UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

Conf.univ.dr.ec. Alina NIŢESCU

MACROECONOMIE
-NOTE DE CURS -

- 2015-
 Capitolul I

MACROECONOMIA.
ROLUL ECONOMIC AL STATULUI

1.1. Macroeconomia – expresie a agregării comportamentelor

economice

Macroeconomia reprezintă ramura ştiinţei economice care se ocupă cu studiul

structurii, funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naţionale
în strânsă conexiune cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în scopul
determinării cererii şi ofertei agregate de bunuri şi servicii şi a variabilelor care le
influenţează1. Macroeconomia studiază relaţiile dintre marile agregate, respectiv dintre
indicatorii economici agregaţi, cum sunt: producţia, ocuparea, nivelul general al preţurilor,
rata dobânzii şi cursul de schimb valutar.
Macroeconomia are în vedere agregarea comportamentelor individuale ale agenţilor
economici la nivel naţional, concretizate sub forma cererii agregate, respectiv a ofertei
agregate.
Cererea agregată (globală) este dată de totalitatea cheltuielilor efectuate într-o
economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii (indiferent de destinaţia
acestora), într-o perioadă determinată de timp, la un anumit nivel mediu general al preţurilor.
Din punct de vedere structural, cererea agregată cuprinde:
- cheltuieli cu achiziţionarea de bunuri făcute de către consumatorii finali;
- cheltuieli efectuate de firme, sub forma investiţiilor, pentru formarea brută a capitalului;
- cheltuieli guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum personal şi de bunuri
investiţionale;
- cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv
pentru a plăti exporturile acelei ţări.
Oferta agregată (globală) este dată de ansamblul de bunuri şi servicii oferite pe piaţa
naţională de către agenţii economici producători/vânzători, într-o perioadă determinată de
timp, în condiţiile preţurilor existente.
Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate, în principal, în legăturile
lor complexe cu nivelul general al preţurilor, aşa cum reiese şi din figura de mai jos.
Forma curbei cererii agregate evidenţiază relaţia inversă care există între mărimea
cheltuielilor făcute de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor de care au nevoie şi nivelul
general al preţurilor. La rândul ei, forma curbei ofertei agregate evidenţiază relaţia directă
care există între volumul bunurilor oferite pe piaţă spre vânzare şi nivelul general al preţurilor.
Punctul E aflat la intersecţia curbei cererii agregate cu curba ofertei agregate
evidenţiază o situaţie de echilibru pe piaţă. Modificarea oricăreia dintre cele două curbe,
datorită manifestării influenţei exercitate de factorii (condiţiile) cererii agregate sau ale ofertei
agregate, determină o nouă situaţie de echilibru căreia îi corespunde un nou punct de
echilibru.

1
Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. – Compediu de macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1997,
p.234

3
 Indicele
preţurilor OA

E
PE
CA

YE Venit real

Nivelul general al preţurilor nu este singurul factor care determină schimbări în nivelul
şi evoluţia cererii agregate, respectiv ofertei agregate. Principalii factori (condiţii) care
acţionează asupra cererii agregate sunt:
- anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii
economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste;
- natura politicilor guvernamentale, care, dacă susţin creşterea cheltuielilor
pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca
efect mărirea cererii agregate; iar, dacă stimulează creşterea ratei dobânzii, a
fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate;
- starea generală a economiei mondiale; dacă aceasta se află în perioadă de
boom economic, atunci se vor mări exporturile ţării de referinţă, crescând
cererea agregată, iar dacă se află într-o perioadă de criză, atunci partenerii de
afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile ţării se vor diminua, scăzând
cererea agregată.
La rândul ei, nivelul şi evoluţia ofertei agregate pot fi influenţate de factori precum:
- productivitatea factorilor de producţie – creşterea acesteia are ca efect o
reducere a costului mediu total, stimulându-i pe producători să crească
producţia şi, deci oferta agregată; dimpotrivă, o reducere a acesteia determină
o creştere a costului mediu total, o reducere a producţiei şi, în consecinţă, a
ofertei agregate;
- volumul factorilor de producţie – creşterea volumului de factori determină o
creştere a ofertei, iar reducerea volumului are ca efect reducerea ofertei
agregate;
- preţul factorilor de producţie – poate spori oferta agregată când munca,
materiile prime, combustibilul etc. sunt mai ieftine faţă de perioada

4
 anterioară, sau poate micşora oferta agregată atunci când costurile cu
aprovizionarea lor cresc.

1.2. Probleme macroeconomice actuale

Principalele obiective urmărite de teoria şi practica economică la nivel macroeconomic

sunt:
- determinarea principalelor agregate economice care caracterizează mecanismul de
funcţionare a economiei în ansamblu;
- stabilirea legăturilor dintre principalele aspecte şi variabile economice;
- analiza dezechilibrelor economice şi identificarea căilor de înlăturare a lor;
- stabilirea modalităţilor de realizare a obiectivelor de politică economică.
Pentru ca o problemă economică să devină macroeconomică este necesar să răspundă
la următoarele cerinţe2:
 să caracterizeze procesul de funcţionare a economiei naţionale în ansamblu;
 să afecteze interesele generale ale agenţilor economici dintr-o ţară;
 să antreneze măsuri concertate şi acţiuni convergente pentru influenţarea ei.
Principalele probleme macroeconomice sunt3:
1. asigurarea echilibrului dinamic dintre cererea agregată şi oferta agregată;
2. realizarea unei ocupări depline a resurselor de muncă;
3. asigurarea economiei naţionale cu monedă, în cantităţile şi structurile
necesare unei funcţionări normale a fluxurilor economice reale;
4. formularea şi realizarea în practică a obiectivelor de politică
macroeconomică concretizate în politica fiscală, politica monetară, bugetul de stat
etc.;
5. asigurarea unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe
echilibrate;
6. diminuarea caracterului ciclic de evoluţie a economiei naţionale, în sensul
restrângerii perioadei de manifestare şi a intensităţii cu care se manifestă unele
fenomene de criză economică şi depresiune;
7. integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi
dezvoltare.

1.3. Implicarea statului în economie. Politici macroeconomice ale

statului

Una dintre problemele deosebite ale teoriei şi practicii economice mondiale o

constituie raporturile statului cu economia naţională, temă în jurul căreia au avut loc
numeroase controverse între economişti, plecând de la ideea neintervenţiei statului în
economie, susţinută de către reprezentanţii liberalismului (Smith introduce sintagma de „mână
invizibilă” care reglează preţurile prin intermediul concurenţei, şi alocă pe baza acestora,
resursele şi până la considerarea individului ca fiind subordonat statului, idee susţinută de
către reprezentanţii totalitarismului economic. Între cele două concepţii extreme se află
dirijismul (care consideră că economia naţională nu are capacitatea de a se autoregla prin

2
Burja V., Burja C., Dănuleţiu D. – Economie politică, Editura ASTRA – Despărţământul” Timotei Cipariu”,
Blaj, 2001, p.148
3
ASE – Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.309

5
mecanismul preţurilor, impunându-se ca necesară intervenţia statului în direcţia
preîntâmpinării şi combaterii crizelor şi dezechilibrelor manifestate la scară naţională) şi
sinteza neoclasică (în cadrul căreia se considera că intervenţia statului în economie ar trebui
să fie limitată şi indirectă, având ca principal obiectiv echilibrarea ofertei cu cererea totală în
scopul asigurării creşterii economice, unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi stabilităţii
preţurilor).
Ca urmare a vitezei crescânde a schimbărilor şi a creşterii numărului „actorilor” din
sistemul economic, activităţile statale au devenit tot mai numeroase şi diversificate. Însă
diversitatea şi particularităţile diferitelor economii naţionale fac necesară tratarea nuanţată,
ferită de generalităţi, a rolului economic al statului4.
Participarea statului la activitatea economică are motivaţii multiple de ordin economic,
social, politic, juridic5:
 insuficienta angajare a capitalului privat în unele domenii, în special acolo unde
intrarea pe piaţă presupune investiţii masive şi/sau rentabilitatea investiţiei este
scăzută;
 necesitatea de a se asigura satisfacerea anumitor nevoi publice – învăţământ, sănătate,
cultură, sport, protecţia mediului etc.;
 atenuarea disparităţilor sociale, prin măsuri de protecţie a segmentelor sociale
defavorizate;
 atenuarea dezechilibrelor în dezvoltarea regională, pentru asigurarea coeziunii interne
a spaţiului naţional;
 rezolvarea unor situaţii deosebite care pot să apară ca urmare a unor crize politice
(război), sociale, sau ca urmare a modificării, în sens nefavorabil, a conjuncturii
economice internaţionale (crize economice, măsuri protecţioniste ş.a.), apariţia unor
calamităţi naturale etc.
Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de acţiuni şi forme de
implicare. De-a lungul existenţei sale, s-au înregistrat modificări ale naturii şi dimensiunilor
intervenţiei statului în economie, precum şi apariţia unor noi forme şi instrumente de
intervenţie folosite pentru realizarea obiectivelor propuse. Astăzi, se poate aprecia că
domeniile predilecte în care se manifestă rolul economic al statului sunt:
- cheltuielile guvernamentale (generate de achiziţiile de bunuri şi servicii
făcute de către stat şi plăţile de transfer);
- sistemul de impozite şi taxe (prin care statul îşi asigură cea mai mare
parte a veniturilor bugetare);
- activitatea legislativă (prin care statul poate să impună restricţii în
domeniul producerii anumitor bunuri, să limiteze efectele nedorite
rezultate din anumite procese de producţie, să normeze preţurile unor
bunuri şi servicii etc.);
- sectorul public (statul poate să participe la activitatea economică şi în
calitate de întreprinzător).
În general, activitatea economică a statului este dată de transpunerea în practică a
politicilor economice, a strategiilor şi programelor economice, prin care înţelegem acţiunea
conştientă, concertată democratic, a puterii publice, care presupune definirea obiectivelor
economice şi sociale ale statului, mobilizarea resurselor şi stabilirea direcţiilor de acţiune în
vederea atingerii acestor obiective, folosindu-se în acest scop instrumente şi tehnici adecvate.

4
Creţoiu Ghe., Cornescu V., Bucur I. – Economie politică (Ediţie revăzută şi adăugită), Casa de editură şi presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1995, p.460
5
Angelescu C., Stănescu I. – Economie politică – elemente fundamentale, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1999, p.124

6
 În cele ce urmează ne vom limita la prezentarea succintă a principalelor politici şi
instrumente de politică macroeconomică utilizate de autoritatea publică pentru a influenţa
evoluţia viitoare a economiei naţionale.

Politica bugetară
Politica bugetară evidenţiază concepţia şi acţiunile statului privind veniturile
bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite
destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Politica bugetară se referă la6:
 fixarea volumului cheltuielilor publice
 diminuarea deficitului bugetar
 aplicarea regulilor echilibrului
 structura cheltuielilor în funcţie de opţiuni (mai întâi apărarea sau
educaţia?; mai întâi cultura sau sănătatea? etc.)
Politica bugetară se concretizează în bugetul public naţional care are în componenţă
bugetul de stat (bugetul administraţiei centrale de stat), bugetele administraţiei locale, bugetul
asigurărilor sociale şi o serie de anexe la buget. Principala componentă a acestuia o reprezintă
bugetul de stat în cadrul căruia sunt evidenţiate pe parcursul unui an bugetar (care poate sau
nu să coincidă cu anul calendaristic), pe de o parte, veniturile statului grupate pe surse de
provenienţă, iar pe de altă parte, cheltuielile statului, structurate pe obiective de cheltuieli.
Veniturile bugetare cuprind încasări provenind din impozite directe (impozitul pe salarii,
impozitul pe profit etc.), impozite indirecte ( TVA, accize) şi resurse financiare nefiscale
(vărsăminte din profitul net al BNR, vărsăminte de la instituţiile publice, vărsăminte ale
regiilor autonome). Cheltuielile bugetare au în principal, următoarele destinaţii: educaţie,
cultură, sănătate, apărare naţională şi ordine publică, cercetare ştiinţifică, protecţia mediului
etc. Bugetul de stat este un document economico-financiar de sinteză elaborat şi gestionat de
guvern şi autorizat de Parlament.
Bugetul de stat este o previziune, deoarece conţinutul lui este reprezentat de ceea ce se
anticipează în perioada respectivă, atât la venituri, cât şi la cheltuieli.
În funcţie de raportul de mărime dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, putem vorbi
despre:
- buget echilibrat – atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- buget deficitar – atunci când cheltuielile depăşesc veniturile;
- buget excedentar – atunci când cheltuielile sunt situate sub nivelul
veniturilor.
Situaţia ideală pentru orice stat este aceea de buget excedentar, care în care excedentul
poate fi folosit pentru:
- acoperirea datoriei publice sau doar a unui procent din aceasta;
- constituirea unor fonduri speciale la banca de emisiune pentru care se încasează dobânzi.
În condiţiile înregistrării unui buget deficitar, acoperirea deficitului se poate realiza
prin:
- emisiunea de bunuri de tezaur pe termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an);
- contractarea de împrumuturi de stat, prin emisiunea şi plasarea de obligaţiuni şi alte titluri de
valoare publice, pe termen mediu sau lung;
- consolidarea deficitului bugetar, prin preluarea lui la datoria publică etc.

6
Huidumac C., Rogojanu A. – Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura ALL EDUCATIONAL
S.A., Bucureşti, 1998, p.278

7
 În legătură cu politica bugetară se află şi datoria publică. Aceasta este reprezentată de
totalitatea obligaţiilor pecuniare existente la o anumită dată, rezultate din împrumuturi interne
şi externe, pe termen mediu şi lung, contractate şi/sau garantate de acesta. Împrumuturile de
stat se fac pentru acoperirea unor necesităţi ca: deficitul bugetar, cheltuieli publice de interes
naţional pentru obiective de investiţii care nu pot fi finanţate din resursele bugetare interne,
refinanţarea datoriei publice interne, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului,
garantarea de către stat a unor credite externe pentru realizarea unor obiective de investiţii de
către societăţile comerciale de stat şi private sau autorităţi publice.
Prin raportarea datoriei publice la produsul naţional brut se obţine gradul de
îndatorare al unei ţări.

Politica fiscală
Se referă la ansamblul de măsuri şi acţiuni prin care statul manevrează
impozitele şi taxele prelevate de la agenţii economici în scopul influenţării dezvoltării
economice şi a politicii sociale.
La fundamentarea fiscalităţii (prin care se înţelege ansamblul legilor, regulilor şi
practicilor referitoare la aşezarea, calcularea şi perceperea impozitelor) trebuie respectate
câteva principii:
1. principiul argumentării generale a impozitului;
2. principiul unicităţii impozitului;
3. principiul obligativităţii impozitului;
4. principiul progresivităţii impozitului;
5. principiul eficacităţii impunerii;
6. principiul veridicităţii impunerii;
7. principiul simplităţii şi modului de calcul.
Prin respectarea unor astfel de principii, fiscalitatea îşi îndeplineşte funcţiile sale în societate
în sensul că asigură o redistribuire a veniturilor la nivel de societate, precum şi resursele
monetare necesare pentru satisfacerea nevoilor comune.
Impozitele sunt prelevări băneşti impuse persoanelor fizice şi juridice, de către
autoritatea publică, cu caracter definitiv şi fără contraprestaţie directă şi imediată, în scopul
asigurării veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al conţinutului lor, impozitele se împart în două mari categorii:
- impozite directe –se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc
(impozitul pe salarii, impozitul pe profit);
- impozite indirecte – sunt suportate de către consumatorii finali, fiind
incluse în preţul mărfurilor (TVA, accize).

Prin raportarea tuturor impozitelor şi a contribuţiilor sociale încasate de administraţia

publică (centrală şi locală) la produsul intern brut (PIB) se determină rata presiunii fiscale.
Valoarea acestei rate este importantă în măsura în care s-a dovedit că o mărire a ratei de
impunere determină o creştere a veniturilor încasate de stat până într-un punct (care
corespunde unei rate optime de impunere) dincolo de care o mărire a ratei de impunere are ca
efect o scădere a încasărilor fiscale. Acest lucru este evidenţiat grafic de curba Laffer.

8
 Curba LAFFER

Încasări
fiscale

Eficienţă Ineficienţă

100%
0 rata de impunere
%

Politica monetară
Evidenţiază ansamblul de acţiuni exercitate de autorităţile monetare (Banca
Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea
orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Obiectivele urmărite prin politica monetară, de către agenţii monetari, pot fi grupate
în:
1. organizarea activităţii bancare şi protecţia deponenţilor, prevenirea riscului
şi gestiunea corespunzătoare a resurselor;
2. reglarea masei monetare astfel încât să se realizeze stabilitatea puterii de
cumpărare a banilor şi creşterea economică.
Pe plan intern, politica monetară trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de
monedă, iar pe plan extern echilibrarea balanţei de plăţi.
Instrumentele politicii monetare sunt:
a) manevrarea taxei scontului şi rescontului;
b) cumpărarea-vânzarea de titluri pe piaţa deschisă (open market);
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii.
a) Manevrarea taxei scontului şi rescontului
Scontarea este operaţiunea prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere
şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt, oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în
cauză, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul
achiziţionării creanţei şi scadenţa ei.
Taxa scontului este rata dobânzii care stă la baza calculării scontului perceput de
băncile comerciale la cumpărarea creanţelor înaintea de scadenţa acestora. O scădere a taxei

9
scontului determină o ieftinire a creditului fiind încurajate creditele şi investiţiile; dimpotrivă,
o creştere a taxei scontului are ca efect o scumpire a creditului şi o frânare a investiţiilor.

10
 Impozite

Taxe de consumaţie

Venituri provenind din

Impozite directe Impozite indirecte

monopoluri fiscale

Taxe de timbru şi
Taxe vamale

de înregistrare
Impozitul pe clădiri

Impozitul pe capitalul
Impozitul funciar

Industriale, comerciale
Impozite Impozite

Impozitul pe avere
Impozitul pe activităţi

Impozitul pe venit
reale personale
Şi profesii libere

mobiliar

Impozitul pe Impozitul pe Impozitul pe Impozitul

venitul venitul averea pe
persoanelor persoanelor propriu-zisă sporul
fizice juridice de avere

Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.391

11
 Rescontarea este operaţiunea prin care banca de emisiune achiziţionează de la băncile
comerciale efecte de comerţ scontate deja, la vedere şi înainte de scadenţă.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune atunci când
cumpără de la băncile comerciale creanţe scontate deja. Mărimea taxei rescontului
influenţează în mod direct mărimea taxei scontului şi a ratelor dobânzilor practicate de băncile
comerciale. Prin taxa rescontului, Banca de emisiune influenţează masa monetară aflată în
circulaţie, mărimea taxei rescontului arătând interesul pe care îl are statul de a lărgi sau
restrânge volumul creditului.
b) Vânzarea-cumpărarea de titluri pe piaţa deschisă. În urma tranzacţiilor care au
loc între băncile comerciale rezultă fie un excedent, fie un deficit de lichidităţi, situaţii în care
se impune intervenţia băncii de emisiune în vederea „eliminării” excedentului, respectiv
„completării” deficitului. În primul caz, banca de emisiune pune în vânzare titluri de valoare;
prin cumpărarea lor de către agenţii economici, masa monetară în exces se retrage pe de piaţă;
în celălalt caz, banca de emisiune achiziţionează de pe piaţă titluri de valoare punând astfel în
circulaţie cantităţi suplimentare de monedă.
c) Variaţia cotelor rezervelor obligatorii. Rezervele obligatorii au fost instituite ca
măsură de precauţie, pentru a preveni apariţia unor anomalii grave în sistemul bancar. Cea
mai importantă funcţie a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale este de a regla
cantitatea de monedă scripturală pe care băncile comerciale o pot crea prin acordarea de
credite. Banca de emisiune poate influenţa volumul ofertei de monedă scripturală prin
diminuarea, respectiv majorarea cotei rezervelor. În cazul în care asistăm la o expansiune
semnificativă a depozitelor bancare, Banca de emisiune poate să crească cotele rezervelor
obligatorii, fapt ce va face ca băncile comerciale să caute să recupereze sumele împrumutate,
fără să mai acorde noi credite, până când depozitele bancare vor ajunge la cotele obligatorii de
rezervă. Deci, creşterea cotelor rezervelor obligatorii are drept consecinţă, o restrângere a
creditului. Efectul este contrar în cazul reducerii cotelor rezervelor obligatorii.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt problemele studiate de macroeconomie?

2. Care sunt cauzele implicării statului în economie la nivel macroeconomic?
3. În calitate de componentă a Teoriei generale a economiei, macroeconomia nu studiază:
1 a) şomajul şi inflaţia;
2 b) creşterea economică;
3 c) pieţele financiare;
4 d) concurenţa perfectă.
4. Politica economică reprezintă:
5 a) ansamblul deciziilor autorităţii publice care nu influenţează microeconomia;
6 b) ansamblul deciziilor autorităţii publice menite să corecteze dezechilibrele;
7 c) ansamblul deciziilor autorităţilor guvernamentale şi monetare în vederea
atingerii unui echilibru cu ocupare deplină;
8 d) ansamblul deciziilor autorităţii publice menite să atingă echilibrul general în
economie şi să restaureze condiţiile concurenţei perfecte.
5. În economia de piaţă intervenţia statului în economie se poate realiza prin:
1 a) planificare centralizată;
2 b) politica fiscală;
3 c) stabilirea cursului valutar;
4 d) programare economică.

12
 6. În ce situaţie poate să apară datoria publică?
1 a) când cresc exporturile;
2 b) când statul recurge la împrumuturi pentru a acoperi deficitul bugetar,
3 c) când se fac emisiuni suplimentare de monedă;
4 d) când rata şomajului este ridicată.
7. Dacă bugetul statului este în deficit atunci soldul său este finanţat prin:
1 a) impozite directe asupra societăţilor comerciale;
2 b) impozite directe asupra venitului;
3 c) impozite indirecte;
4 d) împrumuturi.
8. Într-o economie de piaţă, fiscalitatea are rolul:
1 a) de a redistribui veniturile între agenţii economici;
2 b) de a modifica tipul echilibrului general;
3 c) de a rambursa datoria publică;
4 d) a, b şi c.
9. Domeniul predilect în care nu se manifestă rolul economic al statului este:
a) sistemul de impozite şi taxe;
b) activitatea legislativă;
c) sectorul privat;
d) sectorul public.
10. În funcţie de raportul de mărime dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, nu putem vorbi
despre:
a) buget echilibrat;
b) buget deficitar;
c) buget agregat;
d) buget excedentar.
11. În categoria impozitelor indirecte nu se includ:
1 a) taxele vamale;
2 b) taxele de timbru;
3 c) veniturile provenind din monopolurile fiscale;
4 d) impozitele funciare.
5 12. Politica bugetară este definită drept ansamblul deciziilor de politica economică:
a) care modifică numai încasările statului;
b) care modifică numai cheltuielile statului;
c) care echilibrează bugetul statului;
d) nu are legătură cu cele enumerate mai sus.

13
 Capitolul II
ANALIZA MACROECONOMICĂ

2.1. Sistemul Conturilor Naţionale

Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (CN)

reprezintă o metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica
majorităţii ţărilor lumii, în special a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele şi
analizele efectuate de organisme internaţionale (ONU, OCDE), prin care se oferă o
reprezentare cantitativă, agregată şi completă a realităţii economice, pe parcursul unei
perioade de timp sau la un moment dat7.
SCN permite urmărirea proceselor legate producţia de bunuri economice, formarea
şi repartiţia veniturilor în societate, consumul şi acumularea de bunuri economice ce au
loc în cadrul şi între agenţii economici, prin intermediul conturilor în care se înregistrează în
partea dreaptă resursele, iar în partea stângă, utilizarea acestora.

Exemplu8: - contul de producţie al unei firme

UTILIZĂRI RESURSE
1. Consumul intermediar 1. Vânzări către alţi agenţi economici
2. Consumul de capital fix 2. Modificarea stocurilor materiale din
(amortizare) producţie proprie
3. Remunerarea muncii: 3. Bunuri durabile (de capital) din
salarii, impozitul pe salarii şi contribuţii la producţie proprie
asigurările sociale
4. Impozite indirecte nete
5. Dobânzi şi rente
6. Profit

- contul de venituri al sectorului public

UTILIZĂRI RESURSE

1. Transferuri curente către: 1. Impozite directe şi indirecte

- gospodării private; 2. Venituri din patrimoniu şi participarea la
- firme; activitatea economică
- străinătate. 3. Transferuri curente primite
2. Consumul statului
3. Economii

În SCN un interes deosebit prezintă gruparea unităţilor economice şi a operaţiunilor

lor. Din acest punct de vedere pot exista unele deosebiri între ţările care actualmente practică
acest sistem. Contabilitatea naţională grupează agenţii economici – plecând de la identificarea
misiunii lor principale în funcţionarea economiei – în 5 sectoare instituţionale:
 întreprinderile şi firmele
7
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, p.427
8
Idem 1

14
  gospodăriile (menajele)
 administraţiile
 instituţiile de credit şi companiile de asigurări
 exteriorul (străinătatea)
Totodată, există trei mari categorii de operaţii evidenţiate în cadrul SCN:
1. operaţii asupra bunurilor şi serviciilor – descriu producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor
şi serviciilor pe sectoare sau ramuri;
2. operaţii de repartiţie – descriu modalitatea de distribuire şi redistribuire a veniturilor
(salarii, impozite, asigurări, transferuri de capital, alte transferuri);
3. operaţii financiare – descriu mişcările creanţelor şi datoriilor şi modalitatea de stingere a
lor.
SCN cuprinde 9 conturi macroeconomice al căror conţinut este următorul9:
- Contul 0. Cont sintetic de bunuri
- Contul 1. Producţia
- Contul 2. Crearea veniturilor
- Contul 3. Repartiţia veniturilor
- Contul 4. Redistribuirea veniturilor
- Contul 5. Utilizarea veniturilor
- Contul 6. Modificarea patrimoniului
- Contul 7. Finanţarea
- Contul 8. Străinătatea (Restul lumii)

2.2. Indicatorii macroeconomici. Metode de calcul şi evaluare

macroeconomică

Evidenţierea nivelului şi evoluţiei activităţii economice desfăşurate la nivelul

economiei naţionale se realizează prin intermediul indicatorilor macroeconomici. Principalele
funcţii îndeplinite de indicatorii macroeconomici în cadrul economiei sunt:
- au rol de evidenţă statistică;
- constituie punct de plecare în fundamentarea deciziilor;
- permit realizarea de comparaţii internaţionale;
- constituie un important instrument de analiză.
În SCN, rezultatele activităţii economice se măsoară şi evidenţiază prin intermediul
următorilor indicatori macroeconomici: produsul intern brut şi net, produsul naţional brut şi
net, venit naţional.

