Cuprins:

Introducere
Capitolul I. Genaza și Evoluția Dreptului Polițienesc în Republica Moldova
1.1 Originea conceptului de poliție..................................................................................................4
1.2 Dreptul polițienesc ca știință......................................................................................................7
1.3 Organizarea și funcționarea poliției în Moldova istorică...........................................................8
1.4 Definiţia şi obiectul de studiu al dreptului poliţienesc............................................................11
1.5 Elementele constitutive ale dreptului poliţienesc……………………………………………13
Concluzie.......................................................................................................................................15
Bibliografie

2
 Introducere

Actualitatea şi importanţa temei

De-a lungul istoriei, diferitele comunităţi şi societăţi umane şi-au manifestat în mod
constant nevoia de a-şi apăra membrii, regulile de convieţuire stabilite de comun acord cât şi
proprietatea colectivă şi cea privată.
Păstrarea ordinii şi liniştii în comunitate a fost preocupare de bază a comunitaţilor şi
societaţilor umane indiferent de perioada istorică sau orânduire socială.
Pentru asigurarea acestui climat de ordine şi disciplină, de respectare a normelor sociale,
sub diferite forme a fost promovat dreptul de poliţie al statului.
Statutul juridic al instituţiilor cu atribuţii poliţieneşti în stat, în special, al poliţiei, a fost şi este o
problemă fundamentală de care depinde caracterul democratic sau totalitar al unui
stat.Funcţionarea democratică a statului de drept nu poate fi concepută în afara unui cadru
normativ, care să coordoneze comportamentul indivizilor conform conduitei tip statornicite în
societate.
Dreptul de poliţie (dreptul poliţienesc) în sens larg,imprimă autoritatea statului privind
asigurarea convieţuirii sociale,ordinii şi liniştii publice, ocrotirea valorilor fundamentale fiecărui
om în parte şi întregii colectivitaţi umane: într-un sens mai restrîns dreptul de poliţie (dreptul
poliţienesc) exprimă realizarea forţei de constrîngere - ca element al puterii publice şi funcţie a
statului - izvorînd din nevoia de apărare a existenţei materiale şi spirituale a societăţii.
În condiţiile consolidării statului de drept organele poliţieneşti - toţi funcţionarii şi
structurile statale care exercită puteri poliţieneşti - trebuie să afirme ca un veritabil factor de
stabilitate şi echilibru, de protecţie al comunitîţii şi garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Scopul cercetăriii efectuate constă în cunoașterea aprofundată a originii ță istoricul
conceptului de poliție.
Obiectivele acestei lucrări sunt următoarele :
-a evidenţia originea conceptului de poliție;
- a specifica istoria poliției din Republica Moldova;
-a releva şi analiza elementele constitutive a dreptului polițienesc etc.
Materiale și metode aplicate.În procesul studiului dat au fost utilizate următoarele metode
de cercetare științifică: analiza istorică, analiza sistemică, analiza logică, sinteza și clasificarea.
Materialele utilizate sunt: actele legislative și normative naționale în domeniu ale
Republicii Moldova, doctrina și alte materiale relevante.

3
 1.1Originea conceptului de poliție

Existenţa şi evoluţia societăţii omeneşti nu poate fi concepută fără asigurarea liniştii şi ordinii
publice, fără recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului, atributele fundamentale ale oricărei
comunităţi umane.
Instituţia poliţiei are un rol important în stat prin măsurile de ordine şi siguranţă pe care le
impune.Instituţia trebuie organizată în aşa mod încât să corespundă menirii pe care o are aceea
de a fi în mod efectiv santinele neadormită a siguranţei cetăţeneşti, păzitoarea persoanelor şi
proprietăţii lor şi să fie cu tact şi pricepere, fărănesocotirea acelor garanţii publice, peste care
orice autoritate nu poate trece fără adeveni arbitrară şi excesivă”
Instituţia poliţiei a apărut la o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, ca instituţie de
ordine a statului sclavagist.
Se consideră că cuvîntul „poliţie" derivă de la grecescul (πολης ) care inseamnă activitate de
stat, de interes public şi a fost asimilat succesiv de diferite naţiuni, într-un înţeles larg care
cuprindea întreaga administrare a treburilor publice. Pe parcursul timpului, inţelesul acestui
cuvînt a fost restrîns, direct proporţional cu reducerea sferei de atribuţii.
Dacă după E. Bianu etimologic cuvîntul „poliţie" derivă de la cuvîntul „politeia" (activitate
de ordine în stat)1, iar conform lui V. Barbu de la grecescul πολης (oraş)", 2 atunci Rene Levy
considera că acesta „vine din grecescul „politeia", însemnînd ordinea globală a cetăţii (polis)",
însă pe parcursul istoriei, sensul cuvîntului „poliţie" în Franţa succesiv a însemnat: ştiinţă a
guvernării pînă în sec. XVI; funcţie de reglementare în sec. XVII; punerea în aplicare a legilor şi
reglementărilor în sec. XVIII; menţinerea ordinii şi represiunea penală în sec. XIX"3.
După V. Barbu la începutul sec. XIX germanul Behr scria despre 24 definiţii ale noţiunii
de „poliţie", G. Zimmerman - despre 80, iar Run spunea că în literatura germană existau cam 100
definiţii4.
Pierre Rosanvallon sublinia că: „in sec. XVII-XVIII, noţiunea de poliţie se confunda cu acea
de guvernare, de guvern. in celebrul său Tratat de poliţie, publicat prima dată în 1705, Nicolas de
la Mare subliniază că domeniul poliţiei estc constituit din ansamblul de legi care permit
conservarea socetăţii civile şi contribuie la fericirea comună. Dincolo de simpla preocupare de a
menţine ordinea, poliţia cuprinde a accastă epocă întregul cîmp al organizării sociale.5
Prima definiţie completă a noţiunii de poliţie care este viabilă şi astăzi a fost înserată în „Cod
des delites et des peines" din 1795, potrivit căruia „poliţia este instituită pentru a menţine ordinea
publică, libertatea, proprietatea şi siguranţa individuală"6
În opinia lui Jean-Louis Vuillerme cuvîntul „poliţie", pe de o parte, înseamnă cetate în sensul
de stat, pe de altă parte, polisul sau cetatea semnifică „o unitate", o societate globală, deosebită
de alte polisuri. Acest cuvint semnifică organizaţia cetăţii în calitatea sa de sistem politic sau de
„politeia" care la vechii greci însemna, atît comunitatea autonomă propriu-zisă faţă de alte
comunităţi, cît şi propria sa organizare internă, adică regimul politic.7

