Tema 1.

NOŢIUNI DE INTRODUCERE ÎN STUDIUL ISTORIEI DREPTULUI

ROMÂNESC

1. Obiectul şi metodele de studiere a cursului.

2. Rolul şi locul Istoriei dreptului românesc în sistemul ştiinţelor istorice şi juridice.
3. Periodizarea şi istoriografia cursului.

1. Obiectul şi metodele de studiere a cursului

Istoria dreptului românesc este o disciplină istorico-juri-dică ce are ca scop prezentarea

procesului apariţiei şi dezvoltării statului şi dreptului în spaţiul românesc. întrucât dreptul este în
corelaţie cu statul, a fost necesară analiza anumitor probleme importante pe care le implică existenţa
statului.

Istoria statului şi dreptului studiază instituţiile politico-juridice româneşti, din punct de vedere
istoric, de la origini şi până în prezent, fapt care denotă caracterul interdisciplinar al acestei
discipline care are multe tangenţe atât cu istoria, cât şi cu dreptul. Statul şi dreptul sunt elemente de
suprastructură generate de baza economică a societăţii umane într-o anumită etapă a dezvoltării
acesteia. Istoria statului şi dreptului îşi propune să urmărească evoluţia în timp a statului şi
dreptului, încercând să evidenţieze specificul fiecărei epoci istorice în parte. Caracterul interdisci-
plinar al Istoriei statului şi dreptului conferă acestei discipline posibilitatea de a folosi atât metodele
aplicate în istorie, cât şi pe cele utilizate de ştiinţele juridice, precum metoda tipologică, metoda
modelării, „arheologia juridică", observaţia etc.

Folosit în ştiinţă, termenul de metodă presupune modul de cercetare şi de transformare a

relaţiei obiective. Deci, metoda reuneşte un ansamblu de operaţii intelectuale (ce constă din
principii şi norme), care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind
cunoaşterea unui fenomen. Preocuparea pentru recunoaşterea metodei a facilitat apariţia ştiinţei
despre metodă - metodologie. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de
investigaţii, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda este un anumit principiu
metodologic (metodă particulară) sau un procedeu tehnic anumit (metodă individuală). Printre
principalele metode ale investigaţiilor juridice, pot fi menţionate: metoda istorică, metoda logică,
metoda comparativă, metoda experimentală, metoda analitică, metoda sociologică, metoda statistică
etc.

Metoda istorică. Ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică,

studiind mediul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţa,
cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului etc. Pentru

1
cunoaşterea sistemelor de drept, juristului îi sunt extrem de utile concluziile istoricului, după cum
istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic.

Metoda logică. Este în strânsă legătură cu metoda istorică. Aplicarea metodei logice în
studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece puterea de stat, sistemul organelor
statale, corelaţia dintre ele sunt stabilite în conformitate cu un model raţional, iar activitatea de
elaborare a dreptului, precum şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.

Metoda comparativă. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor

specifice, a instituţiilor şi normelor acestora, au determinat chiar în unele sisteme de învăţământ
juridic recunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice - ştiinţa Dreptului comparat.

Metoda experimentală (experimentul). Fiind proprie ştiinţelor exacte, uneori, ea se foloseşte

şi în domeniul dreptului. Experimentul poate fi făcut atât în laborator (în special, în domeniul
criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (cu precădere, în domeniul
reglementării juridice).

Metoda sociologică. Existenţa dreptului este legată de viaţa socială. Toate fenomenele
juridice sunt fenomene sociale. Folosirea sondajului de opinie sau a anchetei sociologice a
contribuit la conturarea sociologiei juridice ca disciplină de sine stătătoare, care se predă la multe
facultăţi de drept. Numai ţinând cont de acestea şi alte metode, putem dobândi rezultate noi,
valoroase şi utile în procesul de studiere a fenomenului juridic.

Scopul tuturor acestor şi a altor metode este stabilirea adevărului istoric. Istoria Statului şi
Dreptului Românesc poate fi înţeleasă numai în contextul Istoriei Universale a Statului şi Dreptului,
care permite confruntarea şi evidenţierea caracteristicilor distinctive ale fiecărei ţări în parte.

Studiul istoriei dreptului românesc prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere. în
primul rând, pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român,
iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se îmbină organic cu viaţa social-economică şi politică.
Un al doilea motiv, pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc, este acela că,
alături de dreptul roman, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline
are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor concepte care au
semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. în al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a
instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor. în fine, această disciplină relevă, în
bună măsură, specificul naţional al dreptului românesc.

2. Rolul şi locul Istoriei dreptului românesc în sistemul ştiinţelor istorice şi juridice

Prin ştiinţă se înţelege un ansamblu sistemic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă
şi subiectivă dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Istoria statului şi dreptului românesc este o
ştiinţă de orientare socio-umanistică, care studiază legităţile generale de apariţie şi dezvoltare a

2
statului şi dreptului, precum şi elementele principale ale ramurilor de bază de drept din Republica
Moldova. Conform caracterului său, ea se manifestă ca o ştiinţă juridică, de drept şi ocupă un loc
distinct în sistemul ştiinţelor sociale atât prin specificul metodelor sale de studiere, cât şi prin
obiectul său de cercetare, care este realitatea juridică, parte integrantă a relaţiei sociale.

în perioada contemporană, statul şi dreptul au, mai mult ca oricând, o importanţă vitală pentru
dezvoltarea europeană a societăţii, pentru poporul nostru, pentru fiecare cetăţean, în parte, motiv
pentru care, în sistemul de învăţământ universitar din ţările civilizate, studierea istoriei dreptului şi
educarea conştiinţei juridice ocupă un loc important. în condiţiile de democratizare a societăţii şi
pregătirii de integrarea europeană, fiecare tânăr trebuie să tindă spre cunoaşterea mecanismelor de
bază ale reglementării vieţii juridice a societăţii, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sale,
organele de ocrotire a normelor de drept trebuie să aibă o viziune clară despre corelaţia dintre drept
şi putere, drept şi stat, despre necesitatea creării statului de drept. Aceste şi alte probleme vor fi
studiate în cadrul disciplinei Istoriei statului şi dreptului românesc.

Cursul dat are menirea de a familiariza tineretul studios cu principalele noţiuni ce vizează
problemele generale ale dreptului şi statului, ale ramurilor de bază ale sistemului de drept al
Republicii Moldova, fapt de mare importanţă în formarea viitorilor specialişti.

Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale statului şi dreptului este
realizat de Istoria statului şi dreptului românesc. Aceste noţiuni şi concepte sunt fundamentate pe
baza datelor, ştiinţelor juridice de ramură şi ştiinţelor juridico-istorice, ce cuprind caracterele proprii
şi permanente ale fenomenului juridic. Concomitent, Istoria statului şi dreptului românesc, ca ştiinţă
generală despre stat şi drept, se înscrie în ea, alături de alte ştiinţe juridice, care studiază atât legile
obiective, cât şi normele juridice сuprinse în actele normative în vigoare, din ţara noastră.

Istoria statului şi dreptului românesc este o stiinţă socială, politică şi juridică, care studiază
un ansamblu de concepţii, noţiuni, relaţii generale şi speciale ce se referă la slut ,v/ drept, la
principalele ramuri de drept. Este îmbuc ui. iioi l.iplul că cursul dat cuprinde cele mai importante
probleme sociale, reglementate de normele juridice. El conţine iii.ilcn.il concret despre diferite
etape de dezvoltare istorici CU privire la problemele politice ale statului şi dreptului, |l Dreptul
constituţional, Dreptul administrativ, Dreptul civil, Dreptul financiar, Dreptul muncii etc.

Importanţa studierii cursului consta m Im maici poziţiei active de viaţă a tinerei generaţii,
niatun/.uci politică a personalităţii, formarea anumitor capac tt.iţi si competenţe profesionale. Toate
acestea sunt posibile numai pi ш Mimilarea profundă a legislaţiei în vigoare, creşterea nivelului <l«
i ultură juridică, instruirea viitorilor specialişti în ,s|iuilul respectului faţă de lege, responsabilităţii
juridice.

Istoria Statului şi Dreptului Romanesc se afla în strânsă legătură cu alte ştiinţe precum Istorii
diplomaţiei, Istoria filosofiei, Istoria doctrinelor sociale, Istoria doctrinelor economice, Istoria
religiilor.

Făcând parte din categoria ştiinţeloi diipre societate, Istoria dreptului românesc prezintă
Interdependenţă cu ştiinţele istorice: Istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia,
sigilografia, heraldica, mimr.matn a, arhivistică, genealogia etc. Istoria dreptului românesc se
loluscşle de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt consideraţi auxiliare din perspectiva disciplinei:

3
geografia, pentru ci niccluii geografic este un factor important în dezvoltarea smielAţu, filologia,
întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor Iu timp .i|ui.i la înţelegerea transformării conceptelor;
etnogrtflli deoarece se ocupa cu studiul vieţii populaţiilor.

3. Periodizarea şi istoriografia cursului

Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu atât mai mult
cu cât în ştiinţele istorice există discuţii privitoare la calificarea şi clasificarea timpului istoric.
Utilitatea periodizării nu este numai didactică. Limitele „timpurilor" juridice se întrepătrund până la
epoca lui Alexandru loan Cuza şi condiţionează etapele posterioare.

In opinia noastră, putem vorbi de următoarele perioade:

Antică (preromânească): Dreptul dac; Dualismul juridic din Dacia, provincie romană;

Dreptul medieval: Legiile ţării, Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar); Legiuirile
scrise; Dreptul: Pravilele bisericeşti.

Dreptul în perioada modernă: Pravilele domneşti (secolul XVII); începutul reformării

dreptului (secolul XVIII-XX); Dreptul modern (de la Cuza-Vodă la 1918).

Dreptul contemporan: capitalist (1918-1940- Basarabia); comunist (1924-1940 -

R.A.S.S.M.; 1940-1989-R.S.S.M.); revenirea la dreptul democratic (1989 - până în prezent).

Deci, Istoria Statului şi Dreptului Românesc cuprinde patru mari perioade:

I. Perioada antică (secolul V î.Chr. - 275 d.Chr.): etapa dezvoltării statului şi dreptului
geto-dac (secolul III î.Chr. - 106 d.Chr.); epoca romanizării şi dezvoltarea instituţiilor
de stat şi drept în provincia romană Dacia (106 - 275).

II. Perioada medievală, care, la rândul său, conţine două epoci (secolul IV d.Chr. -
mijlocul secolul XVI), epoca năvălirilor barbare şi a formării şi dezvoltării „ţărilor" şi
epoca înfiinţării şi dezvoltării instituţiilor de stat şi drept până la instaurarea
dominaţiei otomane.

III. Perioada modernă (mijlocul secolului XVI – secolul XIX), care cuprinde urmatoarele
etape:

4
  epoca dezvoltării instituţiilor de stat şi de drept în timpul dominaţiei otomane
(mijlocul secolului XVI - secolul XVII);

 epoca dezvoltării politico-juridice în timpul regimului turco-fanariot

(secolul XVIII începutul secolului XIX);

 etapa de trecere de la instituţiile medievale de stat şi drept la instituţiile moderne în

Principatele Române, Bucovina şi Basarabia (mijlocul secolului XIX);

 etapa creării şi dezvoltării sistemului de stat şi drept modern în România şi dezvoltarea

Basarabiei (a doua jumătatea a secolului XIX).

IV. Perioada contemporană (secolul XX - până în prezent) se împarte în patru epoci:

 epoca evenimentelor revoluţionare din 1917-1918 şi restabilirea statalităţii naţionale în

Basarabia;

 epoca interbelică, ce se va axa pe două direcţii: a) cea a studierii instituţiilor de stat şi

de drept ale României între anii 1918-1939; b) cea a studierii procesului de formare a
R.A.S.S.M. şi de dezvoltare a ei între cele două războaie mondiale (1924-1940);
instituţiile de stat şi de drept în R.S.S.M. (1940-1941);

 epoca postbelică comunistă (anii 1946-1989);

 perioada restructurării şi dezvoltării statului şi dreptului Republicii Moldovei la etapa

contemporană.

Istoriografia cursului. Referiri cu privire la statul geto-dac avem încă în operele scriitorilor
antici (Herodot, Arrian, Iordanes etc.). Preocupări legate de istoria statului şi dreptului românesc
găsim încă la marii noştri cronicari. Dar atât operele autorilor antici, cât şi letopiseţele cronicarilor
trebuie studiate în mod critic, dat fiind faptul că erau influenţate de aspiraţiile timpului şi de
atitudinea subiectivă a autorilor.

O încercare de stabilire a obârşiilor vechiului drept românesc şi legislaţiei scrise o face

Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei". O atenţie mai mare au acordat trecutului politico-
juridic al poporului român ideologii generaţiei paşoptiste, care căutau în vechile instituţii argumente
pentru înnoirile pe care le propuneau şi pentru a justifica necesitatea independenţei ţării.

După reformele lui Alexandru loan Cuza şi după consolidarea învăţământului juridic,
preocupările capătă o consacrare oficială, apărând şi primele manuale de Istoria Statului şi
Dreptului Românesc.

5
 Primele lucrări de istorie a dreptului aparţin lui Simion Bărnuţiu, Fr. Schuller von Libloy, N.
Blaramerg şi apar în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. La sfârşitul aceluiaşi secol, apar două
valoroase sinteze de istorie a vechiului drept românesc: P. Negulescu, „Histoire du droit et des
institutions de la Roumanie", vol.I, 1898 şi CC. Disseseu, „Les origines du droit roumain", 1899.

La începutul secolului XX, apar primele sinteze referitoare la istoria statului şi dreptului
românesc. Este vorba, în primul rând, de „Istoria Dreptului românesc din vremurile cele mai vechi
până astăzi", apărută sub semnătura lui S.G. Longinescu (1908). De asemenea, în perioada
interbelică, apar o serie de lucrări în domeniu. Printre cei mai importanţi autori, se înscriu V. Onişor
cu „Istoria Dreptului român" (1925), I.Peretz cu „Curs de istoria dreptului român", patru voi. ediţia
a Il-a, 1926-1931, V. Moldovan cu „Curs de istoria Dreptului român" (1933), St.Gr. Berechet cu
„Istoria Dreptului românesc", voi. I, 1934.

Literatura, cu privire la Istoria Dreptului Românesc, editată în ultimii ani, o găsiţi în

bibliografia expusă la fiecare temă şi în bibliografia selectivă.

6
Tema 2. DREPTUL GETO-DAC

1. Contextul istorico-politic. Organele centrale ale statului dac.

2. Statul unitar dacic în vremea lui Burebista şi Decebal.
3. Elementele de drept la daci înainte de cucerirea romană.

1. Contextul istorico-politic. Organele centrale ale statului dac

In antichitate, Dacia era ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare
de triburi şi ocupau teritoriul cuprins între: râul Tisa (vest),râul Nistru şi Marea Neagră (est),
Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). în anumite părţi, chiar depăşeau aceste hotare: spre est
peste Nistru, „înaintând până spre Bug", iar spre vest, „ajunseseră până la Dunărea panonică".

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca
hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Moravia -
spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud. Capitala
regatului era oraşul Argedava.

Conform informaţiilor rămase de la geograful antic Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă
(şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi
până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până
la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că „elenii iau socotit pe geţi
de neam tracic". Şi Dio Cassius, după ce precizează că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii
conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul
că numele de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. în concluzie, se poate
afirma, cu certitudine, că dacii sau geţii sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor.

Herodot. în Istoriile sale, a descris campania regelui persan Darius I din anul 514 î.Chr., la
nord de Dunăre împotriva sciţilor, unul dintre triburile tracice, înspăimântate de puterea militară a
perşilor, neamurile tracice s-au supus, unul după altul, cu excepţia geţilor care, deşi au opus „o
rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci".
Această mărturie este foarte importantă, deoarece faptul că geţii au opus rezistenţă ne face să
credem că, încă în această perioadă, existau forme de organizare politică a geţilor (uniuni de
triburi), capabile să lupte împotriva unui duşman atât de puternic ca Darius.

Persistenţa uniunilor geto-dacice este confirmată şi mai târziu. Astfel, în anul 335 î.Chr., geţii,
după cum mărturiseşte istoricul Arrian în lucrarea sa Anabasis.au avut de înfruntat un alt vestit
comandant de oşti al antichităţii, regele macedonean Alexandru cel Mare, care a hotărât să-i
pedepsească pe geţi, deoarece aceştia îi ajutau pe tribali să-i înfrunte pe macedoneni. Arrian

7
mărturiseşte că după ce a debarcat la nordul Dunării şi a ajuns pe teritoriul locuit de geţi, armata
macedoneană a străbătut imense lanuri de grâu şi a trebuit să înfrunte armata getă formată din patru
mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi. în cetatea getă, cucerită după înfrângerea geţilor, Alexandru
a găsit produse meşteşugăreşti atât de preţioase încât au fost transportate în Macedonia.

La sfârşitul secolului IV - începutul secolului III î.Chr., este atestată existenţa unei formaţiuni
statale geto-dacice condusă de regele Dromihete. El a trebuit să se lupte cu Lisimah, unul dintre
urmaşii lui Alexandru cel Mare. Conflictul care a izbucnit în anul 300 î.Chr. s-a încheiat în anul 292
î.Chr., când armata macedoneană a fost înfrântă de către geţi, iar regele Lisimah a căzut prizonier.
Dromihete a convins Adunarea poporului, care cerea ca Lisimah să fie omorât, că este mai bine ca
acesta să rămână în viaţă. Căci, dacă el ar fi ucis, numaidecât alţi regi vor ocupa locul lui Lisimah şi
vor fi pentru geţi o primejdie şi mai mare. Dimpotrivă, dacă Lisimah ar rămânea în viaţă, el va purta
recunoştinţă devenind aliatul geţilor.

Acest episod arată că societatea geto-dacică a depăşit stadiul simplei „democraţii militare",
aflându-se într-o formă de organizare statală incipientă, întrucât opinia şi puterea regelui aveau
prioritate în faţa Adunării poporului înarmat, care nu mai putea lua hotărâri şi rămăsese un organ
pur consultativ.

Din secolele III-II î.Chr., avem ştiri despre doi regi geţi, care îşi exercitau influenţa asupra
oraşelor greceşti de pe malul Mării Negre, Zalmodegicos şi Rhemaxos.

De la istoricul Justinus ne-a parvenit o relatare despre luptele geţilor, conduşi de regele
Oroles, cu bastarnii, un trib germanic. întrucât geţii au pierdut în una din bătălii, regele i-a pedepsit
pe ostaşi să fie servitorii soţiilor lor, ceea ce era, la acea epocă o mare umilinţă. Ei au fost iertaţi de
pedeapsă numai după ce i-au înfrânt pe bastarni.

Din cele relatate mai sus, se pot trage concluzii sigure cu privire la stadiul de dezvoltare a
societăţii geto-dacice în epoca istorică a secolului IV î. Chr. în primul rând, devine foarte clar că
geto-dacii erau o populaţie sedentară a căror ocupaţie principală era agricultura, de asemenea, geto-
dacii aveau oşti puternice, înălţau construcţii impunătoare etc. Totodată, există o serie de mărturii
scrise şi materiale ce atestă o puternică dezvoltare a meşteşugurilor, a producţiei şi a schimbului de
mărfuri. Dar cu toate că, începând din secolul IV î.Chr., sunt menţionate puternice formaţiuni
militare şi cetăţi aflate sub conducerea unor regi puternici, societatea geto-dacă nu cunoaşte încă în
această perioadă organizarea statală, ci se află doar în stadiul uniunilor de triburi, bazate pe
democraţia militară. Observăm, însă, că începând din secolele III-II î.e.n., această democraţie
militară, această putere a poporului, se micşorează, în schimb, creşte necontenit autoritatea şi
puterea regilor, care deşi nu sunt încă şefi ai unor state, ci numai şefi militari ai unor uniuni de
triburi, şi sunt aleşi şi revocaţi de către Adunarea poporului, exercitând atribuţiile încredinţate de
această adunare, tind totuşi să permanentizeze, să păstreze această poziţie, ba chiar să o transmită
prin moştenire. Creşterea autorităţii regelui în faţa poporului este dovedită de faptul că, dacă
Dromihete a fost nevoit să convingă Adunarea poporului de justeţea propunerii sale, Oroles, în
schimb, îi poate umili pe ostaşii săi, care formau, de fapt, acea Adunare a poporului, fără să se
teamă de răzbunarea lor.

In această perioadă, relaţiile dintre geto-daci erau reglementate prin norme de conduită, care
nu aveau caracter juridic (nu erau legi), dar erau respectate de bună voie de către toţi membrii

8
societăţii. Toate triburile care locuiau în spaţiul carpato-danubiano - pontic aveau, în general,
aceleaşi obiceiuri.

Astfel, Herodot relatează că fiii puteau cere părinţilor partea lor din avere, ceea ce arată că,
deşi proprietatea obştii era comună, începe să fie cunoscută şi stăpânirea individuală. Alte izvoare
istorice menţionează că furtul era o încălcare foarte gravă a normelor de convieţuire în societate,
prin urmare, simţul proprietăţii devine tot mai dezvoltat, fiecare începând să se teamă pentru averea
sa. încheierea unor înţelegeri între părţi erau însoţite de un anumit ceremonial: părţile turnau vin
într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor, iar, după ce înmuiau în acel amestec
săgeţile, sabia şi celelalte arme, consumau conţinutul cupei.

Se practica şi jurământul pe zeităţile regale. Dacă regele se îmbolnăvea, se considera că unii

dintre supuşi ar fi jurat strâmb pe vetrele regale. în scopul aflării celor vinovaţi, erau chemaţi trei
ghicitori. Dacă cel acuzat susţinea că nu este vinovat, se chemau alţi şase ghicitori, dacă aceştia din
urmă confirmau . vinovăţia, acuzatul era ucis. Dacă al doilea grup de ghicitori nu confirma
răspunsul primilor, se chema un al treilea grup de ghicitori. Dacă se stabilea că primul grup de
ghicitori a dat un răspuns greşit, aceştia îşi plăteau greşeala cu capul.

