3.2.2.

Documentarea directă
Realizarea obiectivelor propuse printr-un program de cercetare implică asigurarea unui
volum de informaţii corespunzător, care prin prelucrare şi interpretare să ofere răspunsuri la
problemele ce au generat necesitatea studiului respectiv. Documentarea directă este o metodă ce
presupune culegerea informaţiilor direct de la purtătorii ei, la această metodă de cercetare
apelându-se, de regulă, atunci când s-a realizat deja o documentare bibliografică. În acest fel pot
fi confruntate şi evaluate datele privitoare la indicatorii cantitativi şi calitativi privind tema
cercetată, date statistice, cu un grad mai mic sau mai mare de agregare, statice sau dinamice, de
structură.
Documentarea practică asigură materialul faptic şi procesual pentru cercetare, permite
determinarea factorilor de influenţă şi acţiune, aspectelor deficiente, căilor de colectare a acestora,
posibilităţilor de îmbunătăţire sau perfecţionare a activităţii practice în sfera fenomenului cercetat.
Principalele surse de documentare practică pot fi grupate astfel:1
 acte normative care reglementează domeniul, categoria economică, indicatorii sau
problemele cercetate;
 documente publicate sau nepublicate, confidenţiale, de arhivă sau curente, consultate
în vederea extragerii de date.
Documentarea la unităţile economice, la nivel de subramură, ramură sau sector economic
trebuie să parcurgă trei faze obligatorii, fără de care calitatea interpretării variabilelor explicative
ale domeniului studiat ar avea de suferit: documentarea tehnologică (care permite orientarea clară
în fluxurile procesului tehnologic şi identificarea corelaţiilor cu procesele economice),
organizatorică şi cea asupra sistemului informaţional (asupra sistemului de prelucrare a datelor şi
informaţiilor, asupra metodelor, tehnicilor şi procedurilor de transmitere şi analiză a datelor şi
asupra sistemului raportării statistice, specific întreprinderii, ramurii sau sectorului analizat).
În continuare, sunt prezentate modalităţile de obţinere a datelor direct de la purtătorii lor.
Pentru a înţelege şi stăpâni fenomenele şi procesele economice ele trebuie cunoscute, iar
cunoaşterea lor presupune, înainte de toate, contactul cu ele şi observarea. Observarea presupune
preluarea informaţiei fără antrenarea purtătorului acesteia, fie direct de către cercetător, fie prin
folosirea unor aparate de înregistrare.2
Această metodă poate fi utilizată ori de câte ori se doreşte înregistrarea comportamentului
efectiv şi nu al celui declarat, şi când natura problematicii investigate permite utilizarea acestui
sistem de culegere a datelor.

