mai scurta. Conform
strategiei adoptate se oferă posibilitatea ca produsul intern brut pe locuitor raportat la putarea de
cumpărare standard să fie mai mare decât jumătate din media obţinută de U.E. în anul 2013 , să
atingă 80% din media anului 2020, iar în 2030 să depăşească nivelul mediu atins de ţările U.E.

Menţionăm că : “realizarea acestor obiective reprezintă de fapt îndeplinirea obligaţiilor

asumate de către ţara noastră în calitate de stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu
Tratatul de aderare , dar şi implementarea efectivă a principiilor şi obiectivelor Strategiei
Lisabona şi a Strategiei pentru Dezvoltarea Durabilă a Uniunii Europene” 2424 din care se
conturează principalele obiective cheie, ele fiind :

• echitatea şi coeziunea socială ;

• protecţia mediului ;

• prosperitatea economică ;

• îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale Uniunii Europene.

Din această interpretare a crizei naturale umane a dezvoltării se naşte esenţa tranziţiei
finale, de la sporirea creşterii economice cu ajutorul oamenilor, priviţi ca instrumente de

2424
Ciucur D., şi colectivul, op. cit., p. 83.

53
realizare, la o nouă dezvoltare în care “Oamenii să reprezinte atât scopul fundamental, cât şi
mijlocul de realizare a ei”2525

De asemenea , în cadrul dezbaterilor privind adoptarea celei mai bune strategii de

dezvoltare în favoarea economiei naţionale , asistăm în prezent la confruntarea dintre strategia
înlocuirii importurilor pentru acele procese care pot fi obţinute pe plan intern şi strategia
dezvoltării sectoarelor de export.

Aplicaţii la creşterea economică şi dezvoltarea durabilă

1. Creşterea economică este:

a) expresia cantitativă structurală şi calitativă a mutaţiilor ce se petrec într-o
economie naţională;
b) dinamica ascendentă, pozitivă a indicatorilor macroeconomici de rezultate
pe termen lung;
c) un proces care are un caracter exclusiv nominal;
d) un proces ce nu cunoaşte fluctuaţiile economice;
e) un concept de natură exclusivă.

2. Atunci când la nivelul unei ţări produsul naţional pe locuitor sporeşte de la 10.000 u.m. la
30.000 u.m. iar preţurile lucrurilor luate în calculul acestuia cresc cu 200%, creşterea
economică în termen real este:

a) reală, sănătoasă;
b) negativă;
c) exclusiv nominală;

d) 0;
e) Intensivă.

3. Dacă la nivelul unei ţări se înregistrează un indice general al preţurilor de 200% iar
creşterea PNB locuitor este de 3 ori, putem afirma că avem o creştere economică:

a) inflaţionistă;
b) exclusiv nominală;
2525
Şoim H, Teodoru M., - Microeconomie, Macroeconomie, Mondoeconomie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2008, p. 351).

54
 c) bazată în proporţie de 66,6% pe seama creşterii producţiei fizice;
d) bazată pe proporţia de 33,3% pe seama sporirii preţurilor;
e) neinflaţionistă.

4. Noua viziune asupra dezvoltării durabile la scară mondială a fost lansată pentru prima
dată în:

a) 1972 la Roma;
b) 1982 la Tokio;
c) 1992 la Rio de Janeiro;
d) 1942 la Moscova;
e) 1997 la Berlin.

Cuvinte cheie :

• creştere

• dezvoltare

• indicatori de dezvoltare

• protecţia mediului

• progres

Rezumat la capitolul V

În economie , conceptele de creştere şi dezvoltare economică se întrepătrund , culminând

cu cel de dezvoltare durabilă , care este astazi de mare actualitate.

În acest context , semnificaţia creşterii economice este cea de sporire cantitativă a

activităţilor şi rezultatelor lor, în cadrul macroeconomiei.

Factorii care influenţează creşterea economică sunt multiplii, fiind de ordin uman,
natural, material socio-politic, tehnic, ştiinţific, informaţional şi ecologic şi ei sunt structuraţi în
factori de acţiune “decisivă” şi factori cu acţiune mediată.

55
 Dezvoltarea economică şi în speţă cea durabilă, este caracterizată prin complexitate şi se
însoţeşte de modificări cantitativ structurale în economie, în modul de trai şi în calitatea vieţii
omului pe care-l propulsează pe “prim plan”. Denumit şi “dezvoltare umană durabilă”, acest
concept implică realizarea unor obiective majore aflate în competitivitate directă atât în plan
naţional cât şi în plan internaţional, conducând în final la o restructurare instituţional-spirituală
de lungă durată a întregii economii, ce se materializează prin indicatorii concreţi obţinuţi pe
parcurs.

Bibliografie

1.Angelescu Coralia , - Economia României şi Uniunea Europeană , volumul V , Editura A.S.E ,

Bucureşti, 2007 ;

2.Băcanu Maria , - Realităţi actuale şi perspective ale egalităţii, inegalităţilor economice în lume,
Editura Internaţional University Press, Bucureşti, 2006 ;

3.Căpraru I. , - Indicatori economici pentru managementul micro şi macroeconomiei , Editura

Economică , Bucureşti, 2000 ;

4.Ciucur D. şi colectiv, - Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010 ;

5.Ciucur D. , Popescu C. , Gavrilă I. , - Macroeconomie, Ediţia a-II-a, Editura A.S.E, Bucureşti,

2008 ;

6.Pociovălişteanu Diana-Mihaela, - Teorie economică generală, Elemente de Macroeconomie,

Editura Universitaria, Craiova, 2008 ;

7.Popescu A. I., - Dezvoltarea durabilă , O perspectivă românească, Editura Economică ,

Bucureşti , 2005.

Capitolul 6 PIAŢA MUNCII

OBIECTIVE:

6.1. Definiţia şi caracteristicile pieţei muncii

6.2. Oferta şi cererea de muncă, capitalul uman

6.2.1. Oferta de muncă

6.2.2. Cererea de muncă şi capitalul uman

6.2.3. Mecanismul de funcţionare al pieţei muncii

56
6.3. Piaţa muncii în România

6.1. Definiţia şi caracteristicile pieţei muncii

Prin definiţie piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cum părare a forţei de
muncă ce au loc într-un spaţiu economic şi care relevă:

 Întâlnirea cererii cu oferta de muncă;

 Stabilirea condiţiilor pentru angajarea salariaţilor;
 Negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor;
 Realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Ocupând un loc deosebit în teoria şi practica economică, piaţa muncii este cea mai derivată şi
cea mai reglementată piaţă. Ea se comportă “pe de o parte, ca orice piaţă, şi pe de altă parte, are
caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi cel al
serviciilor generate de aceasta şi pe care intreprinzătorii le cumpără.” 2626

În esenţă, piaţa muncii este cea care stabileşte raporturile dintre purtătorii ofertei şi cei ai
cererii de muncă. Ea prezintă următoarele caracteristici:

 Reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice ce determină oferta de muncă

şi cele economico-sociale care generează cererea de muncă asigurând dinamismul
economiei;
 Necesită negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de
muncă sub aspect cantitativ, calitativ şi structural.
 Uşurează şi favorizează întâlnirea dintre locurile de muncă disponibile şi lucrătorii aflaţi
în căutarea unui loc de muncă;
 Este un model de parteneriat între patron şi angajat.

Modalitatea prin care se manifestă unirea între forţa de muncă şi celelalte elemente
aparţinute unei activităţi şi economie este specifică sistemului real al economiei şi se
concretizează prin angajarea omului ca salariat.

 Este reglementată la cel mai înalt grad şi înregistrează influenţe multiple din partea altor
factori, spre a proteja salariatul prin intermediul organizaţiilor sindicale.
 Se prezintă ca o piaţă cu o concurenţă imperfectă putând fi considerată, fie ca o piaţă de
oligopol, fie ca o piaţă de monopol, în funcţie de gradul de organizare a cererii şi ofertei
de către patronate şi sindicate. De asemenea, se poate manifesta printr-o concurenţă de
monopson când într-un domeniu există un singur cumpărător de muncă.

2626
Şoim H, Teodoru M, Economie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2008, p. 240.

57
  Funcţionarea ei este accelerată sau frânată în timp prin diverse instituţii şi foruri
legislative ce acţionează pentru stabilirea contractului individual sau colectiv de muncă
între angajat şi angajator sau între patronate şi sindicate.
 Prezintă o anumită flexibilitate menită să conducă la o mai mare competitivitate şi la o
favorizare a creşterii economice.
 A înregistrat o segmentare specifică de-a lungul timpului, care adânceşte diviziunea
socială a muncii.
 Forţa de muncă este structurată pe vârste, sexe, categorii profesionale şi grade de
calificare, zone geografice şi oportunităţi de ocupare.
 În funcţie de parametri de performanţă se poate delimita: piaţa pricipală a muncii
caracterizată prin niveluri, stabilitate, siguranţă a locului de muncă şi de salarizare şi piaţa
secundară a muncii caracterizată prin parametri specifici activităţii economice
(instabilitate, salarizare modestă).
 Deasemenea piaţa poate fi segmentată la nivel macroeconomic favorizând condiţiile
generale de angajare a salariaţilor, principiile de demisionare şi ierarhizare a salariilor,
cuprinde toate acestea în contractul colectiv de muncă şi la nivel microeconomic.
 Are o funcţie socială deoarece implică negocierea unor elemente ce ţin de condiţiile de
muncă şi de ansamblul calităţii vieţii.
 Funcţia formativ-culturală ce se realizează prin calificare, profesionalism, educaţie,
recalificare şi reconversie, asigurându-se o mai mare mobilitate şi adaptabilitate la
exigenţa dezvoltării economice.
 Prezintă o asimetrie informaţională ce conferă nesiguranţă din partea angajatorului asupra
aptitudinilor angajatului, dar şi a angajatorului care nu posedă informaţii despre mediul
de muncă oferit.

6.2. Oferta şi cererea de muncă, capitalul uman

Privite în interdependeţa lor reciprocă şi multiplă oferta şi cererea de muncă reprezintă

forţele de bază ale pieţei muncii din toate timpurile.

6.2.1. Oferta de muncă este constituită din acele resurse de muncă de care dispune societatea la
un moment dat şi care se delimitează prin următoarele criterii:

 salarizarea (renumerarea);
 aptitudini fizice şi intelectuale ce permit efectuarea unei munci;
 căutarea susţinută a unui loc de muncă;

58
  disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă, adică de a presta un
serviciu. Toate persoanele care nu cumulează aceste criterii sunt excluse din oferta de
muncă.

Caracteristicile ofertei de muncă sunt:

 influenţarea dinamicii ei de către anumiţi factori demografici, sociali, economici,

psihologici;
 eterogenitatea ei sub aspect structural, profesional, educaţional;
 rigiditatea (se formează într-o perioadă îndelungată);
 prezintă un grad redus de substituibilitate;
 pretenţia ofertantului la un maxim de venit pentru serviciul prestat.

Factorii care influenţează oferta de muncă se pot grupa astfel:

 Factori ce ţin de salarizare (tarife şi dinamica acestora) precum şi aspecte

nemonetare
( condiţii de muncă şi cultura organizaţională).
 Factori ce ţin de productibilitatea marginală a muncii (costurile pregătirii pentru o
anumită profesie, număr de persoane calificate şi efectele muncii angajaţilor).
 Factori ce ţin seama de individ şi de climatul existent în întreprindere (durata
studiilor, vârste de pensionare, durata săptămânii de lucru, concedii de odihnă,
etc).

În momentul în care angajatul reuşeşte să obţină un salariu care să-i corespundă

aspiraţiilor sale se manifestă ,, efectul de venit’’. 2727

Aşadar: oferta de muncă depinde de populaţi aptă de muncă a unei ţări care creşte mai rapid
decât cererea de muncă fiind o formă specifică sub care se manifestă capitalul uman. Ea
constituie o rsursă productivă şi o componentă principală a sistemului de consum. Drapta ofertei
de muncă într-o economie reflectă “ansamblul deciziilor alternative privind cantitatea de muncă
pe care omul este dispus să o presteze înfuncţie de salariu”2828.

Ea poate fi studiată atât la nivel individual cât şi agregat ( suma ofertelor individuale).
Oferta agregată de muncă reprezintă deci suma ofertelor individuale şi ea conferă pieţei muncii o
vocaţie macroeconomică. Astfel oferta la firmele mici are o easticitate ce tinde spre infinit în
condişii de concurenţă perfectă. La firmele mari curba ofertei are un unghí ascuţit îndreptat în
sus fiind inelastică sau puţin elastică reflectando concurenţa imperfectă. Curba (dreapta) este
2727
Ciucur D şi colectiv, op, cit., p. 93.
2828
Ciucur D., ş.a., op. cit., p. 90.

59
OO’ şi reflectă relaţia directă între oferta de muncă şi nivelul salariului, reprezentând în fond
curba de utilitate a venitului.

În general, oferta de muncă are un carácter selectiv, rigid, exprimând o piaţă a muncii cu
o concurenţă imperfectă dependentă de:

- factorii economici teritoriali, familiile şi persoanele ofertante nedorind să lucreze într-un

alt teritoriu din motive proprii ( efort bănesc, ataşament faţă de mediul economic social,
suprizele necunoscutului);

- factorii demografici, profesionali, ocupaţionali ce privesc absenţa dorinţei sau

posibilităţilor de a-şi schimba ocupaţia sau local de muncă.

Deci: “oferta de muncă depinde de dimensiunile populaţiei, rata de activitate a forţei de

muncă, durata programului de muncă, calitatea forţei de muncă, structura populaţiei, etc” 2929.

Din cele enumerate, reiese că oferta de muncă are un dinamism specific reflectând
corelaţia dintre nevoia socială de a cunoaşte şi a dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi
nevoia economică de a valorifica pregatirea şi de a obţine un venit.

6.2.2. Cererea de muncă şi capitalul uman

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială existentă într-o economie de piaţă
concurenţială la un moment dat şi într-o anumită perioadă de timp, care se exprimă prin numărul
locurilor de muncă, condiţia fundamentală pentru încadrarea nevoii de muncă în ,, cerere” este
salarizarea sau renumerarea, iar persoanele care nu îndeplinesc această condiţie nu se includ în
cererea de muncă. Fiind o cerere derivată, ea se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei
porneşte de la instituţii şi firme către populaţie. Curba cererii de muncă prezintă o pantă negativă
indicând faptul că o firmă va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers, iar
curba (dreapta) cererii este CC’, reflectând relaţia inversă dintre cererea de muncă şi nivelul
salariului.

Anexa A

2929
Ciucur D., şi colab, op. cit., p. 93.

60
 Nivelul salariului

Cantitatea de muncă salarială

cer

Cererea de muncă nu este constantă, ea schimbându-se după preţurile din economie, după
fluctuaţia cererii de bunuri economice, prezentând totodată şi o anumită elasticitate.