Produsul Intern Brut (PIB)

Evidenţiază valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii realizate într-
o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi agenţii economici
autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
Mărimea acestui indicator se poate determina prin mai multe metode:
1. metoda producţiei sau metoda valorii adăugate. Permite obţinerea valorii PIB,
exprimată în preţul factorilor de producţie, fie prin scăderea din valoarea globală a
consumului intermediar, fie prin însumarea valorii adăugate brute obţinute în diferite sectoare.
PIBpf = PGB – CI
sau

9
Ignat I., ş.a. – Economie politică, Editura Fundaţiei „Ghe. Zane”, Iaşi, 1997, p.303

15
 PIBpf = Σ VABi
unde:
PIBpf – produs intern brut exprimat în preţul factorilor de producţie
PGB – produs global brut (evidenţiază valoarea brută a produselor şi serviciilor create
în economia unei ţări în decursul unei perioade determinate de timp);
CI – consum intermediar (valoarea bunurilor economice, cu excepţia capitalului fix,
consumate în vederea producerii altor bunuri);
VABi – valoare adăugată brută la nivelul sectorului i al economiei naţionale (valoare
nou creată semnificând contribuţia la crearea venitului naţional).
2. metoda utilizării finale sau metoda cheltuielilor. Permite obţinerea valorii PIB,
exprimată în preţul pieţei, prin însumarea consumului privat (CPV), consumului public (CP),
investiţiilor brute (Ib) şi a exportului net, calculat ca diferenţă între valoarea bunurilor
exportate şi a celor importate (EXPN):
PIBpp = CPV + CP + Ib + EXPN
3. metoda repartiţiei sau metoda însumării veniturilor. Permite obţinerea valorii PIB,
exprimată în preţul factorilor de producţie, prin însumarea veniturilor factorilor de producţie
(ΣVF) la care se adaugă amortizarea capitalului fix (A):
PIBpf = ΣVF +ΣA
Pentru exprimarea produsului intern brut în preţul pieţei se adaugă la PIB pf impozitele
indirecte nete (IIN):
PIBpp = PIBpf + IIN

Produsul Intern Net (PIN)

Evidenţiază valoarea netă a producţiei finale de bunuri şi servicii realizate într-o
perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi agenţii economici
autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
Se poate determina folosind aceleaşi metode ca şi în cazul determinării PIB, respectiv
scăzând din valoarea PIB consumul de capital. (amortizarea) sau însumând valoarea adăugată
netă realizată la nivelul sectoarelor economiei naţionale:
PINpf = PIBpf – A = Σ VABi - Σ A = Σ VANi
sau
PINpf = ΣVF
Pentru exprimarea produsului intern net în preţul pieţei se adaugă la PIN pf impozitele
indirecte nete (IIN):
PINpp = PINpf + IIN

Produsul Naţional Brut (PNB)

Este dat de valoarea brută, de piaţă, a producţiei finale de bunuri şi servicii
obţinute în decursul unei perioade determinate de timp (de regulă un an) de către
agenţii economici autohtoni indiferent că-şi desfăşoară activitatea economică în
interiorul sau în afara graniţelor ţării. Este considerat cel mai expresiv indicator
macroeconomic, deoarece evidenţiază rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări,
indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea economică.
Se calculează adunând la mărimea PIB soldul veniturilor factorilor de producţie în
raport cu străinătatea, exprimat în valoare adăugată brută (SVFSVAB):
PNBpp = PIBpp + SVFSVAB
unde:
SVFSVAB – se obţine făcând diferenţa dintre veniturile obţinute de agenţii economici
naţionali din activitatea economică desfăşurată în străinătate şi

16
 veniturile obţinute de agenţii economici străini din activitatea
economică desfăşurată în ţară. Poate avea valoare pozitivă sau negativă.

Produsul Naţional Net (PNN)

Evidenţiază valoarea netă a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de
agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
PNNpp = PNBpp – A
sau
PNNpp = PINpp + SVFSVAN
unde:
SVFSVAN - soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea,
exprimat în valoare adăugată netă.

Evaluat la preţul factorilor de producţie, PNN este numit venit naţional (VN). Venitul
naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de producţie (salarii,
rente, profituri, dobânzi etc.) datorită contribuţiei lor la crearea de bunuri şi servicii.
Prin raportarea venitului naţional la numărul de locuitori se poate caracteriza nivelul
de dezvoltare economică al unei ţări.

Deflatorul
Datorită manifestării inflaţiei, care determină modificări în nivelul preţurilor, nu este
relevantă compararea valorilor indicatorilor macroeconomici din ani diferiţi. Pentru a putea
face aprecieri cu privire la evoluţia acestor indicatori de la o perioadă la alta este necesară
înlăturarea influenţei exercitate de inflaţie, putând astfel evidenţia doar modificările ce au avut
loc în volumul producţiei. Acest lucru este posibil prin raportarea indicatorilor
macroeconomici, exprimaţi în preţuri curente, la deflator. Se obţin în acest mod valorile
indicatorilor macroeconomici, exprimaţi în preţuri comparabile. Prin utilizarea preţurilor
curente se obţine PIB sau PNB nominal, în timp ce prin exprimarea valorii bunurilor sau
serviciilor finale în preţuri comparabile se obţine PIB sau PNB real.
Exemplu:
PIBCURENT PIB NOMINAL
PIBCOM = ; PIBREAL =
Deflator Deflator

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt indicatorii macroeconomici şi arătaţi ce evidenţiază fiecare.

2. Indicatorii macroeconomici pot releva rezultatele activităţii economice ale:
5 a) economiei mondiale;
6 b) agenţilor economici privaţi;
7 c) economiei naţionale;
8 d) statului.
3. Veniturile realizate de către cetăţenii români care lucrează legal în Ungaria se regăsesc în:
1 a) PIB al României şi PNB al Ungariei;
2 b) PNB al României şi PIB al Ungariei;
3 c) numai în PIB al României;
4 d) numai în PIB al Ungariei.
4. în cazul în care P.I.B. nominal creşte:

17
 5 a) PIB real creşte;
6 b) PIB real scade;
7 c) PIB real poate creşte, scade sau rămâne nemodificat;
8 d) PIB real nu se modifică.
5. La un PIB nominal de 20.000 mld. u.m. şi un deflator al acestuia egal cu 10, PIB real are
valoarea:
9 a) 200.000 mld. u.m.;
10 b) 10.000 mld. u.m.;
11 c) 2.000 mld. u.m.;
12 d) 5.000 mld. u.m.
6. Potrivit metodei utilizării finale, PIB nu cuprinde:
13 a) consumul privat al menajelor şi cel guvernamental;
14 b) investiţia brută;
15 c) consumul intermediar;
16 d) exportul net.
7. La o rată medie anuală a deflatorului de 4,9% şi a PIB nominal de 5,8%, rata de creştere a
PIB real a fost de:
17 a) 38%;
18 b) 1,1%;
19 c) 6,8%;
20 d) 2,1%.
8. Dacă o companie franceză are o filială în Germania, venitul rezultat din operaţiunile
desfăşurate în Germania de această companie este considerat:
21 a) PIB francez;
22 b) PNB francez şi PIB german;
23 c) PNB german şi PIB francez;
24 d) PNB german.
9. Pentru caracterizarea şi determinarea PIB nu trebuie să ţinem seama de:
25 a) valoarea vânzărilor intermediare;
26 b) valoarea finală a vânzărilor;
27 c) valoarea adăugată brută;
28 d) tranzacţiile finale înregistrate pe piaţă.
10. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte în ceea ce priveşte deosebirile ce există între
produsul intern brut şi produsul intern net?
29 a) PIB cuprinde şi consumul intermediar;
30 b) PIB este mai mare decât PIN deoarece include şi amortizarea;
31 c) PIB cuprinde în plus soldul excedentar al relaţiilor economice externe;
32 d) PIB şi PIN se exprimă la preţuri diferite.
11. Care din următoarele corelaţii sunt corecte:
33 a) PGB = PNB +CI;
34 b) PNB = PNN+CI;
35 c) PIB = PIN+PNN;
36 d) PIN = PIB-A.
12. Precizaţi care din enumerarea de mai jos nu reprezintă un indicator macroeconomic:
37 a) venitul naţional;
38 b) profitul net;
39 c) produsul intern brut;
40 d) produsul naţional brut.
13. Produsul intern şi produsul naţional sunt:
41 a) indicatori macroeconomici;

18
 42 b) indicatori intermediari;
43 c) indicatori economici de ramură;
44 d) indicatori globali.
14. Precizaţi care din elementele de mai jos nu intră în componenţa PIB:
45 a) bunurile şi serviciile destinate consumului personal;
46 b) bunurile şi serviciile destinate consumului public;
47 c) bunurile ce sunt expresia exportului net;
48 d) bunurile şi serviciile produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi
servicii (consum intermediar).
15. Produsul dintre deflator şi PIB real reprezintă:
49 a) PIB nominal;
50 b) rata inflaţiei;
51 c) indicele preţurilor;
52 d) venitul naţional.
16. Dacă PIB nominal este de 20.000 mld. u.m., iar PIB real este de 15.000 mld.u.m.,
deflatorul are valoarea :
53 a) 0,75;
54 b) 0,33;
55 c) 1,75;
56 d) 1,33.
17. Să presupunem că la sfârşitul unui an de zile, pe ansamblul economiei s-au înregistrat
următoarele rezultate (exprimate în preţurile pieţei):
- valoarea bunurilor şi serviciilor produse: 1470 mld. €;
- valoarea bunurilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi servicii: 1150
mld. €;
- producţia finală brută a agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea în străinătate: 120
mld. €;
- producţia finală brută a agenţilor străină care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării: 70
mld. €;
- consumul de capital fix: 180 mld. €;
Presupunem că din rezultatele obţinute se plătesc următoarele impozite:
- impozitul pe salarii: 55 mld. €;
- impozitul pe vânzări: 30 mld. €;
- impozitul pe proprietăţi: 10 mld. €;
- impozitul pe licenţe: 5 mld. €.
Să se calculeze indicatorii posibili de măsurare a rezultatelor macroeconomice la
sfârşitul perioadei respective.

18.Completaţi datele care lipsesc din tabelul următor:

PIB nominal PIB real

Anul Deflatorul (%)
(mld. lei) (mld. lei)
1990 857,9 100,0
1991 2.203,9 747,2
1995 770,4 9.363,4
1997 250.480,2 762,9
1999 521.735,5 74.522,9

19
19. Valoarea bunurilor create într-o ţară este de 100 miliarde u.m. (în preţul factorilor), din
care 20 miliarde u.m. sunt utilizate sub formă de capital circulant pentru producţia altor
bunuri în anul respectiv. Capitalul fix utilizat în economie este de 80 miliarde u.m., durata
medie de funcţionare fiind de 8 ani. Agenţii economici străini au produs în această economie
bunuri finale de 9 miliarde u.m., iar agenţii economici naţionali au produs în alte ţări bunuri
evaluate la 7 miliarde u.m. În aceste condiţii, determinaţi mărimile produsului intern brut şi
produsului naţional net.

20. Să presupunem că la sfârşitul unui an de zile pe ansamblul economiei naţionale s-au

înregistrat următoarele rezultate:
- Valoarea bunurilor şi serviciilor obţinute / prestate : 1.000 mld.$;
- Valoarea bunurilor şi serviciilor consumate în scopul producerii de noi bunuri şi
servicii: 700 mld.$;
- Valoarea producţiei finale brute a agenţilor economici naţionali ce-şi desfăşoară
activitatea în străinătate: 100 mld.$;
- Valoarea producţiei finale brute a agenţilor economici străini ce-şi desfăşoară activitatea
în interiorul ţării: 40 mld.$;
- Consumul de capital fix: 200 mld.$;
Presupunem că din rezultatele obţinute se plătesc următoarele impozite:
- impozit pe salarii: 70 mld.$;
- impozit pe vânzări: 25 mld.$;
Să se calculeze indicatorii posibili de măsurare a rezultatelor macroeconomice la
sfârşitul perioadei.

20
 Capitolul III
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

3.1. Conceptul, tipologia şi factorii de creştere economică

Termenul de creştere economică a fost introdus în literatura economică relativ târziu,

în anul 1939, de către economistul britanic F. Harrod, cu toate că au existat preocupări vizând
aspectele macroeconomice încă din secolul XVIII (exemplu „Tabloul economic a lui Fr.
Ouesnay).
Deşi, nu există o convergenţă de opinii cu privire la conceptul de creştere economică,
cele mai multe definiţii consideră creşterea economică drept ansamblul modificărilor
cantitative înregistrate la nivelul rezultatelor macroeconomice într-un anumit cadru
spaţial şi temporal. În sens restrâns, creşterea economică se referă la o tendinţă pozitivă,
ascendentă a economiei naţionale. Nu orice sporire a dimensiunilor economice este sinonimă
cu creşterea economică, ci numai cea durabilă care se întinde pe parcursul unui orizont de
timp corespunzător, chiar dacă în acest interval de timp asistăm şi la oscilaţii conjuncturale
sau chiar regrese economice temporare.
Se exprimă prin indicatori macroeconomici ca: PIB, PNB, VN corectaţi cu mărimea
deflatorului. Variaţia acestor factori este raportată la dinamica populaţiei.
Legat de conceptul de creştere economică se folosesc deseori conceptele de creştere
economică „zero”, respectiv creştere economică „negativă”, ele corespunzând mai mult unor
raţiuni de politică economică decât unor meditaţii teoretice.
Creşterea economică „zero” corespunde situaţiei în care rezultatele macroeconomice
cresc în acelaşi ritm cu populaţia totală astfel încât raportul rezultate / locuitor rămâne
constant.
Creşterea economică „negativă” (recesiunea economică) evidenţiază situaţia în
care, pe o anumită perioadă de timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de
scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru.
Creşterea economică este un fenomen complex influenţat în evoluţia sa de o serie de
factori, clasificaţi cel mai adesea în două categorii:
1. factori cu acţiune directă: munca, natura, capitalul, inovarea tehnologică
2. factori cu acţiune indirectă (mediată) : factorii ştiinţifici, culturali, politici,
politica investiţiilor, politica monetară, fiscală şi bugetară, capacitatea de
absorbţie a pieţei interne, schimburile internaţionale, conjunctura
economiei mondiale etc.
Analiza fiecăruia dintre factorii creşterii economice trebuie să se facă ţinând seama de
contribuţia lor din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural. Aspectul cantitativ se
referă la volumul global al factorului de producţie, în timp ce aspectul calitativ vizează
randamentul utilizării acestuia. Dimensiunea structurală evidenţiază proporţiile în care se
combină factorii de producţie, interacţiunea dintre latura cantitativă şi cea calitativă, care se
pot suplini reciproc.
În funcţie de ponderea pe care o au diferitele laturi (cantitativă, calitativă) ale
factorilor de producţie la realizarea procesului de creştere economică, putem distinge:
- creştere economică extensivă – se datorează contribuţiei preponderente a laturii
cantitative a factorilor direcţi – are loc o creştere a cantităţii de factori de producţie
utilizaţi (mai mulţi muncitori, mai multe utilaje, mai multe materii prime, mai
multe terenuri arabile etc.). Acest tip de creştere este specific ţărilor care
înregistrează un nivel economic mai scăzut şi care se află într-o perioadă de

21
 acumulări susţinute, bazate pe un amplu efort investiţional, orientat preponderent
către creşterea capacităţii de producţie în anumite ramuri;
- creştere economică intensivă - se datorează contribuţiei preponderente a laturii
calitative a factorilor direcţi – are loc o creştere a randamentului de utilizare a
factorilor de producţie (o sporire a productivităţii muncii, a gradului de valorificare
a materiilor prime şi energiei, o creştere a randamentului capitalului fix,
îmbunătăţirea calităţii bunurilor etc.). Este specifică ţărilor avansate din punct de
vedere economic, însă ea a presupus existenţa anterioară a unei creşteri economice
extensive.

Spre deosebire de conceptul de creştere economică ce presupune doar modificări

cantitative ale sistemului economic al economiei naţionale, conceptul de dezvoltare
economică este mult mai cuprinzător, implicând şi schimbări calitative şi de structură
ale aceluiaşi sistem, precum şi transformări în modul de gândire şi de comportament al
oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este unul de
la parte la întreg: orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.

3.2. Teorii şi modele de creştere economică

Teoriile şi modelele de creştere economică pun în evidenţă diferitele modalităţi prin

care activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care pot conduce la
o creştere economică.
Modelele de creştere economică evidenţiază, în expresie matematică, apelând la
funcţii şi parametrii specifici, relaţiile dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere
economică, relevând mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia.
Datorită complexităţii sale, procesul de creştere economică este dificil de
reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Toate modelele cunoscute
până în prezent sunt rezultatul unei abordări simplificate, făcând abstracţie de o serie
de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale10.
Caracteristicile definitorii ale modelelor de creştere economică sunt:
- sunt modele macroeconomice, acoperind ansamblul spaţiului economic naţional şi
operând cu indicatori macroeconomici;
- sunt modele dinamice, reflectând modificarea în timp a diverşilor parametri
specifici creşterii.
Principalele modele de creştere economică sunt:
a). modele neoclasice de creştere economică. Se caracterizează prin următoarele11:
- urmăresc posibilitatea creşterii economice la nivelul de ocupare deplină;
- sunt modele ale ofertei, de aceea elementul central al lor este funcţia de producţie;
- se bazează pe ipoteze ca: concurenţa perfectă, perfecta flexibilitatea a preţurilor şi
salariilor, perfecta substituibilitate a factorilor de producţie;
- vizează echilibrul pe termen lung;
- economisirea este cea care comandă investiţia;
- se centrează exclusiv asupra utilizării eficiente a resurselor, neglijând aspectele de
repartiţie a veniturilor etc.

10
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, p.464
11
Hutira E., Dinga E. – Teorie economică generală, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1994, p.197

22
 Principalul model neoclasic de creştere economică este funcţia de producţie de tip
Cobb-Douglas: Y = A·Kα·Lβ (unde: A-constantă, K-volumul capitalului, L-volumul forţei de
muncă, α-elasticitatea producţiei în raport cu capitalul, β-elasticitatea producţiei în raport cu
forţa de muncă).
b). modele keynesiene de creştere economică. Se caracterizează prin următoarele:
- vizează creşterea economică echilibrată pe termen scurt;
- consideră că sistemul economic nu este în echilibru stabil la ocupare deplină şi se
poate afla în echilibru stabil la subocupare;
- echilibrul de subocupare nu se produce de la sine şi este necesară intervenţia statului
în economie;
- sunt modele ale cererii, fiind construite pe baza funcţiei de consum, funcţiei de
investiţii şi funcţiei de lichiditate;
- investiţia este cea care comandă economisirea;
- analiza economică este centrată pe venituri şi investiţii, etc.
Modelul keynesian a fost urmat de conceperea unor modele de creştere echilibrată
neokeynesiene. Cele mai importante contribuţii în acest sens sunt: modelul Harrod, modelul
Solow şi modelul Şcolii de la Cambridge (Anglia).
Modelul Harrod
F. Harrod considera că există 3 ritmuri posibile de creştere a venitului naţional: unul
determinat de deciziile individuale agregate numit rată garantată, altul determinat de condiţiile
fundamentale (creşterea populaţiei, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii) numit rată
naturală, iar cel de-al treilea care există în realitate numit rată truism sau rată de facto:
- rata garantată (Gw): Gw · Cr = s
- rata naturală (Gn): Gn · Cr = s
- rata de facto (G): G · C = s
unde:
Cr – coeficientul necesar al capitalului;
s – rata acumulării (arată fracţiunea din venit care se economiseşte), calculată ca
raport între investiţii (I) şi venitul naţional (V);
G – rata de creştere a venitului naţional, calculată ca raport între creşterea venitului
naţional ( ΔV) şi venitul naţional aferent perioadei anterioare (V);
C – coeficientul capitalului, calculat ca raport între investiţii (I) şi creşterea venitului
(ΔV).
O situaţie stabilă şi prosperă se poate înregistra atunci când cele trei rate sunt egale: G
= Gn = GW. În realitate însă, cele trei rate sunt diferite, şi în funcţie de raporturile dintre ele
poate exista în economie stare de boom (G > GW) sau stare de recesiune (G < GW).
c). O categorie aparte de modele economice o constituie modelele structurale. În cadrul
acestor modele cel mai cunoscut este modelul lui Leontieff numit modelul input-output sau
balanţa legăturilor dintre ramuri.
d). În ultimele decenii s-au impus atenţiei economiştilor o serie de modele de creştere
economică ce abordează problemele globale ale omenirii, criza de materii prime şi resurse
energetice, problemele mediului înconjurător, cursa înarmărilor, producţia agricolă şi
alimentară, subdezvoltarea etc.

23
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Explicaţi conceptele de creştere economică extensivă şi intensivă.

2. Care sunt principalele modele de creştere economică?
3. Unul dintre factorii enumeraţi mai jos nu au acţiune directă asupra creşterii economice:
6 a) capitalul uman;
7 b) resursele naturale;
8 c) stocul de capital;
9 d) nivelul de cultură;
4. Tipul intensiv de creştere economică este caracteristic acelor economii naţionale care:
1 a) sunt înzestrate cu resurse naturale abundente;
2 b) înregistrează o rată redusă a inflaţiei;
c) sunt capabile să genereze şi să absoarbă pe scară largă progresul tehnic;
d) nu înregistrează şomaj.
5. Deosebirile dintre dezvoltarea economică şi creşterea economică nu sunt determinate de
aspectele:
10 a) cantitative;
11 b) structurale;
12 c) calitative;
13 d) tehnologice.
6. În legătură cu modelului lui F. Harrod nu putem vorbi despre:
14 a) rată garantată;
15 b) rată de facto;
16 c) rată de creştere;
17 d) rată naturală.

24
 Capitolul IV

ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC.

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

4.1. Echilibrul economic: concept, teorii şi modele

Conceptul de echilibru economic

Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind structurile
economiei, fluxurile şi pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului şi
piaţa muncii, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele
lor segmente.
Echilibrul economic constituie o stare de referinţă a economiei asupra căreia
acţionează forţe opuse: economisirea şi investiţiile, cererea şi oferta de forţă de muncă,
importul şi exportul ş.a.
Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de forme, care se clasifică după
mai multe criterii:
În raport de modul de manifestare în timp se disting:
a) echilibrul macroeconomic static - se caracterizează prin manifestarea unor
schimbări nesemnificative ale diferitelor procese sau subsisteme ale economiei
naţionale, astfel încât starea generală a acesteia rămâne nemodificată;
b) echilibrul macroeconomic dinamic, reprezintă modificarea stării economiei sub
acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a
raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală, ca şi
dintre subsistemele economiei naţionale.
În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a
rezultatelor economice, echilibrul îmbracă forma de:
a) echilibru material – exprimă starea de concordanţă relativă între volumul,
structura şi calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi
intermediar (de producţie), adică cererea globală, sub aspect cantitativ, calitativ
şi structural pe de altă parte;
b) echilibrul valoric - reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale
rezultatelor economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea
lor. În cadrul echilibrului valoric se disting forme speciale de echilibru:
- echilibru bănesc sau monetar sau concordanţa relativă dintre masa
bănească aflată în circulaţie şi valoarea bunurilor economice
destinate pieţei;
- echilibrul financiar, respectiv concordanţa relativă dintre sursele
financiare şi necesităţile de plată din economia naţională;
- echilibrul bugetar, care pune în concordanţă relativă veniturile şi
cheltuielile bugetare;
- echilibrul valutar, ce semnifică concordanţa relativă dintre
încasările şi plăţile în valută.
c) echilibrul resurselor de muncă – desemnează concordanţa relativă dintre
cantitatea şi structura, calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte,
şi nevoile de forţă de muncă ale utilizatorilor din economia naţională, pe de
altă parte.
d) Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă
echilibrul ecologic, ca stare de concordanţă relativă între comunitatea biotică

25
 (fiinţele vii, inclusiv omul) şi mediul natural şi care condiţionează hotărâtor
existenţa şi progresul societăţii omeneşti.
În raport cu nivelurile de agreare ale activităţilor economice se disting:
a. echilibrul microeconomic, care priveşte verigile primare ale economiei (agenţii
economici şi unităţile teritorial- administrative de bază);
b. echilibrul mezoeconomic, care priveşte structurile de ramură şi zonale ale
economiei;
c. echilibrul macroeconomic, ca echilibru integrator sau general al tuturor
activităţilor economice de pe teritoriu naţional.
În raport cu nivelul de generalitate, se poate vorbi despre:
a) echilibru individual – când se realizează la nivelul unui singur consumator sau
producător;
b) echilibru parţial – când se realizează la nivelul unei singure pieţe;
c) echilibru general – când vizează întregul sistem macroeconomic.

Teorii şi modele ale echilibrului economic

Din multitudinea de opinii teoretice sau practice privind echilibrul economic se

desprind două tendinţe dominante. Prima este caracteristică perioadei de început, când
cercetările în domeniul echilibrului economic s-au desfăşurat pe fondul staticii economice
(J.B. Say, Leon Walras, Vilfredo Pareto ş.a.), prioritate având echilibrul pe termen scurt. La
baza investigaţiilor au stat următoarele premise: piaţa concurenţială are capacitatea de a
rezolva automat problemele echilibrului dintre cerere şi ofertă; crizele economice sunt
considerate fenomene accidentale; şomajul era un fenomen voluntar. A doua tendinţă, ce a
început să se manifeste în primele decenii ale actualului secol, se caracterizează prin
deplasarea prioritară a cercetărilor spre problemele privind dezechilibrele economice. S-a
elaborat astfel o teorie a dezechilibrelor economice opusă teoriei echilibrului economic.
Totodată, prin trecerea de la analiza macroeconomică statică la analiza macroeconomică
dinamică, investigaţiile au fost orientate spre echilibrul pe termen lung.
Modelul IS-LM
Permite determinarea echilibrului general plecând de la realizarea echilibrului
simultan pe piaţa bunurilor (evidenţiat de curba IS) şi pe piaţa monetară (evidenţiat de curba
LM).
A. Echilibrul pe piaţa bunurilor
Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesar ca oferta
globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D):
Y=D
Ţinând seama de destinaţia ofertei globale pentru consum (C) şi economii (S), precum
şi de componentele cererii globale pentru consum (C) şi investiţii (I) atunci condiţia de
echilibru va deveni:
C+S = C+I
sau
S =I
Luându-se în considerare importul (H) care contribuie la sporirea ofertei şi exportul
(E) care măreşte cererea atunci condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor va deveni:
C+S+H = C+I+E
sau
S+H = I+E
sau

26
 S-I=E-H
B. Echilibrul pe piaţa monetară este dat de starea de concordanţă dintre oferta de
monedă (Ym) şi cererea de monedă (Dm):
Ym = Dm
Cererea şi oferta de monedă sunt influenţate de valoarea bunurilor şi serviciilor
existente la un moment dat pe piaţă (P·Q) şi de viteza de rotaţie a banilor (V). Atunci
echilibrul pe piaţa monetară este dat de relaţia:
M· V= P· Q
în care: M · V – este oferta reală de monedă;
P · Q – este cererea reală de monedă.