1
Dincă Margareta (2010), Metodologia cercetării științifice, Ed. ASE, București.
2
Basno C., Dardac N.,, Consultaţii privind lucrarea de diplomă în învăţământul superior economic, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
 Metoda prezintă avantajul de a nu genera erori rezultate din modul de raportare a datelor,
din cauza memoriei sau oboselii subiectului investigat şi nici situaţii de refuz din cauza caracterului
prea personal al întrebărilor.
Obţinerea unor cunoştinţe mai ample presupune observarea şi examinarea unor grupe de
fenomene, de fapte, de stări aflate în conexiune, cercetarea impunând desfăşurarea de anchete
ştiinţifice în rândul populaţiei, în întreprinderi, în diferite zone, pe anumite pieţe, etc.
Ancheta presupune culegerea unor informaţii care sunt furnizate de către purtătorii lor,
utilizând ca instrument de culegere a datelor chestionarul. Informaţiile pot fi obţinute fie pe cale
orală, când respondenţii sunt intervievaţi de către cercetător sau persoane special instruite-
operatori de interviu, sau pe cale scrisă.
În cazul anchetei, eşantionul supus cercetării poate fi reprezentativ sau nu pentru
colectivitatea cercetată, în funcţie de obiectivele cercetării, de condiţiile concrete de realizare.
Mărimea eşantionului necesar într-o anchetă depinde de gradul de precizie pe care îl dorim. Astfel,
poartă denumirea de sondaj cercetarea unei colectivităţi prin intermediul unui eşantion extras din
respectiva colectivitate şi care este reprezentativ pentru acesta, utilizând ca instrument de culegere
a datelor chestionarul. În cazul sondajului, rezultatele ce se obţin se vor extinde, conform teoriei
probabilităţii, asupra întregii colectivităţi cercetate.
Anchetele economice şi sociale pot fi efectuate atât în scopul cunoaşterii realităţii cât şi al
pregătirii unor măsuri de ordin practic. Atunci când se doreşte cercetarea unor aspecte ce depăşesc
limitele raţionalului, intrând în sfera subiectivului şi chiar a inconştientului, se utilizează
cercetările calitative, respectiv, reuniunile focalizate de grup, interviurile în profunzime, tehnicile
proiective, etc.
Experimentul contribuie la evidenţierea legăturilor de cauzalitate dintre una sau mai multe
variabile de marketing dependente şi una sau mai multe variabile factoriale.Tehnicile
experimentale sunt posibile şi au o mare valoare cognitiv deoarece, prin introducerea voită a unor
factori în progresul economic se poate reliefa ce modificări specifice determină.
În cadrul tehnicilor experimentale intră:
 experimentul prin modelarea imitativă, analogă, cu ajutorul maşinilor;
 jocurile de întreprindere;
 experimentul în realizarea social-economică sau experimental real, la nivel de unitate
economică, ramură, zonă economică, economie naţională.
În situaţia în care pentru realizarea experimentelor se utilizează calculatorul, metoda de
obţinere a informaţiilor poartă denumirea de simulare. Respectiv, ,,simularea este o tehnică de
realizare a experimentelor cu calculatorul electronic, care implică utilizarea unor modele
matematice şi logice care descriu comportarea unui sistem real de-a lungul unei perioade mari
de timp’’3
3
Rațiu-Suciu C., Modelarea și simularea proceselor economice - Teorie și practică, Ediția aIV-a, Editura Economică,
București, 2005.
 Experimentul poate avea scop economic practic sau poate fi efectuat în scopuri de
cercetare, dar ambele variante pot fi îmbinate.
Cercetarea directă necesită acordarea unei atenţii deosebite privind alegerea modalităţiilor
de analiză a datelor culese, deoarece analiza reprezintă un proces complex şi sistematic de aplicare
a tehnicilor statistico-matematice în scopul extragerii din baza de date constituită a tuturor
informaţiilor necesare procesului decizional.
Procedeele de analiză a informaţiilor urmăresc, în general:
 determinarea tendinţei centrale a variabilelor considerate;
 caracterizarea variaţiei şi repartiţiei acestora;
 măsurarea gradului de asociere dintre ele, realizarea unor estimări şi previziuni;
 evaluarea diferenţelor dintre variabile sau grupuri devariabile;
 evidenţierea legăturilor cauzale dintre ele.
După gradul de cuprindere, cercetările directe pot fi atât totale cât şi selective. Prin
intermediul cercetărilor selective, se poate obţine o cantitate mare de date primare despre
problematica supusă investigaţiei, prin intermediul studierii unui eşantion extras din colectivitatea
care face obiectul cercetării. Calitatea datelor şi calitatea interpretării lor sunt aspecte esenţiale ce
condiţionează calitatea deciziilor socio-economice fundamentate pe datele şi informaţiile
statistice, atât la nivel macroeconomic cât şi microeconomic.

3.3. Sistemul de informare documentare

Conceptul de sistem naţional de informare, desemnat pe plan mondial prin acronimul