Elasticitatea cererii este determinată de disponibilitatea unor bunuri economice ce pot fi

substituite, importanţa ei constând în deciziile pentru stabilirea salariilor şi pentru derularea
normală a raporturilor dintre întreprinzători şi posesorii forţei de muncă. Economistul britanic
Alfred Marshall a arătat că în urmă cu mulţi ani, condiţiile care determină cererea de muncă a
căror valabilitate nu poate fi infirmată nici azi, aceastea fiind:

 Capacitatea patronului de a înlocui cu un alt tip de muncă sau un alt factor de producţie,
cererea existentă;
 În condiţiile unei cereri clasice, creşterea salariilor poate reduce ocuparea prin
intermediul efectului de contracţie;
 Dacă cererea pentru un bun este elastică, salariile pot fi mai ridicate cu efect mic asupra
ocupării;
 Când există un surplus de muncă necalificată, salariile mai ridicate a persoanelor cu o
calificare superioară se pot compensa cu salariile mai reduse a persoanelor necalificate.

Rezultă că cererea de muncă este dependentă de productivitatea marginală a muncii şi de

anticipările raţionale privind mărimea cererii globale, precum şi de anticipările conjuncturale
privind elasticitatea cererii de muncă.

Cererea de muncă trebuie evaluată pe termen scurt (când munca este unicul factor variabil, iar
capitalul este constant) şi pe termen lung (când toţi factorii de producţie sunt variabili, iar firma
îşi maximizează profitul). Astăzi negocierele specifice pieţei muncii sunt tot mai focalizate

61
asupra calitaţii, structurii şi capacităţii creative a resurselor umane, adică a capitalului uman,
intelectual şi cultural.

Astfel capitalul uman, “reuneşte stocul de cunostinţe profesionale,competenţe, abilităţi şi

aptitudini care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale creative şi implicit a
veniturilor scontate a se obţine în viitor ”3030.

Realitatea economică demonstrează importanţa sporirii investiţiilor în domeniul capitalului

uman, spre a influenţa favorabil tranzacţiile de pe piaţa muncii . În acest context analiza pieţei
muncii şi a aşa numitei pieţe a educaţiei devine tot mai complexă, iar mutarea accentului către
capitalul uman relevă importanţa majoră a cunoaşterii şi creativităţii „omului”, deolarece după
cum afirmă N. Barr ”Funcţionarea eficientă a pieţei muncii este esenţială pentru libertatea
individului şi acesta trebuie motivat pentru a munci mereu mai bine. De asemenea el este
interesat de condiţiile de muncă şi de modul în care alte firme îşi plătesc salariaţii”.

6.2.3. Mecanismul de funcţionare al pieţei muncii

Piaţa muncii este caracterizată printr-un mecanism specific de funcţionare determinat de

conţinutul şi specialitatea ei, ce “reprezintă un ansamblu de legături între parteneri individuali
autonomi de viitori salariaţi şi patronatele autonome, care solicită şi utilizează munca salarială
precum şi legăturile şi negocierile între reprezentanţii celor doua părţi adică între organizaţiile de
sindicat şi organizaţiile patronale, care se derulează după reguli predeterminate” 3131.

Prin intermediul acestui mecanism se infăptuieşte o legătură între cererea şi oferta de

muncă pe de o parte şi mărimea şi dinamica salariului pe de altă parte, ce funcţionează în
interdepedenţă cu piaţa bunurilor economice. Aceasta dovedeşte că relaţiile specifice pieţei
muncii sunt reciproce cu relaţiile specifice bunurilor economice (materiale, servicii, informaţii).
Legăturile multiple şi diversificate între dezvoltarea economică, evoluţia veniturilor din muncă şi
mişcarea demografică formează în ansamblu substanţa pieţei muncii.

Mecanismul funcţionării pieţei muncii evidenţiază faptul că cererea de muncă depinde de

oferta de bunuri economice şi în condiţiile economiei actuale reflectă o atomizare accentuată,
atât la scară naţională cât şi internaţională, îmbinându-se tot mai multe interdependenţe interne
cu cele ale regionalizării şi globalizării acesteia.

În realitate nu există o piaţă pură a muncii şi nu putem vorbi de un echilibru între cererea
şi oferta de muncă, deoarece pe piaţa muncii acţionează numeroşi factori ce favorizează apariţia
dezechilibrelor pe această piaţă printre care: politica salarială, segmentarea pieţei muncii,
asimetria informaţională ş.a. generate de imperfecţiuni.

3030
Ciucur D., şi colectiv, op. cit., p. 95.
3131
Ibidem, p. 98.

62
 Factorii determinanţi ai acestor imperfecţiuni sunt:

 Salariul minim a cărui creştere influenţează negativ nivelul ocupării în economie ducând
la apariţia şomajului involuntar;
 Monopsonul pe piaţa muncii (există o singură firmă care angajează forţă de muncă, caz în
care angajatorul stabileşte salariul şi nivelul de ocupare);
 Monopolul pe piaţa muncii în care sindicatele şi patronatul intră în competiţie;
 Monopolul bilateral pe piaţa muncii – adică o situaţie combinată de monopol cu
monopson în care gradul de ocupare este dependent de puterea de negociere între cele
două părţi, iar salariul va oscila între două limite, una inferioară (stabilită de monopson)
şi alta superioară (stabilită de monopol).

6.3. Piaţa muncii în România

În actuala piaţă a muncii, negocierea şi contractul de muncă sunt decisive în asigurarea

funcţionării ei, conferindu-i atributul de a fi contractuală şi participativă. Noua economie este o
economie a cunoaşterii în care caracterul şi configuraţia muncii suferă schimbări considerabile în
funcţie de cele existente pe plan mondial şi ele vizează :

 Politici economice de ocupare amicală (prietenoasă);

 Educaţia şi instruirea;
 Stabilirea unei legislaţii specifice economiei muncii.

În aceste condiţii piaţa muncii trebuie să devină mai dinamică prin adoptarea unor
programe flexibile de lucru, mobilitate profesională şi geografică a resurselor umane, sisteme de
salarizare motivate şi prin redefinirea conţinutului şi specificului muncii într-un context mult mai
flexibil.

Astfel : “ În societatea cunoaşterii , pe baza diversităţii culturale amplificate de globalizare,

strategiile educaţionale au un rol decisiv , fapt care presupune o creştere importantă a rolului
investiţiei în capitalul uman” 3232.

În formarea pieţei muncii după evenimentele din decembrie 1989, munca este privită ca o
marfă specifică şi ea se înscrie în procesul general de reformă economică în care ne aflăm. În
aceste condiţii, formarea pieţei muncii dobândeşte un caracter procesual ce include restructurări,
perfecţionări profesională şi schimbări esenţiale în dotarea tehnică ce sunt în deplină concordanţă
cu ţintele strategice ale reformei economice, iar succesele sau limitele înregistrate sunt similare
cu cele ce privesc reforma economiei noastre în ansamblul ei.

3232
Ibidem, p. 101.

63
În analiza pieţei muncii din România se pune accentul pe relaţiile dintre:

 muncă – proprietate;

 muncă - competiţie;

 muncă – putere publică.

Starea pieţei muncii prezintă astăzi următorele particularităţi şi disfuncţionalităţi:

 resursele de muncă evoluează divergent, sunt relativ constante, au tendinţă de creştere

(temporară, populaţie ocupată redusă, şomaj crescut);

 raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează considerabil

echilibrul pieţei muncii;

 restucturarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoilor de contracarare a recesiunii şi

inflaţiei (ea nu s-a făcut pe baza investiţiilor adică prin substituirea firească între muncă
şi capital); nerealizându-se o restructurare competitivă de dezvoltare economică.

Ramurile care au cunoscut restructurarea sunt cele consumatoare de PIB şi valoare

adăugată. Se constată astfel că starea pieţei muncii reflectă influenţele ei nemijlocite asupra
indicatorilor macroeconomici.

În condiţiile integrării în U.E. piaţa muncii din România trebuie să devină tot mai exigentă
relevând ca semnificative următoarele aspecte: a) piaţa specifică noului sistem economic ce se
formează în timp îndelungat necesitând noi legi, structuri şi reglementări periodice, având
parteneri sociali, maturi şi responsabili. În prezent, se cunosc dezechilibrele globale şi structural
-calitative proprii din partea întregului sistem de pieţe din economia autohtonă; iar b) piaţa
muncii are o sferă de cuprindere limitată, intercondiţionându-se cu ocuparea forţei de muncă.
Ocuparea trebuie să fie înţeleasă ca un proces ce poate depăşi cadrul pieţei muncii, alunecând
spre o zonă neagră întreţinută de tendinţa spre evaziune fiscală a unor agenţi economici, ce scapă
de sub controlul legislaţiei muncii. De asemenea cererea de muncă a diminuat considerabil
datorită:

 Reducerii investiţiilor;
 Scăderii motivaţiei dezvoltării capitalului uman;
 Scăderii cererii finale de bunuri economice.

Oferta de muncă prezintă şi ea dezechilibre structurale (ocupaţional-profesionale, teritoriale,

pe grupe de vârstă, pe sexe, categorii de calificare, etc). Noua legislaţie a muncii este insuficientă
şi incoerentă în raport cu dinamica pieţei muncii, iar aspectele sociale sunt slab abordate în
privinţa protecţiei salariaţilor în cazul lichidării întreprinderilor sau restructurării lor .

64
 Cauzele care au determinat perpetuarea acestei situaţii în România sunt: reforma economică,
rigiditatea procedurilor adminisrtrative, fiscalitatea ridicată, instabilitatea legislativă, lipsa unei
concordanţe între taxele plătite de salariaţi şi serviciile oferite de stat, ce este deficitar sub aspect
organizatoric.

c) Mecanismul gestionării pieţei muncii prezintă disfuncţionalităţi atât la nivel macroeconomic

cât şi microeconomic.

În acest cadru, informaţia este elementul esenţial în managementul pieţei muncii, care
implică aprecierea corectă şi operativă a ofertei, cererii şi forţei de muncă, contribuind la
elaborarea şi înfăptuirea unor strategii şi politici veridice, credibile, transparente şi cu eficienţă
sistemică.

Pentru toate acestea avem nevoie de indicatori statistici relevanţi cum sunt: rata de
ocupare şi şomaj, nivelul de instruire şcolară şi profesională, costul forţei de muncă pe diverse
categorii ş.a.

d) Criza locurilor de muncă ce se manifestă pe fondul crizei din întreaga economie .

Ea se datorează unor procese esenţiale ce se exprimă prin decapitalizarea întreprinderilor,

scăderea investiţiilor, dereglarea monetar-financiară, devalorizarea leului, importul de inflaţie,
şomajul, deficitul balanţei de plăţi, ş.a. reprezentând o criză a muncii şi a pieţei muncii.

e)Scăderea accentuată a gradului de cuprindere în învăţământ a populaţiei ca vârstă de

şcolarizare.

Acest proces se evidenţiază prin “rata brută de şcolarizare”, (raport între populaţia şcolară
şi populaţia în vârstă de 3-23 ani); printr-un accentuat abandon şcolar în cadrul învăţământului
liceal şi în ponderea scăzută în PIB a cheltuielilor pentru învăţământ.

Toate aceste elemente, în strategiile de dezvoltare minimalizează dimensiunea umană

ceea ce duce la sporirea riscului economico-social cu consecinţe negative în reconversia forţei de
muncă pe termen mediu şi lung ţinând cont de faptul că România este membră a U.E.

f) Migraţia forţei de muncă reprezintă şi ia un alt aspect economic foarte important în

condiţiile în care România exportă capital uman (migraţie externă), iar motivaţia ţinteşte la
obţinerea unui venit cât mai elevat.

În aceste circumstanţe câştigurile din străinătate se traduc prin consum pe piaţa internă
(în ţara gazdă) şi transferuri în ţara natală sub formă de valută.

g)Referindu-ne la libera circulaţie a populaţiei, România a adoptat în întregime

acquis-ul comunitar din 2003, iar de la 1 ianuarie 2007 ea realizează acest proces în
calitate de membră a U.E., şi căpătarea de noi abilităţi profesionale de către cei ce se
vor înapoia, reprezintă un câştig pentru ţară.

65
 Aplicaţii

1. Cererea de muncă:

a) este identică cu nevoia de muncă;

b) este mai mare decât nivelul de muncă;
c) cuprinde şi muncă depusă în gospodărie de către proprietarul acesteia;
d) se identifică cu nevoia de muncă salarială;
e) înglobează şi munca depusă de militarii interni.

2. Contractul de muncă de regulă nu trebuie să prevadă dintre alte clauze şi:

a) inexistenţa conflictelor de muncă;

b) salarii cu venit pentur munca depusă;
c) condiţiile de promovare;
d) condiţiile de asigurare a protecţiei muncii;
e) modul de utilizare a timpului liber.

3. Oferta pe piaţa muncii este definită corect astfel:

a) munca tuturor celor care se oferă să o execute contra unui salariu;

b) locurile de muncă pe care diferiţi agenţi economici le oferă;
c) munca pe care se oferă să o presteze un salariat, orice persoană aflată în şomaj;
d) locurile de muncă salariate şi rămase disponibile;
e) locurile de muncă neocupate la un moment dat.

4. Pe piaţa muncii resursele de muncă sunt obiect al:

a) cererii de muncă în totalitatea lor;
b) ofertei de muncă în totalitatea lor;
c) ofertei de muncă numai parţial;
d) ofertei numai parţial şi integral al cererii;
e) emigrării în ansamblul lor;

Cuvinte cheie:

-piaţă

66
-ofertă

-cerere

-caracteristici

-muncă

Rezumat la capitolul 6.

Piaţa muncii s-a format şi dezvoltat printr-un complex de relaţii determinate de

dezvoltarea economico-socială, în care regăsim raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp
şi spaţiu. Prin definiţie, ea reprezintă totalitatea actelor de vînzare-cumpărare a forţei de muncă
în care se întîlnesc cererea cu oferta.

Legăturile multiple şi diversificate între dezvoltarea economică, evoluţia veniturilor din

muncă şi mişcarea demografică formează în ansamblu substanţa pieţei de muncă. În această piaţă
în care capitalul uman (omul), este mai mult decît o marfă, întîlnim următoarele aspect
caracteristice:

 Legături permanente între realităţile demografice ce determină oferta de muncă şi cele ale
dezvoltării economico-sociale, care guvernează cererea de muncă;
 Negocieri reciproce ( între purtătorii ofertei de muncă) de ordin cantitativ, calitativ şi
structural;
 Reglementarea ei sub influenţa unui număr mare de factori;
 Segmentarea ei în piaţa principală şi secundară ce prezintă parametri specifici;
 Reflectarea modului în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi
niveluri de calificare.

Piaţa muncii din România necesită o analiză judicioasă care să ţină cont de realţiile
existente între muncă-proprietate, muncă-competiţie, şi muncă putere -publică.

În contextul mecanismelor de gestionare a pieţei muncii, pe lângă negociere, un rol

determinant revine “informaţiei”, care contribuie la elaborarea şi înfăptuirea unor strategii şi
politici adecvate pe tremen scurt şi pe termen lung.

67
 De asemenea lichidarea disfuncţionalităţilor pieţei nu este realizabilă decât prin promovarea
unui învăţământ performant, capabil să crească nivelul mediu de instruire al întregii populaţii ce
constituie “capitalul uman” al prezentului şi al unui viitor prosper.