Curba IS (investment-saving). Denumirea ei provine de la condiţia de echilibru:

investiţiile (I) egalează economiile (S). Evidenţiază partea din venit (Y) care rămâne după ce
se asigură consumul (C) şi care poate fi folosită pentru investiţii (I) sau păstrată sub forma de
economii (S). Orice punct de pe această curbă reprezintă un raport posibil între I şi S. Se
observă în figura nr. 4.1. că la o rată redusă a dobânzii motivaţia de a investi este crescută, iar
urmare a acţiunii multiplicatorului investiţiilor, efectul îl reprezintă un venit ridicat.

Rata
dobânzii

r1

r2
IS

Y1 Y2 Venit
Figura nr.4.1. Reprezentarea grafică a curbei IS

Curba IS reflectă ansamblul combinaţiilor ratei dobânzii şi a venitului (sau produsului

intern) care asigură echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, evidenţiind relaţia negativă ce
există între cele două mărimi; astfel, o creştere a ratei dobânzii determină o diminuare a
produsului intern şi invers, o reducere a ratei dobânzii stimulează investiţia provocând o
majorare a produsului intern (venitului).
Curba LM (liquidity-money). Denumirea ei evidenţiază egalitatea dintre cantitatea
cerută şi cantitatea oferită de monedă. Reflectă ansamblul combinaţiilor ratei dobânzii şi a
venitului (sau produsului intern) care asigură echilibrul pe piaţa monetară, evidenţiind relaţia
pozitivă ce există între cele două mărimi; astfel, o creştere a nivelului de activitate determină
o cerere sporită de monedă; în condiţiile menţinerii unui nivel constant al ofertei de monedă,
efectul îl constituie o creştere a ratei dobânzii. Invers, o reducere a nivelului de activitate
scade cererea de monedă şi rata dobânzii.

27
 Rata
dobânzii
LM

r1

r2

Venit
Y2 Y1
Figura nr. 4.2. Reprezentarea grafică a curbei LM

Intersecţia celor două curbe corespunde ratei dobânzii de echilibru, precum şi venitului
la care echilibrul economic este general (echilibru macroeconomic). În figura nr. 4.3.
echilibrul general este realizat în punctul E. Pentru simplificare, se va analiza modul de
realizare a echilibrului macroeconomic (echilibru general) într-o economie închisă, adică
făcând abstracţie de relaţiile economice internaţionale.

rata
dobânzii LM
D

A C

E
ie
IS

Ye venit

Figura nr.4.3. Realizarea echilibrului general conform

modelului IS-LM

28
 Dacă situaţia existentă în economia naţională poate fi reprezentată prin unul din
punctele A sau B (situate la stânga curbei IS), înseamnă că oferta globală (Y) este prea redusă,
existând o cerere excedentară de bunuri care presează în direcţia creşterii lui Y. Invers, pentru
orice punct situat la dreapta curbei IS (în exemplul nostru C sau D), oferta globală (Y) este
prea mare, existând astfel o ofertă excedentară de bunuri care presează în direcţia scăderii lui
Y.
Privite din perspectiva pieţei monetare, punctele A şi D (situate la stânga curbei LM)
evidenţiază o rată a dobânzii prea mare ca urmare a unei cereri reduse de monedă; excedentul
de monedă existent în această situaţie exercită o presiune în vederea reducerii ratei dobânzii.
Similar, punctele B şi C (situate la dreapta curbei LM) evidenţiază o rată a dobânzii redusă,
efect al unei cereri de monedă prea mari; excedentul de cerere acţionează în direcţia creşterii
ratei dobânzii.
Plecând de la cele prezentate mai sus, se pot delimita patru sectoare în funcţie de
poziţia economiei în raport cu cele două curbe. Săgeţile asociate fiecărui punct din cele patru
sectoare (A, B, C şi D) sugerează direcţiile de ajustare, de reglare a economiei în funcţie de
situaţia concretă existentă atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cât şi pe piaţa monetară.
Săgeţile laterale arată în ce sens se exercită presiunile pieţei asupra lui venitului (Y); săgeţile
verticale arată în ce sens se exercită presiunile pieţei asupra ratei dobânzii (i).
Modelul analizat constituie un instrument de analiză a efectelor politicilor
conjuncturale: politica bugetară (care acţionează asupra curbei IS) şi politica monetară (care
acţionează asupra curbei LM). Astfel, o politică bugetară sau fiscală expansionistă
(caracterizată prin creşterea cheltuielilor bugetare şi/sau reducerea impozitelor) are influenţă
asupra cererii agregate şi ocupării forţei de muncă în direcţia creşterii acestora, determinând o
deplasare spre dreapta a curbei IS. La rândul ei, o politică monetară expansionistă (sub forma
ieftinirii creditului) antrenează stimularea investiţiilor, respectiv majorarea venitului, ceea ce
în reprezentare grafică coincide cu o deplasare a curbei LM spre dreapta.

4.2. Dezechilibrul economic. Teoria dezechilibrului economic

Echilibrul economic pe o piaţă (indiferent că este vorba de piaţa bunurilor şi

serviciilor, piaţa monetară sau piaţa forţei de muncă) se realizează atunci când oferta şi
cererea sunt de mărimi aproximativ egale, ele compensându-se reciproc. În situaţiile când una
dintre ele devine preponderentă în raport cu cealaltă se înregistrează situaţia de dezechilibru
economic. Întrucât acţiunea forţelor economice contrarii este permanentă, echilibrul se
manifestă ca o stare de moment, întâmplătoare a sistemului economic, pe când dezechilibrul
economic se manifestă permanent, însă cu intensităţi diferite în timp şi în cadrul
componentelor economiei naţionale.
Dezechilibrul economic este definit12 ca fiind starea unui sistem economic
caracterizată prin abaterea de la una sau mai multe dintre condiţiile de echilibru ale
acestuia.
Dezechilibrele economice îşi pot avea originea în apariţia şi manifestarea de
neconcordanţe la nivelul unor elemente, precum:
1) Debuşeele – atunci când întreprinderile realizează o producţie superioară posibilităţilor
reale de desfacere, apar stocuri de produse nevândute care presupun cheltuieli
suplimentare.
2) Ocuparea deplină a forţei de muncă – consecinţă a imposibilităţii desfacerii întregii
producţii, aceasta va fi diminuată în viitor, ceea ce antrenează reducerea volumului de
forţă de muncă utilizată.

12
Dobrotă Niţă (coord.) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.167

29
 3) Masa monetară – dacă masa monetară în circulaţie „nu ţine pasul” cu volumul
producţiei de bunuri şi servicii destinate pieţei, efectul îl poate constitui o expansiune
a inflaţiei.
4) Importul şi exportul – apariţia unui excedent extern determină sporirea masei
monetare care, nefiind însoţită de creşterea corespunzătoare a producţiei de bunuri şi
servicii, antrenează un dezechilibru al pieţei interne (o cerere excedentară).
Dezechilibrul economic, în funcţie de intensitatea şi efectele pe care le produce poate
fi interpretat:
a) ca stare normală a economiei de piaţă, a evoluţiei acesteia, atunci când nu
dezorganizează în sens negativ economia şi se manifestă în forme dorite şi
acceptate de societate, ca suport al progresului economico-social. Devenite
preponderente şi permanente, aceste dezechilibre caracterizează starea normală,
dinamică de dezvoltare a economiei;
b) ca o stare normală şi nedorită a economiei creatoare de dezordine şi
incompatibilităţi în cadrul funcţionalităţii sistemului economic. Dacă
dezechilibrele se manifestă parţial şi pe termen scurt, ele nu pot influenţa în mod
decisiv tendinţa dominantă a sistemului economic. Dezvoltarea economică, deşi
stânjenită tinde spre normalitate. Atunci când dezechilibrele nedorite devin
predominante, în economie se instalează starea de criză.
Pentru a desemna dezechilibrele care se manifestă la nivelul activităţii economice,
literatura de specialitate foloseşte noţiunile de presiune, respectiv de absorbţie.
Starea de presiune este considerată un dezechilibru normal, în sensul că este
caracterizată printr-o ofertă excedentară în raport cu cererea, ceea ce înseamnă că vânzătorii
caută cumpărători. În acest caz, concurenţa este deosebit de puternică între ofertanţi, selecţia
pe piaţă făcând-o cumpărătorul, care acordă prioritate produselor cu un raport cât mai
favorabil calitate/preţ. În acest fel se stimulează îmbunătăţirea calităţii, reducerea costului şi
promovarea progresului tehnic, investiţiile fiind destinate în speţă, adaptării producţiei la
nevoile consumatorilor.
Absorbţia este un dezechilibru anormal, caracterizat printr-o penurie de ofertă sau
exces de cerere, cumpărătorul fiind cel care aşteaptă pentru satisfacerea nevoilor pe care le
are. În această situaţie, concurenţa se desfăşoară între cumpărători pentru a ajunge în posesia
bunurilor pe care şi le doresc, în timp ce producătorii sunt stimulaţi doar să crească volumul
producţiei, nu şi să-l diversifice.
Efectele generate de fenomenele de presiune, respectiv de absorbţie pe piaţa bunurilor
şi serviciilor, sunt redate schematic în tabelul de mai jos:

Tabelul nr.4.1.
Efecte generate pe piaţa bunurilor şi serviciilor de fenomenele de presiune,
respectiv de absorbţie
Domeniul de
manifestare Presiunea Absorbţia
a efectului
Volumul Frânează creşterea, pe termen scurt Stimulează creşterea, pe termen
producţiei scurt
Cheltuieli - Neutilizarea parţială a resurselor Utilizarea accentuată a resurselor
consumuri
Calitatea Stimulează introducerea Nu stimulează introducerea
produselor noi, îmbunătăţirea produselor noi
calităţii
Concurenţa Vânzătorii se concurează pentru Cumpărătorii se concurează pentru

30
 cumpărători vânzători
Adaptarea Pe termen scurt, producătorul se Pe termen scurt, consumatorul se
adaptează la consumator adaptează la producător
Incertitudine Povara nesiguranţei este suportată Povara nesiguranţei este suportată
de vânzător de cumpărător
Selecţia Este realizată de către cumpărător Este realizată de către vânzător
Flux de mesaje Vânzătorul îl informează pe Cumpărătorul se informează singur
cumpărător
Sursa: Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Ştiinţe – Economie politică, Editura Alma
Mater, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Editura Continent, Sibiu – Bucureşti, 2000, p.177

Există situaţii în care dezechilibrele manifestate pe piaţa bunurilor şi serviciilor să se

propage şi asupra celorlalte pieţe – pe piaţa monetară şi/sau pe piaţa muncii – generând
fenomene nedorite precum inflaţie sau şomaj şi pentru depăşirea cărora este nevoie de măsuri
ample şi corelate de restructurare a economiei şi a mecanismelor ei de funcţionare. Dacă avem
în vedere existenţa unor dezechilibre pe piaţa bunurilor, respectiv pe piaţa muncii, atunci pot
fi evidenţiate patru situaţii:
a) Exces de ofertă agregată pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii - ceea ce face ca
o parte a bunurilor produse să nu se vândă, iar pe piaţa muncii să nu poată fi angajată o parte a
resurselor de muncă; acestei situaţii i se asociază în literatura de specialitate conceptul de
şomaj keynesist;
b) Exces de cerere agregată pe piaţa bunurilor combinat cu exces de ofertă
agregată pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, în timp ce
excesul de cerere pe piaţa bunurilor înseamnă că producătorii se confruntă cu dificultăţi în
desfacerea producţiei; acestei situaţii i se asociază în literatura de specialitate conceptul de
şomaj clasic;
c) Exces de cerere agregată simultan pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa
muncii - reflectă situaţia în care capacităţile de producţie sunt utilizate din plin şi nu mai
există forţă de muncă disponibilă; reflectă o situaţie de inflaţie implicită sau reprimată.
d) Exces de ofertă pe piaţa bunurilor combinat cu exces de cerere pe piaţa
muncii (situaţie de supracapitalizare)– realizarea investiţiilor necesită un volum ridicat de
forţă de muncă, deşi producţia realizată nu îşi găseşte în totalitate cumpărători.
Prezentarea situaţiilor de mai sus permite evidenţierea interdependenţelor ce există
între diferitele pieţe, creând totodată cadrul pentru analiza situaţiilor de dezechilibru.
Principalele aspecte ce caracterizează viaţa economică contemporană relevă faptul că
mersul economiei este marcat de parcurgerea cu preponderenţă a stărilor de dezechilibru;
eliminarea/menţinerea în limite decente a efectelor nedorite generate de acestea, precum şi
dorinţa de a realiza şi menţine o perioadă cât mai îndelungată stările de echilibru, stau la baza
preocupărilor crescânde acordate de specialişti cercetării problemelor echilibrelor şi
dezechilibrelor economice.

4.3. Ciclurile economice

Un ciclu economic se caracterizează prin creşterea simultană a nivelului

majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere a acestor niveluri, după care
urmează faza de expansiune a ciclului următor. Prin urmare, ciclurile pot fi definite ca
fluctuaţii în jurul unor mărimi, care este o medie a creşterii economice într-o perioadă.
După durata lor, ciclurile se diferenţiază în trei mari tipuri, şi anume:

31
 a) cicluri lungi sau macrocicluri, numite şi seculare, cu fluctuaţie pe o perioadă de
50-60 de ani;
b) ciclurile propriu-zise, decenale, majore, cu periodicitate de la 4-5 ani până la 10-
12 ani, caracterizate prin oscilaţii largi în activitatea de afaceri;
c) cicluri scurte sau minore, cu fluctuaţii de intensitate relativ moderată, în care
oscilaţiile sunt importante dar nu deosebit de severe, cu o periodicitate de la 6 luni
la 3-4 ani.
Conţinutul ciclurilor lungi îl constituie ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor
productive şi, în primul rând, a modului tehnic de producţie.
În evoluţia unei economii se disting două faze: faza ascendentă şi faza descendentă.
Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi
ritmuri relativ ridicate de creştere a produsului naţional, investiţiilor, producţiei industriale,
profitului, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. Faza descendentă se caracterizează
prin încetinirea ritmurilor menţionate, prin faptul că anii de depresiune devin mai numeroşi şi
se accentuează persistenţa unor fenomene negative în economie – şomaj, inflaţie etc.
Succesiunea celor două faze şi repetarea lor la 50-60 de ani sunt explicate diferit, şi anume:
- prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice profunde sau prin atragerea
în exploatare a unor noi resurse, în special de materii prime şi energie;
- prin pregătirea şi ducerea războaielor – pregătirea înseamnă creştere economică şi
investiţii susţinute, iar în perioada postbelică înseamnă restructurări dificile şi
reducerea cheltuielilor militare, adică depresiune;
- prin evoluţia producţiei sau a stocului de aur sau de produse agricole în condiţiile
când circulau banii de aur, iar agricultura era ramura principală în majoritatea
economiilor naţionale.
Ciclul decenal sau major reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize până
la începutul altei crize. Aici se identifică, după unii autori, patru faze: criza, depresiunea,
înviorarea şi avântul. În teoria şi practica economică din ţara noastră se face distincţie între
următoarele patru faze ale ciclului afacerilor: prosperitatea, recesiunea, depresiunea şi
înviorarea.
Prosperitatea este starea economiei în care toate activităţile se desfăşoară la cel mai
înalt nivel; recesiunea înseamnă un declin notabil al nivelului activităţilor; depresiunea se
caracterizează prin desfăşurarea activităţilor la cel mai redus nivel din cadrul unui ciclu;
înviorarea se manifestă prin creşterea nivelului activităţilor economice
Faza de depresiune înseamnă un nivel scăzut al producţiei, ceea ce conduce la un
nivel scăzut al ocupării forţei de muncă şi, în consecinţă, al veniturilor; aceasta antrenează un
nivel scăzut al cererii pentru bunuri de consum, care, în condiţiile unei oferte superioare, duce
la scăderea preţurilor, a profiturilor şi, în final, a investiţiilor. Producţia scăzută obligă agenţii
economici să-şi consume stocurile acumulate în perioada anterioară, să diminueze comenzile
de aprovizionare, fapt care conduce la scăderea interesului pentru împrumuturi. Rezultă un
exces de rezerve bancare şi, în consecinţă, scăderea ratei dobânzii. Preferinţa pentru bani şi
înclinaţia spre consum depind de scăderea nivelului preţurilor şi veniturilor; scade şi înclinaţia
spre acumulare mai ales la cei cu venituri mici. Un nivel scăzut al producţiei înseamnă
capacităţi de producţie nefolosite şi astfel efortul de înlocuire a maşinilor şi echipamentelor se
reduce la minim. Toate acestea determină o atitudine pesimistă, de reţinere a agenţilor
economici. Ieşirea din depresiune se poate realiza atât pe seama unor factori exogeni, cât şi pe
seama unor măsuri de politică monetară şi fiscală. Factorii de decizie pot adopta măsuri de
politică antidepresionară, dintre care cele mai frecvente sunt:
a) măsuri care au drept scop sporirea consumului de bunuri: salarii mai mari,
impozite progresive pe venituri, crearea unor fonduri de securitate socială;

32
 b) creşterea volumului de investiţii, prin menţinerea ratei dobânzii sub nivelul
eficienţei marginale a capitalului, până se ajunge la ocuparea totală a forţei de
muncă; de asemenea, prin măsuri de descurajare a unor investiţii se poate reduce
inflaţia în perioadele de vârf;
c) măsuri monetare, ca de exemplu: efectuarea unor cheltuieli de către guvern pentru
a estompa diferenţa dintre producţia totală şi cererea efectivă în cazul ocupării
totale a forţei de muncă; împrumuturile la stat şi emisiunea de bani de hârtie.
Faza de înviorare este marcată de schimbări favorabile şi substanţiale ale elementelor
manţionate, care conduc în final la creşterea producţiei, a ocupării forţei de muncă, a
veniturilor şi în consecinţă, a cererii pentru bunuri de consum. Dacă cererea depăşeşte oferta
cresc preţurile; în situaţia în care costul rămâne relativ scăzut, la începutul înviorării creşte
profitul pe seama creşterii volumului producţiei. Pe măsură ce sporeşte inventarul şi profitul,
sporeşte cererea pentru împrumuturi bancare necesare investiţiilor, fapt care determină
scăderea veniturilor, se stimulează înclinaţia spre consum şi scade preferinţa pentru
lichiditate; de asemenea scade înclinaţia marginală spre consum şi creşte înclinaţia marginală
spre acumulare. Totodată se diminuează capacităţile de producţie nefolosite şi se
îmbunătăţeşte atitudinea agenţiilor economici, devenind favorabilă acţiunii.
Faza de prosperitate se caracterizează prin nivelul ridicat al producţiei, ocupării
forţei de muncă, veniturilor, cererii, preţurilor, investiţiilor, inventarului, cererii pentru
împrumuturi, precum şi prin dinamici ascendente ale costului şi ratei dobânzii; se remarcă, de
asemenea, scăderea rezervelor bancare şi a capacităţilor de producţie nefolosite şi o atitudine
optimistă a agenţiilor economici. Procesul de creştere, relativ ascendent, este însoţit de
apariţia unor locuri înguste pentru unele procese şi resurse, ceea ce antrenează creşterea
preţurilor acestora şi chiar o creştere generală a preţurilor. Dacă relaţia cost- preţ evoluează
normal, atunci profitul total va creşte nu numai pe seama creşterii volumului producţiei, ci şi
pe seama creşterii profitului pe unitatea de produs - preţul unitar creşte, dar costul rămâne
relativ constant. Profitul creşte, de obicei, mai mult decât proporţional faţă de salarii, ceea ce
accentuează sporirea acumulărilor şi a capacităţii de investire. Volumul total al investiţiilor
din economie este impulsionat de efectul de multiplicare şi accelerare, care activează şi mai
mult factorii de creştere. Inventarul creşte datorită faptului că majoritatea agenţiilor economici
constituie stocuri într-o anumită proporţie faţă de volumul vânzărilor, faţă de cifra de afaceri,
proporţie care creşte dacă se anticipează o creştere a preţurilor. Se manifestă şi tendinţa de
înlocuire a mijloacelor de muncă uzate, mai ales când se ajunge la utilizarea maximă a
capacităţilor de producţie existente; investiţiile sunt stimulate astfel şi mai mult. Procesul este
mai accentuat la începutul fazei de prosperitate, când rata dobânzii este mai mică.
Descreşterea rezervelor bancare are drept efect creşterea ratei dobânzii. Perioada de vârf a
prosperităţii se caracterizează prin cel mai înalt nivel al principalilor indicatori: producţie,
investiţii, stocuri, cerere pentru împrumut comercial etc. Diminuându-se preferinţa pentru
lichiditate creşte cererea de bunuri şi scade presiunea inflaţionistă în economie. Creşterea
înclinaţiei spre acumulare nu este suficientă însă pentru a stimula creşterea economică, pentru
că limita sa maximă este condiţionată de ocuparea totală a forţei de muncă, sporirea în
continuare a cererii pentru consum, a investiţiilor, a împrumuturilor acordate etc. ceea ce
conduce la inflaţie.
Recesiunea apare ca o consecinţă a modificării acţiunii factorilor externi şi a relaţiilor
dintre factorii interni într-o măsură care contribuie la declinul economiei. Cererea creşte tot
mai mult, înclinaţia spre consum scade pe măsura creşterii venitului, preţul se stabilizează în
timp ce costul continuă să crească, determinând scăderea profitului şi a investiţiilor. Agenţii
economici îşi reduc inventarul stocat şi, în consecinţă, şi comenzile către producţie.
Reducerea inventarului conduce la scăderea producţiei, iar aceasta la scăderea ocupării forţei
de muncă şi a venitului. Procesul de scădere se amplifică prin relaţiile dintre cerere, preţuri,

33
costuri, investiţii. Dacă scade consumul, profitul şi investiţiile, firmele îşi reduc efortul de
înlocuire a capitalului fix, apar capacităţi de producţie nefolosite, scade cererea de bunuri de
folosinţă îndelungată. Oferta depăşeşte cererea, creşte înclinaţia spre lichiditate şi consum şi
scade înclinaţia spre acumulare şi investiţii. Se resimte efectul cumulativ al scăderii
producţiei, ocupării forţei de muncă şi profitului, cererii şi preţurilor; aceasta se concretizează
în reducerea spre zero a acceleratorului. Exceptând rezervele bancare, preferinţa pentru
consum şi capacităţi nefolosite, toţi ceilalţi indicatori cuprinşi în analiză sunt în descreştere.

4.4. Politici anticiclice

Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe

cauzele fluctuaţiile ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii
agregate şi influenţarea ofertei agregate.
a) Politicile anticiclice, având ca obiectiv influenţarea cererii agregate, pornesc de
la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii
economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu posibilităţile şi
evoluţia efectivă a producţiei.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe
mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi
taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Aceste măsuri pot fi
grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi
politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului
administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui deficit bugetar – cu scopul
de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la
faza de expansiune).
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi
masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice.
Astfel, în starea de prosperitate prelungită, când ritmul inflaţiei şi/sau pericolul
apariţiei unor dezechilibre în economie sunt majore, se procedează de regulă la sporirea ratei
dobânzii şi la promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite; controlul
asupra masei monetare este mai riguros. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de
satisfactori şi a investiţiilor, şi pe această bază, a activităţii economice, cu preţul creşterii
şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În faza de recesiune se poate
acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea volumului creditului
şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale,
achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat etc. Prin asemenea
măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor şi pe această bază creşterea
producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice.
Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii, lăsând o cotă
procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea
să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. În condiţii de prosperitate, se
procedează de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea de bunuri de consum şi
investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune.
b) Politicile bazate pe ofertă pornesc de la ideea că pentru a influenţa conjunctura în
situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau depresiune) este esenţială ameliorarea
stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. În acest sens pot fi
aplicate cel puţin două mari categorii de politici:

34
 - efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi
preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică care,
puternice fiind ar putea obţine venituri stabile relativ independente de evoluţia
ofertei. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o
bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează
distorsiune între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi
inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna
funcţionare a „pieţei libere şi a mecanismelor sale”;
- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit
ale producătorilor stimulându-i astfel să-şi menţină, şi după caz, să sporească
oferta de bunuri. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va
încuraja să producă mai mult, iar volumul total al veniturilor şi cheltuielilor
statului, ale altor categorii de agenţi economici va creşte, atrăgând după sine,
evoluţia corespunzătoare a cererii agregate.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin echilibru economic? Dar prin dezechilibru economic?