NATIS sau NIS (National Information System), a fost definit cu decenii în urmă în cadrul
UNESCO şi desemna întreaga structură cuprinzând toate serviciile implicate în asigurarea
informării în toate sectoarele comunităţii şi pentru toate categoriile de utilizatori. Un program
complet de informare şi documentare trebuie să aibă ca suport o infrastructură naţională adecvată.
Componentele esenţiale ale infrastructurii sunt sistemul naţional al bibliotecilor, sistemul
naţional al arhivelor şi sistemul serviciilor de documentare generale şi/sau specializate.4
Realizarea unui sistem naţional de informare şi documentare modern şi performant este un
proces complex şi costisitor, de lungă durată şi cu ralaţii multiple în toate sectoarele activităţii
socio-culturale, ştiinţifice şi economice. Un astfel de sistem are în vedere:
 Ansamblul unităţiilor de informare (biblioteci, arhive, servicii de documentare, centre de
informare, etc), independente sau legale în reţele specializate, ceea ce presupune un grad adecvat
de automatizare a funcţiilor lor info-documentare;
 Sisteme de telecomunicaţii;
 Diferitele categorii de producători şi consumatori de informaţii;
4
Constantinescu N.N., Probleme ale metodologiei de cercetare în ştiinţa economică, Editura Economică, Bucureşti,
2005.
  Diversele game de produse de informare;
 Personal specializat;
 Resurse financiare necesare;
 Organismele de coordonare a întregului proces.
În România, instituţiile importante, de rang naţional, a căror misiune constă în promovarea
informării şi documentării, ca suport al activităţii de cercetare fundamentală şi aplicativă, care pot,
şi ar trebui să joace un rol important în organizarea unui sitem naţional de informare şi
documentare sunt: Institutul Naţional de Informare Documentare, Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI), Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei,
Bibliotecile Centrale Universitare, Arhivele Statului, Institutul Român de Standardizare, Oficul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Institutul Naţional
pentru Statistică.
La ora actuală, marile instituţii informaţionale-centrele de informare tehnico-ştiinţifică,
Biblioteca Naţională şi reţeaua de biblioteci judeţene, marile universităţi şi bibliotecile centrale
universitare, etc şi-au automatizat funcţiile specifice şi şi-au conectat la reţelele care funcţionează
pe baza aceluiaş soft sau cu softuri compatibile, astfel încât transferul informaţional se poate
realiza atât între instituţii, cât şi între instituţii şi beneficiari. Bazele de date create de ele pot fi
consultate online, din orice punct al reţelei.
Biblioteca Naţională îndeplineşte funcţia de Agenţie Bibliografică Naţională. În această
calitate este responsabilă de ansamblul misiunilor ştiinţifice în domeniul bibliografic, al
catalogării, precum şi de calitatea produselor bibliografice şi documentare ale Bibliotecii Naţionale
a României. Ca Agenţie Bibliografică Naţională, Biblioteca Naţională are misiunea de a elabora
bibliografia naţională curentă.
Documentariştii de la INID au dezvoltat un important sistem de materiale de informare şi
referenţiale, bazate pe cele mai variate tipuri de servicii informative.
Tipologia serviciilor de informare şi a documentaţiei create de INID, vizează în
primul rând:
 Serviciile de informare bibliografică curentă- unde se elaborează buletinele de informare
pe profile tematice - PRODOC şi produsele politematice de informare faptică din reviste străine-
SELECTDATA, ambele realizate prin mijloace automatizate, în sistem de diseminare selectivă a
informaţiilor. În acest context, am studiat Sistemele naţionale de semnalare bibliografică
organizate de INID - sisteme de tipul INFORMTRADUCERI sau CERBIEF - considerând că
acesta reprezintă forme incipiente ale cataloagelor colective naţionale, în varianta lor electronică;
 Cercetările bibliografice şi sintezele documentare - publicaţii de semnalare complexă-
analitică şi sistemică- alături de Produsele informaţionale pentru specialişti în documentare şi
de Serialele primare de profil, sunt de asemenea analizate în profunzime.
Institutul Naţional de Informare Documentare gestionează numeroase materiale de
informare:
  cercetare ştiinţifică în cadrul programelor cuprinse în Planul Naţional de Cercetare
– Dezvoltare - Inovare;
 baze de date privind potenţialul uman instituţional precum şi oferta românească de
C-D în ştiinţă şi tehnologie;
 publicaţii şi servicii de probleme de legislaţie şi informare europeană oferite prin
Centrul de Informare Europeană (CIE-INID);
 sinteze documentare pe teme cu caracter ştiinţific, tehnic şi economic;
 culegeri de articole originale şi prelucrate;
 publicaţii cu caracter metodologic de informare şi documentare;
 produse de informare curentă şi servicii specifice de I-D;
 traduceri prelucrate;
 instrumentar de informare a cititorilor privind fondurile documentare INID;
 coordonare şi îndrumare metodologică: legislaţie, standardizare, clasificări şi
tezaure de termeni nominalizati în domeniu ID;
 strategii de iniţiere, formare şi perfecţionare vizând modernizarea structurilor
informaţionale tradişionale;
 activităţi de cooperare internaţională vizând stimularea schimburilor de date şi
informaţii ştiinţifice şi tehnice la nivel naţional şi internaţional, în domenii tehnico-ştiinţifice şi
economice diverse, de interes şi actualitate pe plan mondial.
Statistica oficială în România se desfăşoară prin serviciile de statistică oficială şi este
organizată şi coordonată de Institutul Naţional de Statistică, organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanţat de la bugetul de stat.
Activitatea Institutului Naţional de Statistică se organizează către următoarele activităţi
principale:
 produce informaţiile statistice operative necesare factorilor de deciziei ai strategiei
economico-sociale;
 asimilează indicatorii statistici specifici economiei de piaţă şi implementează
metodologiile de cercetare şi calcul în concordanţă cu standardele şi practica internaţională;
 dezvoltă statistica calitativă, în complectarea celei tradiţionale;
 extinde şi diversifică mijloacele de diseminare a datelor;
 cooperează cu alte institute naţionale de statistică în vederea asigurării
comparabilităţii datelor statistice cu statisticile altor ţări şi alinierea la standardele UE.

