Sunteți pe pagina 1din 9

Introducere

Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se limitează la studiul normei juridice de drept poliţienesc, a

jurisprudenţei şi contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative), ci supune procesului

explicativ-interpretativ contextul social-cultural în care apar şi fiinţează normele şi instituţiile juridice,

cooperând în acest proces cu toate ştiinţele sociale-economia politică, istoria, demografia, sociologia,

politologia, statistica precum şi cu filozofia.

În acest sens sunt de actualitate aprecierile lui Schelling şi Titu Maiorescu, dar şi lipsite de temei

precizările lui August Comte referitoare la caracterul neştiinţific al dreptului care ar impune dispariţia sa

din sistemul ştiinţelor.

Statutul specific al ştiinţei dreptului rezultă din specificitatea domeniului relaţiilor şi structurilor

sociale analizate - domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, ca subiecţi de drepturi şi obligaţii

juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu al realităţii

sociale implică intervenţia dreptului în scopul ordonării şi dirijării comportamentelor, impunându-le

reguli normative, modele, programându-le într-un sens anume acţiunile şi limitându-le, în temeiul unor

sancţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul "absolut" de manifestare.

Dreptul poliţienesc ca ştiinţă

În accepţiune generalizată, ştiinţa este privită ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe despre

natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte,

categorii, principii şi noţiuni1. Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa

1
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 6.
nu poate fi interpretată doar ca un ansamblu de idei şi concepte, ci ca un sistem care se dezvoltă, produce

noi cunoştinţe, ca un sistem de valori spirituale.

Ştiinţa dreptului poliţienesc dă răspuns preocupărilor specifice, ambianţei de pregătire pentru o

specialitate atât de profund necesară şi umană, cum este cea poliţienească, ea oferă câteva instrumente

fundamentale de cunoaştere a domeniului poliţienesc. Acestea sunt: conceptele, categoriile, principiile şi

noţiunile generale în baza cărora dreptul poliţienesc poate fi gândit şi explicat.

Potrivit clasificării trihotomice a ştiinţelor2, acceptată de majoritatea savanţilor în domeniul

dreptului şi statului, ştiinţa dreptului poliţienesc face parte din sistemul ştiinţelor sociale care cercetează

normele juridice, raporturile juridice şi instituţiile poliţieneşti.

Această disciplină a ştiinţelor juridice cuprinde un ansamblu de cunoştinţe referitoare la normele

şi raporturile juridice de drept poliţienesc, despre cauzele care determină naşterea acestor raporturi şi

despre legile de dezvoltare care acţionează în domeniul dreptului poliţienesc. Ştiinţa dreptului poliţienesc

nu se confundă însă cu dreptul poliţienesc, acesta fiind un ansamblu de norme juridice privind

organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei. Ştiinţa dreptului poliţienesc însă reprezintă totalitatea

ideilor şi conceptelor despre aceste norme juridice.

Dreptul poliţienesc se găseşte scris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului şi în alte

acte normative, emise de către instituţiile statului, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc se regăseşte în

monografii, cărţi, cursuri, manuale, studii şi articole. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului poliţienesc

este însăşi această disciplină cu totalitatea normelor juridice ce o compun. De cele mai multe ori se

2
Este vorba, în special, despre ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi ştiinţele despre gândire. Popa N., Teoria generală a
dreptului. Bucureşti, 1992, p. 3.

1
foloseşte însă o singură denumire atât pentru ansamblul de norme juridice, cât şi pentru ştiinţa despre

aceste norme şi anume, denumirea de Drept poliţienesc3.

În funcţie de conţinutul lor, majoritatea ştiinţelor cuprind două mari compartimente: o parte

generală şi o parte specială. Caracterizare valabilă şi pentru numeroase ramuri ale ştiinţelor juridice. Prin

urmare, putem afirma că şi ştiinţa dreptului poliţienesc poate cunoaşte o astfel de sistematizare.