1
Bianu E. Ordinea obştească, îndreptar profesional în stiinţa poliţienească, Bucureşti, 1938, p. 7.
2
Barbu Introducere în dreptul poliţienesc român unificat, Oradea: Societatea anoniină, 1927, P-11.
3
Rene Levy. Police, Dictionnaire encyclopedique de theorie et de sociologie du droit, Paris, 1993, p. 450.
4
" Barbu V. Op. cit., p. 22
5
Pierre Rosanvallon. L'Etat en France de 1789 â nos jours, Paris: Edition du Seuil, 1990,p. 203.
6
" Barbu V. Op. cit., p. 14
7
Jyean-Lous Le coneept de systeme politique, PUF, 1989, p. 152.

4
 Această accepţiune a noţiunii de „politeia" ca formă de organizare politică, de regim poltic al
unui stat, dar şi de realizare practică a sa ni s-a transmis pînă azi în noţiunile de „politică şi
„poliţie". După părerea lui G. Soulier „intre poliţie şi politică există strînse legături paronimice şi
etimologice, dar, de asemenea, legături sernantice, faptul cel mai vizibil fiind în limba engleză
între „police" (politie) şi „policy" (politica). Domeniul poliţiei coincide practic cu cel al politicii
(administrării) interne"".8
Renumitul savant rus în domeniul dreptului poliţienesc I. E. Andreevskii considera că poliţia
este activitatea de stat în domeniul administrării interne şi a elaborat „legităţile ştiinţei despre
poliţie" în conformitate cu care „cînd un individ cu puterile proprii nu poate să-şi asigure
condiţiile securităţii şi propăşirii, care i-ar permite o dezvoltare liberă în ajutor trebuie să-i vină
activitatea altora numită poliţie"9.
La fel ca G. Soulier se pronunţă şi Rene Uvy, atunci cînd spune că „Poliţia în sens general
înseamnă forţa publică care menţine ordinea publică şi reprimă criminalitatea, în sens juridic,
poliţia inseamnă un ansamblu de reguli impuse de către o autoritate publică cetăţenilor pentru
ansamblul actelor vieţii curente, sau pentru a reglementa o activitate determinată, în scopul
menţinerii unei anumite ordini în cetate; prin extensie punerea în practică a acestor reguli"". 10
Otto Mayer, citat de Balmuş şi V. Muntean, în studiul său cu privire Ia „Puterea poliţiei"
susţine că „Poliția este o specie particulară de activitate administrativă, iar puterea poliţiei este
manifestarea puterii publice proprie acestei activităţi`‘11.
La începutul sec. XVIII de la Mare includea un număr mare de acţiuni cu caracter
economic în noțiunea de poliție şi împărţea domeniul de activitate al acestia în 11 sectoare12:
poliţia propriu-zisă; poliţia religiei; poliţia moravurilor; poliţia sănătății; poliţia care se ocupă
cu aprovizionarea cu alimente; poliţia locuinţelor și a căilor de comunicații; poliţia privind
ştiințele și artele; poliţia comercială; poliţia artelor mecanice; poliţia angajaților ; poliţia care se
ocupă de administrarea celor săraci.
Primele elemente ale ştiinţei despre poliţie în Rusia s-au constituit în sec. XVI-XVII. La
sfirşitul sec. XVIII s-au tradus lucrările lui Justi şi Zonnenfels, iar prima lucrare originală în
dreptul administrării interne a apărut în anul 1824 (Piotr Gulcaev, „Dreptul şi obligaţiile poliţiei
orăşeneşti şi de zemstv şi a tuturor locuitorilor Imperiului rus după starea lor")'.13
În Rusia cuvîntul poliţie a apărut pentru prima oară într-un ukaz al ţarului din sec. XVIII
şi imediat obţine un caracter atotcuprinzător tipic pentru epocă". La Apus ca şi mai tîrziu în
Rusia dezvoltarea regimului de drept a adus treptat la limitarea competenţei şi noţiunii de poliţie.
Deja în sec. XVIII filosofia dreptului a inaințat principiul că competenţa monarhului se limitează
cu ideea binelui comun, că constringerea poate avea ca scop menţinerea ordinii publice şi liniştii
şi, nicidecum, sporirea bunăstării cetăţenilor.
Spre sfirşitul sec. XIX în conştiinţa publică din Rusia imaginea poliţiei se asocia sau doar
cu activitatea de constringere a statului pentru asigurarca securităţii publice şi ordinii cît şi cu