2. Care sunt cauzele dezechilibrului economic?
3. Cum poate fi interpretat dezechilibrul economic?
4. Arătaţi ce presupune starea de presiune? Dar cea de absorbţie?
5. Cum se diferenţiază ciclurile economice după durata lor?
6. În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor
economice, echilibrul nu îmbracă forma de:
18 a) echilibrul material;
19 b)echilibrul valoric;
20 c) echilibrul structural ;
21 d) echilibrul resurselor de muncă.
7. În raport cu nivelurile de agregare ale activităţilor economice nu se distinge:
a) echilibrul mezoeconomic;
b) echilibrul mondoeconomic;
c) echilibrul macroeconomic;
d) echilibrul microeconomic.
8. Absorbţia ca latură a dezechilibrului economic se caracterizează, în principal, prin:
a) existenţa unei oferte mai mari decât cererea;
b) existenţa unei cereri mai mari decât oferta;
c) concurenţă deosebit de puternică între ofertanţi;
d) creşterea inflaţiei.
9. În care din următoarele situaţii se realizează echilibrul:
a) când există un anumit raport între cererea şi oferta de capital;
b) când oferta globală este egală cu cererea globală;
c) când nevoia de muncă este mai mică decât disponibilul de muncă;
d) când există un anumit raport între cerere şi ofertă pe piaţa bunurilor
economice.
10. Precizaţi care din afirmaţiile de mai jos caracterizează starea de presiune pe piaţă:
a) vânzătorii au posibilitatea să-şi aleagă cumpărătorii pe piaţă;
b) existenţa unei cereri mai mari decât oferta;
c) existenţa unei oferte mai mari decât cererea;

35
 d) lipseşte stimularea agenţilor economici pentru a produce bunuri de calitate.
11. Starea de absorbţie pe piaţă nu se caracterizează prin:
a) concurenţa este deosebit de puternică între ofertanţi;
b) concurenţa este deosebit de puternică între cumpărători;
c) creşterea producţiei are loc pe cale extensivă ;
d) lipseşte stimularea agenţilor economici pentru a produce bunuri de calitate
superioară deoarece tot ceea ce se produce se vinde.
12. Care din următoarele formulări reprezintă cauza fundamentală a ciclicităţii economice:
1 a) stagnări sau revirimente ale producţiei;
2 b) evoluţia eficienţei utilizării factorilor de producţie;
3 c) oscilaţiile gradului de ocupare a forţei de muncă;
d) mutaţiile pe piaţa factorilor de producţie.
13. Faza de prosperitate se caracterizează prin:
a) creşterea şomajului;
b) înmulţirea falimentelor;
c) nivel ridicat al producţiei, ocupării forţei de muncă, veniturilor, investiţiilor
etc.
d) scăderea puterii de cumpărare a banilor.
14. Una din măsurile precizate mai jos poate fi aplicată în faza de recesiune:
a) majorarea ratei dobânzii;
b) reducerea ratei dobânzii;
c) creşterea fiscalităţii;
d) scăderea masei monetare.
15. Politicile anticiclice, având ca obiectiv influenţarea cererii agregate, nu sunt reprezentate
de:
a) politica monetară şi de credit;
b) politica fiscală;
c) politica efortului concentrat;
d) politica cheltuielilor publice.
16. În ansamblul fluctuaţiilor care se produc în economie, cele ciclice:
a) se reproduc cu o anumită regularitate;
b) se derulează pe parcursul unui an;
c) sunt întâmplătoare;
d) sunt sezoniere.
17. Care din măsurile anticiclice enumerate mai jos se impun în faza de recesiune:
a) majorarea masei monetare, reducerea cheltuielilor publice;
b) reducerea ratei dobânzii, sporirea volumului de credite şi a masei monetare;
c) sporirea fiscalităţii şi reducerea ratei dobânzii;
d) creşterea gradului de impozitare a veniturilor şi de taxare a consumului.
18. În faza de recesiune economică se înregistrează o tendinţă de creştere a următorilor
indicatori:
a) volumul producţiei şi vânzărilor;
b) nivelul salariilor şi veniturilor în economie;
c) profiturile;
d) numărul de falimente şi şomeri.
19. Unul din indicatorii de mai jos cunoaşte o tendinţă de creştere în faza de înviorare:
a) rata şomajului;
b) rata inflaţiei;
c) numărul şomerilor;
d) gradul de ocupare a forţei de muncă.

36
20. Una din afirmaţiile de mai jos, cu privire la perioada de criză, nu este corectă:
a) producţia şi vânzările stagnează sau scad;
b) are loc o restrângere a şomajului;
c) investiţiile se restrâng sau încetează;
d) pe piaţă se înregistrează o penurie acută de bunuri.
21. Care din măsurile anticiclice enunţate în continuare sunt recomandate în faza de
recesiune:
a) majorarea fiscalităţii;
b) impunerea de restricţii suplimentare la acordarea creditelor;
c) scăderea ratei dobânzii pentru ieftinirea creditelor;
d) creşterea ratei dobânzii.
22. În condiţii de recesiune, când pe piaţa bunurilor cererea agregată este mai mică decât
oferta agregată, în cadrul măsurilor anticriză se recomandă:
a) raţionalizarea consumului;
b) stimularea importurilor;
c) impulsionarea exporturilor;
d) creşterea fiscalităţii.
23. În cadrul absorbţiei pe piaţa bunurilor economice:
a) se manifestă incertitudinea în rândul vânzătorilor;
b) consumatorul se adaptează la producător;
c) selecţia o face cumpărătorul;
d) există un exces de ofertă.
24. În condiţiile unei economii libere, dominată de situaţia în care oferta este sub nivelul
cererii, piaţa avantajează :
a) cu deosebire pe cumpărători;
b) cu deosebire pe vânzători;
c) atât pe cumpărători cât şi pe vânzători;
d) numai pe cei care importă.
25. În condiţiile unei economii libere, dominată de situaţia în care oferta este mai mare decât
cererea, piaţa avantajează :
a) cu deosebire pe cumpărătorii;
b) cu deosebire pe vânzători;
c) atât pe cumpărători cât şi pe vânzători;
d) producătorii care, la aceeaşi calitate, au costurile unitare cele mai ridicate.
26. În cadrul unei economii, valoarea bunurilor şi serviciilor destinate vânzării reprezintă
2400 mld. u.m., iar viteza de circulaţie a banilor este de 3 rotaţii. Să se determine masa
monetară necesară menţinerii echilibrului monetar în condiţiile unor niveluri ale preţurilor a)
100%; b) 150%; c) 80%.
27. Valoarea bunurilor economice realizate într-o ţară în decurs de un an a fost de 2400 mld.
u.m. Excedentul balanţei comerciale este de 20 mld. Investiţiile se ridică la 200 mld. u.m., iar
importurile reprezintă 25% din valoare bunurilor economice obţinute. Să se determine în
condiţii de echilibru:
a) mărimea economiilor;
b) mărimea consumului intern de bunuri;
c) mărimea cererii interne.

37
 Capitolul V
VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

5.1. Venitul şi formele lui

Surplusul valorii producţiei vândute, într-o anumită perioadă de timp, peste costurile
primare din perioada respectivă, constituie venitul global al întreprinzătorului.
Aceste venituri obţinute de agenţii economici, individuali şi agregaţi, constituie sursa
reluării activităţii economice, a satisfacerii nevoilor personale şi colective. La nivelul
economiei naţionale ele îmbracă următoarele forme: venit personal, venit disponibil, venit
naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o
activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi.
Venitul disponibil reprezintă parte a venitului personal din care s-au redus impozitele
pe venituri personale plătite administraţiei centrale şi locale.
Venitul disponibil evidenţiază veniturile menajelor ce pot fi folosite pentru
satisfacerea nevoilor personale şi cumpărarea de bunuri materiale şi servicii, plata dobânzilor,
transferurilor de venituri în străinătate etc., precum şi pentru economisire.
Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad
următoarele elemente: se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru
asigurările sociale şi excedentele de salarii; din rezultatul obţinut se scad transferurile
efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la împrumuturile de consum şi dividendele.
Mărimea venitul naţional se determină prin mai multe metode – cea de producţie, cea
de repartiţie şi cea a utilizării finale.
Prin metoda de producţie, venitul naţional se determină scăzând consumul de capital
fix (amortizarea) din produsul naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie.
Potrivit metodei de repartiţie, venitul naţional cuprinde salarii, rente şi dobânzi nete
(dobânda netă reprezintă diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită). Toate aceste
venituri obţinute de agenţii economici naţionali participanţi la crearea bunurilor şi serviciilor
sunt supuse impozitelor indirecte şi ca urmare, repartiţia venitului naţional creat cuprinde
două etape: distribuirea sau repartiţia primară şi redistribuirea sau repartiţia secundară.
Distribuirea venitului naţional reprezintă procesul de împărţire a acestuia între
participanţii direcţi la producerea lui: lucrători productivi, agenţi economici (unităţile
productive) şi statul în calitatea sa de întreprinzător şi organizator al vieţii economice. În acest
proces se formează veniturile primare.
Dar, distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii societăţii,
ceea ce face necesară redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate.
Redistribuirea venitului naţional constă în procesul de trecere fără echivalent a unei
părţi din veniturile primare dintr-o formă de proprietate în alta (de regulă între proprietatea
privată şi publică) şi are ca obiectiv crearea de venituri pentru lucrătorii din sfera
neproductivă, pentru instituţiile social-culturale, administraţia de stat etc, precum şi protecţia

38
socială a întregii populaţii. Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are loc prin
mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor şi prin politica
preţurilor (sistemul de impozitare indirectă). Această parte a venitului naţional este preluată
de puterea publică şi constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor
legate de învăţământ, cultură, sănătate, administraţie, apărare, protecţie socială etc.
În procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional se constituie venitul personal
şi venitul disponibil.
După înfăptuirea proceselor de distribuire şi redistribuire a veniturilor urmează
utilizarea veniturilor nete disponibile în interiorul ţării de către membrii societăţii pentru
consumul privat şi de către instituţii pentru consumul public. Partea care rămâne din venituri
după efectuarea cheltuielilor de consum privat şi public este destinată economisirii. Deci, ca
expresie a utilizării finale a venitului naţional, diferitele categorii de venituri ce se constituie
în procesul repartiţiei, sunt destinate consumului şi investiţiilor.

5.2. Consumul
Consumul reprezintă folosirea bunurilor economice de către populaţie şi administraţie
pentru satisfacerea trebuinţelor personale.
Ca act final al activităţii economice, pe seama acestuia se asigură existenţa oamenilor,
satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane.
În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în : consum privat, care se
referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie şi consum public (guvernamental) care
se referă la stat şi la instituţiile sale.
După obiectul consumului se delimitează: consumul material sau consumul de
bunuri materiale (satisfactori) şi consumul nematerial, care constă în consumul de servicii.
În raport cu durata consumului se disting: consumul propriu-zis sau curent, care
are în vedere bunurile ce-şi pierd utilitatea într-un singur act de folosinţă şi consumul de
bunuri de folosinţă îndelungată care se referă la bunurile ce se utilizează într-o perioadă mai
mare şi care se uzează în mod treptat.
Mărimea consumului, pe ansamblul societăţii, este dependentă de dimensiunile
venitului naţional şi de proporţia în care acesta se împarte pentru investiţii (economii) şi
pentru consum. La nivelul individului, mărimea consumului depinde de venit, preţurile
bunurilor şi de trebuinţele fiecăruia.
Raportul procentual dintre consum şi venit este pus în evidenţă de rata consumului
(RC) sau înclinaţia medie spre consum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalul
venitului (V), adică:
C
RC  · 100
V
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers
proporţională cu mărimea venitului.
Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunile venitului, iar subiectiv de
trebuinţele indivizilor.
Legătura funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile efectuate pentru consum
este denumită înclinaţia marginală spre consum(c). Înclinaţia spre consum şi, implicit,
mărimea cheltuielilor destinate consumului personal ca şi ponderea acestor cheltuieli în
venitul total al familiilor depinde de factori obiectivi şi factori subiectivi. Printre factorii
obiectivi care determină mărimea cheltuielilor de consum se înscriu: modificarea mărimii
salariului şi a venitului, în general, modificarea mărimii profitului şi a dobânzii, modificarea
mărimii capitalului şi a acumulării, modificarea politicii fiscale etc.

39
 Factorii subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum se referă la obiceiurile
indivizilor şi înclinaţiile psihologice ale acestora privind prevederea de a avea o rezervă
bănească, sentimentul de siguranţă şi senzaţia de independenţă pe care o generează economiile
băneşti, dorinţa de a putea beneficia de dobânzi sau alte avantaje în viitor pentru munca
economisită, dorinţa de ridicare a standardului de viaţă, de a lăsa avere moştenitorilor etc.
Datorită acţiunii acestor factori obiectivi şi subiectivi, evoluţia consumului este guvernată de
legea psihologică fundamentală formulată de J.M.Keynes, potrivit căreia, odată cu creşterea
sau reducerea venitului, oamenii tind să-şi mărească sau să-şi reducă consumul, dar într-o
proporţie mai mică comparativ cu modificarea venitului. Prin urmare, la o creştere a venitului
(V) are loc şi o creştere a consumului (C) dar într-o măsură mai mică (V C), ceea ce
determină creşterea volumului economiilor băneşti. În consecinţă, înclinaţia marginală spre
consum (c) calculată ca raport între creşterea consumului (C) şi creşterea venitului (V),
este o mărime pozitivă, dar subunitară, care exprimă creşterea consumului la o creştere unitară
a venitului.
C
c = ; 0< c >1
V
Consumul constituie, de asemenea, o componentă principală a calităţii vieţii, a
nivelului de trai.
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii
este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului total, pe
grupe de produse, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări.
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, socio-grupuri şi pe
totalul populaţiei, se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea
cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, un an, pentru procurarea de
bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei.
Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (Icw) care evidenţiază
modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de
populaţie.
Acest indice se determină prin relaţia:
Icw = qi  po
în care qi – cantităţile de bunuri materiale şi servicii achiziţionate de tipul „i” şi incluse
într-un „coş” de bunuri şi servicii;
p0 – nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice.
Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a nivelului
de trai şi invers.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de
trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează
sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor (din
muncă, din surse bugetare, etc.), iar cheltuielile de consum după destinaţia lor: hrană, locuinţă
învăţământ, etc.
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de familii
reprezentative, selectate de organisme specializate.

5.3. Economiile şi investiţiile

Utilizarea venitului are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor
viitoare şi în consecinţă, acesta se împarte într-o anumită proporţie, în cheltuieli de consum şi

40
economii. Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile, deci venitul
(V) este alcătuit din cheltuieli de consum (C ) şi din economii (S).
V  C+S, iar S = V-C
Mărimea absolută a economiilor depinde de mărimea venitului şi de cota de venit ce se
alocă pentru economie, iar mărimea ei relativă se calculează ca raport procentual între masa
economiilor şi cea a venitului şi poartă denumirea de rată a economiilor:
S
RS  ·100
V
Între evoluţia economiilor (S) şi cea a venitului (V) există o legătură funcţională
exprimată prin înclinaţia marginală spre economii (s). Aceasta reflectă raportul dintre
creşterea economiilor şi cea a venitului, relevând cu cât sporesc economiile la creşterea cu o
unitate a sporului de venituri.
S
s
V
De regulă, creşterea medie a economiilor (S) devansează creşterea medie a venitului
(V), adică:
SV; V  CS 0s1
Economiile pot să rămână fie o tezaurizare sterilă, fie se pot transforma, prin
intermediul investiţiilor, într-un plasament care conduce la sporirea dimensiunilor capitalului
real al agenţilor economici sau patrimoniului social.
În sens larg, investiţiile desemnează plasarea economiilor deţinute de persoane fizice
şi juridice în vederea creării şi achiziţionării de noi echipamente de producţie, perfecţionării
celor existente, creşterii stocului de capital, construirii de locuinţe, cumpărării unor suprafeţe
de teren, achiziţionării de titluri de valoare.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă adaosul la capitalul la patrimoniul personal
existent, adaos rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute într-o perioadă. Prin
urmare, în sens restrâns, investiţiile corespund proporţiei cheltuielilor care participă la
formarea capitalului. Acele investiţii care măresc volumul capitalului fix şi pe cel al stocurilor
materiale, poartă numele de investiţii nete; ele contribuie la formarea netă a capitalului. Dacă
la investiţia netă se adaugă amortizarea, care asigură înlocuirea capitalului fix uzat, se obţine
investiţia brută care contribuie la formarea brută a capitalului.
Din punct de vedere structural, investiţiile cuprind:
a) lucrări de construcţii – montaj;
b) procurarea de utilaje şi instrumente;
c) lucrări geologice (studii, cercetări, prospecţiuni, explorări, etc.);
d) alte investiţii (cheltuieli pentru cercetare, studii, proiectare, pentru procurarea
obiectelor şi inventarului gospodăresc);
e) plasamente pe termen lung ale hârtiilor de valoare.
Asigurând formarea brută a capitalului, investiţiile antrenează sporirea veniturilor din
care decurge o nouă creştere, atât a consumului, cât şi a economiilor.
Imboldul spre investiţii, respectiv transformarea economiilor în investiţii, depinde de o
serie de factori cum sunt:
a) cererea de investiţii;
b) eficienţa marginală a capitalului şi raportul ei faţă de rata dobânzii;
c) randamentul viitor al capitalului şi nivelul rentabilităţii la investiţiile existente;
d) riscul întreprinzătorului şi al celui care împrumută;
e) implicarea statului în politica de investiţii;
f) situaţia economiei mondiale.

41
 Investiţiile au următoarele caracteristici:
a) au un puternic efect de antrenare în întreaga economie, în relaţiile dintre agenţii
economici;
b) efectele lor sunt atât economico-sociale cât şi tehnico-ştiinţifice, culturale etc;
c) sunt factorul principal de creştere şi dezvoltare economică;
d) contribuie masiv la crearea de noi locuri de muncă, la folosirea cât mai deplină a
mâinii de lucru.

5.4. Principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului

În orice economie naţională, veniturile obţinute sunt finalmente, destinate consumului

şi investiţiilor. Cum, investiţiile influenţează producţia, veniturile şi consumul, în ţările cu
economie de piaţă repartizarea veniturilor pentru consum şi pentru investiţii (acumulare,
economisire) are la bază principiile multiplicatorului şi acceleratorului.
Principiul multiplicatorului relevă influenţa investiţiilor asupra venitului. Astfel
creşterea investiţiilor determină creşterea producţiei şi a venitului, iar creşterii venitului îi
corespunde un nivel de creştere al cheltuielilor pentru consum care, la rândul său,
impulsionează şi determină mărimea investiţiilor viitoare.
Dacă se consideră că sporul investiţiilor determină un spor de venit, atunci
multiplicatorul (K), calculat ca un raport între variaţia venitului (ΔV) şi variaţia investiţiilor
(ΔI), evidenţiază efectul de multiplicare a venitului pe seama investiţiilor.
V
K=
I
La rândul său, creşterea venitului (ΔV) se scindează în creşterea consumului (ΔC) şi
creşterea investiţiilor (ΔI).
Deci: ΔV= ΔC+ ΔI, de unde: ΔI= ΔV – ΔC
Drept urmare, formula multiplicatorului devine:
V V 1 1 1
   
K= I V  C C 1  c s
1
V
Ca atare, multiplicatorul investiţiilor se află în raport invers proporţional cu înclinaţia
marginală spre economii, şi în raport direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum,
punând în evidenţă impulsul stimulativ al consumului asupra relaţiei dintre venit şi investiţii.
Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară efectul creşterii venitului asupra
investiţiilor sub impulsul efectului stimulativ al cererii de consum. Calculat ca raport între
volumul investiţiei într-un an (It) şi variaţia venitului în perioada anterioară (Vt-Vt-1),
acceleratorul tinde să furnizeze o explicaţie teoretică a variaţiilor acumulării de capital.
It It
a= 
V C  I
Potrivit principiului acceleratorului, o schimbare în cererea şi oferta de bunuri şi
servicii de consum antrenează o schimbare mai intensă a cererii totale şi, ca urmare, a
investiţiilor. Principiul acceleratorului acţionează în faza de expansiune economică. În faza de
recesiune şi criză, scăderea cererii de bunuri şi servicii de consum antrenează reducerea
producţiei acestora şi, implicit, frânează sau stopează investiţiile.

TEST DE AUTOEVALUARE

42
 1. Explicaţi conceptele de venit personal, venit disponibil şi venit naţional.
2. Ce exprimă legea psihologică fundamentală formulată de J.M. Keynes?
3. Cum se determină înclinaţia marginală spre consum? Dar înclinaţia marginală spre
economii?
4. Care din relaţiile de mai jos nu sunt adevărate;
1 a) venitul = consum - economii;
2 b) venitul = consum + economii;
3 c) economiile = venit – consum;
4 d) venitul = consum + investiţii.
5. Care din relaţiile de mai jos sunt adevărate?
5 a) c’ = s – 1;
6 b) c’+ s = 1;
7 c) c’ – s = 1;
8 d) c’ = 1 + s.
6. Una din relaţiile de mai jos nu este adevărată:
1
9 a) K = ;
1  c'
1
10 b) K = ;
s
11 c) K = s;
V
12 d) K = .
I
7. Raportul dintre creşterea consumului şi cea a venitului se numeşte:
13 a) rata consumului;
14 b) înclinaţia marginală spre consum şi ne arată importanţa consumului pentru
cel ce obţine un venit;
0 c) înclinaţia marginală spre consum, şi arată cu cât se modifică consumul la
modificarea cu o unitate a venitului;
15 d) înclinaţia marginală spre consum, şi ne arată cu cât s-a modificat de la o
perioadă la alta consumul unei persoane.
8. Multiplicatorul investiţiilor reprezintă raportul dintre:
16 a) o investiţie iniţială şi investiţia brută, generată de efectul
de antrenare;
17 b) creşterea venitului şi creşterea investiţiilor;
18 c) creşterea consumului şi sporirea investiţiilor;
19 d) creşterea investiţiilor şi creşterea venitului.
9. Atunci când rata dobânzii este mai mare decât rata profitului, incitaţia pentru investiţii:
20 a) este redusă;
21 b) este ridicată;
22 c) nu este influenţată;
23 d) devine nulă.
10. O sumă economisită devine investiţie atunci când:
24 a) este folosită pentru procurarea unui autoturism necesar
confortului familiei;
25 b) este folosită pentru procurarea unui autoturism destinat organizării unei
activităţi de TAXI;
c) este folosită pentru cumpărarea unui autoturism care va fi făcut cadou unei
persoane care locuieşte într-o altă ţară;

43
 26 d) este încredinţată unei alte persoane fizice pentru a fi
păstrată.
11. Care dintre următoarele expresii constituie rata consumului?
27 a) raportul dintre creşterea venitului şi creşterea consumului;
28 b) raportul dintre creşterea consumului şi creşterea venitului;
29 c) raportul dintre consum şi venit;
30 d) raportul dintre venit şi consum.
12. Creşterea cheltuielilor pentru consum este determinată de unul dintre factorii de mai jos:
31 a) nevoia de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
32 b) creşterea impozitelor şi taxelor în economie;
33 c) creşterea veniturilor;
34 d) dorinţa de a duce o viaţă lipsită de griji.
13. Unul din factorii de mai jos determină creşterea cheltuielilor pentru consum:
35 a) creşterea fiscalităţii;
36 b) creşterea ratei dobânzii la valorile economisite;
37 c) creşterea salariilor;
38 d) creşterea rezervelor pentru situaţii neprevăzute ce pot
apărea în viitor.
14. Care din enunţurile următoare sunt corecte:
39 a) investiţia netă reprezintă partea din venit cheltuită pentru înlocuirea
capitalului fix consumat;
0 b) investiţia netă include numai cheltuielile pentru creşterea stocurilor în
timp ce investiţia brută are ca obiect creşterea volumului capitalului fix;
40 c) investiţia brută este formată din investiţia netă la care se adaugă
amortizarea capitalului fix;
41 d) investiţia brută este mai mică decât investiţia netă.
15. Dacă din investiţia brută scădem amortizarea capitalului fix, rezultă:
42 a) exportul net;
43 b) investiţia netă;
44 c) consumul intermediar;
45 d) consumul final.
16. Incitaţia pentru investiţii în condiţiile economiei de piaţă are loc atunci când:
46 a) creşte rata dobânzii;
47 b) scade rata dobânzii;
48 c) riscul întreprinzătorului este minim;
49 d) există incertitudinea obţinerii de profit.
17. Rata consumului este:
50 a) ponderea consumului în economii;
51 b) puterea de cumpărare a banilor;
52 c) ponderea consumului în venit;
53 d) raportul procentual dintre consum şi economii.
18. Înclinaţia marginală spre consum este:
54 a) o mărime pozitivă, dar subunitară;
55 b) o mărime pozitivă şi supraunitară;
56 c) o mărime negativă, dar subunitară;
57 d) o mărime negativă şi supraunitară.
19. Înclinaţia marginală spre economii reprezintă:
58 a) economiile realizate pe unitatea de venit;
59 b) ponderea economiilor în consum;
60 c) sporul de economii atunci când venitul creşte cu o unitate;

44
 61 d) sporul de venit determinat de sporul de investiţii.
20. Economiile sunt destinate:
62 a) amortizării capitalului fix;
63 b) exportului net;
64 c) investiţiilor;
65 d) modificării valorii banilor.
21. Investiţiile brute sunt:
66 a) investiţiile scutite de impozite;
67 b) investiţiile care includ şi taxele şi impozitele datorate
statului;
68 c) acumulările din profit;
69 d) investiţiile nete plus amortizarea capitalului fix.
22. Sporul de venit obţinut prin creşterea investiţiilor cu o unitate este:
70 a) incitaţia spre investiţii;
71 b) multiplicatorul investiţiilor;
72 c) înclinaţia marginală spre investiţii;
73 d) rata investiţiilor la capital.
23. Multiplicatorul investiţiilor este o mărime inversă:
74 a) înclinaţiei marginale spre consum;
75 b) înclinaţiei marginale spre economii;
76 c) ratei consumului;
77 d) ratei economiilor.
24. La nivelul economiei naţionale se înregistrează următoarea situaţie: volumul economiilor
(în miliarde u.m.) a fost în T0 de 200, iar în T1 de 300, rata consumului în T0 de 75%, iar în T1
de 70%. Cu cât a crescut consumul în T1 faţă de T0 ?
25. În anul 2002, consumul a fost de 2.400 mld. u.m., corespunzător unei rate a consumului
de 60%. În anul 2003, consumul va creşte cu 400 mld.u.m. la o înclinaţie marginală spre
consum de 0,5. Să se determine venitul naţional din anii 2002 şi 2003.
26. În urma unei investiţii suplimentare de 4.250.000 u.m., se realizează un venit cu
10.625.000 u.m. mai mare decât în perioada anterioară, când era de 42.480.000 u.m.. Să se
determine;
a) înclinaţia marginală spre economii;
b) înclinaţia marginală spre consum;
c) sporul consumului;
d) multiplicatorul investiţiilor.
27. Completaţi tabelul de mai jos:

Înclinaţia marginală Înclinaţia marginală Multiplicatorul

spre consum spre economii investiţiilor
0,2
3
5/6

45
 Capitolul VI
PIAŢA MUNCII.
OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

6.1. Cererea şi oferta de muncă

Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Dacă se cunosc volumul de

bunuri şi servicii necesare pentru o perioadă dată de timp, nivelul productivităţii muncii şi
regimul legal de muncă, se poate determina nevoia de muncă, respectiv forţa de muncă
necesară în perioada respectivă pe ansamblul economiei. Nevoia de muncă salariată ce se
formează la un moment dat sau într-o perioadă determinată de timp într-o economie
reprezintă cererea de muncă. Cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de
muncă. Condiţia fundamentală ca nevoia de muncă să constituie cerere de muncă o reprezintă
salarizarea (remunerarea) ei.
Cererea de muncă este o cerere derivată, fiind determinată de cererea de bunuri
economice.
Cererea de forţă de muncă depinde înainte de toate de ritmul de creştere economică;
la acesta se adaugă o serie de alţi factori între care enumerăm: nivelul şi dinamica
productivităţii muncii, structura producţiei şi activităţilor economico-sociale, formele de
ocupare şi regimul ocupării etc.
Atunci când se analizează cererea de muncă o importanţă deosebită se acordă
elasticităţii cererii de muncă. Astfel dacă cererea de muncă este elastică, orice revendicare
salarială poate fi obţinută de la angajatori pe seama unei reduceri semnificative a ocupării.
Reprezentarea grafică a curbei cererii de forţă de muncă pune în evidenţă relaţia
inversă ce există între nivelul cererii de muncă şi dimensiunea salariului.
Oferta de muncă reprezintă potenţialul de muncă disponibil la un moment dat
într-o economie. Ca şi în cazul cererii de muncă, pentru ca resursele de muncă disponibile să
formeze oferta de muncă este necesară îndeplinirea condiţiei de remunerare a muncii. Ca
atare, ea nu cuprinde femeile casnice, elevii şi studenţii, militarii în termen şi alte persoane
care depun activităţi nesalarizate ş.a.
Oferta de muncă este determinată de o serie de factori, dintre care amintim: populaţia
totală aptă de muncă, factorii instituţionali (vârsta legală de muncă, legislaţia salarială),
raportul între utilitatea şi dezutilitatea muncii, conţinutul şi durata muncii ş.a.
O caracteristică a curbei ofertei de muncă o reprezintă forma atipică a acesteia,
rezultat al manifestării efectului de venit şi a efectului de substituţie.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de
muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să
aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată
înlocuieşte o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar pentru a obţine venituri
mai mari.