3.4. Ghid practic pentru documentarea pe baza utilizării internetului

În activitatea de informare, documentarea clasică este complectată de documentarea pe

baza surselor electronice care facilitează un acces rapid la informaţie. Centrele de documentare şi
de informare și bibliotecile universitare sunt numai o parte din instrumentele de punere în valoare
a resurselor electronice, ale Internetului şi Multimedia.
Avantajele informării prin utilizarea internetului sunt următoarele:
 introducerea reţelelor de calculatoare a permis dezvoltarea unor servicii accesibile la
distanţă şi la orice oră;
 utilizarea sistemelor informaţionale în căutarea referinţelor influenţează
comportamentul uman, în sensul redimensionării următoarelor activităţi:
 software-ul caută şi găseşte ceea ce ar trebui să întreprindem noi, câştigând astfel
în rapiditate şi eficacitate;
 tehnologia permite obţinerea, în final, a unei liste cu referinţele dorite- acţiune care
altminteri ar fi trebuit să se desfăşoare manual.
 utilizarea reţelei Internet pentru documentare s-a impus tot mai mult ca şi eficienţă,
graţie flexibilităţii investigaţiilor şi acoperirii cvasi-eshaustive a ariilor ce fac obiectul
documentării.
Informaţiile practice de bază pentru utilizarea Internetului sunt următoarele:
 site-uri World Wide Web - organizare;
 Site-urile www se recomandă printr-un ecran de deschidere numit pagină iniţială (home
page);
 Din pagina iniţială se poate ajunge la alte pagini Web de pe acelaş server sau de pe alte
servere situate la distanţe geografice oricât de mari, printr-un sistem de legături (link-uri);
 Un server Web este, uzual, un calculator puternic, conectat la Internet în aşa fel încât să
se poată avea acces la paginile Web pe care le conţine, puterea server-ului este dimensionată în
funcţie de numărul de potenţiali utilizatori şi de volumul de informaţii conţinut în paginile www
găzduite de acestea (exemple de servere: Britannica, Galaxy, Magellan, LookSmart, Snap,
NetGuide, Yahoo, AltaVista, Google, Excite);
 În 2001 existau peste 1 miliard de pagini Web, localizate pe 5 milioane de site-uri.
 accesarea site-urilor www-browsere Web;
 Un browser Web este un program lansat şi executat pe calculatorul utilizatorului,
responsabil pentru încărcarea şi afişarea paginilor www aduse de pe servere Web;
 Accesarea site-urilor www mai este cunoscută şi sub denumirea de navigaţie pe Internet;
 Browser-ele cu cea mai largă răspândire sunt: Netscape Navigator, Internet Explorer;
 Browser-ul comunică cu un server Web prin intermediul protocolului Hyper Text Transfer
Protocol (http).
 Motoare/instrumente de căutare Internet
 Un motor de căutare este o pagină Web care caută alte pagini Web, conţinând cuvintele
cheie specificate;
 Conţin baze de date mari care indexează conţinutul tuturor paginilor Web pe care le
găsesc (exemplu: Google, Britannica, Yahoo).
  Accesarea altor tipuri de servere
 FPT (File Transfer Protocol) - este o modalitate standard de a transfera fişiere binare din
Internet;
 Glopher- încearcă să reducă reţeaua Internet la o serie de meniuri;
 Browser-ele uzuale au facilităţi ce permit conectarea la server-ele FTP şi Gopher.
Sunt cunoscute următoarele inconveniente legate de utilizarea Internetului 5:
 nu există o sistematizare a imensei cantităţi de informaţie existente pe toate site-urile;
 nu există instrumente de clasificare şi ordonare care să evalueze conţinutul intelectual
şi cota valorică a informaţiilor;
 calitatea informaţiei este variabilă;
 pentru utilizatorul obişnuit timpul de căutare a informaţiei este frecvent mult mai mare
decât s-ar crede;
 viteza de transfer a datelor este puternic dependentă de gradul de aglomerare a
frunizorului de servicii Internet.
Căutarea informaţiilor în context informatizat în scop didactic şi ştiinţific se recomandă a
fi direcţionată în două maniere:
 după cuvinte cheie (care individualizează domeniul de interes);
 după numele unor instituţii de învăţământ superior sau de cercetare, sau unităţi ale
acestora (departamente, laboratoare).
Căutarea după cuvinte cheie permite realizarea unor conexiuni directe către documente în
extenso, specifice domeniului investigat de cercetare sau de învăţământ sunt:
 lucrări;
 rapoarte de cercetare;
 tehnici de laborator;
 note de curs;
 note pentru şedinţe de aplicaţii;
 chestionare pentru evaluare;
 imagistică specifică de înaltă calitate.
Căutarea după numele unor instituţii presupune:
 conexiuni la paginile generale www ale unor universităţi sau institute de cercetare
prestigioase;
 ulterior, orientate pe specificul departamentelor sau laboratoarelor accesibile prin
paginile generale care, în pagini www proprii, prezintă experienţa didactică sau de cercetare.