8
" Soulier G. Les institutions judiciers et repressives. Traite de science politique, PUF, 1985, P. 54.
9
Андреевский И. Е,. Полицейское право, Санкт Петербург, 1874, с 17.
10
Rene Levy. Op. cit., p. 450-452
11
Энциклопедический словарь, 7-с изд. Москва Т-во Бр. А,. И. Грана и К , 1913.T.32,c.510.
12
Pierre Rosanvallon. L'Etat en France de 1789 â nos jours, Paris: Edition du Seuil, 1990,p. 204.
13
Энциклопедический словарь, op.cit.p.510
5
organele care executau această activitate14, sau cu „supravegherea ordinii exterioare la
convieţuirea în comun"15.
Definiția lui Laband: „esenta poliţiei constă în limitarea libertăţii naturale a cetățenilor în
domeniul administrării interne prin măsuri de constrîngere în interesele societății şi statului"16
schițează în linii generale menirea poliției din acea perioadă.
Această opinie era susţinută de P. Şeimin care considera că în această perioadă poliția
reprezenta un organ al administraţiei publice preocupat de asigurarea ordinii de drept prin
limitarea drepturilor persoanei cu aplicarea constrîngerii. 17
În limba română cuvîntul „poliţie" s-a implementat în epoca fanarioţilor, sub puternică
influenţă grecească. În documentele din sec. XVII şi XVIII se intilneşte adeseori cuvîntul
„poliţie" în înţelsul de „activitate de stat" şi chiar în acela de „stat" propriuzis. Este verosimil că
această noţiune a „poliţiei -activitate de stat" s-a referit, în primul rînd, la activitatea
domnitorului şi a dregătorilor18.
În opinia unor autori din România poliţia este partea puterii publice, executive, grevată cu
apărarea persoanelor şi lucrurilor, contrarelelor pe care prudenţa umană le poate impiedica sau
slăbi în efectele lor. Poliţia administrativă menţine ordinea publică, iar cea judiciară urmăreşte
faptele penale pe care poliţia administrativă nu le-a putut preveni sau curma. După scopul ce şi-1
propune poliţia administrativă poate fi: politică, sanitară, comercială, municipală, rurală etc.
Poliţia o exercită: fiecare ministru, prefecţii de judeţe şi comisarii de poliţie, primarii etc.19
Dicţionarul enciclopedic mic, editat la Bucureşti în 1986 propune o altă viziune: „Poliţia este un
organ de stat însărcinat cu menţinerea ordinii, însă în acelaşi timp poliţia este atribuţia de control
şi de supraveghere a ordinii publice".20
Dicţionarul explicativ al limbii române interpretează noţiunea de „poliţie" ca:
1 Organ de stat însărcinat cu menţinerea ordinii publice şi cu reprimarea infracţiunilor, iar a face
poliţie inseamnă a menţine ordinea într-un mod sever şi autoritar;
2. Local în care se află instalată o poliţie;
3. Totalitatea polițiștilor dintr-o poliţie, reprezentanţii poliției .21
Necesitatea instituirii poliţiei este motivată şi în art. 12 din Declaraţia Omului şi
Cetăţeanului din 26 august 1789 care stipulează că Asigurarea drepturilor omului şi cetăţeanului
creează necesitatea existenţei unei forţe de stat instituită spre binele şi interesul tuturor22.
Susţinem părerea poliţistului V. Barbu care atribuia noţiunii de „poliție” două aspecte:
activitate în vederea menţinerii ordinii publice şi care exercită această activitate.23
În acest context conchidem că astăzi poliţia reprezintă, pe de o parte, activitatea
organelor administraţiei publice centrale, grevate cu atribuţii de intervenţie legală în drepturile
interesele persoanelor fizice şi juridice, în afara procedurii penale executiv-penale, pe de altă
parte, înseşi aceste organe.

14
Горбунов А. Op. cit,.p.4,6
15
Дали В.И. Роликовый словарь живого русского языка, т. III, Москва: Русский язык, 1998, с.261.
16
Энциклопедический словарь, op.cit.p.510
17
Шеймин П.Полиция Энциклопедический словарь, Санкт Петербург, 1907-1908 с. 320.
18
Stelian I., Tudor I. Drept poliţienesc, Bucureşti: ROMFEL, 1993, p. 12.
19
Diaconovich C. Enciclopedia Rornână, t. III, Sibiu: Kemet-Zymotie, Ed. W. Krafft, 1904, p. 632.
20
Mic dicţionar enciclopedic, Ed. a 1II-a, Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1986, p.346.
21
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. a II-a, Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, P. 821.
22
Дубровин В.Н Конституция зарубежных стран, Москва: Юрлитинформ, 2000,с 34.
23
Barbu V. Op. cit., p. 22
6
 1.2 Dreptul poliţienesc ca ştiinţă

În accepţiune generalizată, ştiinţa este privită ca un ansamblu sistematic decunoştinţe

despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metodecorespunzătoare şi exprimate
în concepte, categorii, principii şi noţiuni.24
Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate
fiinterpretată doar ca un ansamblu de idei şi concepte, ci ca un sistem care sedezvoltă, produce
noi cunoştinţe, ca un sistem de valori spirituale.Ştiinţa dreptului poliţienesc dă
răspuns preocupărilor specifice, ambianţei de pregătire pentru o specialitate atât de profund
necesară şi umană, cum este cea poliţienească, ea oferă câteva instrumente fundamentale de
cunoaştere a domeniului poliţienesc.
Acestea sunt: conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile generale în baza cărora
dreptul poliţienesc poate fi gândit şi explicat.
Potrivit clasificării trihotomice a ştiinţelor 25, acceptată de majoritateasavanţilor în
domeniul dreptului şi statului, ştiinţa dreptului poliţienesc face partedin sistemul ştiinţelor
sociale care cercetează normele juridice, raporturile juridice şiinstituţiile poliţieneşti.
Această disciplină a ştiinţelor juridice cuprinde un ansamblu de cunoştinţereferitoare la
normele şi raporturile juridice de drept poliţienesc, despre cauzele caredetermină naşterea acestor
raporturi şi despre legile de dezvoltare care acţionează îndomeniul dreptului poliţienesc. Ştiinţa
dreptului poliţienesc nu se confundă însă cudreptul poliţienesc, acesta fiind un ansamblu de
norme juridice privind organizarea,funcţionarea şi competenţele poliţiei. Ştiinţa dreptului
poliţienesc însă reprezintătotalitatea ideilor şi conceptelor despre aceste norme juridice.
Dreptul poliţienesc se găseşte scris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe aleguvernului şi
în alte acte normative, emise de către instituţiile statului, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc se
regăseşte în monografii, cărţi, cursuri, manuale, studii şi articole.
Obiectul de studiu al științei dreptului polițienesc este însăși această disciplină cu
totalitate normelor juridice ce o compun. De cele mai multe ori se folosește însă o singură
denumire atît pentu ansamblul de norme juridice, cît și pentru știința despre aceste norme și
anume denumirea de Drept polițienesc .26
Partea generală a științei dreptului polițienesc studiază esența, noțiunile , formele,
metodele și principiile fundamentale de organizare și funcționare a organelor polițienești , locul
și rolul acestor organe în cadrul puterii executive , componențele și competențele acestor organe.
Partea specială are un caracter mai dinamic , supunînd studiului activitatea propriu-zisă,
desfășurată de organele statului cu atribuții polițienești, în practică sa curentă, cotidiană de
prevenire și combatere a fenomenului infracțional. Dispozițiile cuprinse în partea specială a
dreptului polițienesc constituie obiectul de studiu al diferitor discipline de specialitate și se aplică
si explică la nivel concret, cazuistic aproape , reglementările cuprinse în parte generală . De aici
rezultă necesitatea cunoașterii corelate și indivizibil legate a ambelor părți ale științei dreptului
polițienesc .

