6.2.

Utilizarea programului PowerPoint în expunerea lucrării

Desigur, folosirea unui material vizual sau audio-vizual mărește eficacitatea expunerii, o
face mai atractivă, contribuind astfel la o mai bună concentrare și participare a publicului, ca și la
memorarea mai facilă a conținutului prezentării. Prin utilizarea programului PowerPoint, care
permite proiectarea pe ecran a unor diaporame (o proiecție de diapozitive uneori cu sincronizare
de sunet), conținutul unei lucrări poate fi esențializat prin imagini care pot cuprinde date dintre
cele mai diverse: texte, fotografii, scheme, tabele, grafice etc.
Tehnica de tip PowerPoint se bucură de un real succes. Între altele, ea are avantajul de a
permite urmărirea cu o mai mare atenție de către public a unor date care pot părea aride (statistice,
grafice) și de a facilita astfel prezentarea autorului, care poate fi făcută într-un mod mai eficient și
mai agreabil.
Utilizarea prezentării de tip PowerPoint, aparent ușoară și fără riscuri, cere însă mult timp
de pregătire a materialelor, atât sub aspectul conținutului cât și al formei lor.
În privința textului care însoțește imaginile, este necesară evitarea excesului de text, unii
autori recomandând să nu se depășească opt rânduri, alții zece pentru un diapozitiv, pentru a
permite lectura și reținerea conținutului de către public. Cât despre formă, se recomandă asigurarea
lizibilității diapozitivelor, prin folosirea unor caractere suficient de mari, precum și folosirea de
titluri pentru fiecare diapozitiv. Este, deasemenea, utilă prezența unui diapozitiv care să conțină
titlul exact al expunerii și date despre autor (nume, prenume, statutul, universitatea), precum și
anul prezentării, ca în cazul un text scris.
Dintre recomandările și informațiile utile despre pregătirea și utilizarea unei prezentări
PowerPoint se pot aminti:
 dezvoltarea unui singur mesaj pe diapozitiv care se regăsește în titlu;
 evitarea unor sunete și imagini fără utilitate reală, care pot distrage atenția;
 utilizarea mărimii adecvate a caracterelor pentru ierarhizarea informațiilor (pe lângă alte
elemente vizuale;
 folosirea culorilor, care ajută la structurarea informației;
 folosirea pauzelor în prezentare (câteva secunde fără a vorbi, pentru a lăsa timp
participanților „să intre în imagine”.
Pe lângă marile avantaje pe care utilizarea programului PowerPoint le oferă în expunere,
nu trebuie să se piardă din vedere nici inconveniențele. Astfel, vorbitorul riscă să se concentreze
prea mult asupra imaginilor și să piardă legătura cu publicul, să nu-i observe reacțiile în cursul
expunerii. În plus, există riscul (din cauza emoțiilor sau a lipsei de exercițiu) ca expunerea să fie
redusă la lectura sau la prezentarea textului imaginilor, ceea ce ar putea induce o monotonie și
chiar o deconcentrare a publicului. Există, deasemenea, riscuri de ordin tehnic, care țin de proasta
funcționare a aparaturii, pentru contracararea cărora este necesar să se prevadă alternative de
materiale vizuale (folii transparente, suporturi scrise pentru difuzarea participanților).
 Este, deci, pe deplin întemeiat averitsmentul că: „simpla utilizare a unui program de
prezentare nu constituie o garanție a succesului unei expuneri {...} o prezentare prost făcută
(ilizibilă, prost scrisă etc) nu va putea chiar dacă aparatura funcționează bine să suscite atenția și
să mețină contactul cu publicul.
De asemenea, ar mai trebui adăugat că expunerea trebuie să asigure un echilibru, prin
evitarea excesului de material audio-vizual, care poate deveni obositor pentru public și defavorabil
pentru autor, ducând la schematizări forțate. Unii autori vorbesc chiar despre pericolul
„powerpointizării” gândirii, care induce „o sărăcie a ideilor, intrucât ideea, trebuind să fie fixată
pe un diapozitiv, nu mai există loc pentru nuanțe și raționamente (căci un raționament trebuie să
corespundă unei succesiuni, neapărat lineare de diapozitive)”.
Prin urmare, este necesar să fie evitat excesul folosirii acestei tehnici de prezentare orală –
relativ recentă și entuziast adoptată de mulți utilizatori – dar care, cum s-a văzut, nu este lipsită de
capcane, putând determina o discotinuitate în receptare și o fragmentare a comunicării, generatoare
de simplificări forțate.
Rezultă că, în profida avantajelor pe care le oferă, ea nu poate prevala asupra celorlalte
componente ale unei expuneri, chiar dacă accentul în comunicarea academică parcurge o deplasare
spre vizual.