In ceea ce priveşte viaţa de familie, unii autori, care se referă la o perioadă mai veche, afirmă
că triburile tracice au cunoscut poligamia, autorii mai recenţi însă arată că, dimpotrivă, geto-dacii
păzeau cu stricteţe monogamia.

2. Statul unitar dacic în vremea lui Burebista şi Decebal

Către sec. I î. Chr., creşte numărul populaţiei şi a aşezărilor de tipul dava. Astfel, procesul de
trecere de la orânduirea gentilică la organizarea politico-statală a dus la formarea statului lui
Burebista, care a înfăptuit unificarea triburilor geto-dacice într-un stat aparte.

Condiţiile care au favorizat apariţia statului geto-dac au fost următoarele:

 trecerea la o economie de schimb monetar (în această perioadă, se intensifică circulaţia

monedelor greceşti, romane şi a monedei proprii a geto-dacilor);

 dorinţa aristocraţiei de a-şi întări supremaţia în societatea geto-dacică;

 constituirea unui sistem religios propriu (acum apar primele zeităţi geto-dacice);

 relaţiile strânse cu lumea elenistică, aceasta din urmă oferind un model superior de
organizare social-politică.

 influenţa conjuncturii externe (popoarele vecine: bastarnii, sciţii, celţii, sarmaţii,

atacau continuu triburile geto-dacice;

 dinspre sud, se apropia cel mai mare pericol - romanii;

9
 Această situaţie a determinat unificarea grabnică a triburilor geto-dacice către prima jumătate
a secolului I î.Chr.).

Statul lui Burebista cuprindea teritoriul de la lanţul Balcanilor până la Bug, de la Dunărea de
mijloc până la mare. Capitala statului lui Burebista n-a fost identificată. Unii susţin că capitala era
Argeş, alţii Munţii Orăştiei (Costeşti).

Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară.
Principiul eredităţii nu era absolut, întrucât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi
marele preot.

Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea
puterii regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite
unicefal.

In cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important, întrucât, în
spiritualitatea dacică, se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină. în
exercitarea atribuţiilor sale, regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.

Din puţinele izvoare istorice, se deduce indirect faptul că teritoriul statului era împărţit în
unităţi administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două categorii de dregători locali: cei care
exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe
teritoriul statului.

în această perioadă, are loc o intensă stratificare socială. Clasa dominantă este aristocraţia,
numiţi tarabostes sau piliaţi, având ca semn distinctiv o căciulă de piele, pe care o purtau pe cap.
Restul persoanelor erau comiţii, care umblau cu capul dezgolit. Ei erau producători agricoli supuşi
aristocraţiei. Comiţii erau supuşi la diverse forme de tribut şi prestau servicii militare.

După moartea lui Burebista (a. 44 î. Chr.), care se presupune că a murit în urma unui complot,
statul geto-dac se fărâmiţează în patru părţi, iar pe la anul 29 î. Chr. existau chiar cinci părţi. Alţi
regi care au urmat după Burebista şi au rezidat la Sarmizegetusa au fost Comosicus, Coryllus
(Scorilo), Duras şi, în fine, Decebal, care a preluat puterea în anul 87 după Chr., după ce Duras a
abdicat, cedându-i domnia de bună voie.

Decebal reuşeşte să refacă unitatea politică a dacilor, care includea aceleaşi teritorii ca şi
statul lui Burebista, reşedinţa fiindu-i la Sarmisegetuza. în urma conflictelor armate dintre daci şi
romani din anii 85-88, se încheie o pace favorabilă dacilor, dar înjositoare pentru romani. în urma
războaielor daco-romane, dintre anii 101-102 şi 105-106, Decebal este înfrânt, iar Dacia este
transformată în provincie romană. Această nouă etapă în istoria Daciei va fi marcată de romanizarea
propriu-zisă a geto-dacilor şi impunerea legislaţiei romane.

10
 3. Elementele de drept la daci înainte de cucerirea romană

Legislaţia geto-dacă. Odată cu formarea statului geto-dac, au apărut normele juridice care au
înlocuit obiceiurile (cutume) practicate în perioada democraţiei militare. Totuşi, unele vechi
obiceiuri, care erau utile şi convenabile clasei dominante (tarabostes), au fost preluate şi sancţionate
de către stat. Majoritatea normelor juridice aveau un caracter religios, ceea ce arată legătura strânsă
între puterea politică şi cea religioasă.

Capacitatea juridică a persoanelor. Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică

antichităţii, diferenţiind persoanele în categorii sociale. Nobilii (tarabostes sau pileaţi), formau baza
de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comaţi sau capilati) aveau capacitate juridica
restrânsă, se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: accesul lor la demnităţile de rege şi preot
nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită. A treia categorie o formau sclavii
(daoi) atestaţi în număr mic. Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel
clasic. Aşadar, ei erau folosiţi, de regulă, la activităţile domestice, iar robul era asimilat unui
membru inferior al familiei.

Pe lângă dreptul nescris (obiceiurile), în statul geto-dac, s-a elaborat şi un sistem de legi. Atât
Strabon, cât şi Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui Burebista, care
invoca faptul că i-au fost inspirate de către zei. Prin aceste legi, nu s-a făcut o simplă codificare a
obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi, căci ele cuprindeau porunci ale regelui. Regele a
recurs la autoritatea religiei, deoarece astfel se putea face mai uşor ascultat de popor. Autorii antici
mai afirmă că regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să întreţină în conştiinţa poporului teama
de zei, pentru a asigura respectarea legilor.

Instituţii juridice. Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute

în amănunt datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi. Dar, pe baza unor
izvoare istorice mai ales, le putem reconstitui în liniile lor generale.

In primul rând, trebuie menţionat faptul că, odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a
accentuat inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată funciară, care coexista cu
proprietatea obştească (comună). în ceea ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi
turmele de animale, acestea au fost private.

Se pare că geţii aveau atât ogoare nehotărnicite (comune), cât şi hotărnicite (private). Cele
hotărnicite erau repartizate membrilor obştii pe un an, fie prin tragerea la sorţi, fie prin decizia
sfatului bătrânilor. Roadele aparţineau celor care le cultivau, spre deosebire de comunitatea
gentilică, în care roadele aparţineau în întregime comunităţii. Dezvoltarea economică a societăţii
geto-dace necesita anumite norme (reguli) privind obligaţiile. în urma săpăturilor arheologice, s-
au descoperit hambare pentru depozitarea cerealelor şi ateliere de fabricat unelte şi arme, care, prin
capacitatea de înmagazinare şi de producţie, demonstrează că cele produse nu erau destinate numai
pentru a asigura nevoile consumului intern. O mare parte din produse erau destinate schimbului,
comercializării. Dovadă a unui comerţ activ este şi răspândirea denarului roman, monedă universală
a vremii. Dovezile referitoare la schimburile comerciale şi la circulaţia monedei demonstrează, în
mod sigur, existenţa unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor.

11
 Familia. De la istoricii antici, ne-au parvenit informaţii valoroase cu privire la organizarea
familiei. Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici, familia la geţi era poligamă. în schimb,
Horaţiu şi Ovidiu, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o
eventuală poligamie. Mai mult, Columna lui Traian, prezentând scene din viaţa geto-dacilor,
înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie. Nu putem concluziona că a existat o
evoluţie a instituţiei căsătoriei de la poligamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme
(cetăţenii înstăriţi practicând poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă
a căsătoriei la diferite popoare; este important că, în culmea civilizaţiei, familia dacă a fost
monogamă, situaţie conformă cu echilibrul biopsihic al fiinţei umane. Din acestea rezultă că familia
era monogamă.

Căsătoria la geto-daci, ca şi la alte popoare vechi, se încheia prin cumpărarea soţiei de către
bărbat de la părinţii fetei. Cu cât era mai frumoasă şi castă fata, cu atât preţul era mai mare. Preţul
cel mai mare nu-1 oferea decât un om bogat, prefigurându-se astfel şansa ca o fată frumoasă, dar de
condiţie socială modestă, să devină soţia unuia dintre membrii aristocraţiei tribale (tarabostes).
Pentru fetele urâte sau uşuratice, din contra, se căuta cu bani (zestre) cineva, care să le ia de soţie.
Horaţiu proslăvea fidelitatea soţiilor geto-dace, arătând că infidelitatea se pedepsea cu moartea. De
asemenea, Horaţiu menţiona că familia era patrilocală, adică soţia locuia la soţ, şi patrilinearâ,
descendenţa stabilindu-se după tată, copiii rămânând în familia acestuia şi după moartea mamei, şi
fiind îngrijiţi de mama vitregă.

Ovidiu descria starea de subordonare şi inferioritate a femeilor daco-gete, viaţa cărora era
foarte grea. Potriviţi obiceiului timpului, ele trebuiau să lucreze pământul, să pască vacile şi oile, pe
scurt, să slujească într-un mod care nu le diferenţia de sclavi.

Averea se transmitea prin moştenire în cadrul familiei, prin dispoziţii orale. încă Herodot scria
că feciorii puteau primi parte din averea părintelui. Astfel, trebuie menţionat că existenţa
proprietăţii private şi a familiei monogame a contribuit la apariţia unui sistem succesoral menit să
asigure trecerea patrimoniului familiei urmaşilor direcţi.

In domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau apărarea statului şi a proprietăţii

private. Astfel, normele dreptului penal vin să-i sancţioneze pe toţi cei care s-ar împotrivi noii
orânduiri politice instaurate. Versurile unor istorici antici ne amintesc despre pedeapsa cu moartea.

Printre infracţiunile cel mai grav pedepsite, era încălcarea interdicţiilor religioase. Deşi formal
atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales
în cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui. Ovidiu
scria că, în dispreţul legilor, geţii îşi fac singuri dreptate. Prin urmare, răzbunarea personala era în
contradicţie cu prevederile legilor. Prin pedeapsa capitală se sancţionau adulterul, omorul, acuzaţiile
false, posibil şi jurământul fals.

Organizarea activităţii juridice a fost una din preocupările centrale ale statului dac. Iordanes,
referindu-se la regele geto-dac Comosycus, arată că acesta se ocupa de organizarea şi

judecarea proceselor. Dar trebuie spus că Comosycus era în acelaşi timp şi mare preot, aşa
încât nu putem spune exact cine exercita atribuţiile de ordin judiciar, regele sau marele preot.

12
 Cunoscând intensa activitate diplomatică desfăşurată de către statul dac, nu trebuie să ne
surprindă existenţa unor norme de drept internaţional. Cu ocazia încheierii unor tratate cu alte state,
preoţii geto-daci utilizau anumite rituale.

13
Tema 3. DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA

1. Cucerirea Daciei de către Imperiul Roman.

2. Organizarea administrativ-politică a provinciei romane Dacia.
3. Instituţiile juridice în Dacia - provincie romană. Tripticele din Transilvania.

1. Cucerirea Daciei de către Imperiul Roman

Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras
sau Diurpaneus şi apoi Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui
Tettius Iullianus, aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui
Domiţian de către Marcomani. între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domiţian este forţat să
accepte plata unui tribut anual dacilor.

Traian iniţiază o amplă campanie împotriva dacilor, după ce devine Imperator, o campanie
cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii
armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace,
Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat
cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în
provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai
costisitoare festivitate, care a durat -123 de zile. Cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de
către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duşi în
sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile
războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui
Traian construită la Roma. în anul 106, Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane şi o parte
însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o
perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae (lege provincială),
care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost
ocupată pentru o perioadă scurtă (107-256), Dacia a fost, poate, provincia cu cea mai intensă
colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca,
asemănător în anumite privinţe cu colonizarea Statelor Unite şi a Americii Latine.

In perioada în care au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene
au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost
abandonate diferite teritorii. Astfel, în anul 106 d.Chr., Traian cucereşte Dacia, transformând-o în
provincie romană. Teritoriul acestei provincii a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul
Munteniei. Alte teritorii, este vorba de restul Munteniei şi sudul Moldovei, au fost incluse în cadrul

14
provinciei Moesia Inferior. în acelaşi timp, trebuie spus că o mare parte dintre daci au rămas în
afara provinciei, este vorba despre cei care locuiau, mai ales, la est de Carpaţi şi în regiunile din
nordul şi nord-vestul Transilvaniei, aşa-numiţii daci liberi. Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în
întregime sub stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane s-au manifestat şi dincolo de
provincia imperială. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe
auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Ulpia Traiana Sarmisegetuza au avut influenţă şi
asupra altor teritorii. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi în Dacia. De asemenea şi
mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit. Trei drumuri militare au fost construite pentru a
uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit „Traian", traversa Carpaţii şi intra în
Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu. Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia
Traiană Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, Judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, Judeţul
Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, Judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judeţul Cluj).

In anul 117, după moartea lui Traian, ca urmare a unei mari răscoale organizate de dacii
subjugaţi, noul împărat, Hadrian (117-138), împarte teritoriul Daciei în trei provincii distincte:
Inferior, Superior şi Porolissensis. Ultima reorganizare a Daciei a avut loc în 168 când împăratul
Marcus Aurelius (161-180), tot ca urmare a unei răscoale, a contopit

Dacia Inferioară cu Dacia Superioară şi a format provincia Dacia Apulensis. După un an, a
desprins din Dacia Apulensis o parte din teritoriu şi i-a dat numele de Dacia Malvensis. în acelaşi
timp, Dacia Porolissensis nu a suferit nicio modificare, menţinându-se în vechile graniţe.

2. Organizarea administrativ-politică a provinciei romane Dacia

In fruntea provinciei, a fost numit un guvernator, reprezentant al împăratului, cu titlul de

legatus Augusti pro praetore. Având rang consular, guvernatorul exercita, la nivel central, atribuţii
militare, administrative şi judecătoreşti. Alături de guvernator, în provincie, activa şi adunarea
provincială sau consiliul celor trei Dacii, formată din delegaţi ai oraşelor şi prezidată de preotul
provinciei, care se întrunea o dată pe an la Ulpia Traiană Sarmizegetusa.

Atribuţiile de conducere politică, administrativă sau juridică ale acestei adunări erau reduse,
limitându-se, în general, la discutarea problemelor de interes general privind interesele oraşelor şi
ale provinciilor şi la susţinerea acestor interese în faţa administraţiei imperiale. Adunarea se mai
ocupa de întreţinerea cultului împăratului, de ridicarea monumentelor celor care făcuseră binefaceri
provinciei etc.

In Dacia romană, au existat două categorii de aşezări: urbane şi rurale. Oraşele se împărţeau în
colonii şi municipii. Coloniile erau centre urbane în care locuiau cetăţenii romani cu drepturi civile
şi politice depline, de obicei, foşti ostaşi care se stabileau în provincie. Cinci dintre oraşele din
Dacia au avut acest statut: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.

15
 Municipiile (Porolissum, Dierna, Tibiscum, Apulum sau Malva) erau inferioare coloniilor,
acestea bucurându-se de drepturi dobândite în schimbul unor obligaţii, ca urmare a integrării lor în
viaţa politică a statului cuceritor. Cu o singură excepţie, oraşele din Dacia romană au fost vechi
aşezări ale autohtonilor, ridicate succesiv la gradul de municipii şi, doar unele din ele, la cel de
colonii. Singurul oraş întemeiat exclusiv de romani este Ulpia Traiană, fondat prin colonizarea
efectivă a cetăţenilor romani. Acest oraş a fost sediul administraţiei provinciei. începând din vremea
lui Alexandru Sever, i s-a adăugat şi epitetul oficial de metropolis, ca o recunoaştere a locului de
primă importanţă pe care îl ocupa în sistemul urban al Daciei.

Organizarea şi conducerea oraşelor din Dacia era asemănătoare cu a celorlalte oraşe din
Imperiul roman, fiind exercitată numai de cetăţeni romani. în fruntea coloniilor şi municipiilor, se
afla un consiliu numit ordo decurionum, numărul membrilor săi (decurionii) fiind stabilit în
dependenţă de numărul cetăţenilor romani (între 30 şi 50). Magistraţii se alegeau dintre decurioni pe
un an şi posedau atribuţii administrative, financiare şi judecătoreşti. Atribuţiile administrative şi
judecătoreşti erau exercitate cu ajutorul edililor şi chestorilor. Primii dintre aceştia (edilii) aveau
funcţii poliţieneşti, chestorii (questor), în schimb, se ocupau cu încasarea impozitelor şi a taxelor.

Preoţii municipali erau aleşi de către ordinul decurionilor şi făceau parte din categoria
magistraţilor sacerdotali; cea mai înaltă dintre magistraturile sacerdotale era aceea de pontife.

In concluzie, rezultă că întreaga activitate de conducere a oraşelor era dominată de ordinul

decurionilor. Cele mai importante unităţi administrative, care depindeau de oraşe, erau ţinuturile
(territoria). Cea mai mare parte a populaţiei dacice trăia în localităţi rurale, organizate fie după
modelul roman, fie în forma tradiţională a obştilor teritoriale. Satele care erau organizate după
model roman se împărţeau în două categorii: pagi şi viei. Pagi erau satele care se aflau pe teritoriile
ce depindeau de colonii şi erau conduse de un prefect (praefectus) care, în acelaşi timp, era şi
decurion al coloniei de care depindea satul respectiv, prin urmare, pagi nu aveau o conducere
proprie, fiind dependente de colonia pe teritoriul căreia se aflau.

Viei erau satele care se aflau în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni lipsite de oraşe. Spre
deosebire de pagi, viei, deşi erau organizate tot după modelul roman, erau locuite atât de cetăţeni
romani, cât şi de peregrini, mai ales autohtoni.

O altă categorie de aşezări au fost cele numite canabe, care s-au format în jurul castrelor
romane de către meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele romane, precum şi de
către veterani sau membrii familiilor soldaţilor.

Toate cele relatate cu privire la organizarea Daciei denotă atât existenţa unor elemente
comune pentru toate provinciile romane, cât şi apariţia unor trăsături specifice în cadrul vieţii
municipale şi rurale locale, care au conferit o identitate proprie sistemului administrativ din Dacia
romană.

16
 3. Instituţiile juridice în Dacia - provincie romană. Tripticele din Transilvania

Izvoarele dreptului. Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie
romană, totuşi, dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton şi cu
ius gentium. Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, pe lângă dreptul local nescris, a
început să se aplice dreptul roman scris. Trebuie menţionat că dreptul local putea fi aplicat doar în
măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Astfel, la
început, dreptul dacic şi cel roman s-au aplicat paralel pentru ca mai apoi, în cadrul unui proces de
interpătrundere şi influenţare reciprocă, să ia naştere un sistem de drept nou, cel daco-roman.

Conform concepţiei romane, fiecărei categorii de persoane (cetăţeni romani, latini, peregrini)
îi corespundeau anumite norme juridice. Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplica dreptul
civil (ius civile). Cetăţenii romani aveau drepturi depline politice şi civile. Ei dispuneau de o serie
de drepturi: de a candida la o magistratură, de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de a
face parte din legiunile romane, de a face testament conform dreptului roman, de a încheia acte
juridice potrivit dreptului roman etc.

Latinii locuiau în municipii, în pagi sau viei sau chiar în colonii, dar aveau un regim juridic
inferior faţă de cel al cetăţenilor romani. Ei dispuneau doar de dreptul de a încheia acte juridice
potrivit dreptului roman (ius comercium). Latinii care locuiau în provinciile romane erau incluşi în
categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiţia juridică a latinilor coloniari (cei care locuiau în
Italia), dar întrucât ei nu erau rude de sânge cu romanii, nu erau, prin urmare, latini şi în sens etnic.

Din categoria peregrinilor făceau parte toţi locuitorii liberi din Dacia romană, atât autohtonii,
cât şi străinii care nu erau cetăţeni romani sau latini. Peregrinii puteau aplica între ei vechiul drept,
dar, în relaţiile dintre ei şi latini sau cetăţenii romani, ei puteau folosi o diviziune a dreptului roman
(ius gentium). Această diviziune a dreptului roman era mult mai evoluată faţă de dreptul civil,
întrucât nu presupunea gesturi rituale sau forme solemne, ci se baza pe libera manifestare a voinţei
persoanelor.

In anul 212 d.Chr., împăratul Caracala a emis un edict prin care a acordat cetăţenia romană
tuturor locuitorilor provinciilor cu excepţia peregrinilor deditici (locuitorii cetăţilor distruse de
romani), care, încă de la început, au avut o condiţie juridică inferioară, în sensul că nu puteau obţine
cetăţenia romană şi nu aveau dreptul să se ducă la Roma.

Familia şi căsătoria. în epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias.
Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune
definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. încă din anul
118, se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a
fost cunoscută doar căsătoria sine mânu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria
cum mânu (fără putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie,
singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor
matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Miciei prevedea că, dacă o cetăţeană romană se
căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul dobândea situaţia precară a tatălui.

17
 Dreptul de proprietate. în provincia romană Dacia, au existat două forme de proprietate
asupra pământului: provincială şi quiritară. Proprietar al pământurilor provinciale se considera
statul în persoana împăratului, în timp ce indivizii puteau avea doar drept de posesiune. Posesorii
exercitau o stăpânire reală asupra pământului, transmiţând loturile de pământ personale prin
moştenire, încheind contracte care aveau ca obiect pământul etc. în virtutea dreptului său suprem de
proprietate, statul roman percepea de la posesori impozitul funciar.

Deşi statul roman era, potrivit unei reguli străvechi, proprietarul pământurilor provinciale
(ager publicus), acestea din urmă erau stăpânite în fapt de autohtoni. Ba mai mult, în anul 199, s-a
instituit prescripţia de lungă durată (prescripţie longi temporis). în baza sa, cel care posedase zece
ani între prezenţi şi douăzeci de ani între absenţi pământul, putea respinge cu succes acţiunea de
revendicare a lotului său. Astfel, acţiunea intentată de către reclamant după trecerea celor zece sau
douăzeci de ani era respinsă cu succes de către posesorul pământului.

Locuitorii coloniilor, cetăţeni romani care se bucurau de ius italicum, aveau drept de
proprietate quiritară, deoarece solul coloniilor date era asimilat cu cel din Italia. Prin urmare, solul
dat putea deveni obiect de proprietate quiritară (romană).

