ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE POLIŢIE
SPECIALIZAREA: Managementul activităţilor de ordine publică şi
siguranţă naţională
BUCUREŞTI

REFERAT

DISCIPLINA: Metodologia cercetării aplicate în sistemul ordine publică şi

siguranţă naţională

TEMA: Metodologia cercetării fundamentale în planificarea activităţilor de ordine

publică

Coordonator:
Conf. univ. Dr. Sergiu Vasile

Masterand: Stoian Mihai-Alexandru

Anul 2019

1
 METODOLOGIA CERCETĂRII FUNDAMENTALE ÎN
PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DE ORDINE PUBLICĂ

Prin activitatea desfăşurată, autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în

domeniul menţinerii ordinii publice şi siguranţei naţionale se confruntă cu un
mediu deosebit de reactiv şi dinamic, fiind în permanenţă provocate şi obligate să
se adapteze unor schimbări de natură socială, politică sau legislativă, cărora trebuie
să le răspundă eficient, cu un grad de eroare cât mai redus, având în vedere
expunerea publică şi atenţia deosebită pe care o manifestă madia în “vânarea”
greşelilor. Este cu atât mai importantă abordarea sistematică prin metodologia
cercetării fundamentale având în vedere faptul că rezultatele puse în aplicare pot
salva vieţi ori preveni producerea unor fapte grave ce afectează un număr mare de
persoane sau leza înteresul statului.

Prin metodologia cercetării ştiinţifice se înţelege ansamblul tehnicilor şi

metodelor utilizate în investigarea unui subiect şi pentru prezentarea rezultatelor
obţinute în scopul producerii şi promovării cunoaşterii ştiinţifice. În mod practic,
prin metodologia cercetării înţelegem existenţa unui set de reguli prin care se
stabilesc şi se dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice.
Metodologia cercetării ştiinţifice operaţionalizată adecvat implică definirea
domeniului (subiectului) studiat, instituirea şi aplicarea unor principii şi reguli de
desfăşurare a investigaţiilor, precizarea instrumentelor de lucru pentru culegerea,
generarea şi interpretarea datelor, strategii de abordare şi tratare analitică ş.a.

Metodologia cercetării cunoaşte trei componente de bază: cercetarea

ştiinţifică fundamentală, cercetarea ştiinţifică aplicată şi dezvoltarea tehnologică.
Tehnica de cercetare este asociată unei metode şi stabileşte modalităţile de utilizare
a instrumentelor de investigare ştiinţifică şi tehnologică. Instrumentele
materializează metodele şi pot fi analitice (modele matematice), grafice (hărţi,
desene), informatice (pachete software), materiale (aparate, echipamente,
chestionare).

2
 Epistemologul american Paul Lazarsfeld enunță, încă din 1970, şase teme
majore care s-ar afla în centrul preocupărilor metodologiei contemporane,
indiferent de domeniul studiat:

1. delimitarea obiectului cercetării (al studiului);

2. clarificarea termenilor (lămurirea termenilor cu care operăm) ;
3. explicarea tehnicilor de cercetare;
4. punerea în relație a tehnicilor cercetării (corelaționarea lor);
5. sistematizarea informațiilor empirice;
6. formalizarea raționamentului.

Cercetarea ştiinţifică fundamentală este acea activitate umană de

cercetare experimentală sau teoretică orientată în primul rând către obţinerea de
cunoaştere nouă a fundamentelor fenomenelor şi faptelor observabile, fără a avea
în vedere vreo aplicaţie particulară sau valoare comercială previzibilă în viitorul
imediat. Societatea în general şi oamenii de ştiinţă în particular consideră că
înţelegerea la nivel fundamental este o condiţie esenţială a progresului în orice
domeniu al ştiinţei sau, altfel spus, cercetarea fundamentală pune temeliile pe
care se poate dezvolta cercetarea aplicativă.

Cercetarea aplicativă este de mare importanţă în progresul tehnologic

şi implicit social. Aceasta reprezintă investigarea originală, orientată pentru
obţinerea de cunoştinţe noi, dar este dirijată, în primul rând, către obiective
practice apropiate şi previzibile, iar dezvoltarea şi validarea rezultatelor ei este
guvernată în special de cerinţele pieţii.

Cercetarea fundamentală reprezintă o componentă deosebit de

importantă în cadrul politicilor de guvernare ale statelor dezvoltate, cum este şi
cazul României, în timp ce cercetarea aplicativă, foarte importantă şi ea, este în
general specifică la nivelul organizaţiilor subordonate aparatului central sau din
sectorului privat.

Etapele procesului de cercetare

Etapa 1: Alegerea unei probleme (teme) de rezolvat, motivele alegerii,

importanţa teoretică şi/sau practică a problemei, la ce rezultat se doreşte să se
ajungă, relevanţa problemei;

3
 Etapa 2: Investigarea a ceea ce se cunoaşte în domeniu, cunoaşterea
datelor fundamentale, documentarea la zi a bibliografiei, a stadiului actual,
angajarea responsabilă în urma evaluării la realizarea obiectivului;

Etapa 3: Stabilirea metodologiei activităţii de cercetare, formularea

ipotezelor de lucru, alegerea metodelor şi tehnicilor de lucru, stabilirea listei cu
mijloacele necesare cercetării, proiectarea logisticii de organizare în teren
(eşanţionare);

Etapa 4: Culegerea şi prelucrarea datelor din teren, în funcţie de natura

fenomenelor studiate, datele culese trebuie să reproducă obiectul cercetat;

Etapa 5: Analiza şi interpretarea datelor rezultate, datele obţinute

confirmă cunoştinţele, validează teoriile, dar pot şi infirmă cunoştinţe sau teorii
în domeniu, sau aduce cunoştinţe noi;

Etapa 6: Prezentarea concluziilor şi recomandărilor, concluziile

reprezintă sintetic rezultatele cercetării, valorificarea recomandărilor;

Etapa 7: Punerea în aplicare a recomandărilor cercetării.