46
 Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze mai mult timp, în timp ce
efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.

Curba cererii de muncă

Nivelul
salariului

S0

S1

C0 C1 Cantitatea de muncă
salariată cerută

În legătură cu cererea şi oferta de forţă de muncă, este necesar a fi reţinute câteva

aspecte:
- oferta de muncă se formează pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate scăzută;oamenii se deplasează cu greutate
dintr-o localitatea în alta, nu-şi schimbă cu uşurinţă locul de muncă, ci sunt ataşaţi
mediului economico-social, chiar dacă acesta nu le oferă avantaje economice;
- oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid. Cel ce face
oferta de muncă trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât să apară un loc de muncă;

Curba atipică a ofertei

47
 Nivelul
salariului

Efect de venit
S1

S0 Efect de substituţie

Cantitate
O0 O1 de muncă

- generaţiile de tineri sunt crescute de părinţii lor pentru a deveni oameni şi nu mărfuri,
salariaţi. De aceea, oferta de muncă nu respectă în totalitate principiile economiei de
piaţă;
- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc decât în
anumite limite sau deloc.

6.2. Piaţa forţei de muncă – definire, caracteristici, sistemul de

indicatori

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de

muncă ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă
şi stabilirea pe această bază a condiţiilor de angajare, negocierea şi fixarea salariilor în
funcţie de performanţele muncitorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă
pe locuri de muncă, firme, zone etc.

48
 Nivelul
salariului

E
Se

Cantitate
Qe de muncă

Trăsăturile pieţei muncii13:

1. este o piaţă derivată, primind influenţe venite de pe celelalte pieţe (piaţa
bunurilor, piaţa factorilor de producţie) şi generând totodată efecte ce se
regăsesc în toate sectoarele vieţii economico-sociale;
2. reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice (care determină
oferta de muncă) şi cele ale dezvoltării economico-sociale (care generează
cererea de muncă);
3. presupune negocierea permanentă între purtătorii cererii şi cei ai ofertei de
muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural;
4. este reglementată în cel mai înalt grad. Această trăsătură derivă din
necesitatea de a asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia
loială prin intermediul sindicatelor, de a permite gruparea întreprinzătorilor
care angajează forţă de muncă;
5. este o piaţă cu concurenţă imperfectă, fie de monopol, fie de oligopol, în
funcţie de modul de constituire şi organizare a cererii şi ofertei de muncă
de către patronate şi sindicate;
6. reflectă modul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare,
profesii şi niveluri de calificare;
7. segmentarea. Este o piaţă eterogenă, delimitându-se mai multe segmente,
pe genuri de activitate, zone geografice, profesii, niveluri de calificare,
sexe, vârste etc. Din acest punct de vedere, adepţii teoriei segmentării pieţei
muncii delimitează o piaţă primară a muncii – caracterizată printr-o mare
stabilitate a locului de muncă, salarii ridicate şi în creştere, prezenţa scării
ierarhice, utilizarea tehnologiilor relativ avansate, prezenţa sindicatelor
13
ASE – Economie, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 284 - 285

49
 puternice şi eficiente – şi o piaţă secundară – caracterizată prin locuri de
muncă nesigure, fluctuaţie ridicată a personalului, utilizarea unor tehnologii
rudimentare, lipsa posibilităţilor de promovare, sindicate inexistente sau
slabe.
Sistemul de indicatori utilizaţi în investigarea şi analiza pieţei muncii
Sub aspectul metodologic al definirii, alinierii şi comparării internaţionale a
indicatorilor pieţei muncii, au existat de-a lungul timpului numeroase preocupări, realizându-
se progrese însemnate. În prezent se dispune de un set de indicatori standardizaţi la scară
internaţională, care caracterizează principalele aspecte ale ocupării şi şomajului. Alături de
aceştia se folosesc şi concepte şi indicatori naţionali. Nu de puţine ori se prezintă concomitent
în statistici ambele categorii de informaţii, fiecare dintre ele având relevanţă pentru
caracterizarea cu deosebire a unor aspecte.
Indicatorii care măsoară intensitatea unor fenomene şi procese de pe piaţa muncii se
pot grupa astfel:
- indicatori de nivel – sunt reprezentaţi de indicatorii resurselor de muncă
(populaţia activă, populaţia ocupată, populaţia în vârstă de muncă şi
persoanele aflate în limita limitelor legale ale vârstei de muncă), indicatorii
ocupării forţei de muncă şi indicatorii şomajului (rata ocupării şi rata
şomajului), indicatorii salarizării (costului forţei de muncă), indicatorii
duratei muncii şi indicatorii condiţiilor şi ai conflictelor de muncă;
- indicatori de structură – sunt reprezentaţi de aceiaşi indicatori de mai sus,
structuraţi după criterii cum ar fi: sex, vârstă, repartizare teritorială,
categorii social-profesionale, ramuri de activitate, profesii, experienţă
profesională, mărimea întreprinderilor, experienţa profesională a
salariaţilor, eventual a şomerilor (şi durata în şomaj), formele de plată,
timpul lucrat etc;
- indicatori derivaţi – sunt indicatorii care combină diferite criterii şi
caracteristici ale populaţiei (ex.: structura populaţiei ocupate pe regiuni, pe
niveluri de salarii etc.).
Plecând de la modul de structurare a populaţiei totale în componente, în funcţie de
surse mijloacelor de subzistenţă se pot evidenţia şi calcula următorii indicatori:
- rata de activitate – se poate calcula fie prin raportarea populaţiei active la
populaţia totală şi se obţine rata brută de activitate a populaţiei, fie la
populaţia în vârstă de muncă la resursele de muncă disponibile, obţinând
rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă şi, respectiv, a resurselor
de muncă;
- rata (gradul) de ocupare (Go) – poate fi calculată prin raportarea populaţiei
ocupate fie la populaţia în vârstă de muncă, fie la resursele de muncă
disponibile:
Po
Go =  100 [%]
Pa
unde:
Po – populaţie ocupată
Pa - populaţie aptă de muncă
Corespunzător gradului de ocupare se poate calcula şi gradul de neocupare (G no) unde Go +
Gno = 100%.
Pan
Gno =  100 [%]
Pa
unde:
Pan – populaţie aptă neocupată

50
 - rata şomajului (Rş) – se calculează prin raportarea numărului de şomeri fie
la populaţia activă, fie la populaţia ocupată:
nr .someri
Rş =  100 [%]
Po
nr .someri
Rş =  100 [%]
Pa

Evident, fiecare dintre indicatorii menţionaţi se poate calcula la nivel naţional,

regional, local, după cum se poate calcula pentru ansamblul forţei de muncă sau ca indicatori
parţiali, pentru anumite segmente ale acesteia, stabilite după criterii diverse: demografice
(sex, vârstă), ocupaţional-profesionale (statut profesional, grupe de profesii), după talia
localităţilor, firmelor sau sediul de reşedinţă (municipii, oraşe, cartiere, comune, mediul urban
sau rural).

Populaţia totală şi componentele ei

în funcţie de surse mijloacelor de subzistenţă
POPULAŢIA TOTALĂ
Populaţia POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE MUNCĂ
în afara Persoane cu RESURSE DE MUNCĂ
limitelor incapacitate Populaţia casnică, POPULAŢIA ACTIVĂ
legale de permanentă de militari în termen, Şomeri şi POPULAŢIA
vârstă de muncă şi persoane studenţi şi elevi care persoane care OCUPATĂ
muncă care se au depăşit 16 ani şi sunt în Salariaţi Alte
pensionează nu lucrează căutarea unui categorii
înainte de limita loc de muncă de
vârstei de populaţie
pensionare ocupată
POPULAŢIE INACTIVĂ
Sursa: Mihăescu C., Predoşanu G. – Repere pentru crearea unui sistem informaţional în domeniul forţei de
muncă în Piaţa muncii în România în perioada de trecere la economia de piaţă, Academia Română, INCE,
IEN, CIDE, 1991

unde:
Populaţia totală – este indicatorul care reflectă numărul locuitorilor care au domiciliul
pe raza administrativ-teritorială a unui sat, comune, oraş, municipiu, continent sau al planetei
Populaţia în vârstă de muncă – cuprinde bărbaţii între 16-60 ani şi femeile între 16-57
ani.
Resursele de muncă – cuprinde acea categorie de populaţie care dispune de ansamblul
capacităţilor fizice şi intelectuale care-i permit să presteze o muncă utilă în una din activităţile
care se desfăşoară în economia naţională.
Populaţia activă – se determină însumând:
- populaţia ocupată (salariaţi şi nesalariaţi) din toate ramurile economiei naţionale;
- şomerii aflaţi în plata ajutorului de şomaj şi a alocaţiei de sprijin;
- persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.
Populaţia ocupată – cuprinde toate persoanele care au o ocupaţie aducătoare de venit
fiind încadrate într-o activitate economică sau socială în baza unui contract de muncă sau
desfăşoară o activitate pe cont propriu.
Şomerii – reprezintă toate persoanele apte de muncă care nu pot fi încadrate în muncă
din lipsa locurilor de muncă disponibile corespunzătoare pregătirii lor şi care beneficiază de

51
ajutor de şomaj sau alte forme de protecţie socială, precum şi de sprijin în vederea reintegrării
lor profesionale prin calificare, recalificare sau perfecţionare.

6.3. Şomajul
6.3.1. Şomajul – definire, cauze, tipologie

Şomajul evidenţiază o stare de dezechilibru pe piaţa muncii caracterizată printr-

un excedent al ofertei de muncă în raport cu cererea de muncă.
În ceea ce priveşte definiţia dată şomerilor, cea mai uzitată este cea dată de Biroul
Internaţional al Muncii (BIM) conform căreia o persoană este considerată şomeră dacă are
peste 15 ani şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este aptă de muncă;
- nu are un loc de muncă;
- este în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite
metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţiile de plasare a forţei de muncă,
demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi
răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi etc.;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un
loc de muncă.
Dacă la început se recunoştea doar existenţa şomajului voluntar, dat de refuzul de a
se angaja al persoanelor care consideră că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în
mod corespunzător eforturile ce trebuie depuse atunci când se prestează munca, în perioada
anilor '30, J. M. Keynes a observat existenţa unui alt gen de şomaj, numit şomaj involuntar,
reprezentat de persoanele care, cu toate că ar accepta condiţiile existente pe piaţa muncii, nu
reuşesc să se angajeze datorită imposibilităţii găsirii de locuri de muncă vacante.
Dacă avem în vedere cauzele care stau la baza generării şi amplificării şomajului,
distingem:
- şomaj ciclic, care la rândul său poate fi şomaj conjunctural (dat de alternanţa
perioadelor de prosperitate cu cele de recesiune) şi şomaj sezonier;
- şomaj structural, datorat schimbărilor ce au loc în structura economică,
teritorială, socială a economiei;
- şomaj tehnologic, generat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi,
performante şi prin restrângerea locurilor de muncă prin reorganizarea
întreprinderilor;
- şomaj tehnic, determinat de întreruperile ce apar în procesul de producţie: greve,
defecţiuni ale unor maşini şi utilaje etc.;
Indiferent de forma pe care o îmbracă şomajul, în analiza şi caracterizarea acestuia se
iau în considerare următorii indicatori:
- nivelul şomajului – poate fi exprimat în mărime absolută prin numărul şomerilor,
iar relativ prin rata şomajului;
- durata şomajului – dată de intervalul de timp scurs între momentul pierderii
locului de muncă şi reluarea activităţii;
- structura şomajului – evidenţiată pe categorii de vârstă, sex, profesii, nivel de
calificare, ramură de activitate etc.;
- intensitatea şomajului – din acest punct de vedere distingem: şomaj total (atunci
când are loc pierderea locului de muncă), şomaj parţial (generat de diminuarea
duratei de muncă) şi şomaj deghizat (dat de angajarea în firme a unui număr de
salariaţi superior celui necesar).
Aprecierea şomajului este o problemă estimativă, în funcţie de modul cum este
calculat numărul şomerilor putând fi subevaluat sau, dimpotrivă, supraevaluat.

52
 Subevaluarea apare atunci când persoanele care ar trebui considerate şomere, sunt
omise din aceste calcule:
- părinţii care au stat în ultimul timp acasă pentru a-şi creşte copiii şi care acum
doresc să se angajeze;
- tinerii absolvenţi;
- şomajul deghizat.
Supraevaluarea apare atunci când cifrele referitoare la şomaj sunt mai mari decât
cele reale:
- persoane care primesc indemnizaţie de şomaj, deşi nu doresc să lucreze;
- persoane care au un loc de muncă, dar pretind că nu au;
- persoane care au mai mult de un serviciu (supraestimarea lipsei locurilor de
muncă).

6.3.2. Efectele (costurile) şomajului

Şomajul are implicaţii negative economice, sociale şi umane importante, care nu pot fi
ignorate. Costurile şomajului se referă la consecinţele nefaste ale şomajului pe care le suportă
indivizii, economia şi societatea.
Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economi şi unul
moral. Economic, pentru că intrarea în şomaj înseamnă o reducere a veniturilor, şi deci, a
posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Aspectul moral se referă la faptul că statutul
de şomer atrage după sine stresul nervos, o stare depresivă care, spre deosebire de
consecinţele economice, nu se pot evalua.
La nivel de economie şi societate, costurile şomajului sunt reprezentate de :
- subutilizarea factorului muncă, ceea ce se repercutează negativ asupra volumului
producţiei, rezultând o scădere a veniturilor (salarii, profituri) şi, pe cale de
consecinţă, o scădere a consumului şi a investiţiilor;
- scăderea generală a veniturilor reduce încasările la bugetul de stat (reducerea
impozitelor pe venituri, a TVA-ului, accizelor etc) generând o diminuare a
cheltuielilor publice;
- creşterea cheltuielilor statului pentru funcţionarea oficiilor de plasare, plata
indemnizaţiilor de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificarea, reconversia
profesională a şomerilor etc.

6.3.3. Politici de diminuare şi combatere a şomajului

În prezent, în literatura de specialitate, pentru a desemna politicile (măsurile) aplicate

de autorităţi, ca şi de organizaţii private sau nonguvernamentale, pentru a creşte gradul de
ocupare şi a reduce dimensiunile şi efectele şomajului se utilizează sintagmele de politici de
ocupare sau politici de diminuare şi combatere a şomajului. Cele două tipuri de politici
pot fi considerate ca sinonime, pentru că o politică de ocupare a forţei de muncă înseamnă
implicit şi o politică de combatere a şomajului, şi invers. De altfel, se vehiculează tot mai des
o sintagmă care unifică cele două tipuri de politici, şi anume „politica de ocupare şi de
combatere a şomajului”.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a
interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării
adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, diminuându-se astfel dezechilibrele,
disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt:
- politici pasive;

53
 - politici active.
Politicile pasive de ocupare ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de
condiţiile generale din economie şi pun accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin
indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa
muncii. Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare relevăm pe cele mai semnificative:
- reducerea duratei muncii;
- diminuarea vârstei de pensionare;
- creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie;
- sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;
- descurajarea activităţilor salariale feminine;
- restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode,
procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii
populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. Dintre
măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt:
A. Măsuri care se adresează cererii de forţă de muncă : instruire antreprenorială, centre de
consultanţă în afaceri, incubatoare de afaceri etc.;
B. Măsuri care se adresează ofertei de forţă de muncă : formare şi pregătire profesională
în meserii cerute pe piaţa muncii, Job Club-uri etc.;
C. Măsuri active de corelare a cererii cu oferta de forţă de muncă: centre de medierea
muncii, burse de locuri de muncă, servicii pentru comunitate, etc.;
D. Măsuri active speciale prin care se urmăreşte reintegrarea diferitelor categorii sociale
pe piaţa muncii: subvenţionarea locurilor de muncă, servicii pentru comunitate, etc.
Pe lângă măsurile active şi pasive de ocupare trebuie avute în vedere şi reglementările
şi convenţiile prin care se regularizează, reglementează şi structurează piaţa muncii (de ex.
salariul minim, legislaţia privind locurile de muncă pe perioade determinată, concedierile,
orele suplimentare etc.). Chiar dacă prin aceste măsuri nu se influenţează în mod direct
nivelul ocupării, efectele lor condiţionează succesul unei politici în domeniu, motiv pentru
care trebuie privite ca un acompaniament necesar al politicii ocupării.
La nivelul ţării noastre, practica de combatere a şomajului prin aplicarea de măsuri
active pe piaţa muncii a revenit, în special, în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea
Forţei de Muncă prin Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă, respectiv,
Agenţiile Locale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Utilitatea unor asemenea măsuri, ca modalităţi principale de combatere a şomajului,
nu trebuie ignorată şi tratată cu uşurinţă dacă avem în vedere faptul că România se confruntă
în prezent cu rate ridicate ale şomajului şi cu necesitatea continuării proceselor de
restructurare industrială.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce reprezintă cererea de muncă? Dar oferta de muncă?

2. Definiţi piaţa muncii?
3. Expuneţi pe scurt principalele trăsături ale pieţei muncii.
4. Definiţi şomajul şi arătaţi care sunt tipurile de şomaj în funcţie de cauzele care îl generează.
5. Care sunt indicatorii şomajului?
6. Arătaţi care sunt efectele (costurile) şomajului.

54
7. Daţi exemple de măsuri de politică pasivă de ocupare.
8. Care sunt principalele măsurile de politică activă de ocupare?
9. Fixarea prin legislaţie a unui salariu minim garantat superior salariului de echilibru nu
poate conduce la:
1 a) creşterea şomajului;
2 b) reducerea şomajului;
3 c) creşterea cererii de muncă;
4 d) reducerea ofertei de muncă.
10. Care din următoarele afirmaţii cu privire la indemnizaţia de şomaj sunt corecte:
5 a) primeşte orice persoană care nu lucrează ca salariat;
6 b) este primită o singură dată atunci când unui salariat i se desface contractul
de muncă;
7 c) este egală cu salariul;
8 d) este mai mică decât salariul.
11. Pe piaţa muncii se fac tranzacţii:
9 a) cu bunuri şi servicii;
10 b) resurse naturale;
11 c) implicate de angajarea forţei de muncă;
12 d) financiare.
12. Cererea de muncă este :
13 a) nevoia de muncă din economie;
14 b) nevoia de muncă din economie, în condiţii salariale;
15 c) munca disponibilă într-o economie;
16 d) munca disponibilă în economie, în condiţii salariale.
13. Cererea de muncă provine de la:
17 a) întreprinderi, organizaţii şi instituţii care angajează lucrători;
18 b) persoanele apte de muncă;
19 c) persoanele apte de muncă, dar fără loc de muncă ;
20 d) persoanele ocupate, care caută un loc de muncă mai bun.
14. Pe termen scurt, într-o întreprindere, cererea de muncă creşte dacă:
21 a) producţia creşte;
22 b) productivitatea muncii creşte;
23 c) preţul scade;
24 d) cheltuielile salariale cresc.
15. Pe termen scurt, într-o întreprindere, cererea de muncă scade;
25 a) costurile cresc;
26 b) preţul creşte;
27 c) productivitatea muncii creşte;
28 d) venitul marginal este egal cu costul marginal al producţiei.
16. Cererea de muncă dintr-o economie se exprimă prin:
29 a) totalitatea locurilor de muncă solicitate de persoanele care doresc să se
angajeze;
30 b) numărul locurilor de muncă oferite de întreprinderi, firme, instituţii;
31 c) numărul locurilor de muncă libere din economie;
32 d) numărul lucrătorilor care solicită un loc de muncă.
17. Oferta de muncă reprezintă ;
33 a) locurile de muncă disponibile din economie;
34 b) persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă;
35 c) munca disponibilă într-o economie;
36 d) forţa de muncă disponibilă în economie, în condiţii salariale;

55
18. Oferta de muncă provine de la:
37 a) persoanele apte de muncă, dispuse să se angajeze în schimbul unui salariu;
38 b) întreprinderi, organizaţii şi instituţii care angajează lucrători;
39 c) oficiile de plasare a forţei de muncă;
40 d) întreprinderile nou înfiinţate care angajează personal.
19. Nu reprezintă ofertă de muncă:
41 a) persoanele care dispun de venituri proprii şi nu doresc să se angajeze;
42 b) managerii întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor care angajează
lucrători;
43 c) populaţia ocupată;
44 d) posesorii de capital.
20. Marcaţi din enumerarea de mai jos acele forme de şomaj datorate restructurării
tehnologice:
45 a) şomajul ciclic;
46 b) şomajul structural;
47 c) şomajul tehnologic;
48 d) şomajul tehnic.
21. Care din procesele următoare contribuie la apariţia şi extinderea şomajului:
49 a) creşterea preţurilor;
50 b) inflaţia;
51 c) creşterea exporturilor şi a excedentului balanţei de plăţi externe;
52 d) diminuarea cererii de muncă şi pierderea locurilor de muncă de către o parte
a populaţiei ocupate.
22. Într-o economie de piaţă şomajul poate fi apreciat sub aspect economic:
53 a) ca expresie a dezechilibrelor pe piaţa muncii;
54 b) ca un fenomen inevitabil;
55 c) ca rezultat al echilibrului cererii şi ofertei pe piaţa muncii;
56 d) ca refuz al unor persoane de a lucra.
23. Rata şomajului se poate determina ca:
57 a) raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia totală a unei ţări;
58 b) raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia activă dintr-o ţară;
59 c) raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată dintr-o
ţară;
60 d) raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia activă dintr-o ţară.
24. Precizaţi care din enumerările de mai jos reprezintă indicatori ai şomajului:
61 a) nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului;
62 b) gradul de pregătire a populaţiei active;
63 c) ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei active ;
64 d) durata învăţământului obligatoriu.
25. Rata şomajului se exprimă prin relaţia:
65 a) proporţia populaţiei ocupate în totalul populaţiei active;
66 b) diferenţa dintre numărul şomerilor li populaţia aptă de muncă;
67 c) proporţia şomerilor în populaţia totală;
68 d) raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
26. În care din condiţiile enumerate mai jos o persoană poate fi considerată şomer?
69 a) un student aflat în vacanţă;
70 b) o persoană aptă de muncă, fără loc de muncă şi care este în căutarea unui loc
de muncă;
71 c) o persoană angajată la o societate comercială cu activitate sezonieră, care
funcţionează doar 9 luni pe an;

56
 72 d) o persoană care a primit preaviz cu 60 de zile înaintea expirării contractului
de muncă prin care este anunţată că nu i se va mai prelungi contractul.
27. Una din enumerările de mai jos nu constituie măsură de diminuare a şomajului:
73 a) creşterea volumului investiţiilor;
74 b) creşterea duratei de acordare a ajutorului de şomaj;
75 c) reducerea ratei dobânzii;
76 d) recalificarea şomerilor.
28. Care din enunţurile de mai jos se constituie în cauze care generează şomajul structural:
77 a) declanşarea unor crize şi conjuncturi defavorabile;
78 b) înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi;
79 c) modificarea structurii economiei pe activităţi;
80 d) întreruperile ce apar în procesul de producţie.
29. Precizaţi care din acţiunile enumerate mai jos referitoare la şomaj nu se încadrează în
măsurile care privesc direct pe şomeri :
81 a) pregătirea, calificarea şi orientarea celor ce caută un loc de muncă;
82 b) acordarea de către stat de facilităţi pentru crearea de noi firme care să ofere
noi locuri de muncă pentru şomeri;
83 c) acordarea unui ajutor de şomaj cât mai mare;
84 d) trecerea la noi forme de angajare: pe timp parţial; cu orar atipic.
30. Gradul de ocupare se poate determina ca:
85 a) diferenţă între populaţia ocupată şi populaţia aptă de muncă;
86 b) raport procentual între populaţia ocupată şi populaţia aptă de muncă;
87 c) raport procentual între populaţia aptă de muncă şi populaţia ocupată;
88 d) raport procentual între populaţia aptă de muncă şi populaţia totală.
31. Gradul de neocupare se poate determina ca:
89 a) diferenţă între populaţia neocupată şi populaţia aptă de muncă;
90 b) raport procentual între populaţia ocupată şi populaţia aptă de muncă;
91 c) raport procentual între populaţia aptă neocupată şi populaţia aptă de muncă;
92 d) raport procentual între populaţia aptă de muncă şi populaţia totală.
32. Piaţa muncii reprezintă :
93 a) ansamblul actelor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă ce au loc într-
un spaţiu economic;
94 b) ansamblul actelor de vânzare – cumpărare de bunuri economice ce au loc
într-un spaţiu economic;
95 c) spaţiul geografic în care au loc tranzacţiile cu forţă de muncă;
96 d) un spaţiu geografic în care acţionează agenţii economici.
33. Populaţia totală a unei ţări reprezintă 15 milioane persoane din care 8 milioane apte de
muncă. Populaţia ocupată este de 6 milioane. Din populaţia aptă neocupată ¾ caută un loc de
muncă şi sunt dispuşi să se angajeze imediat. Să se determine indicatorii ocupării şi
şomajului.
34. La o populaţie totală de 52,5 milioane de locuitori existenţi într-o ţară, rata celor inapţi de
muncă din diferite motive este de 42%, numărul şomerilor 1,5 milioane persoane, iar 25
milioane persoane sunt angajate. Să se determine numărul locuitorilor inapţi, numărul
persoanelor apte de muncă, gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului.
35. Populaţia activă disponibilă într-o ţară europeană este de 30 milioane persoane, din care
populaţia ocupată reprezintă 22,4 milioane persoane. Dacă populaţia totală a ţării respective
este de 58 milioane locuitori, iar rata şomajului este de 4%, se cere să se determine numărul
celor inapţi, rata inapţilor, numărul şomerilor şi gradul de ocupare a forţei de muncă.