Metode de cercetare în ştiinţa dreptului poliţienesc

Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică a dreptului poliţienesc se bazează pe uzitarea unei

metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată

complexitatea sa. Metode şi procedee de cercetare care s-au dezvoltat şi perfecţionat pe măsura

dezvoltării societăţii şi a instituţiilor sale poliţieneşti şi care se stabilesc după ce a fost delimitat obiectul

de studiu sau sfera fenomenelor de cercetat.

Cuvântul metodă vine de la grecescul „methodus” având semnificaţia de cale, drum, mod de

expunere. Din punctul de vedere al limbii române, prin metodă înţelegem modul (sistematic) de cercetare,

de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective 4. După părerea savantul român N.Popa, metoda

semnifică acea ordine ce se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe5, iar autorul Baltag D. defineşte

metoda ca fiind operaţia intelectuală folosită pentru atingerea unui sau mai multor obiective, privind

cunoaşterea unui fenomen6.

Este cert că metodele de cercetare diferă în funcţie de natura fenomenului cercetat. Astfel şi

ştiinţa dreptului poliţienesc trebuie, de asemenea, să-şi stabilească metodele sale cognitive şi de cercetare.

3
Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi contravenţional. Bucureşti:
Editura Tritonic, 2003, p. 18.
4
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 626.
5
Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 14.
6
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 15.

2
Principalele metode ale cercetării juridice, utilizate de ştiinţa dreptului poliţienesc, sunt: logică, istorică,

comparativă, statistică, cantitativă si sociologică.

a. Metoda logică. Metoda logică este de mare necesitate în orice act de gândire ştiinţifică. În

dreptul poliţienesc ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice,

prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite

componente ale sistemului poliţienesc al unei societăţi. În cercetarea dreptului poliţienesc, fenomen

juridic atât de complex, ştiinţa se foloseşte de categorii, legi şi raţionamente logice. Atât în conceptele

sale teoretice, cât şi în practica poliţienească, necesitatea argumentării constituie o cerinţă sine qua non.

Cunoaşterea pe cale deductivă porneşte şi în dreptul poliţienesc de la premisa că nu poate fi dovedit

deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare.

În sens restrâns, logica juridică este atribuită logicii normelor, iar în sens larg, are în vedere

elementele constructive de argumentare juridică. În dreptul poliţienesc se folosesc categorii juridice

logice cum ar fi: funcţionar de poliţie, competenţele organelor poliţieneşti, statutul juridic al poliţiştilor,

puteri poliţieneşti, constrângere administrativă, activitate poliţienească etc. Metoda logică dezvăluie

conţinutul logic al categoriilor juridice ce compun dreptul poliţienesc. O normă procedurală de drept

obligă pe cel care face o afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilind şi regulile ce alcătuiesc

tehnica dovezii.

Omului de ştiinţă şi practicianului îi sunt necesar şi util întregul aparat al logicii. Stăpânirea

formelor şi perceptelor gândirii logice asigură succesul scontat, iar rezolvarea problemelor de gândire sau

celor de practică devine simplistă.

b. Metoda istorică. Potrivit metodei istorice, dreptul poliţienesc este cercetat din perspectiva şi

3
evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitor orânduiri sociale. Ştiinţa dreptului poliţienesc analizează esenţa,

forma, componentele şi menirea poliţienească a statului raportate la etapa istorică pe care o străbate, ştiut

fiind că instituţiile poliţieneşti poartă amprenta transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.

Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru jurişti este foarte

importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute, a regulilor ce concurează la succesiunea acestora

şi care exercită influenţă asupra dreptului, determinând modificări în conţinutul reglementărilor juridice

şi în fizionomia specifică a instituţiilor poliţieneşti. Metoda istorică de studiere a dreptului poliţienesc

dezvăluie substratul istoric şi social al categoriilor juridice cu care operează dreptul poliţienesc.