Bibliografie :

1. Ciucur , D. şi colectiv;- Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.

2. Ionescu, C.,-Macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 2008.
3. Morar, R., Vlădoi, F.,-Economie generală-Ghid practic, Editura Sintech,Craiova, 2010.
4. Popescu A. şi colectiv, -Dezvoltarea durabilă, o perspectivă românească, Editura
Economică, Bucureşti, 2005.
5. Raboacă G., -Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2003.
6. Şoim H., Teodoru M., -Economie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008.

Capitolul 7. Piaţa monetară

OBIECTIVE:

7.1. Obiectul pieţei monetare şi structura ei.

7.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare.

7.3. Politici monetare şi principalele lor instrumente

7.1. Obiectul pieţei monetare şi structura ei.

Agregatele monetare.

Într-o economie de piaţă modernă, moneda este un liant cu rol determinant în tranzacţiile
monetare ce au loc.

Definind piaţa monetară, ea “reprezintă acel teritoriu economico-geografic în cadrul

căreia au loc tranzacţiile cu moneda naţională, presupunând o confruntare între solicitanţii şi
ofertanţiii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi şi anume, rata dobânzii” 3333.

3333
Ciucur D., şi colectiv, Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Pitesti, 2010, p. 129.

68
 Rolul banilor în economie şi funcţiile unităţilor care-i gestionează au fost amplu
dezbătute pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice.

Astfel ilustrul filozof David Hume afirma: „Banii nu sunt roţile comerţului, ei sunt uleiul
care face mişcarea roţilor lină şi uşoară. Numai atunci când comerţul nu este bine uns, vom
întelege importanţa unui sistem monetar sănătos.”

Spre deosebire de alte bunuri, “utilitatea banilor se manifestă şi devine evidentă atunci
cand se renunţă la ei”3434, fiind folosiţi pentru însuşirea unui bun oarecare.

În principal moneda este o categorie macroeconomică la care se raportează toţi agenţii

economici dintr-o ţară atunci când se măsoară activităţile economice şi de mijlocire a
schimbului.

Datorită complexităţii lichidităţilor ce se desfăşoară în economia unei ţări, circulaţia

masei monetare se face într-un anumit volum şi într-o anumită structură, ce poate fi privită ca
stoc şi ca flux, ca stoc masa monetară reprezintă totalitatea instrumentelor băneşti de care
dispune sectorul nonfinanciar al unei economii naţionale şi care este destinat achiziţionării de
bunuri şi servicii, a achitării datoriilor, constituirii de economii în vederea investiţiilor şi a altor
plasamente. Ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o anumită
perioadă de timp în cadrul economiei unei ţări. Paul Samuelson laureat al Premiului Nobel
aprecia că fluxul sau mişcarea banilor reprezintă “sângele care irigă sistemul economic” dintr-o
ţară.

Masa monetară este alcatuită din două componente (A şi B), ce diferă din punct de vedere
calitativ.

A. Disponibilităţile băneşti propriu-zise (bani”gheaţă” sau bani ”cash”, lichizi) care se

caracterizează printr-o lichiditate perfectă ce poate stinge imediat o datorie sau să
mijlocească o tranzacţie comercială fără cheltuială de timp şi bani.
B. Disponibilităţile semimonetare care sunt acele instrumente monetare ce necesită mai
multe operaţiuni pentru a se ajunge la bani lichizi şi care presupun consum de timp.

Privită la un moment dat şi în dinamică analiza masei monetare poate fi efectuată cu

ajutorul concepţiei de agregat monetar, care desemnează o parte constitutivă a masei
monetare şi semimonetare cu o autonomie în cadrul acesteia ce se regăseşte sub forma unui
indicator sau mărime statistică.

Pentru operaţionalitatea masei monetare se foloseau instrumente şi tehnici speifice.

Departajarea instrumentelor de piaţă indiferent de denumirea din diverse ţări a
componentelor sale se efectuează ţinând cont de criteriul asigurării lichidităţilor băneşti.
3434
Şoim H., Teodoru M., Macroeconomie, Editura Casa oamenilor de ştiinţă, Cluj Napoca, 2008, p. 266.

69
 Ca termen asimilat de sistemul Contabilităţii Naţionale, “agregatul monetar desemnează
o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, autonomizată prin:

 Funcţiile ei specifice;
 Agenţii specializaţi în emiterea instrumentelor de plată şi de schimb :
- Instituţiile bancar-financiare care le gestionează;
- Fluxurile economice pe care le mijlocesc.

Astfel se formează următoarele agregate monetare”3535.

 Mo-baza monetară sau lichiditatea monetară compusă din sumele pe care le deţin băncile
în cont la Banca Centrală şi moneda efectivă pe care o deţin băncile.

 M1 – masa monetară în sens restrâns fiind formată din toate mijloacele băneşti în
circulaţia curentă. Numerarul în circulaţie, conturile bancare operabile prin cecuri
aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecuri la purtător.
 M2 – reprezintă masa monetară în sens larg fiind cel mai cuprinzător, denumită şi
cvasimonedă, ce include M1 adică masa monetară în sens restrâns, depozitele şi alte
plasamente care pot fi mobilizate fără risc şi aproape imediat;

 M3 care cuprinde M2, adică masa monetară în sens larg, plasamente la termen şi cu
risc de devize, titluri bursiere sau proprii pieţei monetare, care pot fi relativ uşor şi
rapid negociabile pe o piaţă, depozite în valută, titluri de creanţă negociabile în
valută, certificate de depozit la termen, bonuri emise de anumite instituţii
financiare;

 M4 sau L care este format din M3 plus alte plasamente care pot fi mobilizate numai
în anumite condiţii, în timp (termene) şi de risc pentru a asigura lichiditatea în
cadrul economiei unei ţări.

Masa monetară în general şi în special M 3 formează obiectivul de bază al politicii

monetare. După cum precizează J.M. Keynes dinamica masei monetare şi a componentelor sale,
constituie substanţa fluxurilor monetare dintr-o economie în decursul unei perioade având o
importanţă majoră în echilibrul şi funcţionarea ei.

7.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare

Cererea de monedă reprezintă necesarul de masă monetară care se formează la un

moment dat într-o economie. Ca mărime, cererea de monedă depinde de utilităţile acesteia, ceea
ce constituie latura obiectivă a fenomenului de piaţă monetară. Pe lângă aceasta, cererea mai este
3535
Dicţionar de economie “, Ediţia a II –a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.27.

70
dependentă de o serie de factori subiectivi, psihologici ce pot explica masa monetară însăşi şi
raportul ei cu volumul schimburilor totale.

Atât cererea generală de monedă, cât si cererea pentru fiecare agregat monetar sunt
condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi multipli. Astfel, masa monetară în circulaţie
depinde de volumul total al schimburilor intermediate efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a
acesteia. Deci masa monetară se află în raport direct proporţional cu cantitatea bunurilor
economice supuse tranzacţiilor la un moment dat (PxQ) şi invers proporţional cu viteza de rotaţie
a monedei(V).

M=PxQ/V

Viteza de rotaţie a monedei exprimă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare

şi de plăţi pe care o unitate monetară le mijloceşte într-o perioadă de timp dată.

 Amploarea creditului de consum ne indică raportul între vânzările pe credit şi plăţile

efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada corespunzătoare.
 Intensitatea înclinaţiei spre lichiditate, adică tendinţa de a păstra moneda pentru
plasamente mai avantajoase în viitor şi de a n-o cheltui pe măsura încasării ei.

Preferinţa pentru lichiditate ca factor al cererii de monedă se bazează deci pe mai multe
mobiluri concrete ca:

- Mobilul venitului (tendinţa agenţilor economici şi a populaţiei de a păstra banii lichizi în

stoc);
- Mobilul afacerilor (păstrarea unui volum de bani pentru viitoare investiţii mai bune);
- Mobilul prudenţei (pregătirea spre a face faţă unor situaţii neprevăzute);
- Mobilul speculaţiei (banii lichizi fiind un activ superior altor titluri de valoare).

Oferta de monedă este constituită din cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor
economici prin intermediul sistemului bancar. Astfel moneda începe să existe când părăseşte
depozitele Băncii Centrale şi a altor instituţii emitente, încetându-şi existenţa când se întoarce în
depozitele respective.

Prin oferta de monedă activele non monetare (imobile, terenuri, acţiuni, efecte de
comerţ) devin prin cumpărare active monetare.

În sistemele monetare moderne ofertanţii de masă monetară sunt:

 Banca Centrală (de emisiune);

 Băncile comerciale;
 Trezoreria;

71
  Instituţiile financiare de asigurări.

Banca Centrală constituie autoritatea monetară care se ocupă de toate obiectivele politicii
economice, obiectivul ei prioritar fiind stabilitatea preţurilor şi tipul de schimb.

La nivelul macroeconomic, Banca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii:

 Emisiunea şi reglarea masei monetare;

 Previne dereglările ce pot surveni în funcţionarea mecanismului bancar;
 Autorizează şi supraveghează agenţii ce operează pe piaţa bancară;
 Realizează servicii proprii băncilor comerciale.

Băncile comerciale sunt acelea care reglează mărimea ofertei scripturale prin acordarea
de credite agenţilor economici. Ele pot fi privite ca un intermediar al banilor în domeniul
financiar, care cumpără bani prin atragerea depozitelor clienţilor şi vând prin acordarea de
credite.

Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor
comerciale şi a Băncii Centrale, dar ea se poate servi şi de propria monedă prin trecerea dintr-un
cont bugetar într-un cont la vedere.

În mod direct, trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la

diferite bănci comerciale sub forma obligaţiilor emise şi negociate. Societăţile de asigurări sunt
acelea care pe baza unor sume (poliţe de asigurare), garantează celor care plătesc (asiguraţilor)
despăgubiri în cazul survenirii unor evenimente neprevăzute.

Astăzi, asistăm la o diversificare accentuată a instumentelor monetare din societatea

informaţională, care a dus la existenţa banilor virtuali (cărtile de credit).

Aceste noi mijloace de plată permit o transferare comodă, sigură şi foarte rapidă a banilor
între agenţii economici, facilitând o serioasă economie de timp şi de bani. Astfel, Electronic
Banking (E-Banking) utilizează computerul şi tehnologiile electronice ca suport în vederea
efectuării de plăţi şi transferuri de documente.

7.3. Politici monetare şi principalele lor instrumente.

În conditiile integrării României în Uniunea Europeană: "Politica monetară constituie un

demers complex şi subtil . În această lume cunoştinţele solide ale specialiştilor bancari se
asociează cu fineţea unor observaţii sociologice şi psihologice, toate dublate de experienţă şi de
spirit creator. Din nefericire, însă adeseori bancherii sunt judecaţi cu argumentele populismului.
Se înţelege greu adevărul că dacă se împuţinează munca, inclusiv sub raportul eficienţei, trebuie,

72
desigur, să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus aflat pe piaţă se duce... în preţuri. Ne
confruntăm de prea multe ori cu un fenomen pe care economiştii îl numesc “iluzie monetară:
(Convingerea că sporurile câştigurilor salariale sunt benefice, chiar dacă preţurile cresc)” 3636.

Din punct de vedere istoric, politica monetarǎ are o vechime considerabilǎ ea

reprezentând: “Ansamblul de acţiuni exercitate de autoritǎţile monetare asupra masei bǎneşti şi
asupra activelor financiare, în vederea orientǎrii economiei pe termen scurt sau mediu” 3737.

Prin politica monetarǎ se urmăreşte atingerea unor obiective macroeconomice de bazǎ ca:
stabilitatea, restructurarea, expansiunea, deschiderea economiei naţionale spre exterior ş.a.

Pe plan intern rolul politicii monetare este de a asigura o deplinǎ ocupare a forţei de
muncǎ şi reglarea cererii de monedǎ, iar pe plan extern urmǎreşte încurajarea exportului sau
importului de capital pentru echilibrarea balanţei de plǎţi şi găsirea modalitǎţilor de a face faţǎ
presiunilor valutare din exterior.

În România, politica monetară este principalul instrument macroeconomic necesar pentru

menţinerea creşterii economice, concomitent cu atingerea unui nivel scǎzut al inflaţiei.

Banca Naţionalǎ a României (BNR) este cea care elaboreazǎ şi aplicǎ politica monetarǎ.
Adoptarea unei noi strategii în ultimii ani, ţinteşte direct inflaţia şi stabilitatea cursului
leului pe piaţǎ în jurul nivelului de echilibru pe termen lung. Prin intrarea ţǎrii noastre în zona
EURO “ce va avea loc în jurul anului 2015, cetăţenii ei îşi vor putea investi economiile în mod
benefic pe orice piaţǎ europeanǎ excluzând riscurile valutare, iar moneda unicǎ europeanǎ va
creşte interdependenţa între statele membre ale U.E. reprezentând un simblol al siguranţei
bunǎstǎrii şi eficienţei economice.

În prezent principalele instrumente de politică monetară pe care B.N.R. le are la

dispoziţie conform reglementarilor în vigoare sunt:

-operaţiunile pe piaţa monetară;

-facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit

- rezervele minime obligatorii.

Aplicaţii:

1. Factorul determinant al apariţiei banilor a fost :

a) descoperirea aurului şi argintului;

3636
Isărescu M., -Economia românească în perspectiva anului 2000: Piaţa şi politica valutară în România, Banca
Naţională a României, 1999 ,p.15.

3737
Dobrotă N., Economie politicǎ, Editura economicǎ, Bucureşti, 1997 p. 435.

73
 b) formarea statului;
c) schimbul;
d) asimilarea unor cunoştinţe economice de către oameni;
e) existenţa unui consens între oameni cu privire la bani.

2. Masa monetară este deţinută de către:

a) banca centrală şi alţi agenţi economici;
b) unităţi economice nonfinanciare;
c) banca centrală, celelalte bănci şi statul (trezorerie);
d) populaţie şi stat;
e) guvernul şi celelalte bănci.

Cuvinte cheie:

 Piaţă monetarã
 Cererea de monedã
 Oferta de monedã
 Agregat monetar
 Bănci

Rezumat la capitolul 7:
Complexitatea activitãţilor economice existente la nivelul unei ţări implică
circulaţia monedei întru-un anumit volum şi structură, ea fiind privită ca stoc şi ca flux (mişcare).
Rolul pieţei monetare constă în compensarea excedentului cu dificitul de disponibilităţi băneşti
pe termen scurt de către participanţii prevăzuţi prin lege (agenţi economici, intermediari, agenţi
de schimb, bănci, alte instituţii financiare, etc).
Obiectul pieţei monetare îl constituie masa monetară şi schimbul de lichidităţi.
Formarea şi mişcarea masei monetare se află în strânsă legătură cu cererea şi
oferta de monedă ca părţi componente ale masei monetare. Astfel, oferta reprezintă cantitatea de
monedă acordată prin intermediul instituţiilor financiare şi ea este asigurată prin emisiunea de
monedă de catre Banca Centrală, acordarea de credite de băncile comerciale şi atragerea
economiilor în circuitul financiar economic, trezorerie şi societăţile de asigurări.