Locuitorii liberi din Dacia, pe lângă proprietatea provincială aplicabilă numai solului, au
exercitat şi proprietatea peregrină asupra altor lucruri, aspect reglementat de ius gentium sau de
dreptul geto-dac.

Peregrinii nu aveau dreptul de a-şi întocmi testamente în conformitate cu dreptul roman, dar
puteau intra în succesiunea cetăţenilor romani deoarece se bucurau de dreptul de testament factio
pasiva. în ceea ce priveşte succesiunea la peregrini aceasta putea fi deferită fie prin testament, fie
fără testament. Forma de testament utilizată de peregrini la transmiterea averii prin moştenire era
cea verbală, în baza vechilor obiceiuri geto-dace. Căsătoriile, adopţiunea, înfrăţirea, sclavia şi alte
instituţii erau reglementate între peregrini de dreptul geto-dac.

Domeniul dreptului obligaţional a cunoscut o reglementare amănunţită şi evoluată

datorită faptului că, în Dacia, ca şi în alte provincii romane, are loc, în această perioadă, o mare
înflorire a producţiei şi a schimbului de mărfuri. Obligaţiile, în special cele contractuale, sunt
supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din îmbinarea unor elemente de drept civil,
de drept al ginţilor şi de drept autohton. Dovada acestui fapt o constituie tripticele (tăbliţele
cerate) din Transilvania, documente inestimabile, prin care ne-au parvenit importante informaţii
privitoare la sistemul de drept care se aplica în această epocă în relaţiile dintre locuitorii provinciei.

Tripticele din Transilvania sunt formate din trei mici tăbliţe de brad legate împreună
asemenea unei cărţi. Pe părţile exterioare nu era scris nimic, părţile interioare erau uşor scobite şi
unse cu un strat de ceară pe care se aplicase cu vârful unui stilet o scriere cu litere cursive. Aceste
triptice au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montană din Transilvania şi au fost
cercetate cu mare interes datorită informaţiilor preţioase pe care le oferă cu privire la multiplele
aspecte ale vieţii economice, sociale şi juridice din provincia romană Dacia. Din numărul total de
25 de tăbliţe, care au fost descoperite, doar 14 au putut fi descifrate, celelalte 11 au rămas
indescifrabile datorită deteriorării. Cele 14 tăbliţe descifrate conţin textele a patru contracte de
vânzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de
împrumut, un proces-verbal prin care se constata desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista

18
cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, precum şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Cercetându-se forma actelor, a elementelor şi efectelor lor, s-a desprins concluzia clară că acestea
au o identitate proprie, putând fi calificate drept acte juridice de drept daco-roman.

Astfel, una dintre tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o femeie
peregrină, Anduena lui Bato. Putem constata că, întrucât dreptul roman nu permitea femeii să
încheie acte juridice, acest contract a fost încheiat în baza unei cutume locale. Contractul de
împrumut cuprinde şi o simplă convenţie menită să nască pentru debitor obligaţia de a plăti
dobânzi, pe când potrivit dreptului roman, simpla convenţie nu putea genera obligaţia de a plăti
dobânzi, spre deosebire de dreptul grec. Prin urmare, actul a fost încheiat sub influenţa dreptului
grec care prevedea că o asemenea obligaţie putea rezulta din simpla convenţie a părţilor.

Analiza tripticelor din Transilvania a permis elaborarea unor concluzii în ceea ce priveşte
trăsăturile dreptului daco-roman. în primul rând, forma actelor conţinute în Triptice este distinctă de
cea proprie dreptului roman, deşi efectele sunt identice. în al doilea rând, în Dacia, a fost vorba, de
fapt, de o îmbinare a elementelor de drept roman şi de drept autohton. Modificările produse erau
menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi să creeze instituţii
juridice noi la baza cărora ar sta buna-credinţă şi libera-voinţă ale părţilor. Devine clar că, în
procesul complex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o
importantă latură componentă, contribuind la accelerarea unificării celor două civilizaţii, la
realizarea unei sinteze atotcuprinzătoare.

Judecata. în perioada imperiului, magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi de

funcţionarii administrativi numiţi de împărat. în fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti, se
afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii
sau şefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-
se de către organele statului. Guvernatorul putea să" aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). în
litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca
şi când ar fi fost cetăţean roman.

19
Tema 4. DREPTUL ÎN SPAŢIUL DACIC DUPĂ RETRAGEREA ROMANĂ.
ÎNCEPUTURILE EVULUI MEDIU

1. Populaţia daco-romană după retragerea aureliană (IV-VIII).

2. Inceputurile organizării politico-instituţionale la români.
3. Formarea primilor norme juridice feodale. Instituţiile de drept.

1. Populaţia daco-romană după retragerea aureliană (IV-VIII)

După retragerea autorităţilor şi trupelor romane din Dacia (a. 275), aici au continuat să
locuiască daco-romanii, adică dacii romanizaţi împreună cu coloniştii romani, veteranii şi dacii
liberi. Legăturile cu lumea romană nu s-au întrerupt brusc, ci au continuat datorită organizării de
către Roma a unui întreg complex de aşezări fortificate pe malul stâng al Dunării. La construirea şi
întreţinerea fortificaţiilor, era atrasă şi populaţia daco-romană. Pe lângă relaţiile militare cu lumea
romană au continuat şi cele economice.

După retragerea romană, timp de un mileniu, comunităţile daco-romane au existat în condiţii

de puternice confruntări cu o serie de triburi migratoare, care au invadat, pe rând, teritoriul fostei
provincii romane Dacia: goţii (295-297), hunii (376), gepizii (454), avarii (567), slavii (sec. VI),
bulgarii (679), ungurii (896) etc. Popoarele migratoare, în momentul pătrunderii lor, erau în fază de
organizare gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor de bază
era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adică o parte din produsele
câmpului şi de vite). Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra
daco-romanilor.

Pentru Imperiul Roman, populaţia daco-romană reprezenta o „românie", care se deosebea de

migratori prin nivelul mai avansat de cultură materială şi spirituală, era considerată continuatoarea
tradiţiilor romane. Autorii din secolele IV-V menţionează că, la nord de Dunăre, populaţia vorbeşte
o latină vulgară, rezultat al romanizării dacilor sub aspect lingvistic.

Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat în perioada

migraţiilor când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia dacoromână de la oraşe, mai
puternic romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale influenţând definitiv, inclusiv asupra dacilor
liberi.

Scurta viaţă pe care Dacia a dus-o sub stăpânirea Romei a fost romană sub toate aspectele, aşa
încât ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-
social, ci şi lingvistic, etnic şi cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. Husar).
Acea romanitas lingvistică şi etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană;

20
argumente de ordin logic, precum şi dovezi arheologice, numismatice, lingvistice şi etnografice
conduc la concluzia că, de fapt, retragerea romană din Dacia sub Aurelian (270-275) a constat doar
în plecarea legiunilor, a aparatului funcţionăresc şi eventual a populaţiei înstărite. Marea mulţime,
micii meşteşugari, negustorii, plugarii şi păstorii au rămas pe loc, continuându-şi existenţa pe
teritoriul vechii Dacii. Se impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul
roman până în secolul VII, mai precis până în anul 602. Oraşele pontice Histria, Tomis, Callatis
păstrându-şi instituţiile lor tradiţionale. în timpul lui Diocletian (240-315), care a revitalizat
imperiul, teritoriul Dobrogei a fost despărţit de provincia Moesia Inferior, transformând-o în
provincia Scythia Minor, cu capitala la Tomis.

Dreptul care a guvernat raporturile între cei rămaşi nu l'iilea fi decât unul roman vulgar,
impregnat de cutumele Ic ,ile tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca în perioada stăpânirii
romane.

Spre sfârşitul secolului III, populaţia daco-romană adopta religia creştină. Pe teritoriul nostru,
creştinismul a pătruns încă din secolul I prin apostolul Andrei în Dobrogea şi a ucenicilor
apostolului Pavel în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor, meşteşugarilor, de
asemenea, s-a realizat în secolul IV şi începutul secolului V, prin intermediul misionarilor veniţi în
Dacia din dreapta Dunării şi din Scvthia Minor unde existau oraşe bine creştinate şi care aveau deja
episcopii.

Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfăşurându-se

paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor născut creştin, ceea
ce se va reflecta şi în sistemul juridic. în măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia
vitalismului dacic cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului", unul dintre
lanţuri a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost,
aşadar, construit pe preceptele creştine.

Dintre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar amintim:

• inexistenţa oricărei urme de poligamie în cadrul

familiei daco-romane şi româneşti,

• încheierea căsătoriei potrivit canoanelor biseri

ceşti, sunt dovezi certe ale elementului creştin în
instituirea mariajului şi a familiei.

Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de

devălmăşie sunt legate de preceptele creştine, chiar daca această proprietatea a existat şi anterior
creştinismului.

Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit, pedepsele sunt puternic influenţate
de credinţa creştină. Legitimitatea ca şi exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la
divinitate. între Biserică şi statele româneşti, a existat o legătură simbiotică materializată prin sprijin
reciproc.

21
 2. Începutul organizării politico+institutionale la români

După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii au revenit la

vechile lor forme de organizare - obştea vicinală, teritorială sau sătească. Obştile săteşti s-au
constituit pe văile râurilor şi în depresiunile naturale. Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau
o viaţă patriarhală. Stratificarea socială începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise
sau cutume. Obştea daco-romană se administra pe baze elective autoadministrându-se şi
alegându-şi singură organele de conducere. Astfel, organele de conducere ale obştii, erau
următoarele:

Adunarea megieşilor era adunarea tuturor şefilor de gospodării, având competenţă pentru
rezolvarea tuturor problemelor obştii;

Sfatul oamenilor înţelepţi şi bătrâni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii, cu atribuţii
judecătoreşti;

Juzii, şefii militari şi judecătoreşti ai obştii, care

erau însărcinaţi cu paza, apărarea faţă de străini şi
păstrarea ordinii interne, mai aveau şi atribuţii
judecătoreşti.

Obştea constituind o comunitate de muncă, în cadrul său s-au format şi s-au întărit normele de
bază referitoare la muncă şi la relaţiile dintre persoane, litigiile dintre ele şi procedura de rezolvare.

în ceea ce priveşte proprietatea, aceasta era în cadrul obştii de două feluri: devălmăşie şi
personală.

Devălmăşia. Principalul obiect de muncă în cadrul obştii săteşti este pământul pe care
comunitatea sătească locuieşte permaticul şi îl munceşte. Asupra pământului, comunitatea sătească
rtvci un drept de stăpânire în comun (de-a valma) sau devălmăşie. Potuşi, unele părţi ale acestei
moşii stăpânite de-a valma puteau ii<( e, cu aprobarea obştii, în stăpânire şi în folosinţă personală.
Pe Ungă pământul arabil, stăpânirea în comun se extindea asupra pildurilor, apelor şi păşunilor.
Printre alte bunuri de devălmăşie, pot fi enumerate turmele, moara comună, subsolul etc.

Stăpânirea personală. La baza dreptului de stăpânire personală stă munca proprie depusă
pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmăşie - pădure, ape, păşuni etc. Primele loturi
de pământ, care s-au desprins din fondul de devălmăşie şi au trecut în proprietate personală, au fost
cele pe care membrii obştii şi-au întemeiat casa şi curtea aferentă. Multe dintre normele stabilite în
cadrul obştii se refereau la procesul de muncă. Ca îndeletnicire fundamentală, de bază, a membrilor
obştii era cultivarea pământului. Practicarea agriculturii este dovedită de descoperirea a numeroase
unelte agricole: seceri, coase, brăzdare de fier etc.

Normele de drept, care organizau procesul muncii în comun, se referea mai ales la:

 repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;

22
  timpul de desfăşurare a muncii pentru arat, secerat etc.;

 distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obştii şi pentru fondul

de rezervă;

 pornirea turmelor pentru păstoritul comun;

 stabilirea locurilor şi a perioadelor de păşunat;

 stabilirea regulilor referitoare la ajutorul reciproc între membrii obştii(cu prilejul

construirii casei, la nuntă, la înmormântare etc.).

In sistemul de pedepsire a vinovaţilor de infracţiune, pedeapsa supremă era izgonirea lui din
obşte. Cele mai grave infracţiuni erau socotite infracţiunile contra persoanei, şi nu contra averii.
Sustragerea averii se pedepsea şi prin pedepse defăimătoare.

In cadrul obştii săteşti, toţi membrii erau egali. în condiţiile în care nu apăruseră încă
deosebirile de avere, calităţile personale de inteligenţă, bună comportare, vitejie, puteau să
evidenţieze pe unii membri din cadrul comunităţilor săteşti. Şi în cadrul familiei exista o
anumită egalitate. Este vorba despre liberul consimţământ al viitorilor soţi în vederea
încheierii căsătoriei, admiterea divorţului la cererea oricăruia dintre soţi.

Intre secolele IV-VIII, a avut loc procesul de etnogeneza a poporului român. Odată cu
formarea ca unitate etnică, românii s-au organizat şi politic. Astfel, mai multe obşti se uneau în
uniuni de obşti, confederaţii de obşti în vederea apărării în comun împotriva invadatorilor, în
vederea folosirii mai eficiente a unui anumit tip de teritoriu: depresiune montană, valea unui
râu etc. Aceste uniuni de obşti au format „câmpulungurile", cnezatele, voivodatele, „ţările" în
fruntea cărora se aflau cnezii sau voievozii, conducători militari, dar care dispuneau şi de atribuţii
juridice.

Ţara este denumirea predominantă, generică, aplicabilă tuturor celorlalte formaţiuni ce purtau
alte denumiri. Organizarea politică de tipul „ţărilor" n-a fost impusă, ci s-a creat în mod natural.
„Ţări" româneşti au existat în tot arealul carpato-danubiano - pontic. Astfel, în arcul Carpaţilor
(Transilvania), către secolul X, epoca venirii ungurilor, avem trei nuclee statale locale: unul în
Crişana, condus de „ducele" Menumorut, cu centrul în cetatea Biharia; al doilea, în Banat, în frunte
cu „ducele" Glad, cu centrul în cetatea Cuvin; al treilea, propriu-zis, condus de „ducele" Gelu cu
centrul în apropiere de Cluj. La răsărit de Carpaţi, au fost semnalate Ţările Bolohovinenilor,
Brodnicilor, Vrancei, Tigheciului, Câmpulungului etc. La sud de Carpaţi, sunt menţionate „ţările"
Vlaşca, cnezatele lui loan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.

Cuvântul „ţară" provine de la cuvântul latin terra, iiivânt care a intrat în limba română cu
sensul politic de organizare statală şi nu cu sens material de „pământ", ca în alte limbi romanice.

După cum am mai arătat, unirea mai multor sate de devălmăşie în „obşti de obşti",
confederaţii sau uniuni de obşti pe teritorii mai vaste, a făcut necesară folosirea unor termeni care să
le denumească în mod deosebit; aşa a apărut denumirea de „ţară".

23
 Apariţia, în cadrul obştii săteşti, a unor vârfuri sociale -juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces,
terrae, vatamani a creat condiţiile de formare a elementelor constitutive ale unui aparat politic
specific statului, profesionalizat, compus din slujbaşi (funcţionari cu sarcini permanente răsplătite
corespunzător), aparat politic care lipsea obştii săteşti.

Deşi conducătorii politici purtau denumiri diferite, ei aveau în esenţă atribuţii similare. Juzii
erau magistraţi ca judecători ai locuitorilor, dar şi ca şefi militari ai acestora. Denumirea de jude a
rămas în vocabularul populaţiei dacoromâne încă din timpul ocupaţiei romane. Instituţia judelui este
de origine dacoromână, atât prin tradiţia atribuţiilor de judecător, cât şi a acelora de conducător
militar. Cnezii aveau aceleaşi atribuţii ca şi juzii. Ca şi juzii, cnezii aveau scaune de judecată şi
exercitau comanda militară peste mai multe sate. Voievozii erau judecători şi comandanţi militari
peste o confederaţie de cnezate. Numele lor este de origine slavă, dar instituţia voievodatului
este de origine românească. La slavi, voievodul nu avea atribuţii judecătoreşti, iar
situaţia lui era inferioară cneazului. După cum „ţările" s-au format din unirea obştilor în uniuni de
obşti, cnezate, voievodate, tot aşa conducătorii lor au provenit din rândurile populaţiei
locale.

3. Formarea primelor norme juridice feudale. Instituţiile de drept

Odată cu formarea ţărilor, au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind
întărite prin autoritatea aparatului politic al „ţărilor". Dar, între timp, acestora li s-au adăugat norme
noi, apărute odată cu ţările. Totalitatea acestor norme a format „Legea ţării". Aceste norme au fost
numite „lege" cu sensul de normă nescrisă. Astfel, „Legea ţării" avea sensul de totalitate de norme
nescrise, legate de conştiinţă, convingere, credinţă prin convingere, cunoştinţă şi credinţă.

„Legea ţării" reprezenta, la români, un sistem normativ elementar, care reglementa

relaţiile dintre membrii obştii şi dintre obşti referitoare la conducere, apărare, muncă,
proprietate, familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea credinţei şi demnităţii
membrilor obştii.

Cu privire la apariţia acestui sistem normativ tradiţional („Legea ţării", „obiceiul pământului")
cu caracter nescris au fost formulate mai multe opinii. Unii specialişti atribuindu-1 exclusiv dacilor,
alţii considerându-1 de origine romană sau barbară, îndeosebi slavă. După cum românii erau
organizaţi în ţări cu condiţii asemănătoare de viaţă, tot aşa normele juridice din fiecare ţară erau
asemănătoare. Dacă ţările românilor purtau denumiri diferite pentru a putea fi localizate, legea, în
schimb, era aceeaşi în fiecare ţară românească şi de aceea nu a avut alt determinativ decât acela de
„Legea ţării", chiar şi mai târziu, în cadrul statelor feudale româneşti.

Caracteristicile „Legii ţării":

24
 Spre deosebire de normele popoarelor migratoare, care aveau un caracter personal, „Legea
ţării", fiind legea unei „ţări", deci a unui teritoriu locuit de o populaţie politiceşte organizată, avea
un caracter teritorial;

„Legea ţării" este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată
de români în condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal;

Instituţiile juridice româneşti au suferit unele influenţe străine, datorită contactului

românilor cu alte popoare. Influenţa străină s-a limitat mai ales la terminologie. Este vorba, în
special, de influenţele slavă, germanică, bizantină etc. In Evul Mediu, grupuri compacte de români
locuiau în Ungaria, Polonia, Moravia, Serbia, formând în cadrul acestor popoare nişte enclave,
numite de către acestea valahi, după numele dat de către migratori românilor - vlahi. Aceste
enclave româneşti se conduceau după norme juridice proprii în viaţa lor internă, dar în relaţiile cu
statele pe teritoriul cărora locuiau ţineau seama de statutul fixat de acestea. În
documentele oficiale redactate în latineşte de cancelariile acestor state, dreptul vlahilor era
numit jus valachicum.

Acest jus valachicum, prin urmare, era aceeaşi „Lege a ţării" după conţinut.după care se
conduceau românii care locuiau pe teritoriul unor state străine.

Documentele medievale străine, atestând jus valachicum, nu redau însă şi conţinutul lui, fiind
vorba doar de privilegii feudale privitoare la dări sau la dreptul propriu de judecată, fapt pentru care
reconstituirea vechilor obiceiuri juridice se poate face îndeosebi cu ajutorul „arheologiei juridice",
pe baza supravieţuirilor juridice.

Jus Valahicum I valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiară a

vieţii sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic feudale româneşti. în cele mai
vechi documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el poartă denumirea de mos, modus,
consuetudo, ius, ritus, lex; în documentele din perioada feudalismului dezvoltat, se consemnează
vechimea apreciabilă dreptului cutumiar. în actele în slavonă, limba oficială a cancelariilor din Estul
Europei, cutuma românească este numită zakon sau obicei.

Caracterele lui Jus valachicum:

unitar din punct de vedere geografic; unitar din punct de vedere social; în principal, un drept
cu caracter rural; complet şi complex; elastic şi receptiv;

rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului. Organizată în obşti teritoriale vicinale sau

săteşti, populaţia autohtonă romanizată, aflată în plin proces de formare a poporului şi a limbii
române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa
unei autorităţi statale, care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul
juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman vulgar. în
privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti, s-au purtat controverse
în literatura de specialitate cu privire la această problemă.

25
 Care sunt teoriile cu privire la originea dreptului cutumian românesc?

1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc: S-a susţinut că dreptul trac stă la
baza dreptului nostru consuetudinar; argumente: proprietatea de-a valma, dreptul de protimisis,
testamentul, moştenirea, răspunderea colectivă, cojurătorii, raptul în vederea căsătoriei.

2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc: Originea exclusiv

romană a dreptului cutumiar românesc a fost argumentată prin nimicirea totală a geto-dacilor de
către romani, deci singura realitate juridică ce a rămas a fost cea romană. Doar „reminiscenţa
slăbită" a vechilor legi romane a reuşit să se păstreze în conştiinţa politico-juridica a poporului
român, care a fost „altoită" de influenţele juridice din dreptul bizantin şi slav. Cuvinte precum:
judecător, judeţ, domnie, femeie, fiu, fiică, frate, soră, nepot, cumnat, de o mare relevanţă juridică,
atribuie 1 fi Inului nostru drept un caracter roman.

3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc: La originea dreptului

nostru cutumiar stau i ut urnele geto-dacilor, care au fost înrâurite de legile romane, ■ilninând că
„legile romane au început să se strice şi să se nchimbe de către daci".

Principalele instituţii juridice. „Legea ţării" cunoştea proprietatea privată, mai ales în ceea
ce priveşte averea mobilă. Astfel, proprietatea privată asupra vitelor era evidenţiată prin însemnarea
vitelor prin diverse semne, pentru ca vitele unui proprietar să poată fi deosebite de ale altuia.
Proprietatea în comun (de-a valma) asupra pădurilor, păşunilor, apelor a continuat să se menţină
alături de proprietatea individuală, care includea în afară de pământul de pe lângă casă, împrejmuit
de gard, şi terenurile puse în valoare prin muncă proprie - terenurile defrişate (curaturile în comun).
Punerea în valoare a terenurilor necesita eforturi considerabile, de aceea, cei care le amenajau
solicitau ajutorul rudelor. In caz că proprietarul punea în vânzare curătura, el trebuia să le acorde
prioritate rudelor sale în privinţa cumpărării acesteia.