În ceea ce priveşte metodologia cercetării în sistemul de ordine publică şi

siguranţă naţională, cu precădere în Poliţia Română, predominantă este forma
cercetării aplicative pe baza legislaţiei şi altor izvoare juridice aplicabile, a
rezultatelor statistice în domenul de cercetat (spre exemplu rata infracţionalităţii,
numărul de accidente rutiere produse pe fondul consumului de alcool, recurenţa
infracţiunilor comise de recidivişti, etc.). Aceste cercetări se întemeiază pe nevoia
de menţinere şi îmbunătăţire a climatului de ordine publică, dezvoltarea unei mai
bune imagini asupra activităţii poliţieneşti, precum şi identificarea situaţiilor în
care se impune adaptarea normelor juridice aplicate la noile realităţi sociale.
Trebuie de asemenea stabilit obiectivul la care se doreşte a se ajunge (spre
exemplu, reducerea timpului de intervenţie în cazul sesizărilor 112 prin
optimizarea comunicării dintre echipajele de patrulare şi dispeceratele de poliţie,
sau reducerea numărului de incidente rutiere pe un anumit sector de drum).

Pentru atingerea acestor rezultate este necesară în primul rând o

documentare teoretică temeinică, bazată pe ceea ce se cunoaşte în domeniu,
studierea actelor normative în vigoare la acel moment, a stadiului actual al

4
fenomenului studiat, precum şi posibilitatea efectivă de implementare a rezultatelor
în viaţa reală, cu referire la respectarea politicilor de costuri.

Cea de-a treia etapă presupune documentarea şi pregătirea metodologiei

activităţii de cercetare precum şi alegerea metodelor şi tehnicilor de lucru. Cel mai
util indicator al “sănătăţii” activităţii de poliţie este statistica. Deşi, aşa cum am
aratat anterior, pot exista statistici vechi care pot fi utilizate ca şi material în
formularea unor concluzii, cel mai bine este să se efectueze studii actualizate
asupra fenomenelor prezente iar statisticile existente să fie folosite ca şi termen de
referinţă pentru a stabili tendinţe evolutive raportate la o anumită perioadă de
referinţă.

Culegerea şi prelucrarea datelor din teren, poate fi dispusă în măsura în

care acestea sunt capabile să reproducă obiectul cercetat. Se pot studia, spre
exemplu, anumite zone unde fenomenul infracţional este mai evident, sub aspectul
componenţei etnice, preocuparile socioprofesionale ale populaţiei, existenţa unor
factori intrinseci care pot favoriza comiterea anumitor fapte antisociale (absenţa
iluminatului stradal, existenta unor imobile abandonate care pot servi ascunderii
bunurilor, lipsa monitorizării video stradale) ori a unor factori umani (un număr
mare de persoane are locuiesc într-un spaţiu mic, prezenţa în număr ridicat a
persoanelor fără locuinţă, loc de muncă sau a recidiviştilor). În toate aceste cazuri
datele observate se fixează în rapoarte sau note şi vor fi folosite în întocmirea
viitoarelor planuri de masuri.

Analiza şi interpretarea datelor obţinute este cel puţin la fel de

importantă ca şi aceea de culegere, şi trebuie efectuată într-un mod cât mai
responsabil şi diligent, altfel resursele consumate pentru obţinerea lor au fost în
zadar. Rezultatul interpretării poate confirma cunoştinţele, validează teoriile, sau,
dimpotrivă, le pot infirma conducând către dezvoltarea unor teorii noi cu o mai
bună aplicabilitate la situaţia dată. Pe baza acestui proces se întocmesc concluziile
şi recomandările, reprezentând sintetic rezultatele cercetării.

Asa cum am precizat, recomandările trebuie să fie unele realiste, cu

posibilitate efectivă de a fi puse în practică, dar şi responsabile în sensul de a
conduce către obiectivul stabilit iniţial. Desigur, ar fi foarte simpla formularea unei
recomandări de genul “se impune dublarea numărului de agenţi aflaţi în teren” sau

5
“este necesară achiziţionarea unui număr mai mare de autospeciale de intervenţie”,
dar este recomandat ca aceastea să se raporteze la nivelul existent de finanţare şi să
se bazeze pe personalul şi logistica existente, cel puţin atât timp cât nu există o altă
proiecţie realizabilă.

Valorificarea recomandărilor se poate realiza prin optimizarea

procedurilor existente sau întocmirea altor proceduri care să răspundă cât mai bine
riscurilor identificate sau realizării scopului iniţial, prelucrarea studiului de caz
lucratorilor (cum este cazul informărilor pe linia anticorupţie), sau chiar iniţierea
unor propuneri legislative.

Se observă împortanţa deosebită pe care o are cercetarea fundamentală în

domeniul ordinii şi singuranţei publice prin rolul în asigurarea unui răspuns optim
la realităţile sociale aflate într-un continuu proces de modificare şi îmbunătăţirea
percepţiei publice asupra activităţii de poliţie.