Cererea reprezintă necesarul de masă monetarã exprimat prin solicitarea de

monedã. Raportul dintre cererea şi oferta de bani determină preţul.

Pentru o funcţionalitate optimă a pieţei monetare, ea trebuie să fie în echilibru ce

se realizează atunci când la un anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de monedă oferită este
egală cu cererea.

74
Masa monetarã(M) pentru asigurarea unei circulaţii monetare echilibrate se determinã prin
relaţia:

M=PxQ (-valoarea bunurilor destinate pieţei)/Vr- viteza de rotaţie a banilor

Politica monetară şi de credit reconstituie componentele majore ale politicii economice,

dispunând de instrumente specifice ce influenţeazã cursul vieţii economice. Prin măsurile luate
de către stat şi de către Banca Centrala (B.N.R.) se ajunge la un echilibru între masa de bani
aflată în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei, influenţându-se într-un anumit sens
conjunctura economică existentã.

Rolul politicii monetare este de a contribui efectiv la realizarea obiectivelor generale ale
politicii economice, care sunt de natură internă (expansiune economică, deplină ocupare a forţei
de muncă) şi externă (asigurarea echilibrului balanţei de plăţi).

În conjuctura actuală se pune şi problema înlocuirii monedei naţionale cu moneda

‘’euro’’ care este o operaţiune complexă şi de durată ce necesită multiple pregătiri practice.

Deasemenea dezvoltarea comerţului electronic (prin internet) într-un mod spectacular va

face posibilă existenţa şi folosirea banilor virtuali.

Bibliografie:

1.Ciucur D.,coordonator; Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2008.

2.Ciucur D. şi colab., Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.

3.Drobotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

4. Isărescu M., Economia Românească în perspectivă continuă, Piaţa şi politica valutară în

România, Banca Naţională a României, 1999.

5. Pociovălişteanu Diana –Mihaela, Teorie Economică Generală, Elemente de Macroeconomie,

Editura Universitaria, Craiova, 2008.

6. Şoim H., Teodoru M., Economie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2008.

CAPITOLUL 8 INFLAŢIA

Obiective:

8.1. Inflaţia contemporană ( Definiţie, geneză, manifestare)

8.2. Cauzele generatoare de inflaţie şi natura lor

8.3. Măsurarea inflaţiei

75
 8.4. Efectele inflaţiei

8.5. Politici antiinflaţioniste

8.1. Inflaţia contemporană ( Definiţie, geneză, manifestare)

Inflaţia este un fenomen complex de natură economico-socială, persistent şi prezent în

toate statele lumii contemporane.

Ea se defineşte ca un “ dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existenţa în

circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte necesităţile economiei şi care se manifestă printr-o
creştere generalizată şi durabilă a preţurilor” ( Ciucur D şi colectiv- Macroeconomie, p. 140),
legată de factorul timp.

Acest dezechilibru se manifestă prin dezacordul apărut între masa monetară şi volumul de
mărfuri şi servicii (produse) aflate efectiv pe piaţă ducând în final la scăderea puterii de
cumpărare a semnelor băneşti.

Inflaţia are o istorie îndelungată şi privită retrospectiv, ea este strict legată de apariţia
banilor în relaţiile de schimb şi pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii.

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă din secolul XVI, (în Miroir de
Francais publicată la Nancy în 1851) ca o “Dezordine a dezordinelor” în economie pentru că ea
atinge moneda ce măsoară valoarea tuturor lucrurilor.

Etimologic, cuvântul inflaţie provine de la latinescul inflaţie ( enflure) ceea ce semnifică

o maladie a unui sistem economic. Indiferent de maniera de abordare şi de concepţiile generale
ale specialiştilor care o analizează, s-au conturat doua viziuni de tratare şi de definire a inflaţiei.

Prima are ca punct de plecare economia reală (producţie,productivitate,costuri,preţuri),

iar a doua economia monetaro-financiară.

Economistul american Milton Friedman, (laureat al premiului Nobel), susţine că inflaţia

apare pretutindeni ca un fenomen monetar, iar economistul francez Pierre Bezbachk consideră
fenomenul inflaţionist ca fiind un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului
general al preţurilor.

76
 Având ca punct de plecare multitudinea teoriilor şi concepţiilor existente în literatură
economiştii N. Bronfenbrenner şi Fd. Holzman încadrează inflaţia în 4 categorii:

1. Generalizare a excesului de cerere ;

2. O creştere a rezervelor băneşti sau a veniturilor în sumă totală sau pe cap de locuitor ;
3. O creştere a nivelului preţurilor;
4. O scădere a valorii banilor în raport cu alte monede.

În concluzie putem afirma că inflaţia contemporană reprezintă : “un dezechilibru

monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
nevoile economiei fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili şi creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor.”3838

Printre procesele economice cu care interferează inflaţia se numără dezinflaţia şi

deflaţia. Astfel dezinflaţia prezintă reducerea controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a
nivelului general al preţurilor, iar deflaţia este un proces monetar caracterizat prin scăderea
durabilă a nivelului general al preţurilor.

8.2. Cauzele generatoare de inflaţie şi natura lor

Întrucât procesul inflaţionist depinde în mare măsură de deprecierea banilor, el este

corelat în mod direct cu formele de bani aflate în circulaţie.

În literatura de specialitate se întâlnesc diverse puncte de vedere cu privire la naşterea şi

cauzele inflaţiei.

Economistul francez Jean-Marie- Albertini nu consideră orice creştere de preţuri drept

inflaţie. Astfel “creşterea informaţionistă a preţurilor presupune ca preţurile să sporească mai
rapid decât cele internaţionale, să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective clare de
încetinire având efecte economice şi sociale patologice pentru ansamblul economiei
naţionale”3939.

Rezultă că vorbim de inflaţie atunci când creşterea preţurilor este:

 generalizată, privind întregul ansamblu de bunuri

 continuă de durată, nelimitându-se la o perioadă scurtă de timp.

La baza declanşarii şi perpetuării inflaţiei se află o serie de factori generali şi particulari ,

legaţi de evoluţia unor importante variabile macroeconomice printre care: creşterea economică,
investiţiile, şomajul, comerţul exterior ş.a.

3838
Pociovălişteanu Diana Mihaela, Teorie economică generală. Elemente de macroeconomie, Editura Universitaria,
Craiova, 2008, p. 156.
3939
Jean Marie Albertini, Les rouges de l’Economie nationale, Editura Economie et houmanisme, Paris, 1988, p.
334.

77
 Privită prin perspectiva proceselor generatoare inflaţia este determinată de următoarele
cauze şi forme:

Inflaţia prin cerere ( demand-pull inflation sau demand side inflation), ca urmare a
creşterii cererii agregate prin mărirea veniturilor băneşti ale populaţiei.La această situaţie
firmele vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor şi a producţiei. Acest tip de inflaţie
se petrece în două etape: în prima are loc creşterea cererii globale, a preţurilor şi a
gradului de ocupare, iar în a doua etapă are loc o creştere suplimentară a preţurilor şi o
ajustare a ofertei la costuri mai ridicate.
 Inflaţia prin ofertă ( cost-push sau supply-side inflation), în care există o insuficienţă a
producţiei naţionale şi a productivităţii, ceea ce duce la un şoc al ofertei totale prin
scăderea ei.
Cauzele scăderii ofertei pot fi dezastrele naturale, monopolul asupra resurselor naturale,
creşteri nejustificate a salariilor şi a profiturilor.
 Inflaţia prin costuri care este explicată prin creştera preţurilor factorilor de producţie,
ceea ce determină managerii întreprinderilor să mărească preţurile la produsele oferite pe
piaţă. Acest tip de inflaţie se produce în două etape: prima în care creşte nivelul general
al preţurilor, producţia scăzând temporar, iar a doua etapă este aceea în care vor creşte
preţurile şi cererea de bani.
 Inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri ce se pot manifesta simultan.

Creşterile de preţuri şi de salarii fiind determinate de cea a cererii agregate sau de factori
ce duc la creşterea costurilor. În acest fel cele două tipuri de inflaţie se întrepătrund.
Interdependenţele între cauzele inflaţiei contemporane sunt reflectate prin spirala inflaţionistă
din care redăm decalajul dintre preţuri şi salarii.

 Inflaţia (vezi reprezentarea grafică) structurală care este expresia dezechilibrelor grave si
persistente din structura economiei de piaţă.
 Inflaţia prin credit datorită creşterii sale substanţiale ce duce rapid la dezechilibre prin
excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum.
 Inflaţia prin buget, apare în cazul când cheltuielile bugetului de stat sunt mai mari decât
veniturile. Pentru acoperirea deficitului bugetar guvernul recurge la emisiuni
suplimentare de bani.

Toate cauzele menţionate generează şi întreţin procesul inflaţionist, ce are ca rezultat existenţa
în circulaţie a unei mase monetare excedentare ce dezechilibrează raportul dintre cererea
monetară şi oferta reală de bunuri economice pe piaţă.

78
Spirala inflaţionistă preţuri-salarii se prezintă astfel:

Creşterea costurilor

Un nou impuls inflaţionist

Creşterea veniturilor

de
vânzare

Creşteri de salarii

O noua majorare a costurilor

Scăderea puterii de cumparare a

a
salariilor

Politică economică

populistă

Noi majorări de salarii

79
 Revendicari sociale

Din figură se vede că, urmare a majorarilor salariale, spre a face faţă costului vieţii în creştere,
firmele vor mari preţurile spre a-şi acoperi costurile. În această situaţie guvernul va realiza o
nouă emisiune monetară spre a evita o recesiune sau agravarea ei, generând o nouă spirală
inflaţionistă.

8.3. Măsurarea inflaţiei

Ecartul (decalajul) absolut şi relativ dintre cererea nominală (factorii instituţionali economico-
monetari) şi oferta reală de bunuri materiale şi servicii, trebuie considerate ca fiind agregate la
scara economiilor tuturor statelor.

În valoare absolută mărimea inflaţiei rezultă din diferenţa dintre cererea nominală absolută şi
oferta reală de mărfuri, obţinute de agenţii economici şi puse în circulaţie.

În valoare relativă se determină raportul procentual între excedentul de masă monetară (M) şi
oferta reală de bunuri pe baza căreia se apreciază sensul crescător sau descrescător al evoluţiei
inflaţiei.

Astfel rata inflaţiei (Ri), indică procentul creşterii nivelului general al preţurilor (IGp) într-o
perioadă dată.

Ri=IGp-100%

Cei mai importanţi indici ai inflaţiei sunt :

 Indicele general al preţurilor (IGp) care se calculează ca o medie ponderată a preţurilor

unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii printre care indicele preţurilor bunurilor
constituie deflatorul (PIB/PNB); indicele preţurilor bunurilor de producţie; indicele
costului vieţii coeficientului de devansare a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB) de
către masa monetară aflată în circulaţie şi disponibilităţile pentru achiziţionarea
mărfurilor .
 Indicele preţurilor bunurilor de consum (Ipc) ce costituie « coşul de cumpărături » strict
necesare şi care este cam acelaşi în fiecare an.

80
  Indicele preţurilor bunurilor de producţie (Ipp) ce caracterizează evoluţia preţurilor
primelor tranzacţii comerciale efectuate de producători pentru asigurarea continuităţii
procesului producţiei şi care este relativ flexibil.
 Indicele general al preţurilor (IGp) ce reflectă mai bine inflaţia deoarece cuprinde atât
preţurile bunurilor de consum cât şi a celor de capital.
Pentru urmărirea evoluţiei (IGp) se calculează întâi suma preţurilor unor eşantioane din perioada
de bază (t2) şi perioada curentă (t1).

După aceea se calculează modificarea procentuală a preţurilor eşantionului de bunuri din

perioada t1 faţă de perioada t2 conform formulei :

pretulesantionuluiinperioadacurentat 1
∗100
IGp= pretulesantionuluiinperioadadebazat 2

Deoarece producţia de bunuri poate fi constantă sau variabilă există următorii indici principali. :

a. Indicele preţurilor de tip LASPEYRES care reprezintă evoluţia unei cantităţi determinate
de bunuri (ce rămâne neschimbată în perioada t0 şi t1)

Astfel :

∑ Q 0 P 1 ∗100
Ip= ∑ Q 0 P 0

în care : Q0= cantitatea de bunuri din perioadele t0 şi t1

P0= preţul fiecărui bun din perioada t0

P1=preţul fiecărui bun din perioada t1

aţi variabile

81
Q0= cantitatea de bunuri din perioada de bază t0

Q1= cantitatea de bunuri din perioada curentă t1

p0= preţul fiecarui bun din perioada t0

p1= preţul fiecarui bun din perioada t1

Modificările survenite în mărirea preţurilor fiecarui bun şi cele din structura eşantionului de
bunuri

determină evoluţia preţurilor.

Calculul indicelui general al preţurilor este dificil întrucât preţurile bunurilor cresc cu rate
diferite sau pot
să scadă.

8.4. Efectele inflaţiei

Fiind un fenomen complex ce afectează structurile întregului organism economico-social,

inflaţia prezintă

consecinţe negative semnificative asupra economiei şi societăţii în general.

Concomitent cu creşterea preţurilor, inflaţia diminuează puterea de cumpărare a banilor.

Efectele negative ale inflaţiei se manifestă pe următoarele planuri :

-Influenţează consumul, economisirea şi investiţiile (agenţii economici sporesc ritmul

cumparărilor

plasând disponibilităţile băneşti în bunuri de folosinţă îndelungată sau în obiecte de valoare

descurajând

82
astfel economisirea fiind privilegiate investiţiile pe termen scurt)

-Efecte asupra gestiunii întreprinderii (întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent

comportând

riscuri mari) prin reducerea cursului acţiunilor lor), iar dobânzile practicate de bănci se situează
sub rata

inflaţiei.

-Efecte asupra redistribuirii veniturilor (se deformează raporturile între valoarea nominală şi cea
reală a

veniturilor, reducându-se puterea de cumpărare a banilor)

-Efecte asupra utilizării forţei de muncă conţine factori cauzatori şi agravanţi pentru fenomenul
de şomaj,

întreprinderile reducând numarul de salariaţi.

-Efecte asupra cursului valutar şi a balanţei de plăţi, presupune scăderea puterii de cumpărare a
monedei

naţionale în raport cu alte valute scăzând cursul valutar al acesteia, antrenând scumpirea
importurilor şi

reducând exporturile, ceea ce afectează negativ balanţa de plăţi.

Consecinţe în plan social (crează stări de incertitudine şi nelinişte în rândurile populaţiei,

produce situaţii grave de săracie şi diferenţieri sociale).
În acest context guvernele îşi pierd credibilitatea în rândul maselor.

Redăm mai jos evoluţia procentuală a inflaţiei în ultima perioadă, respectiv a anilor 2010 şi
2011, pe grupe de mărfuri şi servicii lunare (vezi tabelul nr. 1 )

DATA IPC LIMITA LIMITA

SUPERIOARĂ INFERIOARĂ

IAN 2010 5,20 4,50 2,50

83
 MAR 2010 4,20 4,50 2,50

IUN 2010 4,38 4,50 2,50

SEP 2010 7,77 4,50 2,50

DEC 2010 7,96 4,50 2,50

IAN 2011 6,99 4,46 2,46

MAR 2011 8,01 4,38 2,38

IUN 2011 7,93 4,25 2,25

SEP 2011 3,45 4,13 2,13

DEC 2011 3,14 4,00 2,00

Tabelul nr. 1.