Succesiunea. Proprietatea privată putea fi transmisă prin moştenire atât prin lege, cât şi prin
testament. Testamentul se făcea în prezenţa rudelor, în formă orală. Dacă nu s-a făcut dispoziţia
testamentară încă din timpul vieţii atunci, conform „Legii ţării", beneficiau de moştenire
moştenitorii de gradul I -copii, în mod privilegiat feciorii, fiicele având dreptul doar la o parte din
averea mobilă a părinţilor, pe care, dacă părinţii erau decedaţi, o primeau ca zestre de la fraţi la
căsătorie. în cazul în care nu existau moştenitori de gradul I (copii), moşteneau moştenitorii de
gradul II - fraţii, care erau obligaţi să dea zestre nepoatelor la căsătorie. Cei care nu aveau nici
feciori, nici fraţi, pentru a putea să-şi asigure fiicele cu zestre se înfrăţeau cu cineva străin, care
devenind frate de cruce avea dreptu] de a intra în posesia moştenirii.

Dacă nu existau nici moştenitori de gradul II, primeau moştenirea moştenitorii de gradul III -
părinţii, dacă mai erau în viaţă. în lipsa lor, drept moştenitori legitimi erau recunoscuţi nepoţii de
frate. în cazul lipsei oricăror rude, bunurile treceau în fondul de rezervă al obştii. în cazul în care
existau mai mulţi moştenitori de acelaşi grad, mezinul avea privilegiu] de a moşteni casa
părintească cu toate anexele gospodăreşti.

26
 Dreptul familial a fost influenţat, în măre măsură, de normele creştine bizantine. Astfel,
încheierea căsătoriei avea loc prin cununia în biserică, cu respectarea următoarelor condiţii: -
vârsta pentru femei - 19 ani, pentru bărbaţi - 21, consimţământul părinţilor; credinţa religioasă
unică; lipsa rudeniei până la a patra generaţie. Divorţul era admis pe larg pentru motivele pe care le
socotea legitime biserica creştină.

Atât soţului, cât şi soţiei li se permitea să încheie contracte în formă orală, contractanţii
se bazau pe buna-credinţă şi exprimarea liberă a voinţei ambelor părţi. Obligaţiile se
răsfrângeau asupra averii şi nu asupra persoanei. Astfel, pentru datorii nimeni nu era transformat
în rob. Această particularitate deosebea dreptul vechi românesc de cel al altor popoare.

Cele mai răspândite contracte erau cele de vânzare, schimb, împrumut, de depozitare. Fiind
încheiate în mod oral, contractele erau însoţite de acţiuni simbolice, precum: baterea palmei,
aldămaşul, cuvântul dat, jurământul.

Dreptul penal. Infracţiunile contra persoanei (omorul, pricinuirea leziunilor corporale) erau
sancţionate cu o amendă plătită în capete de vite, amendă considerată drept cea mai grea pedeapsă.

Infracţiunile contra familiei, bisericii, moralei erau cele care atentau la normele morale şi
religioase existente. Aceste infracţiuni erau: răpirea fecioarelor cu scopul de a se căsători, viului,
adulterul, naşterea de către o femeie necăsătorită a unui copil, hulirea lui Dumnezeu, erezia,
vrăjitoria, furtul, lin i-ndierea sau deteriorarea avutului. Toate aceste infracţiuni se pedepseau în
dependenţă de gravitatea lor, cu diverse imenzi. Pedeapsa capitală sau pedepse de mutilare nu erau
revăzute de „Legea ţării". Cele mai periculoase infracţiuni se Considerau omorul, violul şi adulterul.
Amenzile erau repartizate între jude şi obşte, o treime din ele revenind judelui, iar două treimi în
fondul de rezervă al obştii.

La judecată, putea participa întreaga obşte. în fruntea justiţiei, se afla judele, asistat de
doisprezece oameni buni şi bătrâni. Ei erau ajutaţi de oameni ca bărbaţi, şefi de familii şi
gospodării, care depuneau mărturii şi erau pentru bunul nume al unei părţi în proces. Flăcăii ajutau
la formarea opiniei publice, pregăteau obştea pentru judecată, prin punerea în lumină, într-o formă
satirică, prin „strigarea peste sat", a unor informaţii referitoare la părţi, la proces. Ceilalţi membri ai
obştii (copiii, femeile, bătrânii) puteau asista la proces doar ca spectatori.

Ca probă de mare importanţă serveau jurătorii, care jurau despre buna reputaţie a unei părţi în
proces. Partea care acuza trebuia să-şi aducă minimum 6 jurători. Partea care se apăra, pentru a
dezminţi afirmaţiile părţii care o acuza, trebuia să aducă un număr dublu de jurători. Pe parcursul
procesului, fiecare parte îşi dubla numărul de jurători, se considera că are dreptate partea pentru
care au jurat mai mulţi membri ai obştii.

In „Legea ţării", existau două forme specifice de proces:

„prinderea urmei", căutarea infractorului după urmele sale, efectuată de către întreaga obşte;
se considera că unde se terminau urmele, acolo este infractorul (dacă urmele duceau până la drumul
mare sau într-un loc pustiu, prinderea urmei era suspendată);

27
 „căutarea lucrului pierdut", dacă lucrul pierdut era găsit, căutarea infractorului era întreruptă.
Normele de drept conţinute de „Legea ţării" s-au păstrat, având o largă aplicare în condiţiile
feudalismului dezvoltat, când vor suferi, totuşi, schimbări esenţiale.

Tema 5. FORMAREA Şl AFIRMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI.

EVOLUŢIA INSTITUŢIONAL JURIDICĂ PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVI-
LEA

1. Constituirea statelor feudale centralizate româneşti: Transilvania, Ţara Românească,

Moldova - expresie a pluralismului statal medieval.
2. Organizarea politică şi socială a statelor medievale româneşti.
3. Instituţii ale dreptului feudal românesc: proprietatea, familia, dreptul comercial, dreptul
penal, procedura de judecată.
4. Instituţiile juridice ale voievodatului Transilvaniei.

1. Constituirea statelor feudale centralizate româneşti: Transilvania, Ţara Românească,

Moldova - expresie a pluralismului statal medieval

Premisele formării statelor medievale româneşti. Odată cu desăvârşirea procesului de

formare a poporului român şi a limbii române (secolele VIII-IX), în istoria ce se scria în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, începe o nouă etapă - constituirea statelor medievale româneşti.
Formarea statelor medievale româneşti este, în primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori
interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea protejării averii acumulate de diferitele pături
sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături, a apărării căilor comerciale internaţionale care
străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a
valorificării economice a noilor terenuri etc.

Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a
urmat dupăinvazia tătarilor din 1241, a fost lichidată, pentru o vreme, hegemonia regatului maghiar
la sud şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din aceasta zonă să
evolueze spre întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.

Constituirea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape: unificarea teritorială,

formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare şi obţinerea independenţei,
recunoscută de ţările vecine.

Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici
despre evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care

28
a avut la bază: consolidarea obştii săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare
socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.

Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept

bază pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti, cu o căpetenie unică în frunte, numită
voievod, cneaz, ban. Uniunile de obşte se numeau „ţări" (din latinescul - terra). Marele istoric
român Nicolae Iorga a numit aceste „ţări" - Românii populare, în izvoarele istorice străine ele se
mai numeau Vlahii, adică ţări ale românilor, deoarece străinii, după cum am demonstrat deja
(vezi tema 4), îi numeau pe români „vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au
atestat circa 20 de asemenea „ţări", care acopereau întreg spaţiul locuit de români. Românii
populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-politice incipiente şi prezentau o formă de organizare
teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui stat unitar.

Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei
forme mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi
banatele, formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de

obşti, având în frunte un cneaz, voievod (din slavă -conducător de oaste), un ban etc. Faptul
că aceste formaţiuni erau preponderent numite în termeni slavi, permite de a conchide că
constituirea lor s-a produs în perioada asimilării elementului slav la nord de Dunăre în secolele VII-
VIII.

Formaţiuni statale incipiente româneşti. Cele mai vechi informaţii despre voievodatele
româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. Aceasta se explică prin faptul că, după anul 896,
ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe
măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice
locale româneşti. în cronica maghiară „Gesta Hungarorum" („Faptele ungurilor"), scrisă de un notar
anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (după opinia majorităţii istoricilor este vorba
de Bela al IlI-lea, 1173-1196), se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui
Menumorut (în Crişana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (în podişul Transilvaniei, cu
centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la
Cuvin).

Unii istorici, mai ales maghiari, sunt de părere că detaliile privind luptele băştinaşilor români
cu ungurii, expuse cu lux de amănunte de către cronicar, ar putea fi imaginare. Dar, şi în acest caz,
este cert faptul că Anonymus se bazează pe tradiţia existentă în mediul maghiarilor despre rezistenţa
opusă la venirea lor în Transilvania de către românii băştinaşi (organizaţi în voievodate).

Deşi aceste voievodate au fost supuse de către maghiari, totuşi, un secol mai târziu, în
Transilvania, sunt atestate alte două noi formaţiuni statale: una cu centrul la Alba Iulia (Bălgrad), în
frunte cu Gyula, şi alta în Banat, fiind condusă de Antum, descendent al familiei lui Glad, vasal al
Imperiului Bizantin. Cu timpul şi aceste voievodate au fost supuse de regatul maghiar.

Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să caute a

câştiga loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop, în Transilvania, a fost păstrată o autonomie
internă. Ea avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat.

29
 Dar şi după constituirea voievodatului, încă multă vreme, s-au păstrat formele româneşti de
organizare teritorial-administrativa - „ţările" (Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara
Haţegului, Ţara Bârsei etc.).

Intre anii 1211-1225, pe teritoriul Ţării Bârsei, regele maghiar a dislocat Ordinul cavaleresc
religios al Ioniţilor, strămutat din Palestina. Teutonii, însă, refuzau să se supună autorităţii regale şi,
la ordinul papei, ei au fost din nou strămutaţi, de această dată în Ţinuturile Baltice.

Daca Ioniţii n-au contribuit la consolidarea poziţiilor regelui maghiar în Transilvania, apoi
acest rol le-a revenit coloniştilor secui (de origine turanică) şi germanici, numiţi saşi (adică saxoni,
deoarece o mare parte dintre ei erau originari din Saxonia). Ei aveau o autonomie administrativă
(numită „scaune săseşti" şi „scaune secuieşti") şi susţineau politica regelui în voievodat.

Dacă „ţările" române situate în Transilvania au avut de înfruntat expansiunea maghiară, apoi
formaţiunile statale de la sud şi est de Carpaţi s-au confruntat cu un nou val de migratori. Pe la
mijlocul secolului al Xl-lea, în spaţiul românesc, s-au deplasat pecenegii, populaţie de origine
turanică, apoi în secolul al Xl-lea au urmat cumanii, un alt neam turanic.

Românii au căutat să întreţină relaţii paşnice cu migratorii. Conducerea formaţiunilor statale

de la est şi sud de Carpaţi îndeplinea funcţia de mediere în relaţiile româno-turanice, organizând
colectarea dărilor pentru invadatori.

In secolul al Xl-lea, pecenegii de la Dunărea de Jos au întreprins acţiuni antibizantine. Ca

urmare, pecenegii, împreună cu populaţia eterogenă din Dobrogea, printre care şi români, au
participat la organizarea a trei formaţiuni politice, conduse de Tatos, Sesthlav şi Staza. Unii istorici
le consideră pe aceste căpetenii conducători ai unor formaţiuni politice româneşti, în ultimul timp, a
fost expusă şi părerea că ei puteau fi pecenegi care au colaborat cu populaţia românească locală.
Alte triburi de migratori - cumanii, împreună cu o mulţime de aliaţi (inclusiv români nord-
dunăreni), au colaborat, la rândul lor, cu românii de la sud de Dunăre, care, în anii 1185-1186,
conduşi de trei fraţi - Petru, Asan şi Ioniţă, s-au răsculat împotriva Bizanţului. Biruinţa răsculaţilor a
pus temeiul Imperiului Româno-Bulgar (sau al doilea tarat bulgar). Românii împreună cu bulgarii
au participat la crearea acestei structuri statale, iar Ioniţă Caloian a fost recunoscut împărat de către
papa Inocenţiu al IH-lea, invocând originea română a lui Ioniţă. în timpul domniei urmaşilor lui
Ioniţă, acest stat devine bulgar. Relaţiile lui.cu cumanii şi extinderea stăpânirii Imperiului la nord de
Dunăre s-au răsfrânt şi asupra populaţiei româneşti din spaţiul carpato-dunărean. în această
perioadă, la nord de Dunăre, se răspândeşte scrisul slav chirilic şi liturghia în limba slavonă. Prin
intermediul statului sud-slav pătrund şi anumite elemente bizantine de organizare a instituţiilor
statale la români, inclusiv a domniei (după modelul basileilor bizantini şi ţarilor bulgari).

Astfel, conform ultimelor viziuni ale istoricilor români, asupra procesului de constituire a
statelor medievale româneşti, de rând cu tradiţia autohtonă a Româniilor populare, un anumit rol l-
au jucat influenţa bizantino-subslavă şi prezenţa migratorilor turanici. Cumanii au împiedicat
expansiunea Regatului maghiar la sud şi est de Munţii Carpaţi, oferind românilor posibilitatea să-şi
creeze formaţiuni statale proprii, care plăteau tribut migratorilor.

30
 Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut câteva
etape. Formaţiuni politice incipiente - uniuni de obşti - au fost atestate în izvoarele slave sub
denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei (Ţara Vlăsiei) etc., adică ţări ale românilor.

In deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre
formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247, regele
maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al Ioniţilor. Printr-o
diplomă specială, cavalerilor ioniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei aşa şi nu s-au stabilit aici.
Din diplomă, aflăm că în spaţiul rezervat ioniţilor era situată Ţara Severinului, care includea
cnezatele lui loan şi Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi
voievodatul lui Seneslau (pe Argeş).

In a doua jumătate a secolului al XH-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui

Litovoi (purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta
Oltului şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar, în urma expediţiei regelui Ladislau al
IV-lea (1272-1290), întreprinsă în 1277-1279, Litovoi este ucis, iar fratele sau Bărbat - luat
prizonier.

Prima încercare de unificare politică la sud de Carpaţi denotă faptul că evoluţia societăţii
româneşti se dezvoltă în direcţia statului medieval unificat.

Crearea unui stat unificat era determinată de mai mulţi factori, în primul rând, era
necesară asigurarea securităţii drumului comercial, care lega Europa Centrală cu gurile Dunării.
Veniturile căpătate de la asigurarea comerţului pe acest drum au întărit forţa economică a
voievodatelor româneşti. Diferenţierea socială din societatea românească, aflată pe calea constituirii
relaţiilor feudale, determină, la rândul ei, necesitatea unui aparat administrativ puternic pentru a
reglementa relaţiile dintre diferitele pături sociale, pentru a apăra bunurile lor materiale de invazii
străine şi infractori interni.

Deşi regii maghiari îşi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpaţi, vecinătatea Hoardei de
Aur nu le permitea să-şi extindă în această zonă. Dominaţia mongolă, după 1241, era efectivă numai
în teritoriile de sud-vest ale Moldovei, în celelalte teritorii româneşti de la sud şi est de Carpaţi,
dependenţa de mongoli se limita la plata unui tribut, în schimb aceştia stăvileau expansiunea
maghiară în zonă. Totodată, în procesul evoluţiei relaţiilor mongolo-române, bazate pe colectarea
birurilor de la populaţia autohtonă, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat apoi de statul
medieval românesc. Astfel, dominaţia mongolă a fost un factor accelerator pentru procesul de
unificare politică în spaţiul românesc.

In cronicile munteneşti, începutul procesului de unificare este legat de venirea legendarului

Negru-Vodă din Ţara Făgăraşului, care, la 1290, „a descălecat" (întemeiat) Ţara Românească cu
centrul la Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor
grupuri de români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi
instituţiilor lor tradiţionale, în realitate, unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale
în decursul unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste
munţi, factor permanent în acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-
1352) în anul 1330. Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-1

31
pedepsească pe vasalul său „infidel", care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus
regelui).

In localitatea numită Posada, oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca
urmare, a fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a de-
monstrat că statul nou apărut reprezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi. Voievodul
Basarab I a fost întemeietorul dinastiei Basarabilor în Ţara Românească.

Formarea Ţării Moldovei. în secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi Nistru
s-au desfăşurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre.

Cercetările arheologice ne permit să urmărim concentrarea populaţiei în jurul unor

complexuri teritoriale, apărate de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului
şi Prutului, în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - pe valea Ciuhurului,
în regiunea codrilor (teritoriul viitorului ţinut Lăpuşna - Orhei) etc.

Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă. în vestitul
poem german „Cântecul Nibelungilor", se povesteşte despre o „Ţară românească" în frunte cu
ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului român.

In vecinătatea cnezatului Halici, a fost atestată o „ţară a bolohovenilor" (adică a

„volohovenilor"), a românilor, între anii 1231-1257, bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind
ajutaţi de mongoli.

Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti: Vrancea, Câmpulung şi Thigheci a
relatat Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul
întregului Ev Mediu, formând, de rând cu alte „ţări", baza pe care s-a constituit statul medieval
moldovenesc.

In lucrările istoricilor, au mai fost menţionate „Cnezatul bârladnicilor" şi „Ţara brodnicilor".

Numele primei formaţiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenigorod, care, în
1144, a fugit la sudul pământurilor dintre Nistru şi Carpaţi, stabilindu-se în regiunea Bârladului.
Istoricii înclină spre părerea că aflarea cneazului rus şi a tovarăşilor lui de luptă, numiţi
„bârladnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporar fără urmări politice semnificative.

In anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, la sudul Moldovei este
menţionată „Ţara (pământul) brodnicilor". în 1223, brodnicii, conduşi de voievodul lor Ploscânea,
au participat în bătălia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.

Originea etnică a brodnicilor nu este clară. Ei au fost consideraţi slavi seminomazi, români,
sau o populaţie mixtă, alcătuită din români, slavi şi cumani. Unii istorici consideră că numele
brodnicilor ar proveni de la „brod" (în 1. slava - „vad"), acestea fiind băştinaşi români, aveau
funcţia de podari la trecerea peste râuri. Ultima părere poate fi acceptată, deoarece, mai târziu, în
secolele XV-XVI, la Dunăre şi Nistru, era demult stabilită o populaţie locală, care deservea
trecătorile.

Procesul de unificare politică a pământurilor de la est de Carpaţi este, însă, legat direct nu de
formaţiunile nominalizate, ci de una care a apărut la sfârşitul secolului al XlII-lea, în timpul

32
domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), în valea râului Moldova, afluent al
Şiretului. La 1308, în „Cronica rimată a lui Ottocar de Styria", este menţionat un „voievod român
(vlah) de peste munţi", adică de Ъ. est de Carpaţi. Din această zonă, au venit la 1325 românii
(volohi) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit
„Valahia", cu centrul la Şiret, este menţionat, în 1340, într-o scrisoare a călugărilor mineriţi către
Papa de la Roma.

Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de

legenda lui Dragoş. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi
Dragoş a venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la est de Carpaţi, unde, în
valea râului Moldova, a „descălecat" Ţara Moldovei.

Legenda îşi găseşte expresie în stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este
confirmată de realităţile istorice. Pământurile de la est de Carpaţi erau permanent populate de
autohtoni. Deşi între populaţia Moldovei şi a Maramureşului, în Evul Mediu, au existat relaţii foarte
diverse, constituirea statului independent a fost un proces lăuntric, care s-a desfăşurat similar şi în
alte teritorii româneşti în direcţia unificării şi emancipării lor politice.

Cât priveşte personalitatea lui Dragoş, date precise despre timpul când a domnit lipsesc. Unii
istorici sunt de părere că el s-a situat în fruntea voievodatului din Valea Moldovei încă la sfârşitul
secolului al XHI-lea.

Alţi istorici insistă că voievodul maramureşean Dragoş a fost impus la domnie de către regele
maghiar, după anul 1345, când avuse loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a fost reuşită şi
voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des
acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă. Dragoş a fost urmat la
domnie de fiul său Sas.

O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele

voievodului maramureşean Bogdan din Cuhea. După o luptă îndelungată pentru păstrarea
libertăţilor românilor din Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se
în Moldova, de unde 1-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei
opinii, evenimentul a avut loc la 1359, când a fost, concomitent, respinsă şi o încercare a polonilor
de a pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.

Alţi istorici sunt de părere că momentul alungării lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece
această dată nu este în concordanţă cu un document maghiar din 20 martie 1360, în care se
menţionează că un alt Dragoş - cel din Guleşti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar „ţara
noastră a Moldovei"; deci, voievodatul nu reuşise încă să-şi capete independenţa. în alt
document din 2 februarie 1365, se menţionează ca Bale este despăgubit pentru pierderea
posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de către rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea,
care deja plecase în Moldova. Ca urmare, Bogdan a venit în Moldova între anii 1360-1365. Sunt
acceptaţi ca fiind verosimil anii 1363-1364.

Este cert faptul că, pe la mijlocul secolului al XlV-lea, prin acţiunea lui Bogdan, a fost
înlăturată suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar
33
la începutul domniei sale, Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-
Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepenitului, cu cetăţile ei de la Milcov, Tighina şi Hotin pe Nistru. Statul
constituit - Ţara Moldovei - mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului
carpato-nistreano-pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune statală,
numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386, aici era
domn voievodul Costia. în anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) Ţara
de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate. Ţara Moldovei a mai inclus în componenţa sa şi „culoarul
unguresc" - o porţiune de teritoriu la Curbura Carpaţilor, care unea stăpânirile ungare cu gurile
Dunării şi separa Moldova de Ţara Românească. Contopirea Ţării de Sus cu Ţara de Jos a însemnat
încheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La sfârşitul secolului al XlV-lea, teritoriul
Ţării Moldovei ajunge până la Marea Neagră.