5
Herring, M. Y., Zece motive pentru care internetul nu se poate substitui unei biblioteci. În biblioteconomie.
Culegere de traduceri prelucrate, Anul XXXVIII, Nr.4, 2002.
 3.5. Stocarea informațiilor obținute

Citirea surselor documentare trebuie dublată permanent de operaţia de arhivare a datelor

obţinute prin elaborarea de fişe de lectură, căci s-a dovedit nejustificată încrederea exclusivă în
memorie. Cercetarea surselor, făcută totdeauna cu creionul în mână, va duce deci la alcătuirea a
două fişiere, unul format din fişe de surse, iar celălalt din fişe tematice sau analitice sau de idei,
uneori numite chiar fişe de citate, dacă în momentul lecturii un text apare ca utilizabil sub această
formă. Ca urmare a adnotării sau comentării surselor, se elaborează şi fişe de rezumate. Desigur,
fişele pot fi făcute pe hârtie sau pe suport electronic (sub formă de fişiere în calculator). Este
necesar ca, atunci când sunt de acelaşi tip, fişele pe hârtie să aibă toate aceeaşi mărime. Ar fi bine
ca fişele de surse să fie făcute din semicarton, iar fişele analitice, de obicei mai ample, din hârtie.
Pe fişele de surse, care vor servi la alcătuirea bibliografiei, este indicat să se înscrie
localizarea sursei, adică biblioteca, arhiva, persoana care o deţine, pentru a putea fi regăsită, la
nevoie, cu uşurinţă, fără a mai căuta în cataloage. Esenţial şi deci obligatoriu este însă să se
înregistreze pe fişă datele de identificare a sursei - autor, titlu, subtitluri, precum şi adresa
bibliografică a sursei - locul, editura şi anul apariţiei. Când sursa este o carte, în fişa de sursă
trebuie înscrise, în ordine, numele autorului (sau autorilor), titlul şi subtitlul, locul editării, editura,
anul apariţiei, numărul volumului sau al ediţiei, când este cazul, precum şi, eventual, numărul de
pagini, în fişele tematice se pot înscrie doar numele autorului, anul apariţiei şi neapărat pagina,
urmate de consemnarea conţinutului fragmentului de text care prezintă interes.
Se consideră, în general, că nu pot lipsi dintr-o fişă tematică de idei sau de citate:
 notarea ideilor principale, cu indicarea paginilor la care sunt reperate;
 citate/fragmente din lucrare cu indicarea capitolului, a paginii exacte, pentru
fiecare din citate/fragmente;
 comentariu al citatului/fragmentului de text; idei asociate, prin analogie sau prin
contrast cu citatul/fragmentul;
 trimitere la alte citate/referinţe pe aceeaşi temă (cu formule precum: de văzut...,
deosebit faţă de autorul..., de confruntat şi cu interpretările lui..., din lucrarea..., pag...)];
 reflecţii, observaţii personale în legătură cu idei din lucrarea citită.
Aşadar, lectura atentă, sistematică şi aprofundată conduce la alcătuirea de fişe de lectură
complexe, care nu sunt doar purtătoare ale unor fragmente transcrise din sursa consultată, eventual
viitoare citate, ci conţin şi impresii şi reflecţii suscitate cititorului de textul parcurs.
Se pot întocmi şi fişe în care în locul textului să fie înscrise „cuvinte-cheie”, utile mai ales