24
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 6.
25
Este vorba, in special, despre ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi ştiinţele despre gandire. Popa N., Teoria generală
a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 3.
26
Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi
contravenţional.Bucureşti: Editura Tritonic, 2003, p. 18.
7
Metoda istorică.
Potrivit metodei istorice, dreptul poliţienesc este cercetat din perspectiva şi evoluţia sa
istorică, de-a lungul diferitor orânduirisociale. Ştiinţa dreptului poliţienesc analizează esenţa,
forma, componentele şimenirea poliţienească a statului raportate la etapa istorică pe care o
străbate,ştiut fiind că instituţiile poliţieneşti poartă amprenta transformărilor istorice ale
poporului şi ţării respective.Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale.
Pentru jurişti este foarte importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute,
a regulilor ce concurează la succesiunea acestora şi care exercită influenţă asupra
dreptului,determinând modificări în conţinutul reglementărilor juridice şi în fizionomiaspecifică
a instituţiilor poliţieneşti. Metoda istorică de studiere a dreptului poliţienesc dezvăluie substratul
istoric şi social al categoriilor juridice cu careoperează dreptul poliţienesc.

Metoda sociologică. 27
Metoda sociologică constituie o direcţie de cercetare cu reale avantaje pentru cunoaşterea
realităţii juridice. Existenţa dreptului este strans legată de viaţa socială, intrucat toate fenomenele
juridice sunt fenomene sociale. Cercetările sociologice dau o perspectivă nouă studiului
raporturilor juridice de drept poliţienesc ca realitate socială, verificand modul în care societatea
influenţează dreptul şi suportă, la randu-i, influenţa din partea acestuia.
Acelaşi obiect (raporturile sociale din cadrul activităţii poliţieneşti) pe care ştiinţa
dreptului poliţienesc îl studiază din interior, sociologia juridică îl studiază din exterior. În
cercetarea sociologică juridică se întalnesc documentări solicitate de organele cu competenţă
normativă, investigaţii privind modul de administrare a justiţiei, cunoaşterea legilor, investigaţii
privind desfăşurarea procesului de prevenire şi combatere a criminalităţii etc. Rezultatele
cercetării sociologice stau la baza adoptării unor măsuri legislative, cum ar fi: conceptul de faptă
prejudiciabilă, activitatea de prevenire a comiterii infracţiunilor, strategia activităţii de
cunoaştere a normelor juridice etc.

1.3Organizarea şi funcţionarea poliţiei în Moldova istorică

Instituţia poliţiei a apărut la o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii umane, odată cu

apariţia supraprodusului, proprietăţii private, diferenţierii sociale şi a evoluţionat continuu.
În sec.I-II î.e.n coloniile şi municipiile provinciei romane Dacia erau administrate de
magistraţi aleşi pe un an conform legislaţiei romane. Ajutorii magistraţilor, edilii, aveau funcţii
poliţieneşti, îngrijindu-se de aprovizionarea pieţelor, întreţinerea în bună ordine a drumurilor,
podurilor, canalelor, organizarea jocurilor şi spectacolelor.28
Însă în pofida aşezării sale geografice, deşi aflată, după cum spunea cronicarul Grigore
Ureche, „În calea răutăţilor"29, Ţara Moldovei, poporul ei, a reuşit să ţină piept năvălitorilor
nomazi, popoarelor migratoare, continuînduși existent de veacuri.
Moldovenii, fiind descendenţi ai getodacilor, trăiau organizaţi în obşti săteşti, conduse de juzi
sau cnejii30. La rîndul lor acestea erau concentrate în obşti teritoriale mai întinse, cuprinzînd, de
obicei, bazinul unui rîu mai însemnat. Obştile teritoriale (ţările) erau conduse de un voievod,