Prin Moldova, trecea un drum comercial, care unea Marea Baltică cu Marea Neagră. Acest
drum, numit apoi „drum moldovenesc", era protejat de statul moldovean, care beneficia, pe această
cale, de anumite avantaje economice.

Intemeierea statului dobrogean. Formarea statelor româneşti se încheie cu cea a statului

dobrogean situat intre Dunăre şi Marea Neagră, în timpul domniei ţarului bulgar loan Asan al II-lea
(1218-1241), aici este situată „Ţara Carvunei", unitate politică aflată sub autoritatea religioasă a
Patriarhiei din Constantinopol.

In anul 1346, este menţionat drept conducător al statului dobrogean - Balica, urmat, după
1350, de Dobrotici. Ultimul extinde teritoriul statului său până la gurile Dunării, intrând în conflict
cu negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Urmaşul lui Dobrotici - Ivanco, încheie un tratat de
pace şi comerţ cu genovezii, bate moneda proprie. în 1388, Ivanco participă la luptele cu otomanii,
căzând în timpul bătăliei.

Tot atunci, domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, a luat în stăpânire Ţara Dobrogei.
Acest eveniment contura începutul unui proces de unificare a Ţărilor Române, care nu s-a
desfăşurat din cauza condiţiilor externe nefavorabile. După câţiva ani de viaţă unitară în
componenţa Ţării Româneşti, Dobrogea, ca şi alte teritorii balcanice, a fost inclusă în componenţa
Imperiului Otoman.

Importanţa istorică a constituirii statelor medievale româneşti

Constituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de lungă durată şi s-a realizat în
două etape: unificarea formaţiunilor politice prestatale (a Româniilor populare) sub autoritatea
unuia dintre conducătorii acestora; apoi crearea instituţiilor politice, administrative şi religioase,
necesare afirmării şi apărării statului.

Prima formaţiune statală întemeiată a fost Voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial

Regatului maghiar, în urma expansiunii acestuia spre est. Românii transilvăneni au început să fie
obiectul unei politici de discriminare, care va duce, în cele din urmă, la eliminarea lor din viaţa
politică a Transilvaniei.

Celelalte două state româneşti (Moldova şi Ţara Românească) au reuşit să se emancipeze de

sub dominaţia mongolă şi ungară, dobândind independenţa politică. Procesul de unificare a statelor
româneşti n-a atins nivelul creării unui stat unitar independent.
34
 Ţările Române au avut drept focare constituitoare teritorii destul de îndepărtate unul
de altul. Atunci când extinderea lor teritorială a ajuns să se întâlnească (la Curbura Carpaţilor), ele
erau, deja, state constituite, conduse de dinastii domneşti proprii, fiind orientate în relaţiile politice
externe în diferite direcţii: Ţara Românească - spre Ungaria, iar Moldova - spre Polonia şi Lituania.
Cu timpul, s-a format o tradiţie istorică, acceptată de contemporani, o tradiţie a două ţări separate cu
propriile lor interese politice, sociale şi economice externe, adică a unui pluralism statal românesc.

Transilvania, datorită aşezării sale geografice şi situaţiei de centru natural al neamului

românesc, în urma instaurării timpurii a dominaţiei regilor unguri, a fost exclusă din procesul de
unificare politică a românilor. După ce Dobrogea a fost cucerită de Imperiul Otoman, Ţara
Moldovei şi Ţara Românească au continuat să reprezinte cele „două libertăţi româneşti" (după
expresia lui N.Iorga), care au creat condiţii politice corespunzătoare pentru o dezvoltare istorică
neîntreruptă a societăţii româneşti. Pe baza lor, s-a înfăptuit unitatea politică a spaţiului românesc
care s-a desăvârşit la 1918.

2. Organizarea politică şi socială a statelor medievale româneşti

Condiţiile social-economice, demografice şi politice asemănătoare în întregul spaţiu geografic

locuit de români în perioada feudalismului timpuriu, au determinat apariţia unor forme de
organizare politică similare, din ce în ce mai largi. Concomitent, pe scara socială, apare o
ierarhizare feudală tot mai accentuată: cneaz, voievod, mare voievod şi domnul ţării.

Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul de formare a
statelor feudale româneşti. Nu putem nega, deşi am subliniat originalitatea şi autohtonia sa,
influenţele bizantine asupra instituţiei ca atare. Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă
din 1359 şi respectiv 1401, fundamentarea divină a puterii politice, de către bizantini, nu putea să
nu influenţeze concepţia românească asupra domniei: puterea era considerată de origine divină.

Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, românii adoptă ca formă de stat monarhia
feudală, având ca precedent Imperiul Bizantin. în fruntea statului, se află domnul (dominus), care se
intitula şi voievod sau mare voievod, pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului.
El era ales pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv de către boieri şi membri ai clerului înalt
dintre membrii legitimi, legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor domneşti („os de domn"). Pentru a
putea deveni domn, candidatul trebuia să îndeplinească anumite condiţii (să fie din dinastie
domnească, să nu aibă infirmităţi).

în Ţările Române, domnia a fost absolutistă. Domnul a fost singurul stăpânitor, lipsit de un
organ de control, însă, nu a fost despot (A. D. Xenopol), atributele, fiindu-i relativizate prin sfatul
domnesc, adunarea stărilor şi obiceiul pământului.

Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.

Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile prestate

35
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept, pentru că vasalitatea era
nominală. Vasalitatea sa purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general.
întemeietorii ţărilor au creat dinastii (Basarabii şi Muşatinii), însă, cu excluderea descendenţei
feminine. Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către oameni capabili, s-au
amendat principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt
electiv-ereditar.

Dar, cum orice regulă are şi excepţiile ei, se mai cerea condiţia ca pretendentul la tron „să nu
fie însemnat", respectiv infirm, împrejurare care îl făcea nedemn de a ocupa o asemenea funcţie
înaltă. Dar şi excepţia are excepţiile ei.

Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-lea, când a
început să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu Movileştii şi Cantacuzinii).

Potrivit dreptului obişnuit, domnul era ales pe viaţă. Principiul a fost şi el încălcat sub
presiunea puterii otomane.

Principiul a fost abolit, începând cu anul 1711, în Moldova, şi cu anul 1716, în Ţara
Românească, începând cu epoca fanarioţilor.

In Ţările Române, a existat instituţia asocierii la domnie. Astfel, de exemplu, Mircea cel
Bătrân îl asociază la domnie, înainte de 1418, pe fiul său Mihail; Alexandru cel Bun îl asociază la
domnie pe fiul său Ilie, iar Ştefan cel Mare - pe fiul său Bogdan. Asocierea la domnie a fiinţat şi
între fraţi (ex. fiii lui Alexandru cel Bun). Era, de fapt, o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale
viitorului domn.

Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din scaun, în caz
de fugă a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa (cât timp domnul a fost ales de ţară şi popor -
locotenenta domnească). Regenţa şi locotenenta domnească desemnează toate categoriile de
locţiitori domneşti.

Din a doua jumătate a secolul al XVI-lea, regenţa lasă locul locotenentei domneşti, datorată,
în principal, fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de către turci.

Prerogativele domnitorului cuprindeau toate sferele vieţii de stat: legislativă, politică, militară,
judiciară, executivă, financiar-fiscală şi bisericească.

Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei lui
Dumnezeu. Prerogativa legislativă se exercita de către domnitor, de obicei, după consultarea cu
sfatul domnesc sau, uneori, cu marea adunare a ţării. Actele normative pe care le emitea se numeau
hrisoave, aşezăminte şi legături; domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept,
putea modifica şi obiceiul pământului sau a pravilelor, deja, existente.

Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului. Puterea absolută a domnului
era diminuată în relaţia cu Biserica. Domnitorul putea să decidă înfiinţarea de mitropolii şi
mănăstiri, să numească şi să revoce mitropoliţii şi episcopii etc.

36
 Domnitorul reprezenta ţara în relaţiile externe, cu dreptul de a încheia tratate, de a declara
război şi încheia pace. Domnitorul era comandantul suprem al armatei, de aceea, comandanţii şi
ostaşii depuneau jurământul către domn la înscăunarea acestuia.

Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca, în ultimă instanţă, dar şi putea prelua spre
judecare orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla pe rolul dregătoriilor.
Hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Domnul însuşi putea să revină asupra
hotărârilor.

Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea depindea

păstrarea prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără dovezi
şi procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.

Fiind şeful puterii executive, domnul avea dreptul şi misiunea de a asigura ordinea internă, de
a lua orice măsuri pentru păstrarea orânduirii feudale. El avea dreptul de a acorda privilegii,
imunităţi şi ranguri boiereşti. De asemenea, domnitorului îi aparţinea dreptul de a percepe dări, de a
stabili volumul de plată, de a fixa contribuţia, de a înfiinţa dări noi, de acorda scutiri de dări etc.

Aşadar, domnul executa o mulţime de prerogative, într-un sistem bazat pe confuzia de

atribuţii, dar fireşte, activitatea lui era controlată de către boieri, care îşi promovau interesele prin
sfatul domnesc şi prin dregători.

Sfatul domnesc (12-25 membri) întărea actele de transfer al proprietăţii, aproba daniile
domneşti, acorda imunităţi, participa la judecarea proceselor penale şi civile. Boierii din sfatul
domnesc erau consultanţi în probleme legislative şi de politică externă, în problemele de ordin
financiar şi militar.

In cazurile în care ţara se confrunta cu probleme din cele mai complicate (declararea
războiului, încheierea păcii etc.), se convoca adunarea ţării - organ, reprezentativ, care era o
prelungire a sfatului mare al ţării din perioada anterioară, compus din reprezentanţi ai diferitelor
categorii sociale.

Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului numiţi de către domn şi exercitau atribuţii
administrative, judiciare şi în cadrul curţii. Dregătoriile s-au constituit din necesitatea de a deservi
atât interesele personale ale domnului şi ale curţii sale, cât şi interesele publice şi de administrare a
diferitelor domenii. Sistemul dregătorilor s-a cristalizat în Ţara Românească sub domnia lui Mircea
cel Bătrân, iar în Moldova - sub Alexandru cel Bun. Dregătorii erau numiţi de către domn, cu care
ocazie depuneau jurământ de credinţă. Ei puteau fi confirmaţi sau revocaţi de către domnitor
oricând. Cei care participau la sfatul domnesc erau consideraţi mari dregători, spre deosebire de
subalternii lor care formau categoria micilor dregători.

In ambele ţări româneşti, logofătul era şeful cancelariei domneşti, purtătorul marelui sigiliu
cu care întărea actele domneşti, şi avea unele atribuţii de ordin judiciar.

Vornicul era conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale şi asigura paza
graniţelor. în Ţara Românească, vornicul îşi exercita atribuţiile numai în stânga Oltului, iar în
Moldova erau doi mari vornici: al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos.

37
 Postelnicul era tâlmaciul domnului şi coordona relaţiile cu alte state, exercita jurisdicţia
asupra funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.

Vistiernicul avea atribuţii în domeniul administrării veniturilor şi cheltuielilor atât ale

domnului, cât şi cele de stat, supraveghea visteria, judeca procesele cu privire la stabilirea şi
perceperea dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi activitatea de strângere a
haraciului.

Spătarul păstra spada domnească, iar, uneori, în timp de război, prelua comandamentul
armatei. în Moldova, Ieremia Movilă a încredinţat comanda armatei unui dregător numit hatman.
Paharnicul avea în grijă pivniţele domneşti. Stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile
domneşti, iar comisul era mai mare peste grajdurile domnului.

O serie de alţi dregători exercitau atribuţiile legate de persoana sau de interesele domnitorului
(mici dregători), dar ei nu făceau parte din sfatul domnesc (armaşul - executa sentinţele, clucerul
aproviziona curtea cu grâne, slugerul - asigura aprovizionarea cu carne, aga - era paznicul domnului
etc.).

Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei şi Valahiei s-a întemeiat pe acele „ţări"

existente înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi geografice naturale, ajungând
după întemeierea statului diviziuni administrativ-teritoriale, care se numeau ţinut, „derjava",
„volosti". Denumirile ţinuturilor (judeţelor) proveneau de la oraşul-reşedinţă sau de la apele pe al
căror curs se situau. Conducătorii ţinuturilor (judeţelor) erau numiţi pârcălabi, iar cei din ţinuturile
dinspre Polonia - starosti, în Valahia - juzi, bani, exercitau o serie de atribuţii de ordin judecătoresc,
fiscal, militar şi administrativ. Moldova a fost împărţită în 24 de ţinuturi.

Oraşele erau unităţi administrative formate preponderent din meseriaşi, negustori şi ţărani cu
o organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie. Teritoriul oraşelor cuprindea trei zone:
vatra - partea de locuit a oraşului, hotarul - partea formată din viile, livezile, păşunile folosite de
orăşeni şi ocolul - format dintr-un anumit număr de sate ce ţineau de oraş.

In oraşe, existau două categorii de organe administrative:

1. consiliul orăşenesc - organ administrativ ales de către cetăţeni pentru un an (compus dintr-
un şol-tuz şi 12 pârgari în Moldova.iar în Ţara Românească un judeţ şi acelaşi număr de
pârgari);

2. organele administrative formate din dregători numiţi de domnitor - vornicul, starostele,

pristavul, vameş (aceşti reprezentanţi ai domnitorului încep treptat a limita atribuţiile
organului electiv al orăşenilor).

Incepând din secolul XVI, cu încuviinţarea domnitorului, orăşenii se puteau organiza în

bresle.

Satele erau unitatea administrativă de bază şi erau conduse de un vătăman, jude sau cneaz
împreună cu oameni buni şi bătrâni. Către secolele XIV-XV, satele s-au împărţit în două mari
categorii: libere şi aservite. Satele libere moşneneşti sau răzăşeşti erau satele care şi-au păstrat

38
autonomia şi după formarea statului având organe proprii de conducere: cneazul şi „sfatul
oamenilor buni şi bătrâni", subordonate pe plan administrativ, fiscal şi militar judeţelor sau
ţinuturilor. Majoritatea o constituiau, însă, satele aservite de către domn, boieri sau mănăstiri, în
aceste sate, conducerea era exercitată de către un reprezentant al proprietarului.

Structura socială, în epoca feudalismului, s-a constituit în strânsă relaţie cu formele de

proprietate existente: stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi. Alături de aceste clase, s-au aflat şi alte
categorii sociale - ţărani liberi, orăşeni, robi.

Clasa marilor proprietari funciari era compusă din boieri şi înaltul cler. Boierimea (mare,
mijlocie, mică) se stratifica în dependenţă de domeniile feudale stăpânite. Ea s-a format pe două căi:

1. prin transformarea foştilor cnezi în boieri şi recunoaşterea lor prin hrisoave domneşti ca
proprietari de pământ;

2. boierimea din slujbe, adică cei care, prin anumite slujbe, au primit o proprietate de pământ
şi respectiv titlul de boier.

De asemenea, calitatea de boier putea fi dobândită prin naştere, prin achiziţionarea unui
domeniu sau prin numirea într-o funcţie publică.

Boierii erau scutiţi de dări, lor nu li se aplicau pedepse corporale, erau judecaţi numai de
judecata domnească, iar în cazul condamnării la moarte boierilor li se tăia capul, spânzurătoarea
fiind aplicată numai oamenilor de rând.

Titlul de boier se pierdea în caz de trădare a domnitorului şi ţării. Copiii acestuia îşi păstrau
titlul. Dacă boierul devenea negustor sau chiar meşteşugar, el îşi păstra titlul său.
Boierimea participa la viaţa de stat prin ocupare de dregătorii, în Ţara Românească, boierii erau
numiţi jupani, iar în Moldova - pani. Documentele redactate în limba latină îi desemnează prin
termenul barones.

O altă categorie socială distinctă o forma clerul, în special, vârfurile conducătoare ale
bisericilor şi mănăstirilor, care deţineau domenii şi se bucurau de numeroase privilegii.

Ţărănimea aservită, în secolul al XIV-lea, se afla în dependenţă personală faţă de feudalii pe

moşia cărora locuia, iar până în secolul al XV-lea, ţăranii aserviţi se puteau schimba liber de pe o
moşie pe alta. Din secolul al XV-lea această schimbare era condiţionată de efectuarea unor prestaţii
de răscumpărare. în această perioadă, ei au fost numiţi vecini.

Obligaţiile faţă de stăpâni le constituiau: dijmele şi slujbele. De asemenea, ţăranii dependenţi

plăteau dări faţă de stat. în dependenţă de proprietar erau ţăranii dependenţi de boier, domnitor şi
mănăstiri. Ţăranii boiereşti şi domneşti erau judecaţi de justiţia de stat, iar ţăranii mănăstirilor de
judecata duhovnicească.

Ţărănimea liberă, în această perioadă, era destul de numeroasă. Aceştia erau mici proprietari
de pământ, numiţi în Ţara Românească moşneni, iar în Moldova - răzeşi. Ţăranii liberi, care nu
aveau pământ, erau numiţi săraci sau vlahi( în Ţara Românească). Ţărănimea liberă avea anumite
obligaţii faţă de domnie (plătea bir şi făcea anumite slujbe). Ţăranii liberi erau judecaţi de justiţia de
stat.

39
 Orăşenii erau mai numeroşi, căci existau circa 20 de oraşe. Ei erau denumiţi târgovciane,
meşciane. Plăteau dări faţă de stat, ocupându-se şi cu agricultura în hotarul oraşului. Diferenţierea
în mediul urban greva, în primul rând, situaţia materială a orăşenilor, fiind atestaţi de documente şi
„uboghie târgovciane", adică târgoveţi săraci. Oraşele se socoteau domneşti, iar orăşenii, indiferent
de condiţia materială, - liberi.

Robii formau o categorie socială cu regim juridic aparte. Ei puteau avea anumite bunuri cu
titlul de proprietate, nu puteau fi ucişi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi fără proprietate. Robii
trăiau după dreptul tătăresc.

Astfel, în perioada cât Moldova şi Valahia au existat ca state independente, relaţiile de

exploatare din partea statului erau destul de intense, pe când cele din cadrul domeniului particular
erau mai moderate, în stare de dezvoltare.

3. Instituţii ale dreptului feudal românesc: proprietatea, familia, dreptul obligaţional,

dreptul penal, procedura de judecată

Izvoarele dreptului, în această perioadă, pot fi clasificate în izvoare nescrise şi izvoare

scrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se'numea „Voloşskii zakon" sau
„Legea ţării". Nu toate cutumele au fost sancţionate, ci doar cele cărora li s-a recunoscut
durabilitatea şi practica îndelungată de aplicare. Acestea au primit un caracter obligatoriu ce putea fi
revendicat sub formă de sancţiune juridică.

Printre izvoarele noi, scrise, un loc important îi aparţine legislaţiei domneşti, la care se
atribuie toate gramotele cancelariei domneşti, acte interne şi externe politico-administrative şi
juridice. Aceste norme n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi. Informaţia lui
Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei" despre legile greceşti, pe care le-a adoptat Alexandru
cel Bun, concomitent cu coroana de la împăratul bizantin, nu se referă la legislaţia domnească, ci la
cea bizantină. Recepţia dreptului romano-bizantin a fost posibilă în statele române, inclusiv în
Moldova, în primul rând, datorită religiei creştine ortodoxe, centrul căreia era Constantinopolul.

Prin recepţia romano-bizantină se subînţelege împrumutul elementelor de drept romano-

bizantin. Astfel, au fost preluate Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares,
Nomocanonul lui Manuil Malaxox etc.

Hexabiblul datează din anul 1345 şi conţine şase cărţi care tratează probleme din domeniul
dreptului civil, ocupându-se de: dreptul familiei, bunuri, succesiuni şi contracte. Cartea a şasea a
Hexabiblului se referă la materia dreptului penal şi elucidează o serie de infracţiuni, ca omorul,
furtul etc.

Sintagma lui Matei Vlastares fost alcătuită în 1335 şi este tradusă integral în 1472 din
porunca lui Ştefan cel Mare. Syntagma cuprinde 24 de titluri subdivizate în capitole. Normele
de drept din Syntagma se referă la logodnă, căsătorie, divorţ, înfiere, succesiuni etc. în ceea ce

40
priveşte dreptul penal, Syntagma se referă la o serie de infracţiuni, ca: omorul, răpirea, furtul şi
infracţiuni contra bunurilor moravuri. O mare parte din Syntagma este cuprinsă în Nomocanonul
lui Manuil Malaxox, care este o culegere de dispoziţii canonice şi civile, alcătuită în anii 1561-
1562. Spre deosebire de Syntagma, în Nomocanon, materialul era sistematizat strict pe domenii.
Toate izvoarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările române.

Informaţii despre normele juridice se conţin şi în tratatele internaţionale cu alte state (cele mai
multe au fost încheiate cu vecinii - Polonia şi Ungaria). Unele norme ale acestor tratate se foloseau
la examinarea litigiilor de frontieră.

Proprietatea. Specificul feudalismului, în Ţările Române, consta în coexistenţa mai multor

forme de proprietate. Ţinând seama de titularul proprietăţii, proprietate feudală putea fi:

 proprietatea domnească;

 proprietatea boierească sau mănăstirească;

 proprietatea obştii săteşti;

 proprietatea ţărănească.

Odată cu apariţia domniei, domnitorul avea drept suprem de proprietate, care se

manifestă în încasarea dărilor şi prestaţiilor. Boierii şi mănăstirile aveau, de asemenea, un drept da
proprietate, care se exprimă în faptul că încasau de la ţărani dijma şi beneficiau de lucrul gratuit (de
boieresc) al ţăranilor de pe moşiile lor. Ţăranii aveau dreptul de stăpânire asupra curaturilor,
grădinilor, viilor, livezilor, pe care le amenajau cu muncă proprie şi le puteau vinde şi transmite prin
moştenire.