57
 Capitolul VII
INFLAŢIA

7.1. Conceptul de inflaţie

Inflaţia, ca proces deosebit de complex, s-a manifestat de-a lungul timpului cu

intensităţi şi în forme variate, devenind în condiţiile contemporane, un fenomen general şi
persistent care afectează în proporţii diferite, toate ţările lumii.
Deoarece în literatura de specialitate se întâlnesc o mulţime de definiţii date
conceptului de inflaţie, vom căuta în cele ce urmează să prezentăm câteva dintre ele care
surprind principalele caracteristici ale acestui fenomen.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în
apariţia sau creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri faţă de
situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe majore strâns
legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a
banilor14.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-material, care reflectă
existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile reale ale economiei,
ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a
preţurilor15.
În strânsă legătură cu conceptul de inflaţie, în literatura de specialitate, se folosesc şi
conceptele de deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie şi slumpflaţie.
Deflaţia constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea durabilă pe
termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează
restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescătoare a
preţurilor.
Dezinflaţie este procesul monetaro-material care se manifestă prin încetinirea durabilă
şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor.
Stagflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată prin inflaţie
rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei (adesea o creştere economică „zero”).
Slumpflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată pe de o parte,
prin inflaţie rapidă sau chiar galopantă, şi o scădere a producţiei naţionale, un declin
economic, pe de altă parte.

7.2. Cauze şi forme ale inflaţiei

Inflaţia este un fenomen complex, cauzele care îl determină pot fi multe şi nu

întotdeauna uşor de sesizat, fapt ce l-a determinat pe Michel Didier să afirme: „A căuta
vinovatul pentru inflaţie seamănă puţin cu a întreba care este, într-un râu, picătura de apă care
le împinge pe celelalte”16.
Între cauzele inflaţiei sunt invocate, cel mai adesea, următoarele17:
- deficitul bugetar. Atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile
curente, pentru a acoperi diferenţa, se împrumută la banca centrală. În consecinţă,

14
Dobrotă N. (coord.) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 244 - 245
15
Iordache S., Lazăr C. (coord.) – Curs de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.432
16
Didier M. – Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 232 - 233
17
Huidumac C., Rogojanu A. – Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura ALL EDUCATIONAL,
Bucureşti, 1998, p.252

58
 banii în circulaţie vor creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi crescut, pentru că
statul se împrumută pentru a consuma şi nu pentru a produce suplimentar bunuri.
- creditul bancar. Când băncile acordă credite fără o analiză serioasă a destinaţiilor
acestora, este posibil ca banii de cont să producă efecte inflaţioniste similare
banilor numerar.
- intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare. Dacă există
posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există deja inflaţie, aruncarea
pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un factor potenţial de inflaţie.
De regulă, se consideră că fiecare dintre aceste cauze generează o formă specifică de
inflaţie:
 Inflaţie prin monedă – se datorează introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei
mase monetare excedentare raportată la cantitatea de mărfuri şi servicii de pe piaţă.
 Inflaţie prin cerere – are la bază existenţa unui exces de cerere solvabilă în raport cu
oferta. În condiţii normale, excesul de cerere stimulează creşterea producţiei. Dacă
însă creşterea volumului cererii nu determină o creştere corespunzătoare a ofertei,
pentru egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, preţurile cresc şi se manifestă
fenomenul inflaţionist.
 Inflaţie prin ofertă – determinată de o insuficienţă a producţiei. Sporirea veniturilor,
îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creştere corespunzătoare a
producţiei şi a productivităţii. Apare astfel, o penurie de bunuri şi servicii (o ofertă
scăzută în raport cu nevoile economiei).
 Inflaţie prin costuri – generată de sporirea costurilor de producţie (creştere datorată
manifestării pretenţiilor salariale sau anumitor situaţii conjuncturale la preţurile
materiilor prime, energiei, etc.) şi tendinţa de transferare a acestor creşteri către
consumatorul final.
 Inflaţie structurală – este rezultatul condiţiilor de formare a preţurilor în anumite
sectoare ale economiei (apariţia marilor grupări economice şi sociale: monopoluri,
corporaţii şi sindicate; intervenţia statului în formarea preţurilor). Cei care deţin
puterea de decizie economică pe un anumit segment de piaţă stabilesc preţuri de
monopol sau controlate.
Prezentarea de mai sus a formelor inflaţiei este simplistă deoarece în condiţiile
contemporane, declanşarea şi întreţinerea inflaţiei are la bază numeroşi factori: economici şi
social-politici; interni şi externi; direcţi şi indirecţi; pe termen scurt şi pe termen mediu etc.

7.3. Măsurarea inflaţiei

Cunoaşterea nivelului şi dinamicii inflaţiei este necesară pentru aprecierea creşterii

economice reale, determinarea eficienţei economice, a nivelului de trai etc. În calcularea
nivelului şi evoluţiei inflaţiei sunt interesaţi agenţii economici, patronatele, sindicatele,
guvernele, deoarece pe baza lor se stabilesc salariile nominale, se determină cursul de schimb
valutar, rata reală a dobânzii, se fac aprecieri asupra reuşitei sau nereuşitei politicii economice
a guvernelor etc.
Aprecierea inflaţiei se poate realiza pe baza ecartului absolut (dat de diferenţa dintre
cererea solvabilă nominală şi oferta reală de bunuri şi servicii, evidenţiind masa bănească
aflată în circulaţie în economie fără a avea acoperire în bunuri şi servicii) şi relativ (ca raport
procentual între masa monetară excedentară şi oferta reală de bunuri şi servicii). Cel mai
adesea, aprecierea inflaţiei se face pe baza ratei inflaţiei, calculată conform relaţiei:
Ri = IPC – 100%
unde:
Ri – rata inflaţiei [ % ];

59
 IPC – indicele preţurilor de consum [ % ];
Indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă evoluţia preţurilor unui ansamblu de
bunuri necesare pentru traiului unei familii de talie mijlocie din mediul urban. Acest indice
este de tip Laspeyres şi se calculează după formula:
q 0  p1
IPC =  100
q 0  p 0
unde:
q0 – cantitate de bunuri şi servicii consumată în perioada de bază;
p0, p1 – preţurile bunurilor şi serviciilor în perioada de bază, respectiv perioada
curentă.
În consonanţă cu metodologia UE, IPC se calculează conform formulei:
IPC = Σ W0i · IPi
unde:
W0i – ponderea bunului i în „coşul general de bunuri” în perioada de bază;
p1
IPi – indicele preţului bunului i, Ipi =  100 [ % ].
p0
În afară de indicele preţurilor de consum, la aprecierea inflaţiei se pot utiliza şi alţi
indici şi indicatori, precum: indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB, indicele costului
vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În funcţie de valoarea ratei inflaţiei, se pot face următoarele aprecieri18:
- inflaţie moderată sau târâtoare – presupune o creştere a preţurilor de până 3%
anual;
- inflaţie deschisă - atunci când creşterea preţurilor este cuprinsă între 3 – 10%
anual;
- inflaţie galopantă sau inflaţie cu două cifre;
- hiperinflaţie – conform lui R. Dornbusch, hiperinflaţia începe în luna în care
creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară scăderii creşterii
preţurilor sub această limită, peste care nu se trece cel puţin un an.

7.4. Consecinţe ale inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleaşi ţări, de la o perioadă la
alta. Aceste efecte sunt dependente, în mare măsură, de forma şi intensitatea inflaţiei, de
capacitatea de anticipare a participanţilor la activităţile economice, precum şi de
disponibilitatea şi profesionalismul autorităţilor monetare şi economice de a o ţine sub
control.
Diferite categorii sociale resimt în sens invers efectele inflaţiei: pentru o mare parte a
populaţiei, efectele inflaţiei sunt negative; unele categorii sociale însă, obţin avantaje
substanţiale de pe urma manifestării inflaţiei.
În literatura de specialitate se apreciază că inflaţia generează în special efecte negative,
identificând printre costurile inflaţiei:
 deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor) şi, pe cale de
consecinţă, creşterea cursului de schimb valutar;
 reduce economiile agenţilor economici;
 îi dezavantajează pe creditori, dacă contractul de împrumut nu a fost prevăzut
cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a amortizării creditului, corelată cu
rata inflaţiei;
18
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p.608

60
  descurajează investiţiile productive de lungă durată şi orientează resursele
băneşti spre acţiuni speculative, imediate;
 redistribuirea veniturilor şi a avuţiei între gospodării, firme şi stat;
 este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale, adânceşte
instabilitatea vieţii economice şi sociale.

7.5. Politici antiinflaţioniste

Măsurile de combatere a inflaţiei merg, de regulă, în sensul invers al căilor care au dus
la generarea şi manifestarea ei şi se bazează pe instrumente monetare, financiare, economice
şi chiar administrative. În acest sens, Michel Didier19 identifică trei categorii importante de
politici antiinflaţioniste: blocajul monedei, blocajul cheltuielilor publice şi blocajul
veniturilor.
Blocajul monedei presupune evitarea creării de monedă suplimentară prin
restrângerea creditului, manevrând eficient rata dobânzii în sensul creşterii acesteia. Acest
lucru poate fi realizat în practică de către Banca Naţională prin taxa de rescont care, fiind
ridicată, obligă şi băncile comerciale să practice un nivel ridicat al dobânzii. Restrângerea
creditului va afecta desigur activitatea de investiţii provocând creşterea şomajului, dar acest
tip de politică şi-a dovedit eficacitatea, fiind aplicată pe termen lung.
Blocajul veniturilor presupune îngheţarea salariilor şi, concomitent, a preţurilor.
Desigur că este o măsură care poate genera conflicte sociale, dar şi această măsură, aplicată
raţional, s-a dovedit a fi necesară şi eficientă.
Blocajul cheltuielilor publice presupune restrângerea acestora, având ca efect
creşterea şomajului în sectorul public, dar măsura este necesară în cazul unui buget deficitar
generator de inflaţie.
Altă grupare a măsurilor antiinflaţioniste vizează restabilirea echilibrului economic
dintre cerere şi ofertă acţionând concomitent asupra temperării cererii, susţinerii ofertei şi
evaluării costurilor. Măsurile care absorb excesul de cerere vizează reducerea veniturilor prin
îngheţarea salariilor, scumpirea creditelor, creşterea impozitelor şi taxelor directe, încurajarea
economisirii etc. Susţinerea ofertei şi reducerea costurilor vizează diversificarea producţiei,
creşterea productivităţii muncii, stimularea investiţiilor, încurajarea activităţii de cercetare-
dezvoltare etc.
Toate aceste măsuri se aplică în mod diferenţiat în funcţie de cauzele care provoacă
inflaţia şi de cele mai multe ori simultan.

7.6. Relaţia inflaţie - şomaj. Curba lui Phillips

Economistul A. Phillips studiind economia Angliei pe parcursul a aproape un secol

(1861 – 1957), a evidenţiat relaţia inversă care există între rata de creştere a salariilor
nominale (rata inflaţiei) şi rata şomajului, relaţie care poate fi reprezentată grafic sub forma
unei curbe convexe care-i poartă numele.
Phillips considera că dacă se are în vedere relaţia dintre cele două mărimi (rata
şomajului şi rata inflaţiei), factorii de decizie pot opta pentru un şomaj scăzut, caz în care rata
inflaţiei este ridicată, pentru o inflaţie scăzută, caz în care nivelul şomajului va fi ridicat, sau
pentru o soluţie intermediară.
Mai târziu, monetarişţii M. Friedman şi E. Phelps au demonstrat, pe exemplul
economiei SUA, că relaţia evidenţiată de Phillips dintre rata inflaţiei şi rata şomajului, este
valabilă doar pe termen scurt.
19
Didier M. – Economia:regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.235

61
 Curba lui Phillips

Rata de
variaţie a
salariului
nominal
%

Rata şomajului
%

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi inflaţia.
2. Enumeraţi şi explicaţi principalele concepte ce se folosesc in literatura de specialitate în
legătură cu termenul de inflaţie.
3. Care sunt cauzele inflaţiei? Şi ce forme de inflaţie generează acestea?
4. Ce forme ale inflaţiei distingem în funcţie de valoarea ratei inflaţiei?
5. Care sunt principalele politici antiinflaţioniste?
6. Care din enunţurile de mai jos le consideraţi corecte pentru a ilustra inflaţia?
97 a) orice creştere a preţurilor;
98 b) creşterea preţurilor mai rapidă decât a salariului nominal;
99 c) creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor;
100 d) creşterea indicelui preţurilor mai rapidă decât a indemnizaţiei de
şomaj.
7. Precizaţi care din instrumentele enumerate mai jos pot fi utilizate pentru măsurarea
inflaţiei:
101 a) indicele salariului nominal;
102 b) indicele salariului real;
103 c) indicele preţurilor de consum;
104 d) rata şomajului.
8. Care din enunţurile de mai jos definesc inflaţia?
105 a) este o stare de necontrolat a economiei, ea neavând remedii;
106 b) constă în creşterea volumului puterii de cumpărare;

62
 107 c) reprezintă un dezechilibru între cererea şi oferta de muncă;
108 d) este un dezechilibru de ansamblu al economiei între masa monetară
excedentară în raport cu volumul bunurilor şi serviciilor care circulă pe piaţă.
9. Precizaţi care din agenţii economici enumeraţi mai jos nu sunt afectaţi negativ de
fenomenul inflaţionist?
109 a) cumpărătorii;
110 b) agenţii economici cu venituri mici şi fixe;
111 c) agenţii economici care au convertit moneda naţională în valută;
112 d) agenţii economici care şi-au constituit economii băneşti în moneda
naţională.
10. Cu ajutorul puterii de cumpărare a banilor se evidenţiază:
113 a) bunurile şi serviciile ce se pot cumpăra cu cantitatea de bani existentă
în economie, la un nivel dat al preţurilor ;
114 b) bunurile şi serviciile produse şi supuse vânzării în economie într-o
perioadă de timp;
115 c) cantitatea de bani existentă în economie la un moment dat;
116 d) scăderea preţurilor şi creşterea valorii banilor.
11. Unul din enunţurile de mai jos nu reprezintă cauză a inflaţiei:
117 a) acoperirea deficitului bugetar;
118 b) creşterea excesivă a creditului bancar;
119 c) creşterea exporturilor;
120 d) intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-
bancare.
12. Indicele preţului unui bun sau serviciu se determină:
121 a) ca raport procentual între p1 şi p0;
122 b) ca raport procentual între p0 şi p1;
123 c) ca diferenţă între p0 şi p1;
124 d) ca raport procentual între ΔP1 şi ΔPo.
13. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?
125 a) inflaţia se caracterizează prin creşterea generalizată a preţurilor şi
scăderea puterii de cumpărare a banilor;
126 b) inflaţia favorizează înclinaţia spre economisire;
127 c) inflaţia reduce economiile agenţilor economici;
128 d) inflaţia este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale.
14. Curba lui Phillips exprimă:
129 a) relaţia pozitivă dintre şomaj şi inflaţie;
130 b) puterea de cumpărare a banilor;
131 c) relaţia inversă care există între rata inflaţiei şi rata şomajului;
132 d) scăderea preţurilor şi creşterea valorii banilor.
15. Spre deosebire de inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri determină:
133 a) o creştere economică;
134 b) un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;
135 c) creşterea producţiei;
136 d) scăderea producţiei.
16. Curba lui Phillips subliniază relaţia negativă dintre:
137 a) salariul nominal şi preţurile de consum;
138 b) rata inflaţiei şi rata şomajului;
139 c) rata inflaţiei şi rata rentabilităţii;
140 d) consumul intermediar şi consumul final.
17. Inflaţia avantajează debitorii datorită:

63
 141 a) scăderii valorii banilor;
142 b) şomajului;
143 c) înclinaţiei marginale spre economisire;
144 d) sporirii masei monetare.
18. Nivelul inflaţiei se determină calculând:
145 a) indicele preţului unui bun;
146 b) indicele preţurilor bunurilor de consum;
147 c) rata rentabilităţii;
148 d) rata dobânzii.
19. Creşterea salariilor generează inflaţie atunci când:
149 a) cheltuielile salariale suplimentare sunt recuperate de firme prin
majorarea preţurilor;
150 b) productivitatea muncii creşte mai mult decât cresc salariile;
151 c) oferta creşte şi cererea scade;
152 d) firmele măresc corespunzător timpul de muncă.
20. Inflaţia are efecte:
153 a) negative asupra băncilor, care trebuie să plătească dobânzi mari;
154 b) negative asupra populaţiei, ale cărei economii în moneda naţională se
devalorizează;
155 c) pozitive asupra angajaţilor din sectorul public, ale căror venituri sunt
fixe;
156 d) neutre asupra creditorilor.
21. Indexarea salariilor şi pensiilor este o măsură:
1 a) de protecţie împotriva scăderii puterii de cumpărare;
2 b) de creştere economică intensivă;
3 c) de natură să mărească puterea de cumpărare a banilor;
4 d) de economisire a resurselor.
5
22. La un moment dat, aprecierea ratei inflaţiei şi indexarea salariilor şi pensiilor se face pe
baza evoluţiei preţurilor a 5 bunuri de consum. În cursul trimestrului III, preţurile au evoluat
după cum urmează:
Preţ unitar Pondere în consum
Bunul
La încep.trim. La sf. trim. (%)
X 100 150 40
Y 500 520 30
Z 56.000 60.000 10
U 3.000 3.800 5
V 450 900 15
În baza contractelor colective de muncă încheiate între federaţiile sindicale, patronat
şi guvern, indexarea salariilor se realizează trimestrial în proporţie de 85% din rata inflaţiei.
Cu cât se vor majora în medie salariile şi pensiile la începutul trimestrului al IV-lea ?

23. Presupunem că într-o economie naţională se tranzacţionează doar 5 produse ale căror
cantităţi şi preţuri sunt redate în tabelul de mai jos:
Produs Cantitate în T0 Cantitate în T1 Preţ în T0 Preţ în T1
A 10 11 60 65
B 40 35 70 80
C 5 5 250 250
D 20 30 80 70
E 30 20 100 110

64
 Determinaţi rata inflaţiei aferentă perioadei T0-T1.

24. O societate comercială produce în anul t1 un număr de 10.000 bucăţi produse finite din
vânzarea cărora obţine 7 milioane u.m. În anul t2, oferta întreprinderii creşte cu 20% ca
urmare a sporirii preţului, încasările fiind de 12 milioane u.m. Să se determine preţul unitar de
vânzare în t1 şi t2 şi indicele de dinamică a preţului în intervalul t1-t2.

65
 Capitolul VIII
PIAŢA MONETARĂ

8.1. Masa monetară - structură, agregate

Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu
deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în
economie.
Moneda reprezintă premisa primară a tuturor pieţelor şi liantul originar al
mecanismului concurenţial general.
Atributele principale ale monedei sunt:
a) acceptabilitatea; moneda este acceptată de către toţi agenţii economici şi de
întreaga populaţie ca mijloc de schimb şi de plată;
b) convenabilitatea; moneda trebuie să poată fi folosită cu uşurinţă;
c) durabilitatea; moneda trebuie să aibă o viaţă naturală rezonabilă şi să nu se
deterioreze imediat;
d) divizibilitatea; moneda trebuie să poată sluji la intermedierea oricărei tranzacţii,
oricât de mare sau mică ar fi aceasta,
e) uniformitatea; orice instrument monetar trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să
poată îndeplini aceleaşi funcţii;
f) stabilitatea; adică menţinerea puterii de cumpărare a monedei o perioadă cât mai
mare de timp;
g) greutatea falsificării; reproducerea monedei să fie dificilă sau imposibilă.
Toate aceste atribute ale monedei îi conferă acesteia capacitatea de a se transforma
într-un mijloc general de plată, într-un instrument de conservare şi transmitere a avuţiei de la
un individ la altul, precum şi de mijlocire a tranzacţiilor de piaţă.
În economia de piaţă moneda se întâlneşte sub două forme:
- moneda în numerar (moneda divizionară);
- moneda scripturală sau banii de cont (cărţile de credit, conturile bancare).
Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o
economie naţională, într-un interval de timp determinat.
Aceasta poate fi privită ca stoc şi ca flux de monedă.
Ca stoc de bani, masa monetară reprezintă totalitatea instrumentelor băneşti de care
dispune sectorul non-financiar, la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii,
achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a efectuării altor
plasamente.
În analiza structurii masei monetare un rol important îl are conceptul de viteză de
rotaţie a banilor, care reprezintă numărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare, în cadrul
unei perioade determinate de timp.
Dacă introducem în analiză viteza de rotaţie a banilor, stocul de monedă se transformă
în flux monetar. Ca flux, masa monetară constă în cantitatea medie de bani care circulă într-o
economie naţională într-o anumită perioadă de timp. Mărimea fluxului monetar se determină
ca produs între mărimea stocului mediu de bani şi viteza de rotaţie a acestora, exprimată în
număr de rotaţii efectuate.
În timp s-au conturat două mari componente ale masei monetare:

66
 - disponibilităţile băneşti propriu-zise (banii „gheaţă” sau banii lichizi, cash) sunt
acele instrumente monetare, care se caracterizează prin lichiditate perfectă, fiind
în măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie
comercială;
- disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care necesită
una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi, ceea
ce presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiunilor.
Masa monetară trebuie să asigure mijlocirea facilă a tuturor categoriilor de tranzacţii
cu bunuri economice. În acest scop, masa monetară trebuie să dispună de o structură care să
corespundă cerinţelor circulaţiei valorilor economice. Evidenţierea structurilor masei
monetare în ţările care folosesc Sistemul Contabilităţii Naţionale se face cu ajutorul
agregatelor monetare.
Conceptul de agregat monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi
semimonetare, parte autorizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţi specializaţi care emit
instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar-financiare, care le gestionează, prin circuitele
(fluxurile) economice reale pe care le mijlocesc. Numărul de agregate monetare şi părţile lor
constitutive diferă de la o ţară la alta: în Anglia se utilizează şapte agregate, în Franţa, patru
în SUA trei, în România două etc.
Primul agregat monetar (M1) cuprinde disponibilităţile monetare propriu-zise:
numerarul aflat în circulaţie, conturile bancare operabile prin cecuri şi cecurile la purtător.
Al doilea agregat monetar (M2) se referă la masa monetară în sens larg şi cuprinde
componentele agregatului M1, depunerile de economii la vedere aflate în conturi bancare
neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depunerile la bănci pe termen scurt,
depozitele la termen în valută, acţiuni ale fondului de ajutor reciproc care pot face obiectul
unor tranzacţii monetare.
Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde agregatul M2 la care se adaugă depunerile
pe termen nelimitat, depunerile şi titlurile de comerţ în devize, bonurile de tezaur şi
certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, bonurile negociabile, etc.
Al patrulea agregat al masei monetare (L) cuprinde elemente în plus faţă de M3:
economiile contractuale depuse la termen şi diferite alte plasamente negociabile, acţiuni,
obligaţiuni.
În economia românească de tranziţie s-au autonomizat două agregate monetare: M 1
sau banii propriu-zişi, cuprinzând numerarul existent în afara sistemului bancar şi depozitele
la vedere ale firmelor şi, M2 sau cvasibanii, care cuprind în plus faţă de M 1: economiile
populaţiei la vedere şi la termen, depozitele la termen ale firmelor, depozitele condiţionate,
certificatele de depozit şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

8.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică de bunuri care

îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp (ca
flux).
Prin cererea agregată de bani se înţelege cantitatea de monedă necesară pentru
realizarea tranzacţiilor curente, acoperirea nevoilor neprevăzute şi realizarea unor activităţi
speculative. Rezultă că motivaţiile cererii agregate de monedă şi implicit structurile ei
sunt:
1) motivul tranzacţiilor curente, ceea ce înseamnă pentru populaţia consumatoare
motivul venitului şi pentru agenţii economici motivul întreprinderii. În ceea ce
priveşte populaţia, există un interval de timp între momentul încasării venitului şi

67
 cheltuirea lui de către familii; cheltuielile sunt eşalonate în timp, iar veniturile
sunt păstrate sub formă lichidă, în aşteptarea momentului în care trebuie să fie
cheltuite. Întreprinderile păstrează bani lichizi, pentru că momentul în care sunt
angajate cheltuielile nu coincide cu cel al încasărilor;
2) motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute). Cu cât
incertitudinea asupra cheltuielilor neprevăzute este mai mare, cu atât va creşte
rolul lichidităţii, dar şi costul deţinerii acesteia, deoarece posesorul de bani va
renunţa la dobânda ce s-ar cuveni sumelor suplimentare reţinute ca lichidităţi
pentru cheltuieli neprevăzute;
3) motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Familiile şi agenţii economici
dispun de o anumită avere măsurabilă în bani. Averea cuprinde: activele
monetare (banii lichizi şi depozitele bancare) şi activele nemonetare (terenuri,
apartamente, acţiuni, obligaţiuni etc). Fiecare deţinător de avere doreşte ca
aceasta să-i aducă un venit cât mai mare. De aceea, motivul speculaţiei îl
determină pe deţinătorul averii să o structureze în funcţie de venitul pe care i-l
aduce fiecare componentă. Banii sunt o componentă a averii. Volumul acestei
componente în totalul averii depinde de raportul dintre costul deţinerii banilor
lichizi (dobânda pierdută prin renunţarea depunerii la bancă) şi avantajul adus de
deţinerea celorlalte bunuri. Dacă costul deţinerii de bani lichizi este mare, cererea
de bani pentru nevoi speculative se va micşora şi invers;
4) volumul total al schimburilor mijlocite de monedă şi viteza de rotaţie a
monedei. Cererea de monedă se află în raport direct cu volumul total al
schimburilor exprimat prin preţuri şi în raport invers cu viteza de rotaţie a
monedei;
5) volumul vânzărilor pe credit care antrenează după sine plăţile scadente şi
plăţile care se sting reciproc (se compensează) între agenţii economici ce-şi acordă
reciproc credit comercial;
6) rata dobânzii care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă.
Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin natura activităţii ce o
desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai mult decât resursele proprii. Din acest motiv, ei
recurg la credite pentru a putea cu ajutorul lor să-şi satisfacă interesele. Astfel, cererea de
monedă emană de la:
 întreprinderi, firme, societăţi comerciale, în scopul finanţării activităţii lor
economice;
 trezorerie, în scopul finanţării deficitului bugetului de stat;
 bănci şi alte instituţii financiar-monetare, pentru creditele de care au nevoie;
 populaţie, în scopul înfăptuirii programelor economico-sociale proprii.
Informaţiile privind mărimea şi evoluţia cererii de monedă servesc la fundamentarea
politicii monetare şi a măsurilor antiinflaţioniste într-o anumită perioadă.
Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor
(populaţie şi agenţi economici) de către banca centrală, băncile comerciale şi instituţiile de
credit specializate.
Oferta îşi manifestă existenţa atunci când resursele monetare ies din depozitele
instituţiilor emitente şi, încetează să existe atunci când resursele respective revin în depozitele
emitentului.
Există câteva mecanisme prin care moneda este pusă în circulaţie de către băncile
comerciale şi instituţiile specializate de credit, banca de emisiune şi trezoreria statului.
Băncile comerciale şi instituţiile de credit oferă monedă scripturală prin creditele
acordate agenţilor economici nonbancari, unde creditul apare la pasiv sub formă de datorie şi
la activ ca un spor monetar. Totodată, băncile comerciale au capacitatea de a spori oferta de