27
A se vedea pe larg N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
28
Aramă Elena, Istoria dreptului ron-iânese, Reclama, Chişinău, 1998, p. 12.
29
Cihodaru C. Alexandru cel Bun, Chişinău: Cartea moldovenească., 1990, p. 12.
30
Idem, p. 17
8
dregător ales de membrii obştii, care asistat de un sfat în număr de 12 membri "ţinea scaun de
judecată".31
Cuvîntul dreptate în limba română, ca sinonim cu justiţia, se intilneşte în sec. XVII.
Elementele fundamentale ale justiţiei ca a judeca, judecată, jude, judee, judeţ, judecător,
judecătorie au elemente derivate din limba latină.
După întemeiere, pînă în sec. XVII, justiţia domnească a colaborat cu justiţia obştii apoi s-au
suprapus. Dar chiar şi după suprapunere justiţia obştii n-a fost desfiinţată ci adaptată la noua
situaţie, "oamenii buni şi hătrini", participînd la justiţia domnească atît în pricini civile, cît şi
penale, rezervate domniei, ca omorul, tîlhăria.
Justiţia seniorială se efectua în Moldova prin ureadnici, vătămani, ispravnici sau vornic32.
Justiţia domnească a avut ca organe centrale: domnul, caimanii, sfatul domnesc, divanul
donmesc, departamentele, veliţii boieri, judecătoria veliţilor boieri, judecătoria ot vel aga,
judecătoria ot vel spătar, marii dregători.33
Organele locale erau reprezentate: 34
• în cetăţi şi ţinuturi: vornici, pîrcălabi, starosti, serdari, marii vătafi, mari căpitani, vornicei,
bănişori, ispravnici, judecători;
• în tîrguri şi oraşe: vornici de tîrg, pîrcălabi de oraş, ureadnici, namesnici;
• în sate: vornici de sat, vornicei.
Separarea puterilor în stat, cucerire a dreptului modern (sec. XVIII), nu era cunoscută în
justiţia medievală. Dregătorii cumulau atribuţiile judecătoreşti cu cele executive. Acelaşi
dregător (de exemplu globnicul) acuza, judeca, condamna (globea) şi executa (incasa gloaba).
Viciul a fost criticat chiar în epocă.
Ca urmare a viabilităţii datinilor, obiceiurilor această stare s-a păstrat şi după apariţia
statului feudal Moldova. Numai în timpul domniei lui Alexandru cel Bun "feluritele cum au fost
aşezaţi, după cum spun cronicile noastre după cea dobîndit de la Ion Paleologu titlul de despot şi
coroană crăiască, vroind să-şi alcătuiască toată curtea după obiceiurile curţii impărăteşti"35
Acesta a fost momentul de cotitură care a marcat trecerea spre o centralizare a
funcţionarilor publici şi delimitare a atribuţiilor administraţiei de stat, inclusiv celor poliţieneşti,
în Moldova medievală.
Boierimea moldovenească, constituită în perioada premergătoare formării statului şi
paralel cu acesta, era condiţionată de apartenenţa unei dregătorii în stat (iniţial aceştia erau
voievozii, cnejii, juzii). Mai tîrziu ea a cuprins intreaga pătură de mari proprietari36.
După cum s-a menţionat în perioada formării statului în Moldova nu era cunoscută o
organizare poliţienească propriu-zisă. Ordinea publică, siguranţa statului şi a persoanelor,
apărarea proprietăţii erau încredinţate instituţiilor politice centrale şi locale cum au fost: domnia,
adunările de stări, dregătoriile etc
Pentru exercitarea atribuţiilor poliţieneşti domnitorii au prevăzut prin pitacuri domneşti,
hrisoave, ofise domneşti, cărţi către boieri, cărţi le-gate către ispravnici, anumite "ponturi
poliţieneşti"37 , cît şi organele însărcinate cu executarea lor.
31
Idem.
32
Constantinescu A., Instituţii feudale din ţările române, Bucureşti: Editura Acaderniei Re-pubbciă Socialiste
România, 1988, p. 268
33
Idem.
34
Idem,p.75
35
Cantemir D. Descrierea Moldovei, Chişinău: Hiperion, 1992, p. 81.
36
Constantinescu A., Instituţii feudale din ţările române, Bucureşti: Ed. Academiei Republi-cii Socialiste România,
1988, p. 52
9
 Se consideră că cea mai inaltă şi cea mai veche dregătorie care deţinea atribuţii
poliţieneşti era dregătoria Marelui Vornic, atestată documentar la 18 noiembrie 1393.38
Şeful poliției în Moldova instorică era Marele Hatman, atestat documentar la 1541.
Denumirea a fost împrumutată în sec. XVI din Polonia, iar caracterul prepoderent military
rezultă din atribuțiile sale de a comanda întreaga armata.39
Atribuţiile administrative ale hatmanului erau40:
• oblăduirea asupra Sucevei( în sec. XVI-XIX hatmanul a purtat titlul de "hatman şi pîrcălab de
Suceava". El nu exercita efectiv pîrcălăbia ci o supraveghere asupra pîrcălabului, iar mai tîrziu
asupra ispravnicilor din ţinutul Suceava.);
• semnarea hrisoavelor domneşti în lipsa Marelui Logofăt;
• grijă de ţiganii domneşti;
• supravegherea menzilurilor (poştelor).
În sec. XVI-XVII Marele Hatman executa şi funcţii judecătoreşti. Aşezămintul lui C.
Mavrocordat din 1741 hotăra că Marele Hatman va judeca "pe ceata sa şi pricini de giudecaţi şi
de străini41. Din acest timp au decăzut atribuţiile lui militare, accentuîndu-se cele poliţieneşti.
Marele Hatman răspundea de liniştea întregului teritoriu, dar în special pentru hotarele
(marginile) ţării. În fiecare ţinut sub jurisdicţia hatmanului s-au păstrat pînă în sec. XVIII
căpitanii existenţi încă în sec. XVII. Marele Hatman avea sarcina: să prindă pe tîlhari; era şef al
jandarmeriei şi comandant al grănicerilor; avea o închisoare „grosul hătmăniei"42.
Principalele atribuţii ale hatmanului erau totuşi cele poliţieneştil43:
• elibera paşapoartele şi răvaşele de drum;
• îndeplinea formalităţile de expatriere a celor condamnaţi la "desţărare";
• răspundea pentru incendii, avînd sub comanda sa "tulumbele hătmăniei";
• avea sarcina să prindă pe răufăcători;
• să-i supună la primele cercetări;
• să-i transporte la departamentul criminalicesc;
• să-i transporte după condamnare la locul de executare a pedepsei.
În Moldova, potrivit Condicii Criminaliceşti, ispravnicul avea datoria: 44
• să cerceteze faptele criminaliceşti petrecute în ţinutul său, făcîndu-le în termen "tacrirul foarte
lămurit";
• să efectueze percheziţii "cu bună cuviinţă" cînd existau prezumţii de vinovăţie;
• să-i urmărească şi să-i prindă pe tîlhari, punînd pe urmele lor potere înarmate; • să-i trimită la
"criminalion" după terminarea cercetărilor.
Tacrirurile (procesele-verbale) întocmite de ispravnic aveau "legiuită putere de dovadă"
în judecată. 45
Poliţia edilitară a fost foarte variată. Se fixează, prin pitacul dat Agăi de Bucureşti în anii
1785 - 1786, preţul maximal al cărnii, poliţia tîrgurilor, poliţia binalelor, poliţia drumurilor,
poliţia curăţatului trotuarelor, a podurilor, a pieţelor publice, a cişmelelor, poliţia sanitară a