Modurile de dobândire a proprietăţii funciare erau: cel primar, prin prelucrarea primară sau
acaparare, şi cel derivat -prin tranzacţii, moştenire şi donaţie domnească. în cazul transferurilor de
proprietate, era absolut necesară confirmarea din partea domnitorului ca proprietar suprem.
Domnitorul era şi titularul obişnuit al pământurilor, nedonate particularilor, confiscate pentru înaltă
trădare, pământurile de mână moartă, cele orăşeneşti.

în funcţie de forma de dobândire şi înstrăinare a proprietăţii, existau următoarele tipuri de

moşii:

moşia patrimonială (de neam) - este moşia cu un regim juridic limitat de dreptul de
cumpărare, privilegiată din partea neamurilor;

moşia achiziţionată - este moşia primită în urma unui contract de cumpărare, schimb sau act
de dăruire (din partea persoanelor particulare). Moşia dată nu are niciun fel de limite;

moşia donată (de domnitor) - este moşia dăruită de domnitor pentru anumite slujbe, ea putea
fi transmisă prin moştenire, iar în caz de vânzare dreptul privilegiat de cumpărare îl avea domni-
torul.

Proprietatea putea fi transmisă prin moştenire pe cale testamentară ori în lipsa testamentului,
în conformitate cu obiceiul, cu legea. Prin lege, se subînţelege moştenirea legală care revenea, după

41
vechiul drept, următoarelor grupe de moştenitori: direcţi legitimi; copii în afara căsătoriei; înfiaţii;
soţului supravieţuitor; autorităţilor publice. Femeile primesc drept de moştenire în parte egală cu
bărbaţii.

Rangurile de moştenire sunt: feciorii şi fiicele; părinţii-nepoţii şi nepoatele. Privilegiul

mezinului de a moşteni casa' părintească se extinde din sec. XV şi asupra mezinei. Dacă mai mica
în familie era fiica, atunci ea moştenea casa părintească chiar dacă avea fraţi. Soţia supravieţuitoare
avea dreptul de a se folosi (a primi veniturile) de pământul soţului decedat, dar nu putea dispune de
el, astfel, încât, după moartea celui de-al doilea soţ pământul (în cazul lipsei copiilor) trecea ca
moştenire fraţilor şi surorilor primului soţ decedat.

Prin testament - se subînţelege' forma verbală de moştenire („cu limbă de moarte") care
predomină până la mijlocul secolului XVI. Voinţa testatorului era îngrădită, însă de condiţia ca
măcar o parte de avere să fie lăsată moştenitorilor de gradul I, adică copiilor. Se păstrează forma
orala a testamentului şi apar primele testamente scrise.

Dreptul obligation^. Sunt cunoscute obligaţiile ce reies nu numai din contracte, dar şi din
pricinuirea daunei, delict (spre exemplu, distrugerea unor semănături de către vite) Obligaţiile să
răspândesc şi asupra averii.

După întemeierea statului, apare forma scrisă a contractului, ea se răspândeşte şi este

obligatorie mai ales în cazurile când obiect al contractului este pământul. în această perioadă, avem
contracte reale (donaţia, schimbul, împrumutul) şi consensuale (vânzare-cumpărare, care se încheia
prin acordul de voinţă a părţilor).

Dreptul familial. în dreptul familial, s-au păstrat majoritatea normelor care reglementau
formarea familiei relaţiile între soţi, între părinţi şi copii, desfacerea căsătoriei' deoarece aceste
relaţii erau în competenţa bisericii care se' conducea după canoanele bisericeşti şi, în special, după
Syntagma lui Matei Vlastares.

Pentru ca să fie considerată legitimă, căsătoria trebuia încheiată prin cununie în biserică, cu
respectarea următoarelor condiţii:

 vârsta: femei - 19 ani, bărbaţi - 21 de ani;

 consimţământul părinţilor;

 credinţa religioasă unică;

 lipsa rudeniei până la patru generaţii.

Cununia trebuia să fie făcută în prezenţa mai multor oameni. Concepţia despre familia
monogamă se afla la baza căsătoriei creştine. Cel care nu desfăcea prima căsătorie şi se căsătorea a
doua oară urma să fie pedepsit. Exista principiul păstrării separate a averii de până la căsătorie, aşa
că, după divorţ, femeia îşi lua zestrea. Relaţiile în familie se bazau pe supunerea faţă de capul
familiei, dar acesta nu avea dreptul să dispună de viaţa membrilor familiei.

Prin urmare, la baza dreptului familial se aflau normele de recepţie bizantină, iar relaţiile
familiale se reglementau de biserică.

42
 Dreptul penal. în dreptul penal, noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a
început să fie tratată nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi fizice, dar şi ca o acţiune
periculoasă pentru stat şi domnitor. în perioada examinată, infracţiunile se clasificau în vini mari
(cele mai grave) şi mici (toate celelalte).

Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost
săvârşită infracţiunea, de recidivă. Originea socială putea constitui circumstanţă atenuantă doar
când infractorul era boier şi comitea o infracţiune contra familiei, cum ne indică Syntagma lui Matei
Vlastares. Pedeapsa diferenţiată, în legătură cu gradul de participare la infracţiune, încă nu se
practica. Această concluzie se desprinde din mărturiile călătorului Guillbert de Lannoy (sec. XV),
care, trecând prin Moldova, a fost jefuit de nişte hoţi. Hoţii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte
prin spânzurare.

Cele mai grave infracţiuni erau socotite crimele contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi
trădarea domnitorului („hitleanstvo") era sancţionată cu moartea şi confiscarea moşiilor.
Pretendenţilor la tron, dacă erau din dinastie domnească şi uzurpau puterea domnească, li se tăia
nasul, deoarece, cu astfel de neajuns, în viitor, nu puteau pretinde să devină domnitori.

Ca infracţiune contra justiţiei era pedepsită depunerea mărturiilor false prin înfierare (despre o
astfel de pedeapsă ne informează tratatele moldo-polone). Neascultarea poruncilor autorităţilor se
sancţionau prin amendă („osluh").

Infracţiunilor contra averii li se acorda o atenţie sporită în această perioadă. Cea mai gravă
dintre infracţiunile care atentau la avere este considerat jaful - „război" şi se pedepsea cu moartea.
Furtul şi prădarea sunt desemnate de vechiul termen „tatiba", care atrage după sine pedepse
pecuniare. Treptat, apare şi termenul a prăda „grăbiţi", care însemna sustragerea în contra voinţei
proprietarului a averii lui. Pentru furt şi prădare repetate se aplica pedeapsa cu moartea, astfel că
recidiva influenţa pedeapsa în direcţia înăspririi ei. Deoarece, în perioada examinată, au început a fi
organizate braniştile -părţi din hotarele satelor care includeau păşuni, păduri şi ape -legea apăra
acest drept al proprietarului prin sancţiuni penale. Folosirea fără voia proprietarului a braniştii
(prinderea peştelui, tăierea lemnelor, strângerea fructelor) era sancţionată prin amendă judiciară.

Infracţiunile contra personalităţii - omorul, leziunile corporale - erau pedepsite prin amendă
judiciară. Pentru omor, trebuia aplicată pedeapsa cu moartea, dar putea fi şi comutată în amendă
judiciară - „duşegubina", plătită, de obicei, în capete de vite. Se plătea o recompensă şi familiei
celui ucis.

Încălcările normelor dreptului familial erau interpretate ca infracţiuni împotriva moralei,

familiei, bisericii. încheierea căsătoriei între rude (gradele oprite) era interpretată ca o infracţiune
(„amestecarea sângelui") şi se sancţiona în dependenţă de originea socială a infractorilor. Syntagma
lui Matei Vlastares prevedea surghiunul pentru nobili şi pedepsele corporale pentru cei de jos. Ca
pedepse complementare se mai aplicau şi un număr de zile de post, închinăciuni pe zi, mâncare fără
sare etc. Răpirea miresei, violul şi adulterul erau socotite ca şi mai înainte infracţiuni grave („vini
mari") şi se sancţionau prin duşegubină. Adulterul continua să fie interpretat nu numai ca
infidelitate conjugală, ci şi naşterea copilului de o femeie necăsătorită. Hulirea lui Dumnezeu, ere-
zia, furtul averii divinizate a bisericii, erau pedepsite prin amendă, deşi nomocanoanele bizantine
prevedeau, în aşa cazuri, pedeapsa cu moartea.

43
 Faptul că sunt aplicate pedeapsa cu moartea, pedepse cu mutilare, corporale, ne face dovada
evoluţiei scopului pedepsei - de la despăgubire la intimidare. Pedeapsa cu moartea se aplica în caz
de trădare a domnitorului, jaf şi recidivă în furt, prădare. Pedepsele de mutilare se aplicau pentru
uzurparea tronului şi depunerea mărturiilor false. Cele mai des întrebuinţate pedepse erau amenzile
judiciare - duşegubină, gloaba, la care se adaugă şi osluhul. Ca pedepse complementare figurau:
confiscarea moşiilor, în caz de trădare, şi pedepsele canonice (post, închinăciune etc.). Se practica,
de asemenea, compensaţia - despăgubirea privată.

Dreptul de procedură. După întemeierea statului, funcţiile judiciare ale obştii au fost preluate
de stat, de organele care posedau funcţii atât administrative, cât şi judiciare. Sunt cunoscute
următoarele instanţe de judecată în această perioadă:

Domnitorul era judecătorul suprem care putea judeca orice pricini, dar care judeca în
exclusivitate înalta trădare - hitleanstvo şi pe boieri, care aveau dreptul la jurisdicţia excepţională a
domnitorului;

Marii vornici (al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos) judecau toate cazurile în afara celor judecate
de instanţa supremă;

Pârcălabii, exercitau funcţii judecătoreşti în ţinuturi (judecau conflictele dintre locuitorii

ţinutului, cu excepţia infracţiunilor grave şi litigiilor ce aveau ca obiect pământul);

Şoltuzul, înfăptuia judecata la oraşe împreună cu reprezentantul domnitorului.

în sate, „oamenii buni şi bătrâni", în frunte cu judele (vătămanul), examinau neînţelegerile

neînsemnate dintre săteni.

Procesul este încă un proces, în esenţă, contradictoriu, dar apar şi elemente ale procesului
penal, în special, la examinarea celor mai grave infracţiuni. Martorii de bună-credinţă - jurătorii,
bojilniţî - sunt numiţi de instanţă şi nu de parte. Ordaliile nu se mai aplică. Creşte rolul martorilor
oculari şi al corpurilor delicte. Probele scrise (documentele) au o importanţă deosebită în proces. Se
aplică şi jurământul pe cruce şi Evanghelie, păstrându-se şi „jurământul cu brazda pe cap".

Se aplică, ca şi mai înainte, „ducerea urmei", adică prinderea infractorilor după urme, şi
„svodul", adică căutarea lucrului dispărut. Procedura svodului a fost modificată prin faptul că
persoana suspectată putea recurge la serviciile unui garant, care jura despre buna-credinţă a
proprietarului real al lucrului căutat. Astfel de garant era denumit de documentele vremii „sodâşi".
Ştefan cel Mare, căutând să faciliteze relaţiile comerciale, a introdus regula conform căreia, pentru
marfa cumpărată în zile de iarmaroc (la iarmaroc), nu e obligatorie prezenţa garanţilor.

Taxele şi veniturile judiciare erau însuşite de organele de stat respective. A treia parte din
averea furată şi întoarsă prin eforturile justiţiei - tretina - era plătită, ca taxă, de cel ce câştiga
procesul şi căruia îi era restabilită averea prin judecată. Ulterior, această parte a fost micşorată şi, în
tratatul Moldovei cu Marele Cnezat Lituanian din 1499, se menţiona că tretina constituie nu a treia,
ci a zecea parte din averea furată şi întoarsă apoi proprietarului prin justiţie.

44
 4. Instituţiile juridice ale voievodatului Transilvaniei

Constituirea voievodatului Transilvaniei, după cum s-a subliniat, a avut loc pe baza unificării
politice care se observă în interiorul Carpaţilor încă din sec. X. Centralizarea de mai departe a
decurs în condiţiile luptei de apărare şi apoi ale stabilirii dominaţiei ungare. Până la sfârşitul sec.
XII, dominaţia maghiară se exercita numai asupra unei părţi a Transilvaniei, care, până în 1541, a
fost voievodat dependent de Ungaria.

în Transilvania, exista o pătură de nobiles, care se formase pe baza nobilimii obşteşti încă din
secolele anterioare dominaţiei ungare. în sec. XI şi XII, s-a creat o nouă categorie de feudali din
rândul cuceritorilor şi colonizatorilor. S-a dus o politică antinaţională, fiind adoptată, în 1437,
înţelegerea celor trei naţiuni privilegiate - Unio trium nationum - românii fiind excluşi din „naţiile
privilegiate". Ţăranii au devenit şerbi (iobagi), în Transilvania, mai devreme decât în Moldova şi
Valahia. Renta în munca era de 52 de zile pe an. Satele libere s-au menţinut mai ales în ţinuturile de
la margine - Haţeg, Maramureş, Făgăraş. Robii (ţiganii) se contopesc cu iobagii în sec. XVI.

Primul conducător al Transilvaniei menţionat cu numele de voievod a fost Eustaţiu, în anul

1176 (Leustachius, Voivoda Transilvaniae). Voievodul era numit de regele Ungariei şi avea
atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti. Era comandantul armatei care se recruta în
Transilvania şi administratorul veniturilor regale din care îşi reţinea o treime. Voievodul avea şi
atribuţii judecătoreşti, care treptat au fost reduse numai asupra comitatelor Hunedoara, Alba, Cluj,
Târnava, Dăbâca, Solnocul Inferior. Unele oraşe din aceste comitate şi latifundiile ecleziastice au
fost scoase din jurisdicţia voievodului.

Aparatul central de conducere era format din funcţionarii cancelariei voievodale. Pe primul
loc, se situa vicevoievodul, apoi notarul, care era un omolog al logofătului - şeful cancelariei
voievodale, judele curţii, care avea atribuţii judecătoreşti, ca marii vornici în Moldova şi Valahia. în
Transilvania, exista şi adunarea stărilor, compusă din reprezentanţi ai stărilor sociale; ea purta
denumirea de congregatio sau dietă. La congregaţiile din 1291 şi 1355, au participat şi
reprezentanţii românilor. O dietă din 1514 (aşa-numita „dietă sălbatică") interzicea dreptul de
strămutare a ţăranilor, intensificând exploatarea. Astfel, dieta soluţiona cele mai importante
probleme şi se convoca în caz de necesitate, la fel ca în Moldova şi Valahia.

Organizarea administrativ-teritorială a voievodatului Transilvaniei era mai complicată decât

în Moldova şi Valahia, din cauză că aici a avut loc o îmbinare a structurilor româneşti cu elementele
maghiare, preluate, la rândul lor, din sistemul feudal german.

Unităţile cu populaţie românească au fost cunoscute sub mai multe denumiri: voievodate,
cnezate, ţări. Cu timpul acestea au fost transformate în comitate (forma maghiară), uzurpându-se
drepturile administrative şi judecătoreşti ale voievozilor, juzilor şi cnejilor de către dregătorii regali
sau voievodali. Unele voievodate şi cnezate au fost organizate ca districte, a căror conducere era
încredinţată unei adunări a nobililor, iar judecata avea loc potrivit lui ius valachicum la o instanţă
compusă din 12 juraţi.

45
 Voievodatul Maramureşului a fost condus până în 1349 de un voievod român, apoi devine
comitat, incluzând 8 districte. Banatul a avut autonomie până în sec. XIV, apoi a fost împărţit în 8
districte, la conducerea cărora erau reprezentanţi ai regelui ungar.

Acolo unde s-a statornicit şi populaţia maghiară, ca unităţi administrative s-au organizat
comitatele, care, din sec. XIII, au fost conduse de comiţi şi vicecomiţi, numiţi de rege până la 1453,
iar de la 1453 aleşi de nobilimea din comitat, în comitate, erau convocate adunări ale nobililor.
Comitatele se împărţeau în plase, în frunte cu pretorul, ales tot de adunarea nobililor.

Alte unităţi administrative erau scaunele secuieşti şi săseşti. Secuii aveau obligaţia de a apăra
hotarul de răsărit al Transilvaniei. în sec. XV, erau 7 scaune secuieşti cu centrul la Odorhei.
Scaunele se aflau sub conducerea unui căpitan, care, la rândul său, se supunea comitelui, numit de
rege, apoi voievodul Transilvaniei a devenit şi comite al secuilor.

Scaunele săseşti s-au constituit în prima jumătate a sec. XIV în cadrul unui teritoriu colonizat
de saşi, cu centrul la Sibiu. în fruntea scaunului, se aflau un jude regal şi unul ales de nobilimea
saşilor. Toate scaunele săseşti erau conduse de un comite, numit de voievod, iar din sec. XV era
ales de obştea saşilor.

Oraşele din Transilvania aveau o autonomie mai largă, conferită printr-o chartă. Oraşele se
autoadministrau cu ajutorul unui consiliu ales în fiecare an şi compus din jude şi 12 juraţi (fruntaşi)
ai păturilor înstărite. Problemele cele mai importante erau rezolvate la adunarea comunităţii
orăşeneşti, a cărei întrunire era dificilă şi, de aceea, de la mijlocul sec. XV în oraşe s-a înfiinţat
consiliul celor o sută de membri. Oraşele aveau drept de jurisdicţie locală. Satele româneşti erau
conduse de juzi şi cneji cu funcţii administrative şi judecătoreşti.

In Transilvania, existau mai multe sisteme de drept. Până pe la sfârşitul sec. XIV românii erau
judecaţi conform lui ius valachicum, ungurii şi secuii - conform dreptului ungar, iar saşii se
conduceau după dreptul saxon.

In 1437, nobilimea celor trei naţiuni privilegiate (ungurii, secuii şi saşii) s-a organizat în Unio
trium nationum, prin care excludeau majoritarii români de la puterea politică.

Românii au încercat să-şi apere vechile instituţii şi obiceiuri juridice, fapt atestat într-un
document din 1371, în care se menţiona că toţi cnejii şi românii din cele patru scaune ale cetăţii
Deva cer să fie judecaţi după legea românilor şi nu după alte legi. Destul de elocvent este exemplul
românilor din Тягл Făgăraşului, care au reuşit să impună autorităţilor codificarea principalelor
instituţii. Astfel, în 1508, au fost elaborate statutele Ţării Făgăraşului în limba latină (Den-suşianu a
presupus că după un text în română). în statutele Făgăraşului, se conţin atât norme de drept civil, cât
şi penal. Dispoziţiile sunt similare sau chiar identice cu cele din Moldova şi Valahia.

în privinţa căsătoriei şi zestrei, statutele conţineau normele cunoscute din cele două ţări
româneşti. Exista privilegiul masculinităţii cu obligaţiunea fraţilor de a înzestra surorile, se admitea
înfrăţirea cu efecte materiale, care putea înlătura consecinţele dreptului privilegiat de moştenire a
bărbaţilor.

46
 Dreptul penal reieşea tot din vechile obiceiuri, incriminând furtul, jurământul fals şi leziunile
corporale. în Ungaria, juristul Istvan Werboczi, la porunca regelui Vladislav, a întocmit, în 1517, o
colecţie de drept - Tripartitul, partea a treia se referea la dreptul Transilvaniei.

în anii 1541 şi 1683, Transilvania a fost organizată sub forma unui principat autonom. în
prima jumătate a secolului al XVI-lea, după cucerirea Belgradului(1521) şi victoria de la Mohacs
(1526), statul ungar şi-a încetat existenţa. Partea mijlocie a Ungariei, împreună cu fosta capitală
Buda, a fost transformată în paşalâc turcesc. Iar partea de apus intra în stăpânirea lui Ferdinand,
fratele lui Carol Quintul.

După ce Ungaria a fost desfiinţată, Transilvania şi-a consolidat şi mai mult vechea identitate
politică proprie şi viaţa de stat, devenind un principat autonom, sub suzeranitatea Porţii. Deşi toate
cele trei ţări româneşti erau dependente de Turcia, Transilvania se bucura de o situaţie mai
avantajoasă.

între principii Transilvaniei şi domnii din Moldova şi Ţara Românească, au existat relaţii de
colaborare şi sprijin reciproc, care, uneori, au îmbrăcat forma unei adevărate confederaţii. Unirea
celor trei ţări româneşti, realizată în 1600 de Mihai Viteazul, a fost o strălucită expresie a voinţei
tuturor românilor de a trăi în unitate şi independenţă, şi a devenit lumina călăuzitoare a românilor în
secolele de luptă care au urmat.

47
Tema 6. DEZVOLTAREA INSTITUŢIILOR JURIDICE ÎN TIMPUL DOMINAŢIEI
OTOMANE (mijlocul secolului XVI -secolul XVII)

1. Evoluţia organizării de stat şi sociale după instaurarea dominaţiei otomane.

2. Evoluţia principalelor ramuri ale dreptului.
3. Dreptul în principatul autonom Transilvania.

1. Evoluţia organizării de stat şi sociale după instaurarea dominaţiei otomane

Către mijlocul secolului al XVI-lea, în Principatele Române se stabileşte regimul de

suzeranitate otomană. Regimul aplicat în Moldova, Ţara Românească (1538) şi Transilvania (1541),
presupunea autonomia lor, deţinerea tronului de către un principe pământean, de regulă, din familie
princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi ecleziastice.
Domnul era ales de boieri (în Transilvania - de dietă) şi confirmat de sultan. Dar, odată cu
consolidarea dominaţiei otomane, sultanul încalcă acest obicei de alegere, numind şi mazilind
domni, fără a ţine seama de părerea boierilor. Scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult.

Domnii erau obligaţi să plătească haraci, daruri (peşcheşuri) oficiale către sultan şi
demnitarii lui, care în curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii
români plătesc Porţii Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare, mucarerul, care,
iniţial, se percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Principatele Române
trebuiau să pună la dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei ş.a. Treptat, s-a
instituit un monopol otoman asupra grâului românesc.

Din punct de vedere politic, dependenţa Principatelor Române de Poarta Otomană înseamnă
pentru domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană. Ei trebuiau să fie „prietenii
prietenilor şi duşmanii duşmanilor sultanului", cu alte cuvinte, să participe la campaniile organizate
de el. Ulterior, domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au devenit simpli observatori ai
evenimentelor internaţionale.

Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de

un statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explică prin amplasarea ei
în vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi
modereze pretenţiile faţă de ţara respectivă. în comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească,
Transilvania, pe parcursul dominaţiei otomane, s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege
principii, care erau învestiţi cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. Tributul impus
principatului, iniţial, de 10.000 de florini, a sporit, în 1575, la suma de 15.000 de florini, în
Moldova, haraciul creşte de la 8.000 de galbeni la 65.000 de galbeni şi 155.000 de galbeni în Ţara

48
Românească, la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu mult mai reduse erau, în Transilvania, peşcheşurile şi
contribuţiile în produse.

Dintre factorii care nu au favorizat transformarea Principatelor Române în paşalâcuri, pot fi

subliniaţi următorii:

Principatele Române n-au fost transformate în paşalâcuri, în primul rând, datorită capacităţii
lor înalte de apărare, dârzenie, cu care şi-au aparat pământul strămoşesc. O rezistenţă înverşunată au
opus expansionismului otoman Ţara Românească sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Bătrân,
Moldova lui Ştefan cel Mare, Transilvania lui Iancu de Hunedoara.

In al doilea rând, turcii n-au cutezat să le cucerească, ţinând cont de complicaţiile lor interne
şi internaţionale. Imperiul Otoman reprezenta pentru lumea creştină cel mai mare pericol, de aceea,
marile puteri erau cointeresate să aibă între ele şi turci state-tampon. Ţările Române au jucat anume
acest rol.

In al treilea rând, din punct de vedere economic, pentru turci, era mai convenabil regimul de
dominaţie indirectă, fără administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia
otomană asupra statelor româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie
turcica. Astfel, Ţările Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de
vasalitate faţă de Poartă. Deşi statalitatea ţărilor româneşti este păstrată, turcii au redus teritorial
Moldova prin ocuparea unor oraşe care devin unităţi administrative ale Imperiului Otoman (Chilia,
Cetatea Albă, Tighina, Izmail). Apare funcţia caimacamului, adică a locţiitorului domnului când
acesta nu era în ţară şi funcţia reprezentantului domnului la Poartă, aşa-numitul capu-chehaia,
care îl ţinea pe domnitor la curent cu cele ce se petreceau în Imperiu.

Domnitorul deţinea puterile legislativă, executivă şi judecătorească în mâinile sale. El îi putea

numi şi destitui din posturi pe dregători, chiar fără a indica cauza. De asemenea, el putea introduce
sau lichida anumite dări şi era judecătorul suprem, judecând împreună cu sfatul domnesc.

Sfatul domnesc continuă să existe, dar membrii lui sunt exclusiv boierii cu dregătorii şi
mitropolitul cu doar trei episcopi: de Roman, de Rădăuţi şi de Huşi. Sfatul domnesc îşi restrânge
componenţa până la 12 membri (8 dregători şi 4 slujitori ai bisericii). La soluţionarea cazurilor
judiciare, sfatul domnesc era numit divan şi, în anumite cazuri, era abilitat să judece singur, fără
domnitor. Rolul sfatului domnesc creşte pe măsură ce se amplifică starea de instabilitate şi
nesiguranţă a domnitorilor. Ba mai mult, către secolul XVII, boierii fac încercări de a impune
domnitorilor anumite condiţii de guvernare, numite de cronicari legături.

Marea adunare a ţării, ca instituţie reprezentativă, continuă să funcţioneze şi în perioada

dominaţiei otomane, rezolvând chiar şi chestiuni de alegere a domnitorului, să dezbată probleme de
ordin fiscal şi social.

Organele centrale de conducere erau reprezentate, ca şi mai înainte, de marii dregători,

marele logofăt, vornici, postelnic, vistiernic, paharnic, stolnic, comis ş.a. Dar sistemul dregătoriilor
a suferit o evoluţie, ce s-a exprimat în separarea şi specializarea atribuţiilor generale ale
dregătorilor. Cu toate că această specializare a decurs lent, se observă, totuşi, că, la unii dregători,
predominau atribuţiile de ordin public, iar la alţii cele de ordin privat, adică prestarea slujbelor la
curtea domnească, servirea domnitorului şi a membrilor familiei lui.
49
 Oraşele se autoadministrau în persoana consiliului orăşenesc, compus dintr-un şoltuz şi 12
pârgari. Dar atribuţiile consiliului orăşenesc sunt limitate tot mai mult în această perioadă de
vornicul de târg (reprezentantul domnitorului), competenţa căruia se extinde considerabil. în această
perioadă, apare noţiunea de „ocol", prin care se subînţeleg câteva sate domneşti alipite la oraş.
Ocolul nu forma o unitate administrativă şi era administrat de vornicul de târg al oraşului la care au
fost alipite satele respective.

în sate, administratori, cu funcţii judecătoreşti şi administrative, continuau să fie vătămanul,

ales de obştea sătească, şi vornicul, numit de proprietarul satului.

Astfel, ca formă de guvernământ, a rămas monarhia, dar aparatul de conducere (atât cel
central, cât şi local) a fost modificat sub influenţa diferiţilor factori, inclusiv cei legaţi de dominaţia
turcă, impuşi de necesităţile interne de perfecţionare.

După instaurarea dominaţiei otomane în Ţările Române, structura şi natura juridică a

proprietăţii funciare s-au păstrat, dar, treptat, au intervenit anumite schimbări în exploatarea ei
economică.

La noile condiţii, s-a adaptat doar o parte a boierimii, aceea care deţinea dregătorii în aparatul
de stat. Spre sfârşitul sec. XVI, boieri se numesc doar cei care aveau dregătorii. Titlul de boier se
conferea de domnitor, odată cu confirmarea în dregătorii. Boierii aveau mari venituri din
dregătoriile lor, pe care le primeau din: a) dreptul de a-şi însuşi o parte din dările încasate,
„răsura", care ajungea la 10%; b) din darurile obligatorii, pe care le primeau de la subalternii
lor. Aceste venituri, nefiind fixate, se măreau în urma abuzurilor comise. Cele mai sigure venituri
erau cele provenite din proprietatea funciară şi, de aceea, boierii, având în vedere efemeritatea
slujbei de stat, cumpărau pământuri, când aveau dregătorii şi le vindeau când îşi pierdeau posturile.
Boierii care nu aveau dregătorii au fost numiţi boieri de ţară şi plăteau o dare specială, iar din
secolul XVII sunt impuşi la dări ţărăneşti.

In Moldova, boierii au fost scutiţi, până în 1636, de plata dărilor faţă de stat, iar, în 1636,
Vasile Lupu i-a impus la plata birului. în a doua jumătate a sec. XVII, gospodăriile boiereşti au fost
impuse şi cu alte dări: gorştina (pe oi), darea cailor, deseatina din albine (miere) ş. a. Boierul
care-şi pierdea dregătoria era numit mazil; chiar şi domnitorul destituit de sultan era socotit
„mazilit". Mai jos de boieri, pe scara socială, erau nemeşii, oameni de origine nobilă din „viţă
aleasă". Chiar şi boierii se numeau nemeşi, deoarece erau de origine nobilă. Dar nu toţi nemeşii erau
boieri, ci doar aceia dintre ei care aveau dregătorii. La sfârşitul sec. XVI, nemeşii plăteau statului o
dare specială, „nemeşeasca", cu care ocazie au fost înscrişi în registrul fiscal din 1591 - în total
3020 de nemeşi în toate ţinuturile Moldovei de atunci. în prima jumătate a sec. XVII, nemeşii au
fost impuşi la alte dări faţă de stat, ca: ilişul, sulgiul, bezmanul din ceară, unt, miere, boi domneşti
ş.a., ceea ce a dus la ruinarea lor deplină. în registrul fiscal din 1654, nemeşii nu mai figurează ca o
categorie fiscală, contopindu-se cu cei neprivilegiaţi în privinţa dărilor faţă de stat.

Duhovnicimea rămâne, în continuare, să deţină în proprietatea sa terenurile de pământ, fiind

eliberată de impozite (clerul superior). însă, începând cu anul 1636, membrii clerului superior
(vlădicii) sunt supuşi la bir, de rând cu membrii clerului inferior (preoţii, dascălii). Din 1632, au fost
impuse la plata birului şi a altor dări, mai târziu, mănăstirile.

50
 Pe la sfârşitul sec. XVI, în Moldova, erau vreo 8 mii de curteni, slujitori în vreme de război în
armată, care, în vreme de pace, îndeplineau diferite funcţii administrative (armăşeii, visterniceii,
pâhărniceii, diecii etc.). Ţăranilor li se interzicea trecerea în statutul de curteni, deoarece ei erau
personal dependenţi. Până la mijlocul sec. XVII, curtenii au plătit doar darea curtenească, plătită în
mod privilegiat (individual), nefiind legaţi de răspunderea solidară.

Mai jos decât nemeşii şi curtenii, se aflau păturile intermediare ale călăraşilor şi dorobanţilor,
care sunt pomeniţi la începutul sec. XVII, iar în registrul fiscal din 1591 nu figurează. Ei
îndeplineau aceleaşi funcţii ca şi curtenii, atât militare, cât şi administrative. Călăraşii şi dorobanţii
erau recrutaţi mai cu seamă din foştii mici proprietari de pământ care-şi vânduseră pământurile.

In urma dominaţiei otomane, cel mai mult au avut de suferit ţăranii. Cu toate că dijma rămâne
neschimbată, se măreşte renta în muncă până la 12-24 zile pe an, se introduc o serie de noi dări şi
prestaţii faţă de stat. Marii boieri şi statul devin tot mai cointeresaţi în a-i opri pe ţărani să plece de
pe moşiile pe care locuiau, deoarece aşa erau mai uşor de găsit şi de impus la plata datoriilor către
stat. în anii 80 ai secolului XVI, este lichidat dreptul de strămutare al ţăranilor şi ei devin
dependenţi din punct de vedere personal, fiind numiţi vecini.

In anul 1591, a fost înfăptuit un recensământ al populaţiei, care a servit drept bază juridică
pentru aservirea ţăranilor. Vecinii depindeau personal de boieri, în viaţa acestora. Ţăranii
care se aflau pe o moşie, în termen de 10-12 ani, puteau fi trecuţi în categoria vecinilor.

Lăturaşi se considerau ţăranii care erau liberi, erau veniţi şi aveau drept de strămutare.
Lăturaşii erau, de fapt, vecinii strămutaţi de pe locurile vechi, care nu au fost revendicaţi de stăpânii
lor, micii proprietari de pământ şi slujitorii care îşi vindeau pământurile.

Posluşnici erau numiţi ţăranii care nu plăteau dările faţă de stat, dar erau obligaţi să lucreze
pe pământurile mănăstirilor şi episcopiilor.

Populaţia din oraşe era impusă la diverse dări şi prestări faţă de stat. în ceea ce priveşte plata
dărilor, orăşenii erau legaţi prin răspunderea solidară. Către sfârşitul secolului XVII, apar breslele -
primele organizaţii profesionale ale meşteşugarilor. Rolul acestor organizaţii era de a-i ajuta pe
membrii lor în lupta cu concurenţa străină.

Astfel, în timpul dominaţiei otomane, regimul persoanelor a suferit modificări importante, al

căror principal sens a fost înrăutăţirea statutului diferitelor categorii, dar, în special, a ţăranilor,
holopilor, meşteşugarilor.

2. Evoluţia principalelor ramuri ale dreptului

In perioada dată, se păstrează, ca izvor de drept, dreptul cutumiar, însă, capătă o mai largă
răspândire legislaţia domnească, necesitatea codificării căreia era evidentă.

51
 Intre anii 1588-1628, au fost emise de către domnitori o serie de decrete legislative ce aveau
ca scop promulgarea unei politici penale mai dure faţă de infractori, care, prin acţiunile lor,
periclitau viaţa şi averea boierilor. Aceste acte au fost sistematizate în 1628 şi au intrat în istorie sub
denumirea de „reforma judiciară de 40 de ani". Ca urmare acestei reforme, activitatea justiţiei s-a
împărţit în două sfere: pentru răufăcători şi pentru toţi ceilalţi.

In dependenţă de calificativ, se schimba atât procedura de judecată, cât şi pedeapsa. în multe

cazuri, răufăcători se considerau ţăranii care îşi exprimau protestul faţă de situaţia existentă şi
cereau anumite schimbări. Infractorii cei mai periculoşi erau numiţi răufăcători. Dosarele
răufăcătorilor erau examinate exclusiv de către instanţele de stat. Pedeapsa răufăcătorilor era, de
obicei, pedeapsa cu moartea, care nu putea fi înlocuită prin amendă.

Reforma punea accentul pe răspunderea individuală a răufăcătorului. Prin urmare, pedeapsa

era îndreptată asupra personalităţii „răufăcătorului", cu scopul de exterminare fizică şi de intimidare
a eventualilor infractori. La examinarea cauzelor în care figurau, răufăcătorii se aplicau astfel de
metode de înfricoşare, cum este tortura. în vederea stabilirii circumstanţelor pe dosar, începe a fi
folosită confruntarea.

In această perioadă,_ se intensifică recepţia dreptului romano-bizantin, ceea ce are drept

consecinţă creşterea tendinţei de codificare a dreptului. în sec. XVI-XVII, sunt copiate o serie de
nomocanoane bizantine, ca pravilele sfinţilor apostoli, canonarhul lui loan Pustnicul, cunoscute ca
Pravila de la Bisericani, de la Neamţ, de la Bistriţa. Este important de menţionat că pravile cu
acelaşi conţinut sunt răspândite şi copiate în Valahia şi în Transilvania. în Transilvania, aceste copii
se făceau din propria iniţiativă a clericilor ortodocşi pentru credincioşii români ortodocşi.

In 1632, logofătul Eustratie a alcătuit „Pravila aleasă", o traducere din greacă în română a
namocanonului lui Manuil Malaxos (1561-1562). „Pravila aleasă" cuprinde, în principal, regulile
vieţii religioase, dar şi unele norme penale şi civile cu privire la logodnă, divorţ, rudenie, căsătorie,
infracţiuni contra familiei, bisericii şi bunelor moravuri.

In a doua jumătate a sec. XVI şi în sec. XVII, are loc şi intensificarea recepţiei legislaţiei
bizantine laice. încă la sfârşitul sec. XVI, în Moldova, era cunoscută Legea agrară bizantină. În
1646, din porunca lui Vasile Lupu, logofătul Eustratie traduce în limba română, din limba greacă,
Legea agrară bizantină şi o prelucrare a operei penalistului italian Prosper Farinaccius, „Praxis
et theo-riciae criminalis", apărută în 1609-1614 la Veneţia, în mai multe volume, care
au alcătuit „Cartea românească de învăţătură". Chiar în prefaţă, Eustratie scria despre traducerea
din limba greacă în limba română. între prima parte a „Cărţii româneşti de învăţătură", care este
Legea agrară, şi a doua parte, care se bazează pe tratatul lui P. Farinaccius, este o mare deosebire,
deoarece prima prevede pedepse relativ blânde, iar cea de-a doua sancţiuni aspre. Această situaţie
a fost interpretată de unii cercetători în sensul că „Cartea românească de învăţătură" nu s-ar fi
aplicat în justiţie. Despre aplicarea „Cărţii româneşti de învăţătură" din 1646, ne mărturiseşte
direct Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei".

„Cartea românească de învăţătură" numeşte boierii „ruda cea aleasă", iar pe ţărani - „groşi şi
proşti", „micşor şi sărac". Pentru prima dată, „Cartea românească de învăţătură" a pus problema
cunoaşterii legilor, socotind circumstanţă atenuantă necunoaşterea lor la săvârşirea infracţiunii.

52
 Din porunca lui Matei Basarab, în Ţara Românească, în anul 1652, este tipărită „îndreptarea
legii", care îl are ca autor pe Daniil Panoneanul şi cuprinde "Cartea românească de învăţătură",
prelucrări din nomocanoanele bizantine şi unele probleme din domeniul filosofiei, medicinei,
geografiei etc.

Conţinutul acestor două coduri este asemănător. Dispoziţiile din prima parte se referă la
pravilele pentru plugari, reglementând relaţiile din agricultură. Codurile consfinţesc interzicerea
strămutării ţăranilor, dreptul proprietarilor funciari de a-şi recupera ţăranii fugiţi de pe moşii,
interdicţia de a primi ţărani fugari (sub sancţiunea amenzii). în partea a doua, sunt reglementate
instituţii de drept civil, penal şi procesual, prevalând cele de drept penal şi procesual. Preluându-se
vechea clasificare, infracţiunile sunt numite vini mari şi vini mici. Pentru calificarea faptelor, o
importanţă mare o aveau intenţia, locul şi timpul comiterii infracţiunii, recidiva. Codurile cunoşteau
noţiunile de tentativă, concurs de infracţiuni, complicitate. Nu erau traşi la răspundere penală
infractorii care au acţionat din ordinul superiorului sau în stare de legitimă apărare, de asemenea,
alienaţii mintal şi minorii până la 7 ani.

Atât „Cartea românească de învăţătură", cât şi „îndreptarea legii" nu au abrogat celelalte

izvoare de drept, ci s-au aplicat concomitent.

Dreptul civil. Proprietatea a continuat să aibă o structură ierarhizată şi după instaurarea

dominaţiei otomane. în această perioadă, regimul proprietăţii cunoaşte trei forme: moşia de neam
(patrimonială); moşia achiziţionată; moşia donată.

Moşia de neam nu putea fi înstrăinată decât prin respectarea protimisisului (dreptul

preferenţial de cumpărare al rudelor). în secolul XVII, se considerau protimitori de gradul I - rudele,
ca protimitori de gradul II - coproprietarii (răzeşii) şi ca protimitori de gradul III - megieşii. Este
introdus termenul de 30 de ani de răscumpărare în cazul când n-au fost anunţaţi protimitorii.

în secolul XVII, apare proprietatea condiţionată, adică moşia care este dată sub condiţia
slujbei (a călăraşilor). Proprietatea călăraşilor nu primeşte însă o răspândire largă şi nu devine
proprietate deplină. La sfârşitul secolului XVII, această formă de proprietate dispare, iar domeniile
date au fost donate boierilor.

în dreptul succesoral, s-au păstrat cele două forme de moştenire: prin lege şi prin testament.
în această perioadă, se răspândeşte forma scrisă a testamentului care trebuia să întrunească
următoarele condiţii: conştiinţa limpede a testatorului; prezenţa a cinci martori; testamentul scris cu
mâna proprie se considera valabil şi fără prezenţa martorilor.

Gradele de moştenire se păstrează, dar se măresc drepturile soţului supravieţuitor. El

moştenea, de rând cu copiii, în parte egală, în cazul lipsei copiilor, soţul supravieţuitor moştenea
toată averea, de care se putea folosi pe parcursul vieţii şi putea liber să transmită prin moştenire o
jumătate din această avere. Cealaltă jumătate era transmisă rudelor soţului.

In perioada dată, se stabileşte o dispoziţie nouă, care prevedea dreptul de înlăturare a

moştenitorilor legitimi de la moştenire, aceasta era condiţionată de:

atentatul la viaţa testatorului;

53
 neascultarea testatorului.

în perioada dată, apare dreptul de moştenire, aşa-numita „parte a sufletului" care însemna o
parte de avere lăsată pentru ritualul funerar.

în materia obligaţiilor reglementate de drept, se înregistrează unele schimbări, comparativ cu

perioada precedentă:

responsabilitatea se răsfrânge nu numai asupra averii, dar şi asupra personalităţii; pentru

datoriile pe care le avea, datornicul putea să devină vecin;

ca mijloc de asigurare a împrumutului, apare gajul sau zălogul; obiect al gajului putea fi chiar
şi pământul, care trecea în mâinile creditorului până la achitarea datoriei;

apare contractul de arendă.

Dreptul familial. Schimbările se referă la instituţia de tutelă, care prevedea păstrarea averii
minorului până la majorat, cu condiţia însuşirii unei părţi de tutore. Vârsta majoratului este atinsă la
25 ani în cazul încheierii căsătoriei, iar în cazul tragerii la răspundere - la 18 ani.

Dreptul penal. în perioada dată, drept infracţiune este considerată nu numai pricinuirea
anumitor daune, dar şi încălcarea legilor. Se lua în considerare faptul dacă persoana cunoaşte sau nu
legea.

Apar circumstanţe agravante, precum: comiterea infracţiunii împotriva vieţii, averii şi

demnităţii boierilor; recidiva; săvârşirea infracţiunii de un grup de infractori.

In această perioadă, sunt cunoscute următoarele circumstanţe atenuante:

 săvârşirea infracţiunii de către o femeie;

 săvârşirea infracţiunii de către o persoană cu alienaţie mintală.

Categoriile de infracţiuni, în etapa actuală, sunt următoarele:

Infracţiuni împotriva statului; trădarea domnitorului şi sultanului se pedepsea cu moartea, dar

fără confiscarea averii;

Infracţiuni împotriva administraţiei şi justiţiei: Conform „Cărţii româneşti de învăţătură",

emiterea banilor falşi se pedepsea cu moartea, dar nu sunt dovezi că sancţiunea dată se utiliza
frecvent, se impunea şi o amendă judiciară. în caz de abuz de putere, de asemenea, se prevedea
pedeapsa cu moartea, dar se mai aplica şi amenda judiciară sau recompensarea daunei.

Infracţiuni împotriva averii: în cazurile prădării, jafului şi furturilor mari comise de

răufăcători se aplica pedeapsa cu moartea, iar în celelalte cazuri se prevedeau pedepsele corporale şi
privaţiunea de libertate.

54
 Infracţiuni împotriva personalităţii: omorul săvârşit de un răufăcător se pedepsea cu moartea,
în celelalte cazuri, era prevăzută amenda, privaţiunea de libertate şi recompensă familiei victimei.
Insultarea boierilor de către ţărani se pedepsea cu pedepse corporale.

Infracţiuni împotriva familiei, bisericii şi moralei: erau infracţiunile precum răpirea femeilor,
violul; avortul ce se pedepseau foarte grav; vrăjitoriile se pedepseau cu arderile pe rug; în celelalte
cazuri, se mai foloseau duşegubina şi gloaba.