8.5. Politici antiinflaţioniste

Politicile antiinflaţioniste prin toate măsurile şi conceptele lor sunt alcătuite în aşa fel
încât să acţioneze în direcţia lichidării sau atenuării ecartului inflaţionist, fie prin restrângerea
cererii agregate, fie prin creşterea ofertei agregate.

Cele care vizează controlul cererii agregate folosesc instrumente fiscale şi monetare
corespunzatoare.

Astfel:

Politicile monetare se axează pe modificare a ofertei de monedă sau pe cea a ratei

dobânzii. Austeritatea monetară dă rezultate numai dacă se aplică pe o durată suficient de mare şi
există condiţii socio-economice care generează un şomaj ridicat.

84
 Politicile bugetare urmăresc reducerea cererii globale şi acţionează asupra consumului
privat, investiţii, cheltuielile publice şi exporturi.

Politicile fiscale urmăresc modificarea cheltuielilor publice şi a veniturilor folosind

impozite şi taxe, cererea agregată reducându-se prin micşorarea sau temporizarea cheltuielilor
guvernului, fie prin creşterea nivelului impozitelor şi taxelor .

Politicile structurale antiinflaţioniste pornesc de la premiza existenţei celui mai pregnant

dezechilibru care este „şomajul”.

Politici de creştere a productivitaţii prin stimulente fiscale, încurajarea cercetării,

dezvoltării, acordare de subvenţii firmelor ce investesc într-o tehnologie performantă ş.a. Se
constată că „Experienţa ultimelor decenii atestă faptul că nici una din remediile antiinflaţioniste
nu s-a impus ca o soluţie miracol”4040.

Orice politică macroeconomică are drept obiectiv major o inflaţie moderată şi un nivel
scăzut de şomaj.
În România „nici-o politică monetară sau fiscală nu va limita inflaţia atâta timp cât actualele
structuri economice nu vor fi reglementate pe principiile pieţei”4141.

Remarcăm că şi persistenţa economiei subterane constituie un factor de alimentare

continuă a inflaţiei. Pentru anul 2012 se va interveni în direcţia reducerii graduale a creşterii
preţurilor prin promovarea unei politici salariale prudente şi prin continuarea reformelor
structurale, reducând rata inflaţiei sub 3%.

În concluzie, pentru o reducere reală a trendului inflaţiei se impun următoarele obiective:

„Continuarea proceselor de reformă şi cumularea lor cu cele de anticriză, atragerea

resurselor externe de finanţare a economiei, întărirea disciplinei financiare, adoptarea unui
program de luptă împotriva corupţiei”4242.

4040
Şoim H., Teodoru M., Microeconomie ,Macroeconomie , Mondoeconomie, Casa Cărtii de Ştiinţe, Cluj Napoca,
2008, p.296.
4141
Ciucur D. şi colectiv, Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Pitesti, 2010, p.149.
4242
Idem, p.149.

85
Rata anuală a inflaţiei a reintrat în teritoriu
pozitiv după 19 luni. Preţurile au crescut cu
0,1%, în ianuarie
15 feb, 09:31 | News.ro | Agerpres
Rata anuală a inflaţia a reintrat în teritoriu pozitiv în prima lună a anului 2017, pentru prima dată
după mai 2015, în condiţiile în care preţurile de consum au crescut cu 0,1% comparativ cu luna
ianuarie 2016, pe fondul scumpirii mărfurilor alimentare cu 1,12% şi al ieftinirii celor
nealimentare cu 0,24%, potrivit datelor publicate miercuri de Institutul Naţional de Statistică
(INS).

http://www.economica.net/preturile-au-crescut-cu-0-1prc-in-ianuarie-rata-anuala-a-inflatiei-a-
reintrat-in-teritoriu-pozitiv_133274.html#ixzz4ryYwB0bF

Aplicaţii

1. În condiţii de inflaţie:
a) are loc deprecierea monedei naţionale;
b) are loc reprofilarea activităţi multor întreprinzători;
c) pot fi dezorganizate legăturle economice dintre agenţii economici;
d) se amplifică operaţiunile speculative;
e) de regulă se blochează producţia.

2. Inflaţia este un dezechilibru:

a) local datorat scăderii ofertei pentru o perioadă scurtă;
b) local determinat de grindină care a diminuat producţia de struguri (de masă);
c) regional datorită lipsei de corelaţii în activităţile judeţelor implicate;
d) general,în economia unei ţări;
e) specific numai unor unităţi economice.

3. Să considerăm că indicele preţurilor se determină pe baza unui “coş” alcătuit din 5 bunuri
de consum care deţin în totalul consumului , în ordine , ponderile : 25% , 20% , 15% ,
10% , 30%. În intervalul Tn – Tn+1 preţurile unitare ale acestor bunuri au evoluat conform
datelor de mai jos:

Bunul Preţ unitar în Tn Preţ unitar în Tn+1 Ponderea în consumul total

A 5 8 0,25

86
 B 7 10 0,20

C 20 30 0,15

D 40 42 0,10

E 60 60 0,30

Să se determine rata inflaţiei în intervalul Tn-Tn+1

4. La un moment dat , aprecierea ratei inflaţiei şi indexarea salariilor şi pensiilor se fac pe

baza evoluţiei preţurilor a 5 bunuri de consum reprezentative , fiecare considerat că deţine
2% în totalul cheltuielilor de consum: bunul X – alimentar , bunul Y –nealimentar , de
folosinţă curenta; bunul Z – nealimentar , de folosinţă îndelungată; bunul U – de confort
familial: locuinţă , respectiv chiria plătită pentru folosirea acesteia; bunul V – serviciu. În
cursul trimestrului al treilea, preţurile unitare au evoluat după cum urmează:

Bunul Preţul unitar

La începutul trimistrului la sfârşitul trimestrului

X 100 150

Y 400 440

Z 50.000 54.000

U 2.000 2.600

V 200 400

În baza contractelor colective de muncă încheiate între federaţiile sindicale , patronat şi

guvern , indexarea salariilor se realizează trimestrial în proporţie de 75% din rata inflaţiei.

Cu cât se vor majora în medie salariile şi pensiile la începutul trimestrului al patrulea?

Cuvinte cheie:

Inflaţie.

87
Indicele preţurilor de consum.

Politici antiinflaţioniste.

Costuri sociale ale inflaţiei.

Măsurarea inflaţiei.

Rezumat la capitolul 8:

Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen complex de dezechilibru de natură

economico-socială, ce se manifestă prin existenţa în circulaţie a unei mase monetare excedentare
şi o creştere durabilă a preţurilor. Acest dezechilibru duce în final la scăderea puterii de
cumpărare a sumelor băneşti şi la pauperizarea populţiei.

Cauzele şi natura inflaţiei au fost apreciate diferit în literatura de specialitate.

Privită prin prisma proceselor generatoare, inflaţia de azi prezintă următoarele cauze şi
forme: -prin cerere , prin ofertă, prin costuri, structurală, prin credit şi prin buget.

Toate aceste cauze produc dezordine flagrantă între cererea monetară şi oferta reală de
bunuri economice pe piaţă.

Măsurarea inflaţiei se efectuează folosind diverşi indici printre care menţionăm indicele
general al preţurilor (ce reflectă cel mai bine inflaţia) şi indicele preţurilor de consum.
Efectele inflaţiei sunt semnificative, ea afectând în mod negativ economiile şi societatea în
ansamblul ei.
De aceea politicile antiinflaţioniste au ca scop stoparea inflaţiei sau micşorarea ei la cele mai
mici costuri sociale posibile.

FMI promovează o strategie standard bazată pe reducerea cererii agregate prin

cooperarea politicilor fiscale şi monetare restrictive ce duc la o redimensionare a maselor
monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici şi corelată cu oferta de bunuri marfare.

Soluţiile politicii monetare sau bugetare sunt completate prin politica veniturilor,
îngheţarea salariilor, practicarea unor stimulente fiscale, creşterea productivităţii factorilor de
producţie şi reducerea costurilor.

Bibliografie

88
1.Albertini, Jean Marie, Les Ruages de l'économie nationale, Éditions Économie et humanisme,
Paris 1994.
2.Ciucur D., Ilie G., Popescu C., Economie, Manual universitar, Editura Economică, 1999.
3.Ciucur D. şi colectiv, Macroeconomie Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.
4.Dobrotă N. coordonator, Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
5.Pociovălişteanu Diana- Mihaela, Teorie Economică Generală, Editura Universitaria,Craiova,
2008.
6.Şoim H, Teodoru M, Economie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2008.
7. http://www.economica.net/preturile-au-crescut-cu-0-1prc-in-ianuarie-rata-anuala-a-inflatiei-a-
reintrat-in-teritoriu-pozitiv_133274.html#ixzz4ryYwB0bF

Capitolul 9 ŞOMAJUL FENOMEN MULTIDIMENSIONAL AL ECONOMIEI

ROMÂNEŞTI

OBIECTIVE :

9.1. Conceptul de şomaj şi măsurarea lui

9.2. Cauzele şi tipologia şomajului

9.3. Costul social al şomajului

9.4. Politici şi strategii de ocupare a forţei de muncă

9.5. Şomajul în România

9.1. Conceptul de şomaj şi măsurarea lui

Şomajul reprezintă un însoţitor inevitabil al economiei de piaţă, evoluţia sa fiind

impulsionată de politica de restructurare şi de integrare tot mai puternică a economiei româneşti
în circuitul economic mondial . Constatăm ca în literatura de specialitate există multiple
modalităţi de definire a şomajului .

În condiţiile actuale şomajul este considerat ca un dezechilibru major existent pe piaţa muncii
naţionale, între cererea globală de muncă şi oferta globală de muncă .

“Şomajul este astfel, o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de
muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei , ca sursă a cererii de muncă şi
evoluţia populaţiei , ca sursă a ofertei de muncă “4343 .
4343
Ciucur D., Gavrilă I. Popescu C. Economie Manual Universitar , Editura Economică , Bucureşti 1999 , p. 517.

89
 În esenţă el înseamnă : “ o risipă de forţă de muncă , de resurse preţioase ale dezvoltării, dar
şi o problemă socială, fiind cauza unor suferinţe profunde ale unui număr mare de oameni, care
luptă să supravieţuiască cu ajutorul unor venituri disponibile minime “4444 .

Dar şomajul din România în accepţiune unanimă este rezultatul mai multor influenţe fizico-
biologice, psihologice, politico-economice şi juridic-legislative care se înlănţuiesc una cu
cealaltă într-un raport de interdependenţă, generând tipurile specifice de şomaj, întâlnite în
economia ţării noastre ”4545 .

Iniţial şomajul a constituit un dezechilibru temporar pentru ca în prezent să fie permanent ,

numărul de şomeri fiind în creştere ( numărul total de şomeri la începutul anului 2012 era de
473.569 ).

Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile care caută un loc de
muncă, şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut şi noii ofertanţi de forţe de muncă care nu
găsesc unde să se angajeze.

Biroul Internanţional de Muncă ( BIM ) apreciază ca şomeri persoanele care au peste 15 ani
şi îndeplinesc următoarele condiţii:

-sunt apte de muncă ;

-nu muncesc şi caută un loc de muncă;

-sunt disponibile pentru o muncă salarială sau nesalarială în următoarele 15

zile ;

În termenii actuali şomajul este un fenomen întâlnit la scară macroeconomică opus ocupării
din care rezultă un surplus de populaţie activă faţă de cea care ar putea fi angajată pe piaţă .

Astfel pe piaţa muncii poate exista o stare de ocupare deplină a forţei de muncă numită “
echilibru “ şi alta de dezechilibru cu subocupare sau supraocupare a forţei de muncă .

Ocuparea deplină ar cuprinde 97% din populaţia activă disponibilă , iar diferenţa până la 100%
este şomajul natural, ce include şomajul voluntar şi cel involuntar .

Măsurarea şomajului este o “ problemă de estimare a proporţiilor , structurii , intensităţii şi

duratei lui “4646.

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului este un preţios indicator statistic , care se obţine
prin calcularea unor indicatoare specifice metodologice existente în fiecare ţară. În România

4444
Petrişan Mimi , Şomajul în România , Editura Universitaria ,Craiova, 2007, p. 28.

4545
Ibidem, p. 216.
4646
Ibidem, p. 518.

90
măsurarea şomajului este efectuată folosind “ Balanţa Forţei de Muncă” şi al Anchetelor asupra
forţei de muncă .

Astfel nivelul şomajului se apreciază în raport cu populaţia totală, populaţia ocupată şi cu

forţa de muncă, calculându-se indicatorul “ populaţia ocupată “ iar proporţia acesteia se
determină în expresie absolută sau în expresie relativă .

În expresie absolută, proporţia redă numărul persoanelor neocupate din totalul de populaţie
activă disponibilă, iar în expresie relativă nivelul se determină folosind rata şomajului.

Rata şomajului ( RS ) este raportul procentual între numărul mediu al şomerilor ( NS ) şi

populaţia activă ( PA ) sau populaţia activă disponibilă ( Pd ) sau populaţia ocupată (Po )

Rezultă că Rs = Ns/ Pa sau Pd sau Po x 100

Rata şomajului existentă în primul trimestru al anului 2012 era de 5,3% ( conform Buletinului
Statistic al României).

În măsurarea amplorii şomajului trebuie avută în vedere şi situaţia concretă deoarece

problemele forţei de muncă sunt de natură economico-socială . Există circumstanţe de
supraevaluare a şomajului ( când sunt înregistrate ca şomeri şi alte categorii de persoane
neîndreptăţite ce încasează ajutor de şomaj fără a se încadra în muncă), şi de subevaluare (când
se înregistrează doar persoanele ce primesc îndemnizaţie de şomaj excluzând unele categorii de
şomaj deghizat).

Intensitatea şomajului este o mărime ce trebuie luată în calcul şi care are ca obiectiv stabilirea
ştiinţifică a ritmului de muncă, determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă,
înregistrarea exactă a reducerii duratei zilei sau săptămânii de lucru , scăderea salariului .

De o importanţă majoră este şi evaluarea duratei şomajului, adică a intervalului de timp scurs
între încetarea totală a activităţii până la reînceperea normală a ei .

Măsurarea şomajului necesită în mod obligatoriu şi evaluarea structurii sau componenţei lui pe
domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe etc.

Se remarcă conform statisticilor existente că în primul trimestru al anului 2012 din totalul de
473569 şomeri, femeile erau în număr de 205133, iar bărbaţii 268736.

9.2. Cauzele şi tipologia şomajului

91
 Şomajul nu este o mărime omogenă, ci el cunoaşte forme multiple de manifestare care diferă
prin diversitatea lor şi care sunt denumite în funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor .

De aceea tipologia cauzală a ocupării şi şomajului este în prezent extrem de controversată,

iar teoriile existente nu reuşesc să ofere soluţii viabile problemelor complexe de pe piaţa muncii
şi nu pot ţine pasul cu ritmul rapid al schimbărilor din economia mondială în care “ timpul nu
mai are răbdare.“

Ca fenomen macrosocial al economiei româneşti şomajul “ are multiple cauze, care

pornesc de la statutul economico-social, atât al celor care angajează forţă de muncă, cât şi al
celor care oferă forţă de muncă în condiţiile pieţei “4747.

Într-o primă accepţiune, cauzele lui examinate de specialişti sunt grupate în generatoare de :

1. Dezechilibru de şomaj
2. Cauze de echilibru de şomaj

1. Şomajul de dezechilibru se caracterizează prin procese economico-sociale complexe ,

cum ar fi : evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin
capital , presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim ,
creşterea ofertei de muncă, îndeosebi din partea noilor generaţii, creşterea nu se
corelează cu nivelul salariului, creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de
vârsta a doua “4848 .
2. Şomajul de echilibru este generat de disfuncţionalităţile existente la nivel
microeconomic . El apare când activitatea economică de ansamblu este în echilibru
dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă.
O altă delimitare a şomajului este cea de şomaj voluntar şi de şomaj involuntar. În cel voluntar,
muncitorii refuză oportunităţile de a se angaja în anumite slujbe la salariile oferite pe piaţă, iar în
cel involuntar, nu sunt suficiente locuri de muncă la salariile existente.

Cel mai frecvent sistem de clasificare are la bază împărţirea şomajului pe cauze în următoarele
tipuri:

1. şomaj conjunctural;
2. şomaj fricţional;
3. şomaj structural.

1. Şomajul conjunctural are drept cauză un excedent de ofertă de forţă de muncă, întrucât cererea
pe piaţă este prea mică.

4747
Ibidem, p. 38.

4848
Pârvu Gh., Economie Politică , Editura Universitaria, Craiova , p. 295.

92
2. Şomajul fricţional în care procesul de căutare a unui loc de muncă ocupă un loc central,
angajatorii dorind să-şi completeze locurile de muncă rămase vacante la un moment dat,
deoarece potenţialii angajaţi culeg cea mai bună ofertă.

3. Şomajul structural sau de readaptare este determinat de tendinţele de restructurare economică,

socială, şi geografică ce au loc în diverse ţări sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a crizei
energetice care provoacă neconcordanţe serioase între cererea şi oferta de muncă. Se constată că:
”În perioadele de restructurări esenţiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranziţiei de la o
economie centralizată la economia de piaţă, şomajul structural reprezintă principala formă de
şomaj” 4949.

După raportul cerere şi ofertă, se identifică:

1. şomaj sezonier;
2. şomaj ciclic.

1.Şomajul sezonier este determinat de fluctuaţiile cererii de forţă de muncă ce pot fi

anticipate şi urmează un model sistematic de-a lungul anului (cererea de muncitori în agricultură
şi în construcţii scade în lunile de iarnă). Pentru atragerea de muncitori în asemenea sectoare,
sunt necesare retribuţii compensatoare ale acestora.

2.Şomajul ciclic (keynesian) rezultă din insuficienţa cererii în toate sectoarele economiei, ce
impune guvernului creşterea ofertei prin programe concrete de dezvoltare a sectorului public şi
privat.

Şomajul din economiile aflate în tranziţie spre economia de piaţă apare deoarece:
”Fenomenul de ocupare al forţei de muncă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă,
concretizată prin profunde dezechilibre macroeconomice, este o problemă deosebit de
importantă, cu valenţe şi semnificaţii aparte, determinate de faptul că urmează a se rezolva pe o
piaţă a muncii imperfectă, segmentată, rigidă şi fragilă ca un puternic potenţial exploziv” 5050.

În acest caz, subliniem că scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă, se produce pe prim
plan fiind favorizată de o serie de factori declanşatori printre care:

 liberalizarea rapidă a pieţei muncii;

 alterarea funcţiei productive a economiei;
 scăderea bruscă a capacităţii de investiţie;
 caracterul permanent al inflaţiei;
4949
Petrişan Mimi, op. cit., p. 43.
5050
Ibidem, op. cit., p. 58.

93
  reducerea bruscă a duratei zilei de muncă cu 8 ore pe săptămână;
 prelungirea duratei concediilor de odihnă;
 pensionarea anticipată.

Toţi aceşti factori au dus la sporirea accelerată a şomajului care devine: ”fenomenul cel mai
îngrijorător cu care se confruntă piaţa muncii în perioada de tranziţie generat de începuturile
restructurării unei economii bolnave de ineficienţă, cauzat de o gestiune deficitară a forţei de
muncă cât şi de insuficienţa locurilor de muncă, caracterizat printr-un nivel ridicat şi
cronicizarea lui (creşterea şomajului de lungă durată) categoriile de populaţie cele mai afectate
fiind tinerii şi femeile “ 5151.

9.3. Costul social al şomajului

Costul social al şomajului constă în : “efortul total pe care îl suportă persoanele, grupurile de
persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex” 5252, care include atât
aspecte de natură economică , cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare.
Precizăm că îndemnizaţia (ajutorul) de şomaj acordat, nu asigură acoperirea reală a salariului
avut de şomer în perioada anterioară şi nu se raportează la salariile medii.

Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă modalitatea cea mai folosită de garantare de către
stat a unui venit minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor este în raport cu salariul avut,
perioada pentru care se acordă, iar modalităţile de calcul şi condiţiile necesare pentru a fi încasat
de şomer sunt specifice pentru fiecare ţară în parte şi modificările în timp .

La nivelul economiei şi societăţii costul şomajului apare complex şi cuprinzător deoarece:

 Iroseşte mari cantităţi de resurse de muncă şi reduce rolul major al muncii ca factor de
producţie;
 Întreţine o stare de nesiguranţă în rândul angajaţilor, datorită diminuării intensităţii
dezvoltării economice;
 Micşorează veniturile şi cheltuielile bugetului de către stat;
 Creşte cheltuielile statului în vederea întreţinerii şi funcţionării instituţiilor care
înregistrează şi urmăresc plata îndemnizaţiilor de şomaj ;
 Afectează prin alienare o mare parte a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj.

Costurile enorme pe care le generează statutul de şomer, pot fi grupate în directe şi indirecte.
“Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul
destinat protecţiei sociale a şomerilor” 5353, care este utilizat pentru plata ajurotului de şomaj ,

5151
Ibidem, op. cit., p. 59.
5252
Ciucur D. , op. cit., p. 524.
5353
Ibidem, op. cit. , p. 525.

94
alocaţiei de sprijin a calificării acestora precum şi pentru susţinerea proceselor de reconversie a
forţei de muncă.

“Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de

care ar putea să beneficieze întreaga populaţie”5454, ce apare sub formă de pierderi de producţie
prin neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare, reducerea resurselor de formare
a veniturilor bugetare, deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă, descurajarea personalului
în plan profesional , social şi general uman.

O justă apreciere a complexităţii şomajului surprinde şi unele efecte “pozitive” ca :

perfecţionarea profesională pe baza căreia se obţin locuri de muncă sigure şi bine retribuite
salarial, ce corespund mutaţiilor şi exigenţelor sporite existente în economie, spre a face faţă
cerinţelor ei sporite.

Privit însă în ansamblul său, şomajul este un fenomen negativ, costurile lui depăşind cu mult
avantajele, atât pentru persoanele direct vizate, cât şi pentru întreaga economie şi societate.

Pentru o apreciere pertinentă a efectelor şi costurilor şomajului este necesar să avem în

vedere şi legea formulată de economistul american ARTHUR M. OKUN , care concluzionează
că existenţa şomajului înseamnă pierderea unor şanse de a crea producţie naţională sau de a
asigura creşterea ei, ceea ce constituie un factor de încetinire a măririi PIB, stagnării sau scăderii
lui.

9.4. Politici şi strategii de ocupare a forţei de muncă

Ocuparea raţională a forţei de muncă presupune aplicarea atât la nivel macroeconomic cât şi
microeconomic a unui management eficient, care implică obligator intervenţia guvernului.

,,Rolul statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile lui economice şi constă în diverse
acţiuni directe şi indirecte prin care stimulează crearea de noi locuri de muncă, în cadrul
economiei moderne”5555 , permiţând o adaptare dinamică şi o soluţionare a problemei ocupării în
deplin acord cu cerinţele economice, sociale, ecologice şi demografice ale ţării.

În acest context ,,Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat

pentru a interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al
5454
Ibidem, op. cit. , p. 525.
5555
Ciucur D., op. cit., p. 527.

95
ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi
flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de
pe piaţa muncii”5656 , folosind politici pasive şi active.

Prin politicile pasive se porneşte de la un nivel al ocupării considerat dat pentru a găsi
remedii angajării excedentului de resurse de muncă.

Măsurile acestor politici au caracter defensiv, pesimist vizând o nouă segmentare a pieţei
muncii şi o diminuare relativă a persoanelor ocupate. Ele sunt axate pe mărirea generală a
productivităţii spre a permite acoperirea costurilor privind ajutorul de şomaj.

Cele mai semnificative măsuri de politică pasivă de ocupare s-au dovedit a fi:

 reducerea duratei muncii;

 diminuarea vârstei de pensionare;
 creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie;
 sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;
 descurajarea activităţilor salariale feminine;
 restricţionarea sau interzicerea imigrărilor.

Politicile active de ocupare se compun dintr-o multitudine de măsuri, metode procedee şi

instrumente ofensive care măresc nivelul ocupării prin accentuarea mobilităţii populaţiei active şi
prin creşterea investiţiilor ce crează noi locuri de muncă.

Cele mai importante măsuri de politică activă includ:

 amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental;

 stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de muncă;
 încurajarea cercetărilor ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economico-sociale;
 îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, în concordanţă cu cerinţele;
reconversiei forţei de muncă;
 ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele;
 extinderea intervenţiilor cu caracter ecologic.

Pentru a putea trece cu succes peste difuncţionalităţile incerte ale pieţei, se utilizează
politicile monetare, bugetare, fiscale, de venituri ş.a, coroborate cu politici structurale de
relansare economică (programe anticipative, cu perspective pe termen mediu şi lung).
Deasemenea, politicile proactive de ocupare sunt destinate prevenirii riscurilor prin susţinerea
apariţiilor de întreprinderi mici şi mijlocii, sprijin acordat şomerilor spre a-şi crea propriile locuri
de muncă etc.

5656
Ibidem, p. 527.

96
 Toate metodele şi modelele folosite se vor sprijini pe o cunoaştere amplă a realităţilor
economice, având obiective macroeconomice printre care o societate liberă şi echilibrată cu
ocupare deplină, preţuri stabile, raport optim între importuri şi exporturi asigurându-se astfel o
prosperitate rezonabilă într-un anume orizont de timp.

Distribuirea echitabilă a veniturilor prin politici fiscale de salarii şi de preţuri este un alt aspect
important al politicilor de ocupare menite să satisfacă expansiunea economică, spre a micşora
şomajul şi de a restabili creşterea inacceptabilă a preţurilor.

În acest cadru s-a trecut treptat la aplicarea unei politici de venituri care va îmbunătăţi
relaţia dintre şomaj şi inflaţie (favorabilă când sporirea salariilor este redusă).

O politică monetară şi fiscală corespunzătoare cerinţelor contribuie la reglementarea

ciclurilor economice, soluţionează aspectele structurale ale şomajului şi permite transferul de
fonduri asigurărilor sociale pentru ajutorarea şomerilor. Promovarea ocupării în sectorul de
servicii bazate pe muncă, superior calificată şi reducerea amplă a duratei muncii, constituie şi ea
o faţetă importantă, pe măsura creşterii ocupării.

“Experienţele şi practicile în domeniul ocupării demonstrează că modelul european se

bazează mai ales pe criteriul creşterii productivitaţii, al eficienţei muncii, iar modelul american
este modelul ocupării cu preţul unei eficienţe economice mai mici” 5757.

În prezent, se apreciază ca element decisiv pentru înfăptuirea unei reale creşteri

economice însoţite de mărirea nivelului ocupării, rata investiţiilor de capital fix.

9.5. Şomajul in România

Deşi esenţa conceptului de şomaj din România este similară cu cel din alte state, există
unele particularităţi care-l diferenţiază de acestea, datorită unor condiţii istorice specifice,
concrete. Deoarece problematica şomajului din ţara noastră prezintă o perspectivă metodologică
deosebită generată de:

 Folosirea parţială a capacităţilor de producţie în condiţiile unei recesiuni economice

profunde;
 Venitul naţional este mai mic decât productivitatea muncii;
 Efectul distructiv pe care dobânzile mari îl au asupra ocupării şi investiţiilor şi care
secătuiesc economia de posibilităţi viitoare de ocupare şi dezvoltare;
 Accentuarea şomajului datorită blocării procesului investiţional;
 Flexibilitatea salariilor ce transferă asupra salariaţilor influenţe negative în evoluţia cifrei
de afaceri şi costurilor din diverse activitaţi economice.

5757
Ibidem, p. 529.

97
 Conchidem că reducerea şomajului în România este un obiectiv economic major, care
vizează în mod prioritar înfăptuirea reformei economice prin restructurarea de asamblu a tuturor
structurilor ei.

Astfel:

 se va trece urgent la reorientarea întregii activităţi industriale, dezvoltând acele ramuri care dispun
de condiţii favorabile atât prin resursele disponibile, cât şi prin cerinţele pieţei;
 se vor menţine acele ramuri care prezintă interes pentru economia naţională şi pentru a căror creare
s-au efectuat mari eforturi investiţionale prin promovarea unor strategii de retehnologizare şi de
reevaluare a formelor de pregătire a forţei de muncă în favoarea creşterii cererii;

Ţinând cont de faptul că ţinta de bază a reuşitei noatre constă în creşterea nivelului de trai
al cetăţeanului corespunzător cu cel din Uniunea Europeană, se impune o protecţie sporită a
drepturilor şi libertăţilor individuale. Mai apreciem în plus că îmbunătăţirea sistemului de
educaţie şi pregătire profesională, axate pe cerinţele actuale, va fi în măsură să contribuie în mod
efectiv la diminuarea şomajului limitând sărăcia cu care ne confruntăm în prezent.

În aceste circumstanţe, factorii de decizie din domeniul socio-economic au misiunea de a

echilibra raportul cerere-ofertă pe piaţa forţei de muncă şi de a elabora strategiile de dezvoltare a
economiei prin aplicarea unor politici rentabile de ocupare a forţei de muncă prin crearea unui
cadru instituţional şi legislativ adecvat, conform strategiei de la Lisabona adoptată în anul 2000.

Căile de acţiune în această direcţie constau în :

 evitarea şomajului de lungă durată;

 asigurarea unui suport financiar pentru categoriile defavorizate;
 menţinerea încrederii individului în acţiunea benefică şi reuşita reformei printr-o legislaţie
competentă.