când se dispune de mijloace de tratare informatizată a materialului acumulat. Cuvintele-cheie înre-
gistrate se pot organiza apoi înrepertorii alfabetice. Printr-un sistem personal de abrevieri se poate
indica partea din viitoarea lucrare, în care se crede că se va utiliza citatul sau conceptul-cheie
reţinut.
 Fişele bibliografice şi de lectură au fost unealta manuală - dacă se poate spune astfel - de
lucru, pentru crearea şi întreţinerea căreia generaţiile de intelectuali care nu au trăit în „era
informaticii” şi-au cheltuit o mare parte din viaţă. S-a calculat că ei alocau pentru documentare
până la 50 la sută din timpul necesar pentru întocmirea unei lucrări. Cei mai tineri folosesc - în
măsura în care dispun de logistica necesară - bibliografii informatizate şi instrumente informatice
de căutare, de stocare şi de prelucrare a datelor bibliografice, mărind considerabil randamentul şi
scurtând corespunzător durata documentării.
Se admite larg că răspândirea Internet-ului a produs o adevărată revoluţie în cercetarea
ştiinţifică din orice domeniu, disponibilizând uriaşe surse documentare „online. Rezultă că
stăpânirea acestei noi unelte de lucru, bazată pe cunoaşterea posibilităţilor şi a limitelor6 sale, este
dezirabilă în cel mai înalt grad şi că universitatea are datoria să asigure însuşirea cunoştinţelor
minimale în domeniul tehnicilor informatice şi comunicaţionale pentru învăţământ şi cercetare
(TICIC). Astfel, relevând raportul, care nu poate fi decât de complementaritate, între sursele
tradiţionale şi cele virtuale, între tangibil şi cyberspaţiu, Dan S. Stoica arată că „demitizarea”
calculatorului, „unealtă de neînlocuit... dar care nu trebuie să obtureze vederea”, este o necesitate
pentru a forma un adevărat cercetător. Autorul continuă: ,,trebuie aşadar încurajaţi tinerii să
îndrăgească noul lor instrument, fără însă să creadă că civilizaţia începe odată cu calculatorul şi să
li se spună că există multe lucruri de descoperit în producţia intelectuală de dinaintea erei
Internetului’’.
Sporirea confortului, a siguranţei şi a rapidităţii documentării s-au produs şi prin utilizarea
curentă a tehnicilor de fotocopiere, care nu mai sunt îngrădite de costuri, ci numai de
reglementările legale privind protecţia drepturilor de autor şi de editor. Se pot însă copia pasajele
care furnizează citate pentru lucrare; pe asemenea copii este nu numai permis să se facă în toată
libertatea marcaje, adnotări şi comentarii, ci este chiar recomandabil, acest lucru reprezentând o
mare înlesnire. În legătură cu posibilitatea şi facilitatea obţinerii de fotocopii, există autori care
previn, nu fără oarecare îndreptăţire, asupra unui adevărat pericol pe care-l comportă recursul
masiv la această tehnică.
Într-adevăr, nu este rar ca mulţimea textelor copiate, agravată uneori şi de precaritatea
înregistrării datelor de identificare a lor, să nu fie de niciun folos sau chiar să sufoce adevărata
documentare ştiinţifică.