c. Metoda sociologică7 constituie o direcţie de cercetare cu reale avantaje pentru cunoaşterea

realităţii juridice. Existenţa dreptului este strâns legată de viaţa socială, întrucât toate fenomenele juridice

sunt fenomene sociale. Cercetările sociologice dau o perspectivă nouă studiului raporturilor juridice de

drept poliţienesc ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă,

la rându-i, influenţa din partea acestuia. Acelaşi obiect (raporturile sociale din cadrul activităţii

poliţieneşti) pe care ştiinţa dreptului poliţienesc îl studiază din interior, sociologia juridică îl studiază din

exterior. În cercetarea sociologică juridică se întâlnesc documentări solicitate de organele cu competenţă

normativă, investigaţii privind modul de administrare a justiţiei, cunoaşterea legilor, investigaţii privind

desfăşurarea procesului de prevenire şi combatere a criminalităţii etc. Rezultatele cercetării sociologice

stau la baza adoptării unor măsuri legislative, cum ar fi: conceptul de faptă prejudiciabilă, activitatea de

prevenire a comiterii infracţiunilor, strategia activităţii de cunoaştere a normelor juridice etc.

d. Metoda comparativă constă într-o operaţie ce urmăreşte să constatate elemente identice sau

divergente a două fenomene. Ca şi în alte domenii de cercetare, şi în domeniul dreptului poliţienesc se

întrebuinţează metoda comparării instituţiilor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor şi instituţiilor

7
A se vedea pe larg N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.

4
poliţieneşti, a componentelor şi competenţelor acestor instituţii, a normelor juridice etc.

Utilizarea metodei comparative în dreptul poliţienesc presupune, de asemenea, respectarea anumitor reguli,

care s-au fixat în ştiinţa dreptului comparat şi care asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul

ştiinţific indispensabil. Aceste reguli determină: compararea numai a celor evenimente care sunt

comparabile; compararea termenilor în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural, din care

au rezultat; compararea izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare

ale dreptului de la un sistem juridic la altul; în aprecierea termenului de comparat se va ţine seama de

sensul iniţial al normei şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei. După cum vedem,

specificul ştiinţei poliţieneşti nu constă în folosirea unor metode de cercetare ne întâlnite în alte ştiinţe, ci în

modalităţile particulare în care acestea sunt folosite în cercetarea poliţienească.

e. Metoda cantitativă şi alte metode. Metodele cantitative, capătă în ultimul timp o tot mai

mare pondere în cercetarea ştiinţifică juridică, cu largi şi imediate aplicaţii în practica dreptului. Ipotezele

ştiinţifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic în strânsă

corelaţie cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Descrierea, explicarea, propunerea de măsuri şi

prognoze se bazează pe aprecieri teoretice, argumentate prin experienţa dobândită din studiul cauzelor

singulare. În cercetare,în metoda cantitativă se folosesc computerile, care permit optimizarea şi

fundamentarea unor decizii. Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional şi asigură rapiditate

în efectuarea diferitelor activităţi poliţieneşti (evidenţa populaţiei, evidenţele speciale, evidenţa cazierilor

judiciare etc.). În general, numeroasele metode aplicate în dreptul poliţienesc, din care am amintit doar

câteva, au meritul incontestabil de a contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice

poliţieneşti, la sporirea eficienţei lor sociale, precum şi la îmbunătăţirea activităţii practice de aplicare a

dreptului de poliţie a statului.

5
Dintre alte metode trebuie de reţinut importanţa aplicării metodei statistice, utilă atât în procesul

de elaborare a dreptului, cât şi pentru cel de aplicare. Ea ajută la evaluarea în timp a activităţilor de

cunoaştere a stării şi dinamicii infracţiunilor, şi contravenţiilor, mişcarea populaţiei şi alte date cu care

operează organele poliţieneşti.

Orice ştiinţă, inclusiv din domeniul juridic, se justifică în măsura în care are un obiect propriu de
studiu şi foloseşte metode specifice de cercetare a fenomenului.

În concluzie reţinem că metodele de cercetare prezentate succint nu trebuie înţelese în mod izolat,

ci în interdependenţa complementară a lor. Folosindu-le astfel, cercetarea ştiinţifică în dreptul

poliţienesc, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât şi cea aplicativă au garanţia obţinerii unor

rezultate valoroase şi de mare utilitate.

6
BIBLIOGRAFIE

 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers

terminologice şi de conţinut”

 Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996;
 Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept C.
 Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;

7
8