În acest sens’’Strategia în 60 de puncte pentru reîncadrarea şi menţinerea în muncă a populaţiei
convenită şi promovată de ţările Uniunii Europene reprezintă un mod specific de acţiune care
îmbină mecanismele pieţei libere cu implicarea guvernelor în asigurarea ocupării depline a
resurselor de muncă”5858.

Prin această strategie se urmăreşte crearea şi răspândirea know-howului tehnologic,

îmbunătăţirea pregătirii forţei de muncă, reducerea şomajului şi îmbunătăţirea sistemelor de
ajutoare colectate.

5858
ANDERTON,A., Economics Causeway Press Limited, Staffordshire University, 1995, p. 595-596.

98
 Considerăm că „Succesul strategiilor de ocupare depinde într-o măsură decisivă de calitatea
implementării acestora, iar implementarea depinde la rândul său de angajamentele politice
precum şi implicarea partenerilor sociali şi a celorlalte insituţii ca factori de decizie” 5959.

Pentru combaterea efectelor şomajului din România şi în special al celui de lungă durată se
va interveni prin :

 măsuri de stimulare a angajatorilor pentru încadrarea în muncă a tinerilor absolvenţi de

învăţământ, consilierea profesională, cursuri de formare profesională şi consultanţă
pentru înfiinţarea de mici afaceri;
 acordarea de alocaţii pentru şomerii ce se încadrează înaintea perioadei de îndemnizare;
 stimularea mobilităţii prin subvenţionarea forţei de muncă angajate temporar;
 reducerea şomajului în rândul persoanelor dezavantajate;
 prelungirea perioadei de muncă activă a salarianţilor prin creşterea vârstei de pensionare ;
 cursuri continui de perfecţionare profesională;
 crearea de locuri de muncă la nivel local spre a reduce discrepanţele regionale;
 promovarea dialogului social;
 asigurarea unui climat concurenţial adecvat care să stimuleze competenţa, calitatea şi
performanţa profesională a factorului uman.

Fluidizarea acestor strategii privind combaterea şomajului, trebuie să ducă în final la

creşterea capitalului uman a competitivităţii acestuia pe piaţa muncii prin asigurarea
oportunităţilor egale de învăţare pe tot parcursul vieţii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii
moderne flexibile şi inclusive care să conducă până în 2015 la atingerea unei cote de ocupare
de peste 70%, în condiţiile menţinerii unei rate a şomajului sub 6%”6060.

Din analiza datelor statistice, rezultă că:

Pentru perioada 1991-2005 şomajul maxim a fost atins în 1994 când aproape 1,3 milioane de
persoane nu aveau loc de muncă , iar în intervalul 2006-2011, situaţia era următoare:

-În anul 2006, 707 mii şomeri conform BIM

-În anul 2007, 599 mii şomeri conform BIM

-În anul 2008, 568 mii şomeri conform BIM

-În anul 2009, 731 mii şomeri conform BIM

-În anul 2010, 765.285 şomeri conform BIM

5959
Petrişan Mimi, op. cit., p. 187.
6060
Petrişan Mimi , op. cit., p. 221.

99
 -În anul 2011, 493.400 şomeri conform BIM

Menţionăm că în anul 2012 s-a înregistrat până acum un număr total de 473.569 şomeri,
dintre care femei 205.123 şi barbaţi 268.436 după cum rezultă şi s-a arătat în cursul lucrării şi
care indică o scădere semnificativă a cifrei şomerilor faţă de anii precedenţi. (Buletin Statistic
Nr. 1, an 2012).

Rata şomajului a coborât la 5,5%, în T4

2016. Cel mai ridicat nivel, în rândul tinerilor
28 mar, 10:02 | Agerpres
Rata şomajului în ultimul trimestru al anului trecut a coborât la 5,5%, faţă de trimestrul anterior
când s-a cifrat la 5,7%, iar nivelul cel mai ridicat al şomajului, de 20,8%, a fost consemnat în
rândul tinerilor (15 - 24 ani), potrivit datelor publicate marţi de Institutul Naţional de Statistică
(INS).

http://www.economica.net/rata-somajului-a-coborat-la-5-5prc-in-t4-2016-cel-mai-ridicat-nivel-
in-randul-tinerilor_135414.html#ixzz4ryaZqwye

Aplicaţii

1. Şomajul este:
a) o stare normală pentru orice economie;
b) o stare negativă a economiei care nu poate asigura locuri de muncă pentru întreaga
populaţie activă disponibilă;
c) un fenomen care se întâlneşte din ce in ce mai rar;
d) un fenomen întâlnit numai în ţările cu populaţie numeroasă;
e) un fenomen economic şi social complex , determinat de cauze naturale.

2. Şomeri sunt:
a) toate persoanele active efectiv , disponibile şi care caută un loc de muncă;
b) toate persoanele active disponibile , care ar putea fi angajate când creşterea economică se
diminuează;
c) toţi cei care caută un loc de muncă;
d) elevii şi studenţii în căutarea unui loc de muncă pe parcursul anului de învăţămînt şi
vacanţă;
e) pensionarii.

3. La o populaţie totală de 51.500.000 de locuitori existenţi într-o ţară , rata celor inapţi de
muncă , din diferite motive ( vârstă , sănătate etc.), este de 42% , numărul şomerilor
1.500.000 de persoane , iar 25.000.000 de persoane sunt angajate.

100
 Să se determine numărul locuitorilor inapţi , numărul persoanelor apte de muncă
( populaţia activă disponibilă) , gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului.

Cuvinte cheie:

-somaj;

-şomeri;

-dezechilibre;

-ocupare deplină;

-costurile şomajului.

Rezumat la capitolul IX

Problema diminuării numerice a şomerilor ţării reprezintă o dilemă plurifactorială a economiei

româneşti de mare actualitate care a incitat şi incită în continuare spiritul analitic şi previzionar
al cercetătorilor pe acest tărâm. Rezolvarea ei necesită o protecţie socială adecvată ,
fundamentală pe aplicarea unei juste politici de creştere economică şi de relansare a producţiei ,
în măsură să micşoreze numărul celor privaţi de un loc de muncă corespunzător.

Sunt consideraţi ca şomeri (în conformitate cu criteriile BIM , persoanele de 15 şi peste care :
nu au un loc de muncă şi caută un loc de muncă fiind disponibili să înceapă lucrul în următoarele
15 zile ). În prezent există un număr de 473569 şomeri din care femei 205103 şi bărbăti 268736 ,
după o statistică lunară 2012.

Fiind un fenomen macrosocial de dezechilibru, şomajul are cauze multiple. După

clasificarea pe cauze, el prezintă următoarele tipuri:

1- Şomaj conjunctural

2- Şomaj fricţional

3- Şomaj structural

Măsurarea şomajului evaluează intensitatea şi durata sa folosind indicatorii specifici cum

sunt Balanţa Forţei de Muncă şi Anchetele asupra forţei de muncă. De asemenea, se acordă
atenţie deosebită calculării indicatorului, populaţiei ocupate fiind un fenomen complex.

Costul social al şomajului reprezintă efectul pe care-l suportă persoanele, economia şi

societatea. Aceste costuri pot fi directe şi indirecte. Aprecierea efectelor şi costurilor şomajului

101
are în vedere şi leagea lui A.MOKUN care înfăţişează pe o pictogramă modificăile PNB şi a ratei
şomajului.

În politicile de ocupare a forţei de muncă, care pot fi active sau pasive rolul statului este
determinant.

Prin aceste politici guvernul intervine pe piaţa muncii în scopul creării de noi locuri de muncă
şi al adaptării resurselor la nevoile economiei, eliminând în acest mod dezechilibrele şi
disfuncţionalităţile existente. Totodată el va putea acţiona printr-o competentă politică bugetară
şi de venituri care va regla optimal relaţia dintre şomaj şi inflaţie transferând asigurărilor sociale
dreptul de a acorda ajutoare sociale celor privaţi de acestea.

Un element determinant al creşterii economice însoţit de mărirea nivelului ocupării este rata
investiţiilor de capital fix.

În România esenţa conceptului de şomaj este similară cu cea din alte ţări dar prezintă
particularităţi specifice ca:

-efectul distructiv al dobânzilor situate peste rata inflaţiei, privând economia de posibilităţi
viitoare de dezvoltare.

-rigiditatea salariilor.

-eliberarea forţei de muncă din motive de retehnologizare.

-afectarea puternică a tinerilor şi femeilor.

Prin urmările sale economico-sociale multiple costul social al şomajului influenţează negativ
proporţiile, ritmul şi esenţa dezvoltării economiei româneşti pe termen lung.

Considerăm că în condiţiile existente acum, scenariul macroeconomic al evaluării şomajului

din ţara noastră trebuie să aibă în vedere derularea reformei pe fondul crizei economico-
financiare mondiale în primul rând şi soluţionarea urgentă a deficienţelor de ordin intern, în al
doilea rând, ţinta finală fiind obţinerea unei creşteri economice durabile evidenţiate prin
îmbunătăţirea principalilor indicatori macroeconomici.

Bibliografie :

Anderton Alain, Causeway Press Limited, Ormskirk, Lancs, 1995

2. Angelescu C., Ciucur D., Dobrotă N, Gavrilă I., Ghiţă P.T., Popescu C., Târhoacă C-

Coord., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

3. Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,

102
 Bucureşti, 1992.

4. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie, Ediţia a II-a, Editura Economică,

Bucureşti 2001.

5. Constantinescu N.N. Dileme ale tranziţiei în economia de piaţă, Editura A.G.E.R.,

Economistul ,Bucureşti, 1992.

6. Ionel M., Manolescu C., Ocuparea şi somajul în perioada tranziţiei la economia de

de piaţă în Romania, Editura ASE, Bucureşti. 2005.

7. Manaic E., Somajul, Editura Călăuza, Deva 1998.

8. Oprescu Gh., Piaţa muncii, Editura Expert, Bucureşti, 2001.

9. Petrişan Mimi , Somajul în Romania , Editura Universitaria, Craiova, 2007.

10. Parvan Gh., Economie politică, Editura Universitaria, Craiova , 2002.

11. Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziţia la economia de piaţă, Editura

Economică, Bucureşti, 1996.

ALTE SURSE:

1. Anuarul Statistic al României 1992-2004

2. Buletinul de Statistică 1997-2016

3. Institutul Naţional de Statistică, Comunicat de Presă, nr.62/2008

4. Institutul Naţional de Statistică, Comunicat de Presă, nr.65/2009

5. Institutul Naţional de Statistică, Comunicat de Presă, nr.66/2010

6. I.N.S.S.E., Anuarul Statistic al României, 1997-2005.

7. http://www.economica.net/rata-somajului-a-coborat-la-5-5prc-in-t4-2016-cel-mai-ridicat-
nivel-in-randul-tinerilor_135414.html#ixzz4ryaZqwye

103
CAPITOLUL X – PIAŢA INFORMAŢIEI

OBIECTIVE:

10.1. Conceptul şi trăsăturile fundamentale ale informaţiei în economie

10.2. Conţinutul şi importanţa pieţei informaţionale

10.3. Informaţia economică şi comunicarea

10.1. Conceptul şi trăsăturile fundamentale ale informaţiei în economie

Înţelegerea forţelor care influenţează şi guvernează activitatea economică agregată atât pe

plan naţional cât şi mondoeconomic, în contextul integrării şi al globalizării, nu poate fi valabilă
decât printr-o continuă informatizare.

Astăzi: “Evoluţia omenirii, prin informatizare, către societatea informaţională modernă

reprezintă tendinţa majoră a contemporanităţii; ea este caracterizată prin extindere de talie
planetară, prin schimbări alerte radicale şi inexorabile ale sistemului social în ansamblul
său”6161.

Remarcăm că încă din anii 90 informatica devine o societate a ţărilor avansate, iar
societatea informaţională constituie o miză strategică pentru totalitatea statelor civilizate.

Definită diferit de economia contemporană modernă, în sensul ei general: “Informaţia

este o reprezentare simbolică asupra unor entităţi din realitate, având caracter de noutate şi
utilitate pentru subiecţii receptori”6262.

Mersul economiei către societatea informatică a fost determinată de creşterea

complexităţii sistemelor economico-sociale, necesitatea cunoaşterii şi intervenţiei asupra lor,
întrucât: “Ele se reflectă în cerinţe de o amploare şi diversitate fără precedent în materie de
comunicare, prelucrare şi utilizare a informaţiilor şi cunoştinţelor la scară organizaţională şi
socială”6363.

În ultimele trei decenii, economia informaţiei a cunoscut o dezvoltare explozivă în

domeniul tehnologiei microelectronice şi informatice, a industriei calculatoarelor şi serviciilor de
telecomunicaţii fiind recunoscută ca o “economie a reţelelor”, din care cea de internet se află
într-o expansiune perpetuă.
6161
Şoim H., Teodoru M., Macroeconomie. Mondoeconomie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2008, p.
338.
6262
Dobrotă N.(coord), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 246-247.
6363
Şoim H., Teodoru M., op. cit., p. 338.

104
 În acest cadru, economia societăţii informaţionale care este de tip tehnologico-
informaţional se caracterizează prin:

 Accesibilitate largă pentru cetăţeni la serviciile şi facilităţile oferite de sistemele

informatice la locul de muncă şi în viaţa publică sau privată;

 Preponderenţa activităţii umane desfăşurate în regim de asistare interactivă cu

calculatorul;

 Posibilitatea preluării informaţiei de la distanţă şi de către participanţii dispersaţi

teritorial;

 Valorificarea resurselor materiale şi de muncă pe seama unei investiţii ridicate de

inteligenţă;

 Ponderea dominantă şi importanţa preluării critice a resurselor informaţionale şi

cunoştinţelor în sistemul resurselor disponibile, informaţia fiind denumită generic
“ a patra resursă”, care se adaugă la trilogia clasică (muncă, natură, capital);

 Creşterea marcată a ponderii sectorului economic al informaţiei în ultimul deceniu

la scară naţională şi mondială;

 Accentuarea dimensiunii informaţionale şi de concepţie a muncii în creşterea

eficienţei economice, precum şi a importanţei deţinute de către profesioniştii
informaţiei (manageri, cercetători, analişti programatori, funcţionari, experţi şi
consultanţi etc.);

 Afirmarea informării şi comunicării ca nevoi umane primare.

Pertinenţa unei informaţii decurge din autenticitate (acurateţe), exactitate (fidelitatea

fixării) şi oportunitate (disponibilitatea ei la locul şi momentul cererii ei).

Informaţia economică are ca obiect de prezentare agenţii, procesele şi mărimile

economice sub formă de indicatori (vezi anexele), cu diverse grade de agregare sintetizate
(macro, micro şi mezoeconomic) pornind de la surse publice sau private. Cel mai important
furnizor de informaţii este statul prin instituţiile sale specilizate într-un sistem de statistică.

Privită în general, orice informaţie economică prezintă următoarele 3 laturi: semantică

(semnificaţia unei realităţi exprimată prin anumite noţiuni); sintactică (forma de prezentare
adoptată); pragmatică (practică ce-i prezintă utilitatea ca resursă fiind un neofactor).