68
monedă prin mecanismul bancar al expansiunii depozitelor la vedere, cunoscut şi sub
denumirea de multiplicator la banilor sau multiplicator al creditelor. Multiplicatorul
monedei de cont se defineşte ca raport între volumul noilor depozite şi volumul noilor rezerve
din sistemul bancar. El se determină astfel:
D 1
Mm = = ,
R r
unde:
Mm- multiplicatorul monetar
D- volumul noilor depozite la vedere
R- suma rezervelor noi (rezerve obligatorii)
r- rata rezervelor
Trezoreria stimulează oferta de monedă datorită legăturilor sale cu băncile comerciale
şi banca de emisiune, prin intermediul cărora efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale, ca
urmare a trecerii unor sume de bani dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. De asemenea,
prin obligaţiunile emise şi vândute populaţiei, precum şi prin împrumuturile de la banca
centrală, trezoreria stimulează oferta de monedă a băncilor.
Oferta de monedă a băncii de emisiune se realizează pe mai multe căi:
 prin mecanismul alimentării nevoilor de resurse financiare ale statului, respectiv
acoperirea unei părţi a deficitului bugetar, prin emiterea şi negocierea bonurilor de
tezaur;
 prin cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma
exporturilor de mărfuri şi servicii, banca centrală măreşte masa monetară, în
monedă naţională, aflată în circulaţie;
 prin creditarea băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate, în
condiţiile în care compensarea plăţilor dintre acestea nu ajunge la zero; când
posesorii depozitelor din sistemul financiar-bancar doresc să păstreze moneda sub
formă de bilete de bancă emise de banca centrală; când autorităţile monetare
măresc rezervele băncilor comerciale depuse în conturi la banca de emisiune şi
când rescontează portofoliile pe cambii deţinute de băncile comerciale.
Oferta de monedă este condiţionată de trei factori principali:
1. comportamentul populaţiei (m1) este condiţionat de obişnuinţele de plată ale
populaţiei, de evenimentele care implică plăţi, încasări, depuneri şi retrageri de sume băneşti
din sistemul bancar. Ca variabilă determinantă a ofertei de bani, comportamentul populaţiei
este dat de raportul dintre numerarul deţinut (N) şi depunerile la bănci (D), astfel:
N
m1=
D
2. comportamentul băncilor (m2), ca cea de-a doua variabilă a ofertei de monedă,
este reflectat de raportul dintre rezervele băncilor (R) şi depunerile de bani (D):
R
m2=
D
Dacă acest raport este egal cu 1/10, el semnifică faptul că la fiecare 10 lei depuneri în
depozitele bancare, 1 leu este păstrat de bancă sub formă de rezerve, sau că la 100 lei
depuneri, banca păstrează o rezervă de 10 lei.
Mărimea rezervei bancare R depinde de trei factori:
- nesiguranţa fluxurilor de depuneri, care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai
mare fluxul de numerar în economie;
- rata scontului, plătită de către băncile comerciale băncii centrale pentru
împrumuturile care le sunt acordate de această bancă şi constituind costul
împrumutului;

69
 - rata dobânzii, care se calculează de către bancă în două ipostaze: ca rată a
dobânzii comerciale –determinată asupra rezervelor bancare şi constituind costul
deţinerii rezervelor şi, rata medie a dobânzii din sistemul bancar plătită de către
bănci tuturor posesorilor de depozite.
3. comportamentul Băncii Naţionale (m3) . Depunerile la Banca Naţională reprezintă
datoriile acesteia către băncile comerciale şi instituţiile financiare deponente.
Comportamentul Băncii Naţionale este dat de raportul pozitiv şi subunitar, dintre rezerva de
bani cu putere mare de cumpărare numită bază monetară (H) şi masa depunerilor (D).
H
m3=
D
Sursele bazei monetare sunt: aurul, valutele străine, tezaurul, etc.
Dacă raportul este egal cu 1/5, aceasta înseamnă că la 5 lei din stocul de bani depuşi, 1
leu reprezintă o mare putere de cumpărare, sau din 100 lei depozite bancare, 20 de lei au o
mare putere de cumpărare în acel moment.
Oferta agregată poate fi descrisă ca o funcţie crescătoare faţă de volumul activităţii
economice sau al venitului (Y) şi faţă de rata medie a dobânzii din sistemul bancar (i),
conform relaţiei:
OM= f (Y,i)

Echilibrul pieţei monetare

Echilibrul pieţei monetare se manifestă atunci când oferta agregată este egală cu
cererea agregată de monedă.
Echilibrul pieţei monetare poate fi definit ca raportul de egalitate dintre cantitatea de
monedă oferită pieţei şi cantitatea de monedă cerută de piaţă, în condiţiile unei rate a
dobânzii considerată ca fiind acceptabilă atât de solicitanţii cât şi de ofertanţii de monedă.
Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă continuu, ajungându-se la un
dezechilibru şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurenţial ce presupune
schimbarea condiţiilor de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei.
Cererea de monedă poate să crească într-o perioadă, determinând atât sporirea
cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi sporirea ratei dobânzii, influenţând punctul de echilibru.
Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că dacă angajamentele de plată se realizează într-un
ritm mai scăzut, ceea ce relevă diminuarea vitezei de rotaţie a monedei, atunci cresc atât
cererea de monedă, cât şi oferta de monedă, modificând de asemenea, punctul de echilibru.
Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel: mărirea ofertei de
monedă determină diminuarea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe
piaţă; cantitatea de monedă suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata
dobânzii, care la rândul ei, duce la creşterea cererii de monedă. Reducerea ofertei de monedă
duce la creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. De
asemenea, mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa acută de monedă care să se vehiculeze
cu o rată redusă a dobânzii, lipsă ce influenţează tot mai puternic în direcţia sporirii ratei
dobânzii.
Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii
mecanismului în care se corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care
manevrează rata dobânzii, în funcţie de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.

70
 8.3. Instituţiile pieţei monetare

Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări alcătuiesc un sistem, un

mezoagent economic, specializat în intermedierea monetară a celorlalţi agenţi economici, în
gestionarea instrumentelor monetare şi a pârghiilor financiare ale ţării.
Băncile şi instituţiile financiare exercită funcţii multiple, cum ar fi:
1) Coordonează încasările şi plăţile din economia naţională, reglează masa monetară,
gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu monedele altor state,
asigură necesarul de valută al economiei naţionale;
2) Centralizează economiile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei, pe care
le orientează spre anumite domenii ale dezvoltării economico-sociale, îndeplinind
rolul de intermediere financiară la nivel macroeconomic;
3) Restricţionează creditul, impun debitorilor condiţii de bonitate financiară;
4) Creează putere de cumpărare adiţională, pe care o împrumută agenţilor economici
şi populaţiei;
5) Selectează proiectele de dezvoltare economică ce urmează a fi finanţate prin
credite, orientează dezvoltarea economică şi contribuie la modificarea structurilor
economiei naţionale;
6) Efectuează operaţiuni cu titluri de valoare.
Banca este un agent economic specializat în activităţi monetar-financiare; ea
efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive.
Operaţiunile active se referă la activitatea băncilor de plasare a capitalului bănesc
concentrat în ele, cum ar fi:
- acordarea de credite solicitanţilor, în condiţii de bonitate financiară;
- gestionarea conturilor deponenţilor;
- iniţierea şi organizarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
- efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare ale societăţilor comerciale;
- crearea de instrumente financiare proprii.
Operaţiunile pasive se referă la mobilizarea de către unităţile bancare a mijloacelor
băneşti disponibile ale agenţilor economici şi populaţiei, respectiv:
- primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici
nonfinanciari denumite depozitele clienţilor;
- efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor din depozitele acestora constituite la
bancă;
- conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici şi instituţiilor care
solicită acest lucru.
Banca Naţională funcţionează ca bancă centrală de emisiune şi de coordonare a
activităţii monetare şi de credit din economie, scopul său principal fiind menţinerea stabilităţii
monedei naţionale şi asigurarea funcţionalităţii întregului sistem bancar-financiar.
Operaţiunile principale efectuate de aceasta sunt:
- emisiunea de monedă şi reglarea masei monetare;
- conlucrarea cu băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate;
- conlucrarea cu sistemul trezoreriei statului;
- operaţiuni cu aur şi valută.
Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi pe acţiuni al căror obiect de activitate
îl constituie atragerea şi formarea de depozite băneşti de la persoane fizice şi juridice,

71
acordarea de credite, efectuarea de servicii bancare pentru agenţii economici şi populaţie, a
unor operaţiuni de comerţ exterior şi a altor operaţiuni bancare.
Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci de depozit propriu-zise (care îşi formează
capitalul în special din depunerile pe termen scurt sau la vedere a clienţilor şi acordă
împrumuturi pe termen scurt), bănci de afaceri (care dispun de capitaluri proprii importante,
precum şi de depozite ale clienţilor, acordă credite pe termen mediu şi lung şi emit acţiuni şi
obligaţiuni), bănci ipotecare (care îşi procură resursele prin emiterea de înscrisuri şi
obligaţiuni ipotecare).
În economia de piaţă pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte instituţii
cum sunt: cooperativele de credit, fondurile de pensii, societăţile de asigurări, societăţile de
investiţii.
Cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se constituie cu scopul
de a acorda sprijin financiar membrilor asociaţi, angajaţi la aceeaşi firmă. Acestea nu
funcţionează pe principiul profitului. Economiile, respectiv sumele care depăşesc cheltuielile
sunt distribuite membrilor fie prin acordarea unor dobânzi adiţionale la depozite, fie prin
acceptarea unui rabat al dobânzii la membrii debitori.
Fondurile de pensii reprezinte programe de pensii finanţate de agenţii economici
privaţi sau de guvern în beneficiul angajaţilor şi sunt gestionate, îndeosebi, de către
departamente ale companiilor de credit ipotecar sau companiile de asigurare pe viaţă.
Fondurile de pensii efectuează investiţii în principal‚ în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori
imobiliare.
Societăţile de asigurări reprezintă instituţii care garantează asiguratului, în schimbul
unei sume de bani (prima de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în cazul
producerii unui eveniment pentru care aceasta s-a asigurat (seism, secetă, incendiu, furt sau
eveniment în viaţa personală, etc). Aceste instituţii realizează asigurări de bunuri şi asigurări
de persoane. Ele încasează poliţele (primele) de asigurare, plătesc despăgubirile în cazul în
care s-a produs riscul asigurat, plasează resursele mobilizate şi necheltuite la alte instituţii
financiare, încasând dobânda.
Societăţile de investiţii sunt instituţii cunoscute sub denumirea de fonduri mutuale
care acceptă să preia fonduri băneşti de la indivizi şi să le folosească pentru a cumpăra acţiuni,
obligaţiuni pe termen lung sau scurt, emise de diferite firme sau instituţii guvernamentale.
Aceste societăţi strâng fondurile şi reduc riscurile pentru diversificare. Totodată ele câştigă de
pe urma economiilor de scară, care duc la diminuarea costului achiziţionării valorilor
mobiliare managementului de portofoliu şi tranzacţionării acţiunilor şi obligaţiunilor. Există o
diversitate de fonduri mutuale pentru a răspunde cerinţelor diferitelor tipuri de investitori.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi piaţa monetară.

2. Care sunt principalele atribute ale monedei?
3. Definiţi cererea de monedă şi oferta de monedă.
4. Care sunt factorii principali care condiţionează oferta de monedă?
5. Caracterizaţi succint instituţiile ale pieţei monetare.
6. Banii scripturali sunt:
157 a) certificate de depozit emise de bănci;
158 b) bani aflaţi în conturi bancare;
159 c) hârtii de valoare la purtător;

72
 160 d) titluri de valoare sub formă de acţiuni.
7. Prin depunerea unei sume de bani în bancă:
161 a) numerarul se transformă în bani scripturali;
162 b) banii scripturali se transformă în bani de cont;
163 c) masa monetară scade;
164 d) oferta de monedă creşte.
8. Masa monetară reprezintă:
165 a) greutatea unei monede;
166 b) cantitatea de bani aflată în circulaţie într-o economie naţională;
167 c) mărimea numerarului existent;
168 d) cantitatea de bani scripturali existentă.
9. Piaţa monetară se află în echilibru atunci când:
169 a) oferta agregată de monedă este egală cu cererea agregată de monedă;
170 b) oferta de monedă este egală cu masa monetară;
171 c) cererea de monedă este egală cu valoarea tranzacţiilor;
172 d) viteza de rotaţie a banilor este constantă.
10. Pe piaţa monetară se pot efectua operaţiuni de:
173 a) vânzare de acţiuni;
174 b) cumpărare de obligaţiuni;
175 c) intermedierea de bunuri şi servicii;
176 d) acordare de credite.
11. Banca Naţională reglează:
177 a) nivelul preţurilor;
178 b) cererea de monedă;
179 c) mărimea masei monetare;
180 d) viteza de circulaţie a banilor.
12. Marcaţi care din agenţii economici enumeraţi mai jos nu sunt purtători ai cererii de
monedă:
181 a) întreprinderile, pentru finanţarea activităţilor economice;
182 b) trezoreria, pentru finanţarea deficitului bugetar;
183 c) banca centrală, pentru refinanţarea băncilor comerciale;
184 d) populaţia, pentru finanţarea diferitelor proiecte.
13. Piaţa monetară are rolul de:
185 a) a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi
agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă din economie ;
186 b) de a asigura echilibrul dintre încasări şi plăţi la agenţii economici ;
187 c) de a asigura un buget al ţării echilibrat;
188 d) de a asigura un excedent în balanţa de plăţi externe.
14. Care din enumerările de mai jos nu sunt corecte pentru a defini ofertanţii de monedă pe
piaţa monetară :
189 a) băncile;
190 b) casele de economii;
191 c) trezoreria, dacă are excedente;
192 d) întreprinderile, pentru a-şi asigura finanţarea activităţilor economice.

73
 Capitolul IX
PIAŢA CAPITALULUI

9.1. Piaţa capitalului – definire, conţinut

Agenţii economici de orice tip, inclusiv gospodăriile familiale, dispun la un moment

dat de disponibilităţi băneşti având la dispoziţie mai multe alternative de folosire a acestora.
Una dintre acestea o reprezintă achiziţionarea de titluri financiare pe termen lung. Totodată,
există în economie şi agenţi economici care au nevoie la un moment dat de resurse financiare,
iar una din modalităţile de obţinere a acestora o reprezintă vânzarea titlurilor financiare pe
termen lung. Tranzacţionarea titlurilor financiare pe termen lung constituie obiectul de
activitate al pieţei capitalului (piaţa financiară).
Piaţa capitalului (financiară) este cea care mobilizează economiile băneşti ale
unor agenţi economici în scopul finanţării pe termen lung a altor agenţi economici.
Piaţa capitalului se compune din:
- piaţa primară, unde se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe
termen lung;
- piaţa secundară, pe care se tranzacţionează titlurile financiare pe termen lung emise
anterior. Cuprinde bursele de valori şi pieţele titlurilor emise anterior, care nu sunt cotate la
bursă.
Titlurile financiare sunt hârtii de valoare care dau dreptul deţinătorului lor de a
obţine în condiţiile specificate în titlu o parte din veniturile viitoare ale emitentului 20.
Titlurile financiare pot fi:
- pe termen scurt – atunci când facilitează plasamente, respectiv finanţări pe perioade
mai mici de un an. În această categorie sunt incluse: cambia, biletul la ordin, certificatele de
depozit, bonurile de tezaur. Ele intră în sfera de cuprindere a pieţei monetare.
- pe termen lung - atunci când facilitează plasamente, respectiv finanţări pe perioade
mai mari de un an. Ele intră în sfera de cuprindere a pieţei capitalului (financiară). În funcţie
de veniturile generate, se împart în:
 titlurile financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni
privilegiate;
 titlurile financiare pe termen lung cu venituri variabile: acţiunile
ordinare.
Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit, în care emitentul este debitorul , iar
deţinătorul acesteia este creditorul. Deţinerea unei obligaţiuni îi dă dreptul deţinătorului ei:
- de a încasa (semianual sau anual) o dobândă fixă numită cupon;
- de a primi la o dată determinată (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii, care
este de fapt suma cu care a fost creditat emitentul.
Obligaţiunile sunt emise de stat, autorităţi locale sau firme. Statul şi administraţiile
locale emit obligaţiuni pentru a finanţa lucrări şi echipamente costisitoare (autostrăzi, metrou
etc.). firmele emit obligaţiuni, cel mai adesea, pentru a evita creşterea capitalului care riscă să
modifice structura puterii, ele preferând să-şi multiplice micii creditori pentru un împrumut
substanţial, decât să se împrumute la un partener exigent şi puternic, cum este banca.
Acţiunea este un titlu de proprietate emis de o societate comercială pe acţiuni, care
atestă participarea deţinătorului ei la o parte din capitalul social al respectivei societăţi.
Deţinerea unei acţiuni generează 4 drepturi:
- dreptul de a primi o parte din profitul firmei sub formă de dividend;
- dreptul de a fi informat în legătură cu activitatea şi gestiunea societăţii;
20
Popa I. – Bursa, Editura Adevărul SA, Bucureşti, 1995, p.32

74
 - dreptul de vot în adunările generale ale acţionarilor;
- dreptul de preemţiune sau dreptul preferenţial de subscriere la toate creşterile de
capital;
- dreptul de a participa la lichidarea societăţii în caz de vânzare sau dizolvare.
Evident că exercitarea acestor drepturi este proporţională cu numărul acţiunilor
deţinute.

9.2. Bursa de valori

Bursa de valori este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu titluri financiare emise
anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi de autoritatea
guvernamentală. În cadrul ei se concentrează cererea şi oferta de titluri financiare pe termen
lung, sunt facilitate tranzacţiile între economisitori şi investitori, repartizându-se riscul asupra
tuturor participanţilor la schimburi.
Particularitatea bursei de valori constă în faptul că titlurile se vând şi se cumpără la
preţuri stabilite pe baza cererii şi ofertei în cadrul şedinţelor de licitaţie. Acestea se desfăşoară
într-un anumit loc, în zile şi la ore fixe, în cadrul programului bursei.
Sistemul european de organizare a şedinţelor de licitaţie are la bază următoarele
principii:
1) tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi de
cumpărare, care pot fi: preţ minim de vânzare, preţ maxim de
cumpărare, la preţul zilei;
2) în cadrul şedinţei de licitaţie se stabileşte un preţ fix, preţul zilei, pentru
fiecare categorie de titluri;
3) nivelul preţului se determină astfel încât numărul ordinelor executate să
fie maxim.
Tranzacţiile au loc prin intermediul brokerilor, care acţionează în numele şi pe baza
dispoziţiilor primite de la clienţii lor (vânzători sau cumpărători) sau dealerilor, care
acţionează în nume propriu. Totodată, în cadrul bursei de valori, comisia de coordonare a
tranzacţiilor coordonează licitaţiile, iar casa de clearing are atribuţii în derularea lor
efectivă.
Bursele de valori au un rol deosebit în cadrul mecanismului de funcţionare a
economiei de piaţă, concretizat în:
 stimulează procesul investiţional. Dă posibilitatea valorificării pe termen lung
a disponibilităţilor băneşti, transformarea lor operativă în titluri financiare şi, în
consecinţă, mobilizarea rapidă a unor resurse importante pentru investiţii;
concomitent, permite transformarea titlurilor financiare în bani lichizi, dacă
deţinătorii lor doresc acest lucru;
 contribuie la orientarea capitalurilor spre cele mai profitabile domenii ale vieţii
economice. Bursa oferă zilnic, în mod deschis, numeroase informaţii privind
cotaţiile hârtiilor de valoare, volumul tranzacţiilor etc., care au semnificaţia
unui barometru al stării economiei, deoarece atât nivelul cursurilor titlurilor
financiare, cât şi volumul tranzacţiilor reacţionează, chiar cu anticipaţie, la
modificarea conjuncturii economice;
 oferă informaţii privind activităţile economice de perspectivă, respectiv firmele
cu profitabilitate scăzută;
 permit accesul societăţilor comerciale la resurse financiare. Îndeplinind
cerinţele cotării la bursă, agenţii economici ale căror acţiuni sunt cotate la
bursă, pot atrage, într-o măsură sporită, resursele băneşti de pe piaţa
capitalului, sporind totodată şi renumele societăţii emitente.

75
 Întrucât nu orice titlu financiar poate pătrunde pe piaţa bursieră, o pondere însemnată a
titlurilor financiare pe termen lung se comercializează pe piaţa extrabursieră, cunoscută la
noi în ţară sub titulatura de R.A.S.D.A.Q. Pe această piaţă pot intra toate societăţile
comerciale care au făcut ofertă publică de acţiuni, chiar dacă sunt mai puţin performante din
punct de vedere financiar, cu un număr mai mic de acţiuni pe piaţă şi cu o proporţie mai mică
a acţionariatului. această piaţă, deşi este mai puţin exigentă, este cea mai mare piaţă de valori
mobiliare, utilizând facilităţile specifice unei burse de valori: înregistrarea tranzacţiilor, modul
de stabilire a cursurilor valorilor mobiliare, sistemul de decontare etc.

9.3. Cererea şi oferta de titluri financiare

Cererea de titluri financiare pe termen lung este susţinută, în principal, de

populaţie, dar şi unele instituţii financiare, precum societăţile de asigurări, casele de pensii
etc.
Motivaţia investirii în titluri financiare pe termen lung o reprezintă capacitatea
acestora de a genera venituri viitoare. La baza deciziei de investire în titluri financiare stau:
- valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare;
- riscul investiţiei.
Valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare
Pentru determinarea valorii prezente a unui flux de venituri viitoare se utilizează
metoda actualizării, ce are la bază relaţia:
V1 V2 Vn
V0 =   ... 
1  i 1  i  2
1  i  n
unde:
Vo – valoarea prezentă a fluxului de venituri viitoare. Este egală cu mărimea unui
depozit bancar creat în prezent şi care generează la o rată a dobânzii egală cu i, timp de
n ani, venituri egale cu V1, V2, …, Vn;
Riscul investiţiei
Agenţii economici au atitudini diferite faţă de risc. Din punctul de vedere al asumării
riscului, se pot deosebi:
- adversari ai riscului;
- indiferenţi la risc;
- iubitori ai riscului.
Riscul poate fi luat în considerare la calcularea valorii prezente a fluxului de venituri
viitoare utilizând o rată de actualizare mai mare decât rata dobânzii. Diferenţa dintre rata de
actualizare şi rata dobânzii se numeşte primă de risc.
Cererea de titluri financiare depinde, în principal, de factori precum:
1. randamentul titlului financiar reprezintă acea rată de actualizare pentru care preţul
titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului aferent de venituri viitoare.
Randamentul unei obligaţiuni se determină cu relaţia:
Cupon
r=
Pr et
iar randamentul unei acţiuni
Dividend
r=
Pr et
Randamentul se compară cu rata dobânzii la un depozit bancar ( i ), iar dacă:
a) r < i, atunci cumpărarea titlului financiar nu este avantajoasă;
b) r > i, atunci cumpărarea titlului financiar este avantajoasă;

76
 c) r = i, atunci cumpărătorul este indiferent la cumpărarea titlului financiar şi
crearea depozitului bancar.
2. câştigul potenţial al titlurilor financiare – poate să apară ca urmare a creşterii preţurilor
acestor titluri. Câştigurile devin efective numai în momentul vânzării titlurilor.
Posibilitatea obţinerii de câştiguri ca urmare a modificării preţurilor generează
speculaţii cu titluri financiare. Speculaţiile pot fi:
- „bear” sau „à la baisse” – se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; în acest
caz, s-ar putea obţine câştiguri prin vânzarea titlurilor înainte de reducerea preţului
şi cumpărarea lor ulterioară;
- „bull” sau à la hausse” – se bazează pe anticipări ale creşterii preţului; în acest
caz, s-ar putea obţine câştiguri prin cumpărarea titlurilor înainte de creşterea
preţului şi vânzarea lor ulterioară.
3. riscul investirii în titluri financiare. Titlurile prezintă diferite grade de risc. De regulă,
obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile şi aceasta pentru că fluxurile de venituri
ale obligaţiunilor pot fi estimate cu mai multă precizie decât cele ale acţiunilor. Cele mai
puţin riscante obligaţiuni sunt cele guvernamentale.
4. lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung – exprimă posibilitatea vânzării rapide
a acestora şi la costuri tranzacţionale minime. Titlurile financiare listate la bursă au un grad
ridicat de lichiditate.
Cumpărătorul de titluri financiare preferă titluri financiare cu randamente mari,
riscuri reduse şi lichiditate ridicată.