6.3. Rolul comunicării non - verbale în susținerea lucrării

La succesul sau eșecul unei expuneri orale poate contribui și utilizarea limbajelor non-
verbale – poziția, mimica, gesturile, privirea, vocea – care pot împlini sau sărăci în mod esențial
exprimarea orală. Toate acestea „vorbesc” și trebuie știut cum să li se dea o întrebuințare bună.
Utilizarea fără stridență a mijloacelor paralingvistice în susținerea unei lucrări de diplomă
se asigură prin armonizarea verbalului cu non-verbalul. Este necesar mai întâi să fie corect
valorificate resursele vocii: articularea, tonalitatea, intensitatea, debitul trebuie adecvate
circumstanțelor. Claritatea pronunțării este prima condiție ca vorbitorul să fie înțeles; la nevoie,
cum se știe de la Demostene, articularea clară trebuie îmbunătățită prin exerciții tenace. Trebuie
supravegheate și reglate apoi intensitatea vorbirii, în așa fel încât să fie auzită de toți cei prezenți,
precum și debitul, adică ritmul, viteza vorbirii.
Un debit accelerat creează impresia de recitare a ceva învățat în prealabil pe de rost și,
oricum, prejudiciază înțelegerea fondului discursului, iar un debit prea lent, care nu susține atenția
auditorului, induce somnolență; în schimb, un debit moderat, lipsit de grabă, sugerează caracterul
reflexiv al vorbirii.
La fel de importantă pentru reușita unei expuneri orale este găsirea unei intonații adecvate
care se constituie din variația înățimii tonului – de la sunete grave la acute – variație prin care se
produce așa-numita melodie a frazei. O intonație adecvată nu înseamnă însă câtuși de puțin ca
vorbirea să fie cântată. Ceea ce se cere este evitarea monotoniei prin introducerea de variații
moderate, atât în tonalitatea, cît și în intensitatea vocii și în debitul vorbirii. Alcătuind calitatea
vorbirii, ce „are un impact major asupra comunicării, determinând în foarte mare măsură atitudinea
receptivă” – toate aceste aspecte merită să se bucure de atenție.1
O importanță deosebită în expunerea orală au și pauzele de vorbire, care permit vorbitorului
să respire și auditorului să asimileze spusele lui. Este contraindicat ca aceste pauze să fie umplute
cu sunete sau cuvinte parazite precum: ăăă, sau bun, bine, ei bine, deci, așadar, să zicem, de
exemplu, dacă vreți, adică, nu-i așa... etc. Dacă frecvența repetărilor este mare, ele atrag atenția
publicului care începe să le pândească apariția, dacă nu chiar să le numere. Asemenea ticuri
verbale, folosite în mod inconștient, pot sfârși prin a avea efecte comice și reacția, și ea involuntară
a audienței devine cauză sigură de blocaj al vorbitorului. Evitarea lor este de aceea de mare
importanță, iar mijloacele sunt fie repetarea discursului de susținere în fața unor colegi, fie
vizionarea unor înregistrări repetate ale lui.
Prin utilizarea paralimbajului se iese din registrul auditiv și se intră în cel vizual, a cărui
putere de impresie este mult mai mare. De aici și sfatul că „de a nu uita că ești privit, tot așa cum
ești ascultat. Postura, deplasările, gesturile și privirea sunt revelatoare ale încrederii pe care o ai în
tine însuți și pentru relația pe care vrei să o stabilești cu receptorul”.
Referitor la poziția corpului, este suficient ca ea să fie dreaptă și simetrică, ceea ce
presupune sprijinirea pe ambele picioare ușor îndepărtate, umerii deschiși și capul drept. Aceasta
dă impresia de echilibru și de stabilitate, creând audienței o stare de confort. Este vorba de poziția
în picioare, întrucât, dacă pentru un conferențiar oarecare alegerea între a vorbi stând în picioare
sau a vorbi stând pe scaun rămâne o problemă de gust personal, cel care susține o lucrare, de orice
grad, în fața unui juriu, în mod normal trebuie să vorbească stând în picioare.
În privința recursului la gesturi făcute cu capul și cu brațele, există opinii divergente: în
timp ce unii le condamnă ca înclinație spre histrionism sau aroganță, alții le recomandă ca făcând
parte din modul obișnuit de comunicare, cerând doar ca ele să păstreze acest caracter natural. Cu
toate că pot fi mai „grăitoare” decât vorbele, gesturile pot să nu aibă aceeași semnificație în culturi
diferite; se știe, de exemplu, că mișcarea capului la dreapta și la stânga în jurul axei gâtului
înseamnă pentru noi negare, iar pentru bulgari afirmare. Ceea ce trebuie neapărat evitat sunt
gesturile mecanice repetate, parazite, care se transformă în ticuri, cum ar fi frecarea nasului, a
urechilor, a bărbiei sau a bărbii, pipăirea sau aranjarea cravatei, a gulerului, așezarea la locul ei a
unei șuvițe de păr rebele, jucatul cu un inel, cu pixul, cu ceasul etc. Chiar gesturi adecvate, dacă
sunt repetitive devin gesturi parazite și distrag atenția publicului.
Un rol esențial, de principală legătură a vorbitorului cu auditoriul, în orice comunicare
verbală, este îndeplinit de privire ale cărei durată și direcție introduc în comunicare nuanțe subtile.
Prin privire se solicită atenția publicului și se poate crea un climat de încredere. Ea nu trebuie fixată
pe zidul din față sau pe plafon, ceea ce dă impresia de recitare, ci trebuie îndreptată asupra

1
Zaiţ D.(2005), Elemente de metodologia cercetării, Editura Universităţii, Al. I. Cuza, Iaşi.
interlocuitorilor. Nu se recomandă însă nici plimbarea ochilor asupra sălii, ci, dimpotrivă, scurte
opriri ale privirii asupra unuia sau altuia, fără a o cantona fix și insistent asupra niciunuia.
În fine, pentru expunerea orală reușită este necesară o aparență fizică îngrijită, care, cum
se știe, contând ca primă impresie, îl recomandă pe orator înainte ca acesta să fi spus o vorbă. Ceea
ce se cere aparenței fizice este să nu fie stridentă, voit frapantă ci corectă și decentă.