37
Enciclopedia României în 2 vol. Bucureşti, 1938, vol. 1, p. 314. 124
38
Constantinescu A., Instituţii feudale din ţările române, Bucureşti: Editura Academiei Române-1988, p. 511.
39
Idem, p. 216.
40
Idem, p. 217.
41
Ibidem.
42
Constantinescu A., Instituţii feudale din ţările române, Bucureşti: Editura Academiei Române-1988, p 217
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
Constantinescu A., Instituţii feudale din ţările române, Bucureşti: Editura Academiei Române-1988, p.84
10
transportuluii peştelui la Bucureşti, circulaţia pe poduri, curăţatul pomilor de omizi, poliţia
publice în oraş, a circulaţiei noaptea cu felinare etc.46
Evoluţia instituţiei poliţiei în Moldova pînă la anexarea Basarabiei în anul 1812 de către Rusia
demonstrează cu prisosinţă apartenenţa acesteia modelului continental, firesc unui stat unitar şi
necesitatea creării în Republica Moldova a unui sistem centralizat de asigurare a securităţii
publice cu organe poliţieneşti desconcentrate în raioane, acordînd administraţiei publice locale
descentralizate dreptul instituirii unor poliţii de ordine publică.

1.4Definiţia şi obiectul de studiu al dreptului poliţienesc

Fiind influenţată de transformările social-politice din ultimii ani, de prevederile

instrumentelor internaţionale în domeniul activităţii poliţieneşti, de cerinţele comunităţii
înaintate faţă de poliţie, de necesitatea făuririi în continuare a unui stat de drept, de necesitatea
revederii procesului de instruire şi perfecţionare continuă a cadrelor poliţieneşti, ideea unui drept
poliţienesc în ţara noastră a fost formulate comparativ de puţin timp în urmă. În spectrul oficial,
această idee îşi face apariţia în actele normative ale Republicii Moldova, care stabilesc direcţiile
prioritare de cercetare ştiinţifică şi nomenclatorul specialităţilor ştiinţifice. Astfel, potrivit
Hotărarii Guvernului Republicii Moldova din 1 octombrie 2004, Dreptul poliţienesc este inclus
ca specificare la specialitatea Drept public. Dreptul poliţienesc işi găseşte locul, de asemenea, în
cadrul disciplinelor juridice incluse in programele de studiu ale Academiei „Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al Republicii Moldova, după ce Academia a fost acreditată cu succes, în anul 2004, una
din specializările acreditate fiind „Dreptul poliţienesc”.
Ulterior, dreptul poliţienesc s-a afirmat din ce în ce mai mult ca ramură a ştiinţelor juridice,
desprinsă din dreptul administrativ şi implicit din cel public. Întradevăr, după apariţia Legii
generale de organizare a poliţiei Romane, din anul 1929, Iuliu Pascu în lucrarea sa „Dreptul
poliţienesc român”, vol. I, din 19247 şi, mai apoi, Eugen Bianu lucrarea sa „Ordinea obştească”48
au demonstrat caracterul autonom al dreptului poliţienesc, în cadrul ramurilor dreptului public.
Ca şi pentru orice ramură de drept, dreptului poliţienesc îi sunt caracteristice trăsăturile de
bază ale acesteea. În special, este vorba despre obiectul reglementărilor juridice, cu alte cuvinte
raporturile juridice reglementate de normele de drept, metoda reglementării juridice privită ca
ansamblul procedeelor de influenţă asupra acestor relaţii (conduita oamenilor), sistemul de drept
şi existenţa bazei normative. Totodată, reţinem că obiectul reglementării juridice este recunoscut
ca fiind caracterizarea prioritară a unei ramuri de drept. În acest sens, profesorul român Vasile
Dobrinoiu a definit obiectul de studiu a dreptului poliţienesc ca constituind acele raporturi
sociale care se înscriu în perimetrul activităţii poliţiei, realizate conform normelor legale în
vigoare, de către organele poliţieneşti competente49.
Într-adevăr, relaţiile sociale din sfera activităţii poliţiei sunt reglementate de normele de drept
administrativ sau, dacă e să numim, de normele de drept poliţienesc, care reprezintă o ramură
distinctă a celei dintâi. Renumitul savant în domeniul dreptului administrativ I.T.Tarasov, la
începutul sec. al XX – lea, susţine în lucrările sale: „Dreptul poliţienesc (pozitiv) reprezintă
totalitatea regulilor şi normelor care determină activitatea poliţienească in acest stat şi in această