3.6. Cum și cât trebuie citit pentru documentarea unei lucrări științifice

După ce a folosit la orientarea asupra a ceea ce trebuie citit, metodologia cercetării poate
oferi răspunsuri şi la alte întrebări, arătând şi cum şi cât trebuie citit pentru a se realiza optimal
documentarea ştiinţifică. Răspunsul la întrebarea cum trebuie citit este: cu creionul în mână. Dar,
6
Reamintim că nu există totul pe Internet şi că o cercetare pe pagină web nu ne scuteşte în nici un caz de cercetarea
documentelor cu instrumentele tradiţionale plecând de la suportul pe hârtie”, avertizează Mathieu Guidere.
atunci când sursa nu aparţine nici în original, nici în copie cititorului, deci când ea este proprietatea
bibliotecii, a arhivei sau a altei persoane juridice sau fizice, adnotările marginale şi marcajul
textului nu se pot face, fiind absolut interzise. De aici marele avantaj al deţinerii în proprietate a
surselor - carte, revistă, lucrări de referinţă etc., constând în faptul că se pot marca pasajele
importante cu bară verticală pe marginea textului. Ceea ce nu trebuie făcut însă nici pe cartea
proprie este sublinierea rândurilor, care urâţeşte textul, îngreunează lectura şi chiar ca operaţie cere
un timp care reprezintă o abatere de la efortul susţinut de a înţelege textul. Apoi, încărcarea textului
cu sublinieri reduce drastic sau, când este făcută rudimentar, chiar anulează valoarea patrimonială
a cărţii, urmaşii putând avea îndoieli în privinţa păstrării unui lucru atât de „uzat”. Aşadar, chiar
pe cartea proprie nu se vor putea sublinia decât, cel mult şi cu nesfârşită delicateţe, conceptele-
cheie.
Stocarea de informaţie implică obligaţia de a consemna, în mod sistematic şi complet, aşa
cum am arătat, sursa acesteia. Procedând astfel se asigură o realizare corectă şi solidă a cercetării,
o bună pregătire a viitoarei redactări şi, totodată, se creează un element direct utilizabil al viitoarei
liste bibliografice, care nu poate lipsi din lucrările de tip academic.
În despuierea bibliografiei trebuie ţinut seama că aproape niciodată o carte voluminoasă
nu poate fi din scoarţă în scoarţă interesantă pentru un cercetător. De obicei, în faţa unei cărţi de
sute de pagini se procedează la citirea introducerii, a concluziilor şi la căutarea, prin grila ideii
directoare şi a conceptelor- cheie ale cercetării, de pasaje demne de reţinut.
O altă întrebare este cât trebuie citit, câte lecturi sunt necesare, pentru a înţelege şi folosi
convenabil un text ştiinţific. Pentru a găsi răspunsul corect, este necesar să fie lăsate de-o parte
atât cazurile excepţionale de capacitate de înţelegere - mare sau mică, precum şi soluţiile extreme
indicate în această privinţă. Aceste soluţii constau, pe de o parte, în îndemnul dat de Eugen
Lovinescu de a citi de zece ori o carte bună mai degrabă decât zece cărţi proaste, iar pe de altă
parte, la extrema cealaltă, în sfatul chimistului englez Humphry Davy, de a arunca orice carte după
ce a fost citită, sub argumentul că viaţa este prea scurtă pentru a citi de două ori aceeaşi carte.
Evitându-se, aşadar, aceste modalităţi excesive şi urmându-se „aurita cale de mijloc”, procedeul
normal, chiar minimal, în documentarea ştiinţifică este de a reveni a doua oară asupra cărţii citite
atent, pe urmele marcajului făcut la prima lectură.
Justificarea a cel puţin unei a doua lecturi constă în faptul, relevat şi de către Nicolae
Manolescu în Lectura pe înţelesul tuturor, că, la recitire, textul este recunoscut cu uşurinţă, dar
„înţeles” altfel decât anterior, ceea ce înseamnă că nu există identitate profundă între două lecturi”.
Şi faza preparatorie a cercetătorilor de teren comportă adoptarea unor precauţii metodologice, care
includ desigur şi aspecte metodologice mai specifice. Dacă se cercetează, de exemplu, condiţiile
de muncă dintr-o unitate minieră trebuie determinată meticulos metoda de lucru: chestionar de
anchetă, eşantionaj, măsurători etc.
Recunoaşterea prealabilă a situaţiei din teren, pentru asigurarea fezabilităţii cercetării, ca
şi pregătirea riguroasă a mijloacelor de înregistrare cu acurateţe a rezultatelor sunt, de asemenea,
obligatorii. Referindu-se la toate acestea, Michel Beaud conchide că „şi aici, ordinea, precizia,
disciplina intelectuală, simţul organizării sunt calităţi esenţiale, indispensabile pentru realizarea
unei lucrări bune”. Aşadar, în funcţie de caracterul lucrării - teoretică sau experimentală -
desfacerea şi analizarea bibliografiei, munca în laborator ori pe teren asigură procurarea
materialului de construcţie şi trecerea la faza decisivă a edificării lucrării.