Oferta de titluri financiare pe termen lung

Este generată pe piaţă de agenţii economici – întreprinderi şi stat – aflate în căutarea
de surse de finanţare.
Orice întreprindere urmăreşte să-şi asigure o ofertă de titluri financiare într-o structură
cu un risc cât mai mic. În acest sens, este importantă proporţia dintre obligaţiuni şi acţiunile
privilegiate, şi acţiunile ordinare. Din punct de vedere al societăţii comerciale, obligaţiunile au
un risc mai mare deoarece cuponul trebuie plătit indiferent de mărimea profitului. Ca urmare,
pentru diminuarea riscului, întreprinderile trebuie să recurgă cât mai puţin posibil la
emisiunea de titluri financiare cu un venit fix. În schimb, finanţarea prin acţiuni ordinare,
măreşte numărul acţionarilor, dar în condiţiile obţinerii unui profit constant, micşorează
dividendul pe acţiune şi, ca urmare, reduce atracţia pentru astfel de titluri.
De aceea, societăţile comerciale caută să-şi dimensioneze raportul între emisiunea de
titluri financiare cu venit fix şi cele cu venit variabil astfel încât riscul finanţării să fie minim.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi piaţa capitalului.

2. Definiţi titlurile financiare şi arătaţi care sunt acestea.
3. Care sunt drepturile conferite de obligaţiune deţinătorului ei? Dar drepturile conferite de
acţiune?
4. Precizaţi care este rolul burselor de valori în cadrul economiei de piaţă?
5. Menţionaţi care sunt factorii de care depinde cererea de titluri financiare.
6. Care din următoarele afirmaţii nu sunt proprii dividendului:
6 a) venit cuvenit posesorului de acţiuni;
7 b) reprezintă un procent din valoarea nominală a acţiunii;
8 c) variază în funcţie de rezultatele economice ale firmei;
9 d) este o cotă parte din profitul societăţii.

77
7. Obligaţiunea nu se poate caracteriza prin faptul că:
10 a) este un titlu de valoare cu venit fix;
11 b) emitentul obligaţiunii este debitorul;
12 c) posesorul ei are dreptul de a adopta unele decizii în cadrul firmei;
13 d) posesorul obligaţiunii este creditorul.
8. Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune prin faptul că:
14 a) are un preţ mai mare;
15 b) aduce un venit variabil;
16 c) are un preţ mai mic ;
17 d) are garantat un venit anual ferm.
9. Cursul titlurilor de valoare pe piaţa financiară secundară (bursa de valori) depinde în mod
hotărâtor de:
18 a) prestigiul firmei posesoare a titlului de valoare;
19 b) hotărârile autorităţii publice;
20 c) raportul dintre cererea şi oferta de titluri de valoare;
21 d) raportul dintre cererea şi oferta de bani.
10. Participanţii la tranzacţiile de pe piaţa financiară sunt:
22 a) deţinătorii de titluri de valoare şi cei de capital bănesc;
23 b) deţinătorii de capitaluri temporar disponibile şi cei care au nevoie de
bani;
24 c) deţinătorii de capital bănesc şi cei de maşini, utilaje etc., pe care doresc
să le vândă;
25 d) întreprinzătorii care au nevoie de bani şi statul care le acordă subvenţii
de la buget.
11. Cursul titlurilor de valoare pe piaţa financiară primară este:
26 a) mai mare decât valoarea nominală;
27 b) mai mic decât valoarea nominală;
28 c) egal cu valoarea dobânzii anuale;
29 d) egal cu valoarea nominală.
12. Randamentul unei obligaţiuni se determină ca raport între:
30 a) preţ şi cupon;
31 b) cupon şi preţ;
32 c) dividend şi preţ;
33 d) preţ şi dividend.
13. Randamentul unei acţiuni se determină ca raport între:
34 a) preţ şi cupon;
35 b) cupon şi preţ;
36 c) dividend şi preţ;
37 d) preţ şi dividend.
14. Care din enunţurile de mai jos nu sunt adevărate pentru a defini drepturile posesorului de
acţiuni?
38 a) deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii (dividend);
39 b) deţinătorul de acţiuni are dreptul de vot în adunările generale ale
acţionarilor;
40 c) deţinătorul de acţiuni nu are dreptul de proprietate asupra acestora şi,
deci, nu le poate înstrăina;
41 d) deţinătorul de acţiuni are dreptul de a fi informat asupra gestiunii şi
situaţiei economico-financiare a firmei.
15. Piaţa financiară primară cuprinde:
42 a) vânzarea titlurilor de valoare emise anterior;

78
 43 b) tranzacţionarea dreptului de folosinţă a banilor;
44 c) negocierea titlurilor de valoare;
45 d) vânzarea şi cumpărarea emisiunilor noi de titluri financiare pe termen
lung.
16. Precizaţi care din enunţurile de mai jos nu caracterizează piaţa financiară secundară:
46 a) pe această piaţă se tranzacţionează titluri de valoare emise anterior;
47 b) cursul titlurilor ce se tranzacţionează pe piaţa financiară secundară este
substanţial diferit de valoarea lor nominală;
48 c) vânzătorii şi cumpărătorii efectuează tranzacţii în mod direct, fără
intermediari;
49 d) toate operaţiunile ce se desfăşoară pe piaţa financiară secundară se
derulează prin intermediul agenţilor de schimb.
17. Dacă pe piaţa monetară rata dobânzii creşte, cursul titlurilor de valoare:
50 a) creşte;
51 b) scade;
52 c) rămâne constant;
53 d) nu există nici o legătură între cursul titlurilor şi rata dobânzii.
18. Dividendul este:
54 a) capitalul subscris de către acţionar la o societate pe acţiuni;
55 b) valoarea nominală a acţiunii;
56 c) rata de schimb a acţiunii;
57 d) venitul adus de o acţiune posesorului ei.
19. O societate comercială pe acţiuni plăteşte dividende din:
58 a) încasări;
59 b) profit;
60 c) cifra de afaceri;
61 d) costuri.
20. Obligaţiunea aduce posesorului ei un venit:
62 a) în funcţie de profitul realizat de emitent;
63 b) fix, indiferent de situaţia economică a emitentului;
64 c) lunar, egal cu rata medie a dobânzii la depuneri;
65 d) egal cu rata medie anuală a dobânzii la credite.
21. Deţinătorii de obligaţiuni au faţă de emitent calitatea de:
66 a) debitori;
67 b) creditori;
68 c) vânzători;
69 d) intermediari.
22. Piaţa financiară secundară cuprinde:
70 a) tranzacţiile cu titluri emise anterior;
71 b) totalitatea tranzacţiilor cu titluri de valoare;
72 c) emisiunea de numerar;
73 d) emisiunea de bani scripturali.
23. Tranzacţiile la bursă se efectuează:
74 a) direct între vânzător şi cumpărător;
75 b) prin transfer telegrafic de depozite bancare;
76 c) între societăţile pe acţiuni cotate la bursă;
77 d) prin intermediul agenţilor de schimb.
24. Doi acţionari dispun de sume de bani pe care le utilizează astfel:
- acţionarul A investeşte 300.000 u.m. în acţiuni cu un dividend de 10%, valoarea unei acţiuni
fiind de 3.000 u.m.;

79
- acţionarul B investeşte 250.000 u.m. în obligaţiuni cu o dobândă de 4%, valoarea unei
obligaţiuni fiind de 2.000 u.m..
După primul an, înregistrând profit, ambii acţionari îşi investesc integral sumele
obţinute în cumpărarea de noi acţiuni şi obligaţiuni. Care este după primul an, numărul
acţiunilor şi obligaţiunilor deţinute de cei doi acţionari ?
25. O societate pe acţiuni cu un capital social de 20 milioane u.m., a înregistrat o cifră de
afaceri de 30 milioane u.m., costuri materiale de 9 milioane u.m. şi costuri salariale de 8
milioane u.m. Din profit, 16% este impozitul, iar din rest 30% este repartizat ca dividende.
Rata dobânzii practicate pe piaţa monetară este de 12%. Ce fel de plasament consideraţi că au
făcut acţionarii de la această societate? Argumentaţi-vă răspunsul.
26. Capitalul social al unei societăţi pe acţiuni în valoare de 4.000.000 USD este împărţit în
1.600 acţiuni. Societatea realizează din vânzarea producţiei 3.000.000 USD, înregistrând în
paralel cheltuieli pentru procurarea elementelor de capital circulant de 900.000 USD, iar
pentru modernizarea şi înlocuirea capitalului fix de 1.100.000 USD a căror perioadă de
amortizare este de 10 ani. Salariile reprezintă 400.000 USD. Ştiind că A.G.A. a hotărât ca din
profitul net realizat (impozitul pe profit este de 16%), 60% să fie destinat modernizării
producţiei, iar restul de 40% să fie repartizat sub formă de dividende, se cere să se determine:
a) costul producţiei;
b) valoarea dividendelor plătite pentru fiecare acţiune;
c) randamentul acţiunilor.

80
 Capitolul X
PIAŢA VALUTARĂ

10.1. Conţinutul pieţei schimburilor valutare

Afacerile economice tot mai numeroase şi diversificate care au loc între parteneri din
diferite ţări se reglează prin schimbarea unor monede naţionale între ele pe piaţa schimburilor
valutare. Termenul de valută este cel sub care circulă moneda naţională pe plan internaţional.
Piaţa schimburilor valutare reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare
de diferiţi bani naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Această piaţă se
realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de bani naţionali, având rolul să atragă
mijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote, monede divizionare, instrumente de
plată şi de credit emise în monedă străină.
Elementele specifice pieţei schimburilor valutare sunt: agenţii economici autorizaţi
să realizeze operaţiuni cu valută; normele legale privind organizarea, desfăşurarea şi controlul
operaţiunilor cu valută, metodologia de determinare a cursului valutar şi de protecţie a
acestuia prin acţiunea băncii naţionale; timpul în care funcţionează piaţa valutară; riscul şi
profitul pe piaţa valutară.
Pe piaţa schimburilor valutare acţionează mai mulţi subiecţi care se numesc operatori
şi care se grupează în două părţi:
a) subiecţi care generează cererea şi oferta de valută (agenţi economici, ca operatori
comercianţi ce realizează activităţi de comerţ internaţional, investitori de capital,
subiecţi ai pieţei muncii, persoane fizice sau juridice ca operatori speculatori);
b) subiecţi care concentrează cererea şi oferta de valută stabilesc cursul de schimb,
efectuează tranzacţii cu valute (banca de emisiune, bursa valutară, brokerii,
băncile comerciale, casele de schimb valutar ş.a.).
Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce ţin de
evoluţia economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale. Ele îşi au sorgintea în
funcţiile banilor şi în mecanismul de acţiune a sistemului economico-valutar.
Cererea exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare în
conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea cursului de schimb.
Oferta exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute, în condiţiile unui anumit
curs de schimb.

10.2. Convertibilitatea internaţională a monedei

Funcţionarea pieţei schimburilor valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie

esenţială.
Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba
moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa fără
nici o restricţie. Aceasta înseamnă că moneda convertibilă are proprietatea legală de a se
schimba liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, nelimitat şi fără restricţii privind
cantitatea schimbată, scopul schimbului, adică pentru plăţi sau transferuri specifice
tranzacţiilor comerciale ori necomerciale, precum şi fără restricţii privind subiectul care
realizează schimbul.
În contextul sistemului monetar actual, convertibilitatea nu mai presupune nici o
legătură cu un etalon de raportare, adică este abandonată legătura cu schimbarea în aur.
Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe economice monetare, juridice,

81
organizatorice care trebuie realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, astfel încât aceasta
să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională.
Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii
economico-financiare ca:
- un grad relativ stabil într-o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere pentru
puterea de cumpărare a unităţii băneşti;
- crearea de bunuri economice pentru export, competitive sub aspectul calităţii,
structurii şi preţului;
- echilibrarea balanţei de plăţi externe pe termen lung;
- lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţi şi
nerezidenţi din ţara respectivă etc.
Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii în cadrul economiei de piaţă se bazează
pe o strategie corespunzătoare care corelează următoarele elemente:
 stabilirea unui curs de schimb real. Aceasta presupune existenţa unui curs de
schimb unic, compatibil cu menţinerea echilibrului balanţei de plăţi pe termen
mediu;
 aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să permită stabilitatea financiară
în economia naţională printr-o inflaţie relativ slabă;
 liberalizarea preţurilor, în sensul că preţurile naţionale sunt fundamentate
economic prin influenţele favorabile ale pieţei valutare;
 eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării
respective. Aceasta înseamnă înlăturarea practicilor sau reglementărilor care
îngrădesc actul de schimb valutar sau diverse aspecte;
 asigurarea rezervelor valutare ale ţării. Pentru aceasta sunt obligatorii
însemnate rezerve de devize sau linii de credite externe care să asigure
credibilitatea necesară economiei cu piaţă concurenţială.
Ţinând seama de măsura îndeplinirii în prezent a condiţiilor stabilite de Fondul
Monetar Internaţional, convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade.
Astfel, există următoarele grade de convertibilitate:
a) convertibilitatea limitată;
b) convertibilitatea limitată internă;
c) convertibilitatea deplină sau oficială;
d) monede liber utilizabile.
Monedele ţărilor care nu îndeplinesc exigenţele formulate de FMI sunt
neconvertibile. Fondurile pentru piaţa mondială din aceste ţări intră în fluxul valutar pe calea
vânzărilor de bunuri economice ori prin intermediul unor monede convertibile obţinute din
exporturi sau din credite externe.
Prin urmare, trecerea la convertibilitatea internaţională a monedei naţionale implică o
pregătire serioasă pentru a i se asigura premisele temeinice, adică un cadru economic şi juridic
corespunzător exigenţelor economiei naţionale şi evoluţiei economiei mondiale, ţinându-se
seama de avantajele şi dezavantajele generale ale convertibilităţii.

10.3. Cursul valutar

Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu

ajutorul unui raport care se numeşte rată de schimb valutar, curs de schimb, raport de schimb
sau curs valutar.
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat
într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.

82
 Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi
de monedă naţională sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o unitate monetară
străină, în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor
respective.
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei şi
proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de formare.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de
tehnicile valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor
valutari ş.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie în deprecierea unor valute, adică o pierdere a
puterii de cumpărare, fie în aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii de
cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale.
Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un curs propriu cu
caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de
băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde valută, nelimitat, de la
băncile pentru clienţi.
Prin crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o
apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral
convertibile.
Exprimarea cursului valutar se face într-o manieră specifică, denumită şi metodă de
cotare. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede, în funcţie de
variaţia cererii şi ofertei pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă sau cotare indirectă.
Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică 1,
10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională. De exemplu: 1 dolar SUA este egal cu x
franci elveţieni. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor
valutare.
Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în
valută străină. De exemplu: 1 liră sterlină este egală cu x dolari SUA. Această metodă de
cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada etc.
Multiple aspecte privind cursul valutar dintr-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al
acelei ţări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a
reglementărilor adoptate dintr-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la
convertibilitatea monedei şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.

10.4. Operaţiuni pe piaţa valutară

Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr mare şi într-o gamă

diversificată. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. În scopul efectuării
operaţiunilor cu monede convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare
pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţă publicului, prin afişarea cu ajutorul
echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le fac cunoscute prin telefon clienţilor.
Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea
de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la
vedere şi operaţiuni la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută
ce trebuie schimbată efectiv în limita a maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii
tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul
schimburilor de valută în cont.

83
 Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon şi telex, de obicei între bănci, şi se
validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută, cursul
valutar, banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine, banca la care se va
încasa valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către bancă, data
decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective.
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de
valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin
livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat
atunci când s-a încheiat contractul.
Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent economic se
asigură, din momentul încheierii contractului, că la data plăţii va dispune de suma în valută
necesară. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar.
Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar câştigul din
diferenţa de curs.

10.5. Balanţa de plăţi externe

Balanţa de plăţi reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi se

compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi
monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include
stocul activ sau pasiv de resurse financiar-valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale
la un anumit moment. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi
externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective, cu privire
la fluxurile valorice ce trebuie să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa,
indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.
Balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor
valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între
agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare.
Capitolele principale ale balanţei de plăţi externe privesc intrările şi ieşirile de fonduri
şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri
materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital,
constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a. Având în vedere conţinutul ei, s-ar putea numi
Balanţă de încasări şi plăţi externe.
În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării
grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în concordanţă cu normele Fondului
Monetar Internaţional după cum urmează:
1. CONTUL CURENT, care include:
A. Bunuri şi servicii;
B. Venituri;
C. Transferuri curente.
2. CONTUL DE CAPITAL ŞI FINANCIAR, care include:
A. Contul de capital, adică:
a) transferuri de capital;
b) achiziţionarea / vânzarea de active materiale – nefinanciare;
B. Contul financiar, adică:
a) investiţii directe;
b) investiţii de portofoliu;
c) alte investiţii de capital;
d) conturi în tranzit;

84
 e) conturi de cliring / barter;
f) active de rezervă (BNR).
3. ERORI ŞI OMISIUNI

Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi

externe astfel:
E  I  Sf  Sc  R
în care: E – reprezintă valoarea exportului;
I – valoarea importului;
Sf – soldul operaţiunilor financiare;
Sc – soldul operaţiunilor de credit;
R – modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.
Modalitatea de echilibru a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia, astfel că
balanţa în totalitatea ei, reflectând situaţia posturilor care o compun, poate fi:
a) echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu
toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;
b) excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt
mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
c) deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât
plăţile către străinătate.
O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor
importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe, concomitent cu dezechilibre ale balanţei
comerciale în multe ţări.
Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut în perioada postbelică, în numeroase
ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială,
în unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei
monetare. Un deficit prelungit al balanţei de plăţi externe impune adoptarea unor măsuri de
restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea
creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc
rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a
mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi
internaţională.

10.6. Datoria externă

Datoria externă a unei ţări reprezintă împrumuturile primite de la o ţară sau de agenţi
economici particulari, în cadrul interdependenţelor internaţionale, precum şi alte obligaţii
financiare rezultate din globalizarea economică.
În cadrul interdependenţelor economice internaţionale se practică o diversitate de
credite, care pot fi grupate astfel: după destinaţie, după durată, după natura creditorului, după
natura beneficiarului.
Noţiunea de datorie externă este cuprinzătoare şi poate fi abordată ca: datorie externă
brută în sens larg, datorie externă în sens restrâns, datorie externă în accepţiunea Băncii
Mondiale, datorie externă netă.
Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care exprimă
gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl implică
această îndatorare.

85
 Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare se determină prin
următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe, dimensiunea medie a datoriei
externe pe locuitor, raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut.
Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin mărimea
absolută a serviciului datoriei externe (rambursarea creditelor şi plata dobânzilor aferente) şi
prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri materiale şi
servicii.
Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care au
moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în tranziţie.
În cazul ţărilor dezvoltate, aspectele datoriei externe de reduc în cea mai mare parte la
datoria publică. Ele pot recurge, după oportunitate, la devalorizarea monedei naţionale în
scopul stimulării exportului şi calmării importului. De altfel, în locul conceptului de datorie
externă în ţările cu economie de piaţă concurenţială dezvoltată şi cu moneda convertibilă se
utilizează cel de „dezechilibru valutar financiar” sau de „mişcare de capital”.
Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu condiţiile
convenite.
Aceasta ţine seama de indicatorii arătaţi şi de evoluţia dobânzilor, realizându-se în
corelaţie directă cu dezvoltarea economiei şi cu eficientizarea activităţii economice, ca şi a
comerţului exterior. Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea în aşa fel
încât încasările din export să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor
corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea importului de
bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor sociale într-o
anumită perioadă.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi piaţa valutară.

2. Definiţi cursul valutar
3. Precizaţi care sunt operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare şi descrieţi-le succint.
4. Obiectul pieţei valutare îl constituie:
a) speculaţiile valutare;
b) transportul unei valute convertibile de la o bancă la alta;
c) schimbul unei valute pe alta;
d) decontările dintre diferiţi parteneri care operează cu valută
convertibilă.
5. Cel mai bun curs pe piaţa valutară îl constituie:
a) cel mai ridicat curs la vânzare;
b) cel mai scăzut curs la cumpărare;
c) cel format în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valute
convertibile;
d) rata dobânzii.
6. Precizaţi care din operaţiunile enumerate mai jos constituie conţinutul pieţei valutare:
78 a) vânzarea şi cumpărarea de titluri de valoare;
79 b) vânzarea şi cumpărarea de titluri de proprietate;
80 c) vânzarea şi cumpărarea de bunuri de consum;
81 d) vânzarea şi cumpărarea banilor care aparţin diferitelor ţări.
7. Comisionul încasat de bancă în urma derulării operaţiunilor pe piaţa valutară reprezintă:

86
 82 a) diferenţa dintre cursul de vânzare mai mare şi cursul de cumpărare mai
mic;
83 b) diferenţa dintre cursul de vânzare mai mic şi cursul de cumpărare mai
mare;
84 c) profitul băncii;
85 d) o taxă pe care orice client o plăteşte băncii atunci când vinde sau
cumpără valuta.
8. Balanţa de plăţi externe nu poate fi:
86 a) excedentară;
87 b) echilibrată;
88 c) deficitară;
89 d) neechilibrată.
9. Operaţiunile pe piaţa valutară, după conţinutul lor, pot fi:
90 a) operaţiuni de vânzare şi de cumpărare;
91 b) operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen;
92 c) operaţiuni pe termen scurt;
d) operaţiuni pe termen lung.
10. Cotarea indirectă constă în faptul că:
93 a) preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină;
94 b) are loc vânzarea-cumpărarea banilor care aparţin băncilor unei ţări;
95 c) schimbul se efectuează în principal pentru agenţii economici rezidenţi;
96 d)schimbul pentru nerezidenţi persoane fizice şi juridice nu este permis.
11. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în valoare de 100.000 EURO.
Cursurile valutare înregistrează următoarea evoluţie:
- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,16 USD
1 EUR = 1,68 AUD
- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,18 USD
1 EUR = 1,60 AUD.
Să se determine efectele modificării cursului valutar asupra celor doi participanţi la
tranzacţie.
12. O firmă din Elveţia a încheiat un contract cu o firmă din Germania conform căruia vinde
firmei nemţeşti produse în valoare de 10.000.000 USD. Plata s-a stabilit a se efectua peste 3
luni.
Să se evidenţieze efectele evoluţiei cursului valutar asupra participanţilor la tranzacţie,
admiţând că în intervalul stabilit cursul valutar a înregistrat următoarea evoluţie:
- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,55 SWF
1 EUR = 1,16 USD
- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,57 SWF
1 EUR = 1,12 USD.

87
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham-Frois Gilbert, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

2. A.S.E., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995
3. A.S.E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2000
4. Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica, Compediu de macroeconomie,
Editura Economică, Bucureşti, 1997
5. Bucur Ion, Bazele macroeconomiei, Editura Economică, Bucureşti, 1999
6. Burja Vasile, Burja Carmen, Dănuleţiu Dan, Economie politică, Editura ASTRA –
Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, 2001
7. Ciucur, Dumitru, Gavrilă, Ilie, Popescu, Constantin, Economie. Manual universitar,
Editura Economică, Bucureşti, 2001
8. Ciurlău Constantin, Enea-Smarandache Ion, Tomiţă Ion, Popescu Gheorghe, Murăriţa
Ilie, Dura Codruţa, Previziune economică, Editura Universitaria, Craiova, 2003
9. Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Casa de editură şi
presă „Şansa”-S.R.L., Bucureşti, 1995
10. Dobrotă Niţă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
11. Hardwick Philip, Langmead John, Khan Bahadur, Introducere în economia politică
modernă, Editura Polirom, Bucureşti, 2002
12. Heyne Paul, Modul economic de gândire, E. D. P., Bucureşti, 1991
13. Huidumac Cătălin, Rogojanu Angela, Introducere în studiul economiei de piaţă,
Editura All Educational, Bucureşti, 1998
14. Hutira Erwin, Dinga Emil, Teorie economică generală, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1994
15. Iordache Stelian, Lazăr Costinel, Curs de economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
16. Pîrvu Gheorghe (coord.), Economie. Manual Universitar, Editura Universitaria,
Craiova, 2001
17. Samuelson Paul, Nordhaus William, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti,
2000

88
 CUPRINS
CAP.I. MACROECONOMIA. ROLUL ECONOMIC AL STATULUI pag.3
1.1. Macroeconomia – expresie a agregării comportamentelor economice pag.3
1.2. Probleme macroeconomice actuale pag.5
1.3. Implicarea statului în economie. Politici macroeconomice ale statului pag.5
CAP. II. ANALIZA MACROECONOMICĂ pag.13
2.1. Sistemul Conturilor Naţionale pag.13
2.2. Indicatorii macroeconomici. Metode de calcul şi evaluare
macroeconomică pag.14
CAP. III. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ pag.20
3.1. Conceptul, tipologia şi factorii de creştere economică pag.20
3.2. Teorii şi modele de creştere economică pag.21
CAP. IV. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC.
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE pag.24
4.1. Echilibrul macroeconomic: concept, teorii şi modele pag.24
4.2. Dezechilibrul economic. Teoria dezechilibrului economic pag.28
4.3. Ciclurile economice pag.30
4.4. Politici anticiclice pag.33
CAP. V. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE pag.37
5.1. Venitul şi formele lui pag.37
5.2. Consumul pag.38
5.3. Economiile şi investiţiile pag.39
5.4. Principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului pag.41
CAP. VI. PIAŢA MUNCII. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL pag.45
6.1. Cererea şi oferta de muncă pag.45
6.2. Piaţa forţei de muncă: definire, caracteristici, sistemul de indicatori pag.47
6.3. Şomajul pag.50
CAP. VII. INFLAŢIA pag.57
7.1. Conceptul de inflaţie pag.57
7.2. Cauze şi forme ale inflaţiei pag.57
7.3. Măsurarea inflaţiei pag.58
7.4. Consecinţe ale inflaţiei pag.59
7.5. Politici antiinflaţioniste pag.60
7.6. Relaţia inflaţie-şomaj. Curba lui Philips pag.60
CAP. VIII. PIAŢA MONETARĂ pag.65
8.1. Masa monetară – structură, agregate pag.65
8.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare pag.66
8.3. Instituţiile pieţei monetare pag.70
CAP. IX. PIAŢA CAPITALULUI pag.73
9.1. Piaţa capitalului – definire, conţinut pag.73
9.2. Bursa de valori pag.74
9.3. Cererea şi oferta de titluri financiare pag.75
CAP. X. PIAŢA VALUTARĂ pag.80
10.1. Conţinutul pieţei schimburilor valutare pag.80
10.2. Convertibilitatea internaţională a monedei pag.80
10.3. Cursul valutar pag.81
10.4. Operaţiuni pe piaţa valutară pag.82
10. 5. Balanţa de plăţi externe pag.83

89
10.6. Datoria externă pag.84

90