46
Ibidem.
47
Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma socială, 1929, p. 22.
48
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Indreptar professional in ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p. 122.
49
Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru drept poliţienesc. Revista dreptul nr. 9, Bucureşti, 1992, p. 51.
11
epocă”50. Aceste relaţii, constituind obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, formează o
varietate a relaţiilor administrativ-statale.
Relaţiile sociale reglementate de normele de drept poliţienesc, potrivit domeniilor de
manifestare, pot fi grupate în: relaţii poliţieneşti de ordin organizatoric, de supraveghere ori
tutelă poliţienească, de stopare administrativă şi relaţii poliţieneşti între cetăţeni.
Un rol deosebit de important în procesul realizării activităţii poliţieneşti il are relaţiile
poliţieneşti de supraveghere, la care participă pe de o parte – organele de poliţie, pe de altă parte
– cetăţenii şi organizaţiile. Aceste relaţii formează sistemul celor mai importante şi, practic, celor
mai răspândite relaţii poliţieneşti, de genul „organ poliţienesc – cetăţeni, organizaţii”. Reţinem,
că relaţiile de acest gen, constituind obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, sunt cele mai
tipice şi servesc, in principiu, fundament al ordinii publice.
Relaţiile poliţieneşti de supraveghere ţin de deservirea în masă a populaţiei, în procesul
asigurării securităţii publice şi acordarea asistenţei poliţieneşti (de protecţie) cetăţenilor, pentru
realizarea drepturilor şi libertăţilor lor.
Nu mai puţin importante sunt relaţiile sociale, în cadrul cărora se aplicată constrangerea
administrativă (poliţienească). Mult mai complexe sunt relaţiile administrativ-represive
(punitive) izvorate din faptul comiterii contravenţiilor, denumite relaţii contravenţionale sau
delictuale51. Acestea sunt astfel de relaţii sociale care determină reacţia poliţienească exprimată
prin măsuri de pedeapsă contravenţională. Interdicţiile stabilite in normele administrativ-
contravenţionale obligă cetăţenii de a se abţine de la comiterea contravenţiilor. Abaterile de la
astfel de interdicţii dau naştere relaţiilor care necesită, pentru reglarea lor, aplicarea pedepselor
contravenţionale faţă de persoana care a comis contravenţia.
Un alt grup de relaţii sociale, care constituie obiectul de studiu al dreptului poliţienesc,
sunt cele sociale, formate în urma comunicării (interacţiunii) şi aflării cetăţenilor in locurile
publice. Expres şi clar, în acest sens, ne vorbeşte savantul rus A.P. Corenev: „din realitatea
existenţei relaţiilor administrativ-juridice „orizontale” (relaţii care nu sunt legate prin obligaţie
de subordonare), rezultă posibilitatea apariţiei unor astfel de relaţii şi între cetăţeni. După cum
relaţiile civil-juridice se formează între cetăţeni din iniţiativa acestora, iar organelle judecătoreşti
servesc drept garant al asigurării drepturilor civile, aşa şi relaţiile administrativ-juridice se
formează din iniţiativa cetăţenilor, fără implicaţiile statului”52.Organele de stat supraveghează
relaţiile administrativ-juridice şi garantează cetăţenilor realizarea drepturilor şi obligaţiilor lor,
reciproc. Totodată, urmează să recunoaştem că, în esenţă, aceste relaţii sunt relaţii poliţieneşti.
Deosebit de importante sunt relaţiile sociale, în cadrul cărora se aplică constrangerea
administrativă (poliţienească) şi care atribuie normelor administrativ-juridice care le
reglementează, caracterul poliţienesc. Asupra acestui fapt şi-a expus părerea savantul
V.M.Ghessen: „normele care reglementează înfăptuirea puterii coercitive (punitive,
constrangere), constituie norme de drept poliţienesc în sensul direct al cuvantului”53
Cu toate că relaţiile sociale, care se formează în procesul uzitării măsurilor administrativ-
represive (de stopare), derivă de la relaţiile poliţieneşti organizatorice, relaţiile poliţieneşti de
supraveghere şi dintre cetăţeni apar de la caz la caz, anume aceste relaţii determină tonalitatea
întregului sistem de raporturi poliţieneşti şi de norme juridice, care le reglementează.

50
Тарасов И.Т., Лекции по полицейскому (административному) праву. Т.2. Москва, 1908, р. 16.
51
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004, р. 49.
52
Коренев А.П., Кодификация советского административного права. Москва, 1990, р. 16.
53
Гессен В.М., Лекции по полицейскому праву, р. 13.
12
 Definind dreptul poliţienesc, putem afirma că această ramură de drept reprezintă
ansamblul normelor juridice, referitoare la organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei.
Aşadar, această ramură de drept cuprinde acele dispoziţii legale care se referă la
activitatea poliţiei şi care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul activităţii
poliţieneşti.
Primul element al definiţiei date constă în faptul că dreptul poliţienesc este constituit dintr-o
totalitate de norme juridice, întocmai ca întregul drept al ţării noastre şi oricare ramură a lui.
Bineinţeles că, aceste norme nu trebuie să fie un conglomerate, ci un sistem cu toate
caracterele pe care le implică această noţiune.
Cel de al doilea element al definiţiei dreptului poliţienesc constă în faptul că normele
juridice care formează această ramură de drept sunt doar cele care reglementează o anumită
categorie de raporturi sociale, respectiv acele raporturi care formează obiectul activităţii, realizat
conform normelor de organizare a poliţiei în îndeplinirea sarcinilor sale54.
Referitor la obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, vom mai menţion,încă odată, că
ştiinţa acestei ramuri de drept se ocupă de studierea dreptului poliţiei ca ramură a sistemului
nostru de drept. Orice ştiinţă, inclusiv din domeniul juridic, se justifică în măsura în care are un
obiect propriu de studiu şi foloseşte metode specifice de cercetare a fenomenului.

1.5. Elementele constitutive ale dreptului poliţienesc

Potrivit lui Eugen Bianu, dreptul poliţienesc are următoarele elemente constitutive55:

- dreptul poliţienesc de siguranţă;

- dreptul poliţienesc administrativ;

- dreptul poliţienesc judiciar;

- dreptul poliţienesc contravenţional;

- dreptul de procedură poliţienească.