Spre a fi obţinută informaţia consumă bunuri informatice, efort material şi uman prin care
„se înţelege acea parte a produselor care satisfac (nevoi umane de cunoaştere şi informare) şi a

105
căror utilitate specifică se găseşte în (conţinutul, sensul, forma de structurare şi reprezentare a
mesajelor pe care le conţin”6464.

Bunurile informaţionale includ: publicaţii, tratate, manuale, lucrări de specialitate

periodice, lucrări de cercetare, proiecte, informaţii înmagazinate în baze şi bănci de date,
înregistrări audio-video ş.a. precum şi servicii de acces la ele.

Ca obiect al economiei, informaţia este importantă şi ca resursă informaţională fiind utilă

în scopul urmărit de către factorul uman. Resursele informaţionale nu rămân însă stabile fiind
într-o continuă transformare (unele dispar, iar altele se îmbogăţesc şi se diversifică rapid datorită
adâncirii proceselor de cercetare.

La nivel macroeconomic, resursele informatice prezintă o importanţă strategică pentru

societate, economie şi civilizaţie fiind şi un decisiv factor de producţie.

Atât bunurile informaţionale cât şi resursele sunt materializate sub formă de fişiere, baze
şi bănci de date, brevete, proiecte etc.

Ca obiect al economiei şi ca factor de producţie, informatica economică dobândeşte astfel

o serie de trăsături şi caracteristici specifice precum:

- proliferare nelimitată, întrucât stocul informaţional se amplifică şi se diversifică continu

devenind din ce în ce mai sofisticat;

- folosire nedistructivă putând fi utilizată la infinit;

- o legislaţie adecvată ce asigură măsuri de protecţie, costurile de producere a informaţiei

fiind foarte ridicate;

- cu transfer şi aplicarea acestor măsuri tehnico-organizatorice la scară internaţională.

Astăzi, se remarcă că extinderea cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice a dus treptat

la apariţia unor noi subramuri lărgind schimburile economice şi dând naştere unei noi pieţe
informaţionale moderne şi complexe.

10.2. Conţinutul şi importanţa pieţei informaţionale

În prezent, piaţa informaţională prezintă o achiziţie preţioasă a economiei deoarece prin

definiţie ea „desemnează spaţiul economic al tranzacţiilor care au ca obiect mărfuri de tipul

6464
Angelescu Coralia, Dobrotă N. şi colectiv, Economie. Manual Universitar, ediţia a V-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2000, p. 444.

106
bunurilor şi serviciilor informaţionale, inclusiv reglementările de cadru, procedurile de
tranzacţionare şi manifestările de specificitate ale cererii şi ofertei de astfel de lucruri” 6565.

Abordarea pieţei poate fi făcută în sens larg şi în sens restrâns.

În sens larg, piaţa se referă la circulaţia bunurilor informaţionale în general, incluzând şi

serviciile cu care se întrepătrunde, cum sunt telecomunicaţiile, mijloacele audiovizuale,
activităţile de transfer ale informaţiei şi cunoaştere prin instruire şi consultanţă.

În sens restrâns, piaţa se raportează la cumpărarea de bunuri şi servicii legate direct de

tehnologia informatică cum sunt programele de calculator, proiecte informatice, informaţii
înregistrate pe suporturi magnetice, servicii informatice ş.a.

Referindu-se la cererea de informaţii şi resurse, aceasta provine din partea utilizatorilor

(agenţi economici şi indivizi), care cumpără mijloace informaţionale noi în scopul măririi
tehnicităţii producţiei, desfacerii, organizării şi desfăşurării în condiţii optime a procesului
managerial, ceea ce permite menţinerea firmelor pe piaţă în circumstanţele tot mai agresive din
punct de vedere concurenţial. Pentru realizarea aceastor deziderate sunt necesare următoarele
competenţe:

 promovarea inovaţiei tehnologice şi manageriale;

 asimilarea rapidă a celor mai recente cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei de vârf;

 accesul facil la cele mai relevante informaţii disponibile pe piaţa informaţională;

 promovarea unei imagini publice favorabile în mediul de afaceri.

În ceea ce priveşte oferta pe pieţele informaţionale, ea este reprezentată de firmele

producătoare de bunuri şi servicii informatice specializate exclusiv în cercetare, firme mixte
(care pe lângă cercetare se ocupă şi de sectoare productive), şi unităţi economice producătoare de
o tehnică de înalt nivel.

Factorii complecşi care influenţează piaţa informaţională sunt de ordin:

1. Cantitativ, fiind generaţi de necesităţile de informare a firmelor, organizaţiilor

economice şi sociale, partide politice, dar şi ale indivizilor (din raţiuni profesionale, manageriale
şi de ordin social). De asemenea ei rezultă din intensificarea nevoilor de schimb de informaţii
între agenţii economici la nivel local, naţional şi mondial în contextul modernizării rapide şi
competitive în lupta de concurenţă. Prin afirmarea unei clase tot mai largi de informaţii cu bunuri
de larg consum, rezultă un număr crescut de abonaţi de internet şi cresc numeric vânzările de
mijloace de calcul.

6565
Angelescu Coralia, Ciucur D. Şi colectivul, Economie. Manual Universitar, Ediţia V-a. Editura Economcă,
Bucureşti, 2006, p. 448.

107
 2. Calitativ ce se referă la:

 adaptarea economiei informatice pentru obţinerea de informaţii actuale şi

relevante asupra mediului de afaceri, ceea ce implică luarea de decizii rapide şi
fundamentate;

 avansul tehnologiilor de prelucrare şi transmitere a informţiilor la distanţă prin

utlizarea sateliţilor;

 crearea de alianţe strategice între firme, în vederea gestionării interactive a unor

capabilităţi competitive spre a învinge concurenţa.

 reducerea treptată a costurilor de exploatare a tehnicii de calcul, prin utilizarea tot

mai largă şi introducerea în mase a calculatorului (în şcoli, instituţii). Privind
caracteristicile pieţei informaţionale moderne de azi se conturează ca trăsături de
bază următoarele:

- globalizarea fluxurilor de schimb de informaţii şi dezvoltarea lor continuă;

- creşterea accesului la produsele şi serviciile informatice, sub aspectul reducerii costurilor;

- disponibilitatea accesului consumatorilor la o gamă completă de produse şi servicii

adoptate şi concordante cu cerinţele beneficiarilor;

- creşterea gradului de educaţie informatică a populaţiei.

În concluzie, putem afirma că piaţa informaţională de care dispune economia actuală se

evidenţiază prin dinamism şi competenţă, un grad înalt de segmentare, diversificare exponenţială
a bunurilor şi serviciilor, dezvăluirea calităţii acestora abia după achiziţionare şi o extindere
permanentă.

Rezultă că „piaţa informaţiei este cea mai dinamică piaţă care devine în acelaşi timp tot
mai complexă” 6666 şi după cum afirmă Alvin Toffler „informaţia înseamnă putere”.

10.3. Informaţia economică şi comunicarea

Conceptul de comunicare informaţională ocupă un loc important în economie ce se

conturează din ce în ce mai pregnant deoarece, trecerea de la „societatea de masă” la cea de
„indivizi”, nu este posibilă decât prin comunicarea de tip informaţional, adevărată explozie a
secolului XXI, care se întinde tot mai mult în prezent.

6666
Ciucur D., op.cit. p. 182.

108
 „Dacă revoluţia industrială a realizat un salt calitativ în domeniul producţiei, având la
bază tehnologii care reduceau volumul de muncă vie, revoluţia informaţională a descoperit
gândirea şi munca în echipă”6767.

După cum se consideră de către specialiştii din domeniul analizei informaţiei şi

comunicării, aceştia vorbesc de 7 principii capitale ce servesc în luarea deciziilor, ele fiind:

 informaţia trebuie să fie cuprinzătoare incluzând toate activităţile socio-umane;

 informaţia trebuie să fie originală influenţând prestaţiile de producţie pe piaţă în

mod direct, spre a obţine profitul maxim;

 dezvoltarea (nu producţia în sine) este determinanta maximului de profit;

 timpul nu reprezintă o barieră concurenţială;

 calitatea gândirii angajaţilor este decisivă şi nu numărul lor;

 succesul pe piaţă este dependent direct de capacitatea de comunicare;

 atracţia generată de actualitate are prioritate în faţa calităţii.

În condiţiile actuale „Comunicarea a devenit o necesitate fundamentală a omului, ca şi

hrana, îmbrăcămintea etc., iar informaţia alături de ceilalţi factori de producţie a devenit
indispensabilă în acest proces”6868, tehnologia informaţiei având la bază semnale, date şi mesaje.
Lanţul valoric informaţional constă în culegerea (generarea şi transmiterea de date),
managementul datelor, obţinerea de informaţii (interpretarea datelor), modelarea informaţiilor şi
sisteme decizionale proprii.

Cele mai relevante informaţii pentru o firmă (referitoare la conţinut, formă,

comportamente, acţiune, relaţii) sunt:

 informaţiile obiect (despre valori numerice, timp, locuri);

 informaţiile de atribut (descriu forma şi compoziţia unui obiect);

 informaţiile de relaţie (evidenţiază legăturile dintre obiecte);

 informaţiile de comportament;

 informaţiile pentru acţiune (pun în relaţie lumea cunoaşterii cu cea reală).

6767
Ibidem.
6868
Ibidem, p. 183.

109
 Orice activitate de afaceri finalizată prin succes, impune manipularea optimă a
informaţiilor obţinute ce sunt stocate în fişe de baze de date şi în minţile colaboratorilor (care nu
sunt numai medii de stocare ci şi manageri emitenţi).

Astfel, „Capacitatea de a prelucra informaţii şi de a le folosi este, indiscutabil una din

cele mai importante premise pentru succesul unei firme”6969.

În continuare vom prezenta principalii indicatori privind piaţa informaţională din

România comparativ pe doi ani consecutivi.

Sursa: Institutul Naţional de Statistică al României:

6969
Ibidem, p. 184.

110
111
112
 Conchidem că nevoia de comunicare a informaţiilor este o realitate stringentă de
dezvoltare şi pentru România contemporană, care în calitatea de ţară comunitară absoarbe pentru
aceasta fonduri europene, resursele interne fiind insuficiente. Există în direcţia comunicării
programe cadru multinaţionale destinate cercetării şi inovării, iar programul CE prevede pentru
anii 2007-2013 un buget de 50,5 miliarde euro.

Aplicaţii practice7070:

1.Conceptul de“ informaţie” reprezintă:

a) o opinie privind evenimente, fapte, stări sau alte forme de manifestare a realităţii;
b) o comunicare, o veste, un mesaj, un semnal despre evenimente, fapte, stări sau alte forme de
manifestare a realităţii;
c) o măsură a gradului de ordonare a unui sistem;
d) mulţimea de date privind realităţi şi stări de fapte existente.

2.Conceptul de“ dată” semnifică:

7070
Balaure Virgil, & colectiv, Marketing ( Teste grilă), Editura Uranus, 2003.

113
a) o măsură a gradului de incertitudine şi nederminare;
b) o comunicare despre un anumit aspect al realităţii obiective;
c) o reflectare a legăturilor de cauzalitate,privind aspecte din realitatea ce ne înconjoară;
d) forma de reprezentare accesibilă a informaţiei prelucrate.

Cuvinte cheie:

Piaţa informaţională;

Informatică economică;

Internet;

Comunicare;

Caracteristici.

Rezumat la capitolul 10.

Reprezentând o achiziţie fructuoasă şi utilă a ultimelor decenii, informaţia a devenit

astăzi indispensabilă în toate sectoarele de activitate economică şi socială.

S-a creat astfel o adevărată societate de „reţele informaţionale” moderne şi propice

mediului de afaceri. Pe parcurs, informaţia devine un obiect al economiei, materializat sub formă
de bunuri şi resurse informaţionale, ce se evidenţiază în mod deosebit la nivel macroeconomic
naţional şi internaţional şi care se concretizează prin naşterea unei adevărate pieţe
informaţionale. În cadrul acestei pieţe informaţionale ce desemnează un vast spaţiu economic, se
desfăşoară şi se tranzacţionează problemele de specificitate ale cererii şi ofertei de bunuri şi
servicii informaţionale.

Prezentând trăsături de globalizare a fluxului de schimb de informaţii, această piaţă creşte

accesibilitatea la produsele şi serviciile informatice orientându-le spre utilizator, mărind în
paralel şi gradul de educaţie al beneficiarului.

Devenită în timp tot mai dinamică şi complexă prin folosirea comunicării de tip
informaţional, societatea de indivizi utilizatori participă la o adevărată revoluţie informaţională
finalizată cu un substanţial salt calitativ, informaţia însemnând „putere”.

Bibliografie generală selectivă:

1. Abel, Andrew B., și Bernanke, Ben, 2013. Macroeconomics, Prentice Hall

2. Albertini, J. Marie, Les images de l’economie nationale. Editure Economie et Humanisme,

Paris, 1998.

3. Angelescu Coralia, Politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 2009.

114
4. Balaure Virgil, & colectiv, Marketing( Teste grilă), Editura Uranus, 2003.

5. Băcescu M., Macroeconomie, Editura Universitaria, Bucureşti, 2004.

6. Burda M., Macroeconomie – perspectiva europeană, Editura All-Beck, Bucureşti, 2002.

7. Becker S. Gari, Capitalul uman, o analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie,
Editura Economică, Bucureşti, 2000.

8. Ciucur D., şi colectiv, Economie. Teoria generală a economiei, Tribuna Economică, Bucureşti,
2004.

9. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Macroeconomie, ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti,
2008.

10. Ciucur D., şi colectiv, Macroeconomie, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010.

11. Dobrotă N., Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

12. Gogoneaţă C. Şi Gogoneaţă Aura, Teorie Micro şi Macroeconomică, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1990.

13. Keynes John M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

14. Mărgineanu Silvia, Previziune macroeconomică, Editura Alma Mater, Sibiu, 2004.

15. Mureşan Maria şi Mureşan D., Istoria economiei, Ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.

16. Samuelson P.A., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2001.

17. Sută Selejan Sultana, Doctrine Economice, Editura Independenţa Economică, Bucureşti,
2000.

18. Şoim H. şi Teodoru M., Microeconomie, Macroeconomie, Mondoeconomie, Editura Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj –Napoca, 2008.

19. Teodoru M., (coordonator), Economie. Elemente de macro şi mondoeconomie, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2006.

20. Toffler Alvin, Al treilea val, Editura Politică, 1983.

21. Zamfir C. (coordonator), Dicţionar de economie, Ediţia I, II, Editura Economică, Bucureşti,
2000.

115
Alte surse:

1.Buletinele Statistice Naţionale apărute între anii 2000-2016.

2. www.bnr.ro, Banca Naţională a României

3. www.economist.com, The Economist.

4.http://www.economica.net/preturile-au-crescut-cu-0-1prc-in-ianuarie-rata-anuala-a-inflatiei-a-
reintrat-in-teritoriu-pozitiv_133274.html#ixzz4ryYwB0bF
5.http://www.economica.net/rata-somajului-a-coborat-la-5-5prc-in-t4-2016-cel-mai-ridicat-nivel-
in-randul-tinerilor_135414.html#ixzz4ryaZqwye

116