Aceste părţi componente ale dreptului poliţienesc se deosebesc din punct de vedere al
raţiunii juridice, al obiectului şi chiar al izvoarelor de drept.

a) Dreptul poliţienesc de siguranţă este dreptul statului de a-şi apăra la nevoie, cu forţa,
existenţa legală şi materială, contra oricăror primejdii interne sau externe. Din examinarea
acestei definiţii se poate deduce că avem de a face cu un drept defensiv, chiar de apărare armată
a ţării contra tulburărilor siguranţei şi ordinii publice şi a domeniului public, care alcătuieşte
obiectul dreptului de siguranţă. Dreptul poliţienesc de siguranţă devine ofensiv, un drept de
constrangere, numai după producerea tulburării, in scopul reparării prejudiciilor aduse valorilor
fundamentale ale societăţii.

b) Dreptul poliţienesc administrativ sau de ordine, este dreptul statului de a veghea in mod
permanent la buna funcţionare a organizării statale şi a vieţii sociale, susţinand şi apărand, cu
ajutorul organelor poliţieneşti, ordinea publică şi bunele moravuri, drepturile şi libertăţile

54
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 17.
55
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Indreptar profesional in ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.123.
13
fundamentale ale cetăţenilor, avutul public şi privat, totodată dreptul statului de a cere cetăţenilor
să-şi onoreze obligaţiile.

c) Dreptul poliţienesc judiciar este dreptul statului de a asigura prevenirea şi combaterea

infracţiunilor prin intermediul organelor poliţieneşti, imputernicite prin lege de a descoperi
infracţiuni, de a-i reţine şi cerceta pe infractori, de a instrumenta dosarele penale şi a le inainta
instanţei, impreună cu probele şi actele dresate, precum şi de a pune in executare hotăratele
judecătoreşti. In contextul celor relatate vom sublinia că dreptul poliţienesc judiciar are in vedere
o parte importantă din reglementările Codului penal, Codului de procedură penală, astfel găsind,
aici nu numai izvorul, dar şi existenţa legală.

d) Dreptul poliţienesc al contravenţiilor este dreptul statului şi al organelor sale cu drept de poliţie de a
constata şi de a aplica contravenienţilor sancţiunile legale ce se comit in diferite domenii de activitate.
Distingem aici, in primul rand, un drept poliţienesc al contravenţiilor, in general, exercitat de către
organele cu competenţă generală, de exemplu, funcţionarii de poliţie. In al doilea rand, putem identifica
aici insă un drept poliţienesc al contravenţiilor special după domeniul in care se comit fapte
contravenţionale, de exemplu, fiscal, vamal, sanitar-veterinar, silvic, agrar etc.

e) Dreptul de procedură poliţienească este dreptul statului de a fixa normele şi mijloacele legale pentru
organizarea şi funcţionarea poliţiei, cat şi condiţiile, atribuţiile şi drepturile legale pentru exerciţiul
funcţiilor poliţieneşti.

14
 Concluzie

Dreptul de poliţie (dreptul poliţienesc) al statului se realizează atît prin activităţi de

supraveghere (control) şi prevenire pentru a nu admite abateri, încălcări ale legilor, cît şi prin
puterea de comandă şi constrîngere (cu drept de exclusivitate).
În context un rol deosebit îl are Poliţia Republicii Moldova, ea fiind intituţia specializată
a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, respectarea ordinii publice.
Profundele schimbări democratice produse după anii 90, la nivelul întregii societăți,au
deschis calea instaurarii unui stat de drept .Măsurile întreprinse de forțele publice polițienești și
insituțiile de componența acestora ,funcțiile specifice statului de drept au determinat inițierea
unui amplu proces de restructurare ,democratizare și profesionalizare a organelor respective.
Protecția socială trebuie să asigure statul prin intermediul organelor sale prin atribuții
polițienești ,mai ales în condițiile existenței reale a statului de drept este o problemă fundamental
care trebuie solutionată atît printr-un cadru legislativ corespunzator ,cît și prin măsuri de
organizare a activității la nivelul diverselor organe ce pun în aplicare dreptul de poliție al
statului.

15
 Bibliografie
1.Bianu E. Ordinea obştească, îndreptar profesional în stiinţa poliţienească, Bucureşti, 1938.
2.Barbu V Introducere în dreptul poliţienesc român unificat, Oradea: Societatea anoniină, 1927.
3.Rene Levy. Police, Dictionnaire encyclopedique de theorie et de sociologie du droit, Paris,
1993.
4.Pierre Rosanvallon. L'Etat en France de 1789 â nos jours, Paris: Edition du Seuil, 1990.
5.Jyean-Lous Le coneept de systeme politique, PUF, 1989.
6.Soulier G. Les institutions judiciers et repressives. Traite de science politique, PUF, 1985.
7.Stelian I., Tudor I. Drept poliţienesc, Bucureşti: ROMFEL, 1993.
8.Diaconovich C. Enciclopedia Rornână, t. III, Sibiu: Kemet-Zymotie, Ed. W. Krafft, 1904.
9.Mic dicţionar enciclopedic, Ed. a 1II-a, Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1986.
10.Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. a II-a, Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998.
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996.
11.Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi
contravenţional.Bucureşti: Editura Tritonic, 2003.
12.N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
13.Aramă Elena, Istoria dreptului ron-iânese, Reclama, Chişinău, 1998, .
14.Cihodaru C. Alexandru cel Bun, Chişinău: Cartea moldovenească., 1990.
15.Constantinescu A., Instituţii feudale din ţările române, Bucureşti: Editura Acaderniei Re-
pubbciă Socialiste România, 1988, p. 268
16.Cantemir D. Descrierea Moldovei, Chişinău: Hiperion, 1992.
17.Enciclopedia României în 2 vol. Bucureşti, 1938, vol. 1.
18.Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma socială.
19.Eugen Bianu, Ordinea obştească. Indreptar professional in ştiinţa poliţienească. Bucureşti,
1938.
20.Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru drept poliţienesc. Revista dreptul nr. 9, Bucureşti, 1992.
21.Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993
22.Андреевский И. Е,. Полицейское право, Санкт Петербург, 1874.
23.Энциклопедический словарь, 7-с изд. Москва Т-во Бр. А,. И. Грана и К , 1913.
24.Дали В.И. Роликовый словарь живого русского языка, т. III, Москва: Русский язык,
1998.
25.Шеймин П.Полиция Энциклопедический словарь, Санкт Петербург, 1907-1908.
26.Дубровин В.Н Конституция зарубежных стран, Москва: Юрлитинформ, 2000.
27.Тарасов И.Т., Лекции по полицейскому (административному) праву. Т.2. Москва, 1908.
28.Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004.
29.Коренев А.П., Кодификация советского административного права. Москва, 1990.

16