Dreptul procesual. Schimbările în proces sunt legate de „reforma judiciară de 40 de ani".

Procedura de judecată era publică. în perioada dată, încă nu se făcea diferenţiere între dosarele
penale şi civile. Cercetarea se făcea de către cel ce judeca. Ca mijloace de probă, în proces, erau
martorii şi jurătorii. Cele mai valoroase probe în justiţie se socoteau documentele scrise. într-un
hrisov domnesc, se sublinia că „mai de crezare sunt gramotele domnitorilor de mai înainte, decât
gurile oamenilor...". în perioada dată, apare o taxă nouă pe care o achita cel ce câştiga procesul.

Astfel, atât dreptul penal, cât şi cel de procedură s-au dezvoltat, au devenit mai complicate,
pornind de la noile relaţii social-politice ale vremii.

3. Dreptul în principatul autonom Transilvania

Din 1541 şi până în 1699 (pacea de la Karlowitz), Transilvania a fost un principat autonom
sub suzeranitatea otomană, ca urmare a transformării părţii centrale a Ungariei în paşalîc, în timp ce
regiunile de vest şi de nord au fost anexate de Habsburgi.

Principele Transilvaniei nu putea începe război şi încheia tratate cu alte state fără
consimţământul Porţii. în schimb, amestecul sultanului în treburile interne era mai mic ca în
Moldova şi Valahia. Principele, ca şef al statului, era ales de Dieta Transilvaniei (adunarea pe stări)
şi era confirmat de sultan. Avea atribuţii interne foarte largi: judecătoreşti, administrative,
legislative, deci, în epoca principatului, au sporit atribuţiile conducătorului statului faţă de epoca
anterioară a voievodatului.

Principele guverna cu ajutorul unui consiliu care, conform hotărârilor Dietei din 1542 şi 1545,
era alcătuit din 21 persoane (câte 7 de fiecare naţiune privilegiată). Numărul acestor consilieri a
variat, stabilindu-se la 12. Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magistrul curţii, gladiger
(spătar), şeful cancelariei (summus cance-larius), tezaurarius (vistiernicul), un fel de postelnic -
deci, dregătoriile acestea se înmulţesc şi ele au acelaşi conţinut ca şi în Moldova şi Valahia.

Dieta - adunarea stărilor - a avut un rol mai important în Transilvania ca în Moldova şi

Valahia. în perioada principatului, au avut loc 299 de diete şi activitatea lor a consolidat baza
constituţională a Principatului autonom al Transilvaniei. Dieta avea de la 127-200 de membri;
participau consilierii principelui, prelaţii, nobilii şi funcţionarii din comitate şi scaune şi
reprezentanţii oraşelor. Iniţiativa convocării şi ordinea de zi a dietei erau indicate de principe. Dieta

55
legifera, stabilea cuantumul de dări, determina candidaţii şi alegea funcţionarii superiori, examina
probleme de jurisdicţie, autentifica documente, lua decizii referitor la reformele religioase.

Dieta avea o cancelarie, care punea materialele referitoare la probleme mai importante la
dispoziţia membrilor săi în vederea participării la dezbateri. în cauzele mai importante, se formau
comisii pentru cercetările dintre membrii dietei.

Ordinea dezbaterilor era strict stabilită. După determinarea exactă a obiectului dezbaterilor,
fiecare avea dreptul la cuvânt, cerându-1 prin ridicarea mâinii. Preşedintele oferea cuvântul în
ordinea anunţării. Oratorii erau obligaţi să rămână la locul destinat, să nu se abată de la subiect, să
fie concişi. Preşedintele rezuma dezbaterea şi o supunea votului.

Dieta de la Sighişoara, din 1540, a hotărât că Transilvania se va conduce de propriile ei legi,

iar cele ungare nu se vor mai aplica. Tripartitul lui Werboczi a continuat să se aplice ca o culegere
privată de legi. Unio trium nationum a rămas în vigoare.

Deoarece dietele au votat numeroase legi care au dat naştere la contradicţii, s-a făcut resimţită
necesitatea de a se pune de acord aceste legi, sistematizându-se într-o lucrare unitară. Această
lucrare a fost promulgată în 1653 sub titlul Approbatae Constitutiones (sau pe scurt Aprobatele),
care cuprindea dreptul de stat, ecleziastic şi de procedură. După 1653, legiferarea dietei a continuat
şi o nouă sinteză s-a înfăptuit la 1669 sub titlul Compilatae Constitutiones (sau Compilatele). în
satele româneşti ale Transilvaniei, s-a păstrat ca obicei de nedezrădăcinat dreptul românesc
cutumiar, fapt care demonstra unitatea judiciară a celor trei principate româneşti.

Astfel, crearea Principatului autonom Transilvania a favorizat legăturile cu Ţara Românească

(Valahia) şi Moldova, care au culminat cu prima unire a celor trei ţări române sub Mihai Viteazul în
1569 - 1600.

56
Tema 7. STATUL Şl DREPTUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI ÎN TIMPUL REGIMULUI
TURCO-FANARIOT (începutul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XlX-lea)

1. Modificări în organizarea şi funcţionarea organelor de stat centrale şi locale. Reformele lui

Constantin Mavrocordat.
2. Izvoarele de drept şi trăsăturile esenţiale ale dreptului.
3. Instituţiile juridice ale Transilvaniei (1691-1848).

1. Modificări în organizarea şi funcţionarea organelor de stat centrale şi locale.

Reformele lui Constantin Mavrocordat

Regimul politic fanariot a fost constituit (începând din 1711 în Moldova şi de la sfârşitul
anului 1715 în Ţara Românească) prin încălcarea vechilor tratate ale Ţărilor Române cu Poarta, căci
autonomia lor a fost grav afectată. Totuşi, ele nu au fost transformate în paşalâcuri, ci şi-au
menţinut structura de stat, legile, organizarea administrativ-teritorială. Doar armata a fost
desfiinţată. Instituţia Domniei a suferit unele modificări. Domnul nu mai este ales de Divanul
domnesc şi apoi confirmat de sultan, ci este numit direct de acesta. El şi-a păstrat prerogativele, dar
Poarta 1-a considerat înalt funcţionar al său. Cea mai importantă schimbare consta în faptul că el nu
mai provenea dintre boierii ţării. Singura lui legătura cu mediul în care venea era de natură
spirituală -fiind creştin-ortodox. Acest sistem sau regim fanariot a durat până în 1821. Fanarioţii au
aparţinut la 11 familii, din care două au fost de origine românească (Callimachi - Calmasul şi
Racoviţă), restul de origine greacă, în afară de familia Ghica, de origine, iniţial, albaneză, dar în sec.
XVIII grecizată, pentru ca, după încetarea participării ei la domnie în 1777, să fie cuprinsă în
rândurile marii boierimi autohtone.

Domnul şi-a păstrat aceleaşi prerogative, însă, au intervenit unele evoluţii.

Dreptul de legiferare este folosit, în mai mare măsură, decât până acum, date fiind nevoile de
reglementare mai mari, ca urmare a schimbărilor economice şi sociale. Domnii se simt îndreptăţiţi
să emită norme scrise, să coroboreze pravilele existente şi chiar să aprobe sau să dezaprobe
obiceiurile sub cuvânt că el, Domnul, ştie ce este bine şi ce nu pentru ţară.

Puterea executivă rămâne esenţa funcţiei: Domnul conduce administraţia de stat, numeşte
dregătorii, acordă titluri de boierie, aprobă înfiinţarea de sate, târguri etc. Deşi armata nu mai avea
configuraţia de mai înainte, fiind vorba acum doar de garda domnească, de forţele de menţinere a
ordinei, Domnul acţionează ca şi cum armata ar fi avut efectivele de altădată, numindu-i pe spătar,
pe hatman, pe agă, pe căpitanul de dorobanţi.

57
 De asemenea, în privinţa politicii externe. Deşi Domnul nu avea voie să facă politică externă
în numele ţării, nici să declare război, să încheie pace şi să trimită soli, totuşi, mulţi Domnitori
fanarioţi, asimilaţi în societatea românească, au menţinut unele obiceiuri de pe vremea când statele
româneşti aveau mai multă libertate de mişcare, au păstrat trimişi diplomatici la Constantinopol
(capuchehăi), în unele ţări europene, au mediat chiar între cele trei imperii vecine.

In cadrul instituţiei Domniei, apare o formulă nouă -căimăcămia. Denumirea este turcească,
caimacam însemnând locţiitor. Până la anul 1826, dreptul de a-1 numi pe caimacam 1-a avut
Domnul. Faptul că Domnul era confirmat în domnie, din când în când, avea rostul de a aduce noi
sume de bani sultanului, marelui vizir, paşalelor, dar, totodată, avea şi menirea de a-1 atenţiona pe
Domn asupra limitelor puterii sale.

Aceleaşi scopuri se urmăreau şi prin mutarea lui dintr-o (,n ă românească în alta.

Schimbarea frecventă a Domnilor a generat proteste din partea marii boierimi, exprimate mai
ales la Congresele de pace, care aveau loc după războaiele ruso-turce. Ca urmare, prin Tratatul de
pace de la Kuciuk-Kainargi, reiterat prin Tratatul de la Iaşi din 1792, durata Domniei s-a fixat la
şapte ani, cu excepţia unor cauze majore. Nerespectarea acestei stipulaţii de către turci a determinat
angrenarea Rusiei în procedura de constatare a greşelilor Domnului conform hatişerifului din 1802.

Sfatul domnesc de altădată a lăsat loc Divanului domnesc. Aparent, era vorba de o schimbare
de nume, în fapt, a fost o schimbare de conţinut, căci competenţa sa este mult micşorată. Totuşi,
aceasta era cea mai importantă instituţie în care se realiza colaborarea Domnului cu marii boieri -
dregători, abilitaţi să rezolve problemele concrete ale conducerii ţării. La dezbaterea unor probleme
de interes deosebit, erau invitaţi să participe şi alţi mari boieri, mitropoliţi, episcopi. Uneori, s-a
simţit nevoia convocării Adunării Ţării (în Moldova, numită Sobor) precum a fost cazul cu
hotărârile de la 1 martie 1746 şi 5 august 1746 când eliberarea de rumânie a fost decisă cu
participarea a „toţi boierii ţării" şi „toată obştea bisericească".

Membrii Divanului erau numiţi de Domn prin confirmarea marilor dregători, imediat ce urca
în scaun. întocmirea acestui organ purta, fără îndoială, pecetea personalităţii şi intereselor fiecărui
Domn, dar erau luate în considerare şi interesele politice generale, căci atât tradiţia, cât şi firmanele
Porţii Otomane impuneau Domnului să colaboreze cu Divanul ca exponent al boierimii. Cei mai
mulţi membrii erau boieri dregători de clasa I numiţi „divaniţi". Ceilalţi erau boieri de clasa a Il-a
având dregătorii centrale de însemnătate mai mică, sau fără dregătorii, dar cu aceleaşi ranguri şi
titluri. Până la introducerea principiului separării puterilor în stat (prin Regulamentele Organice),
divanul a exercitat atribuţii diverse, în regimul confuziei de puteri: executive (politice şi
administrative), judecătoreşti şi legislative.

Aglomerarea şi complicarea problemelor aduse în faţa Divanului a determinat, mai întâi,

invitarea unui număr tot mai mare de membrii. Ulterior, din aceleaşi motive a apărut tendinţa
separării atribuţiilor executive şi judecătoreşti. La începutul sec. XIX, era convocat, uneori,
„divanul judecătoresc", alteori, „divanul executiv". în cadrul atribuţiilor politico-administrative,
Divanul aviza, la cererea Domnului, asupra măsurilor necesare pentru asigurarea ordinii, pentru
organizarea unor servicii de interes public, pentru colectarea dărilor şi acordarea scutirilor de dări,
pentru alegerea sau destituirea mitropolitului şi episcopilor.

58
 în cadrul atribuţiilor legislative, Divanul legifera numai reglementări de însemnătate
secundară (hrisoave normative, mizamuri, ponturi), fiindcă legiuirile importante (coduri,
hrisoave soborniceşti) erau de competenţa Sfatului de Obşte. Desigur, Divanul aviza şi aceste
legiuiri, dar aprobarea definitivă venea din partea Sfatului de Obşte. Sediul Divanului era la Curtea
domnească; numai în cazuri excepţionale Domnul se deplasa împreună cu Divanul pentru a
judeca undeva, în ţară. Convocarea nu se făcea decât pentru probleme deosebite, fiindcă oricum
membrii săi erau zilnic la Curte, la dispoziţia Domnului. Acesta era preşedintele forului constituit şi
prezida şedinţele. în lipsa Domnului, prezida fie mitropolitul, fie marele logofăt sau alt mare boier
cu dregătorie. Când Divanul îşi exercita atribuţiile judecătoreşti, şedinţele erau publice.

O altă instituţie, în tradiţia feudală a Ţărilor Române, care a suferit modificări de amploare în
această perioadă, a fost Marea Adunare a ţării. Practic, avem de-a face cu altă instituţie - Sfatul de
Obşte, reflectând structura de stări sociale a societăţii româneşti, în ultima etapă a feudalismului.
Sub titulatura de „mare adunare a ţării" se înţelege, în secolul al XVIII-lea, o instituţie simbolică,
fără atribuţii judiciare, dar cu atribuţii politice.

Im male; de pildă, adoptarea de acte prin care se exprimă rugămintea restituirii autonomiei
sau se transmit mesaje de credinţă către Poarta Otomană. Sfatul de Obşte apare ca o adunare de
stări convocată de Domn prin „pitoc" sau „ţidulă" în vederea dezbaterii, în comun, a unor probleme
importante. Participau marii boieri, de la mitropolit, arhimandriţi şi marii dregători până la micii
boieri. Competenţa acestei instituţii era politică şi legislativă, fiind excluse atribuţiile judiciare.

Schimbări semnificative s-au produs în domeniul clasificării dregătorilor. Numirea şi

revocarea lor era de competenţa Domnului care se orienta după criterii obiective şi subiective,
precum capacitatea candidatului, rudenia, averea, valoarea darurilor oferite. Numirea în funcţie se
efectua cu două prilejuri: la urcarea Domnului în scaun şi la începutul fiecărui an când, urmare a
depunerii „însemnelor" de către cei aflaţi în funcţie, Domnul urma să-i confirme sau să-i
înlocuiască. în cazuri deosebite (deces, revocare datorită unei greşeli etc.), se puteau face numiri şi
în cursul anului. între candidaţii la dregătorii, se puteau prezenta acum (ba chiar erau preferaţi) şi fii
ai Domnului, fapt inadmisibil până în secolul al XVII-lea.

Caracteristica acestei perioade este venalitatea funcţiilor. Acest fenomen a luat o amploare
enormă în perioada domniilor fanariote, odată cu afluxul de greci proveniţi din Imperiul Otoman
interesaţi numai de câştiguri rapide. Din moment ce însăşi funcţia de Domn era negociată şi
cumpărată pe bani grei, toate celelalte funcţii se cumpără de la Domn sau de la dregătorul care le
are în subordine. Fiecare funcţie avea preţul ei: marele vistiernic, de pildă, plăteşte 300.000 de
piaştri pentru funcţia sa şi câştigă într-un an 500.000.

Sub paravanul unei dregătorii, se puteau cumula atribuţii diferite, de natură administrativă şi
judecătorească, încât paleta câştigurilor era largă. Pe lângă darurile primite de la subalterni sau de la
cei care se prezentau cu diverse probleme, un dregător îşi însuşea o parte din veniturile statului
(recte, ale Domnului), la care avea acces, dar primea şi „mila domnească" constând în scutiri de
impozite sau danii de moşii.

Efectele principiului venalităţii funcţiilor au fost atât de dezastruoase, din punct de vedere
economic şi social, încât, prin reforma din 1741, Domnul Constantin Mavrocordat s-a văzut nevoit
să introducă leafa fixă, lunară de către vistierie dregătorului pentru munca sa. însă, intenţia abolirii

59
veniturilor adiacente nu s-a împlinit. Dregătorii îşi păstrau titlul pe viaţă, chiar dacă era maziliţi. Pe
lângă ei, boierii fără dregătorii primeau de la visterie leafă, iar de Paşti şi Anul Nou primeau daruri.
în aceste condiţii, tentaţia numirii într-o dregătorie şi a obţinerii unui rang boieresc era atât de mare,
încât domnitorii au vândut funcţii şi titluri fără discernământ. Numai domnitorul loan Caragea a
vândut 4762 de titluri de boierie, pentru care a încasat 20,000.000 de piaştri, o sumă imensă pe
vremea aceea.

Structura social-politică şi statală a Moldovei şi Ţării Româneşti a cunoscut evoluţii

semnificative, odată cu reformele efectuate de Domnul Constantin Mavrocordat. Faptul că acesta a
domnit, alternativ, de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova a făcut ca măsurile
luate în. perioada 1734-1749 să fie aplicate în acelaşi fel în cele două ţări, consolidând unitatea lor
politică.

Textul măsurilor luate în Ţara Românească, între anii 1740-1741, a fost tipărit la Paris, în
publicaţia Mercure de France, sub titlul „Constitution". Nu a fost însă o constituţie, ci un şir de
măsuri cu caracter reformator, care, cel puţin în plan social, pot fi considerate reforme.

Reforma fiscal-administrativă a constat, mai întâi, în scutirea de dări a boierilor,

mănăstirilor şi preoţilor. Boierimea devine clasă de slujbă, cu venituri nu numai din moşiile aflate în
proprietate, ci şi din privilegiile legate de calitatea de dregător cu atribuţii (halea), dregător fără
atribuţii (poia), fost dregător (mazilii) sau fii de dregători (neamurile). Boierii primesc leafă pentru
slujba lor şi pentru calitatea pe care o au.

Cum statul nu putea subzista fără venituri, Constantin Mavrocordat a simplificat şi, prin
aceasta, a eficientizat sistemul de percepere a dărilor: a fost instituită o dare fixă împărţită în patru
rate în locul dărilor multiple; răspunderea colectivă a obştii faţă de fisc a fost înlocuită cu
răspunderea capului de familie; au fost desfiinţate pogonăritul şi văcăritul; dările în natură sunt, în
mai mare măsură, înlocuite cu cele în bani.

Reforma socială - cea mai importantă - a constat în reglementarea obligaţiilor ţăranilor

dependenţi. Faptul că statul se implică într-un domeniu aflat până atunci la discreţia stăpânilor de
moşii este sugestiv pentru etapa în care se afla societatea românească. Datorită cuantumului
obligaţiilor şi abuzurilor, zeci şi sute de mii de locuitori fugeau peste hotare lipsind atât boierimea,
cât şi statul de importante venituri. Ca urmare, numărul zilelor de clacă, pe care trebuiau să le facă
ţăranii aşezaţi pe moşii, a fost fixat la şase (două la arătură, două la coasă, două la seceră), apoi la
12, indiferent de obiceiul locului.

In 1746, Adunarea de Obşte a Ţării Româneşti a hotărât dezrobirea celor fugiţi peste hotare,
dacă se întorc în ţară. Această măsură a pregătit actul desfiinţării rumâniei (serbiei), hotărât de
Adunarea de Obşte, la 5 august 1746 în Ţara Românească şi la 6 aprilie 1749 în Moldova, prin
emiterea unui hrisov, în care se examina situaţia vecinilor, comparativ cu cea a lăturaşilor, se
menţiona că vecinul se deosebeşte de lăturaş, doar prin faptul că n-are dreptul de liberă strămutare.
Hrisovul a desfiinţat vecinia ca dependenţă personală a ţăranului faţă de proprietar şi chiar termenul
de „vecin". S-a menţionat că, deşi ţăranii au fost vânduţi cu moşiile respective încă din vechime, de
acum moşiile rămân ale boierilor, iar rumânii să se răscumpere plătind 10 taleri de cap, devenind
oameni liberi fără pământ, la fel ca ţăranii aşezaţi de bună voie pe moşii.

60
 In anii care au urmat, unele măsuri şi reforme aplicate de Constantin Mavrocordat nu s-au
menţinut: este cazul cu reforma fiscală. în schimb, reglementarea de către stat a clăcii s-a
păstrat ca principiu, fiind aduse unele ameliorări. în 1776, domnitorul Grigore Ghica din Moldova a
introdus nartul (normă zilnică de lucru impusă clăcaşilor). Au rămas în vigoare desfiinţarea
rumâniei şi veciniei, dar nu s-a produs eliberarea reală a ţăranilor dependenţi.

In sec. XVIII, în Moldova, mai exista o categorie de ţărani care se numeau scutelnici. Ei
plăteau feudalului, la care erau înscrişi ca scutelnici, dările cuvenite statului. De cele mai multe ori,
boierul care avea scutelnici nu era proprietarul pământului pe care şedeau scutelnicii. în 1742, după
cum ne informează cronica, Constantin Mavrocordat „a dat câte 30-40 oameni marilor boieri şi câte
20 şi 10 celorlalţi". loan-Vodă Mavrocordat a mărit acest număr până la 100 şi, respectiv, 50 de
scutelnici.

Holopii (ţiganii) au rămas, ca şi mai înainte, pe treapta cea mai de jos a scării sociale.
Deoarece domeniul domnesc s-a epuizat, ţiganii domneşti trec la un mod de viaţă nomad, fiind
organizaţi în şatre, cu şeful lor propriu. Câteva şatre erau sub ascultarea unui vornic, iar toţi ţiganii
domneşti erau sub ascultarea ispravnicului curţii domneşti. Ţiganii domneşti erau judecaţi de şefii
lor, iar în caz de comitere a unei infracţiuni grave, erau judecaţi de ispravnicii ţinuturilor. Ţiganii,
care erau în proprietate privată, erau în situaţia grea de mai înainte. Feudalii aveau drepturi mari
asupra persoanei robilor, puteau să-i judece şi să-i pedepsească, însă n-aveau dreptul să-i omoare.

„Hrisovul de Sobor", din 1785, interzicea vânzarea ţiganilor aparte, deci interzicea despărţirea
părinţilor de copii şi a soţilor la vânzare. Se interzicea căsătoria între liberi şi ţigani. Chiar şi ţiganii,
care erau eliberaţi de stăpânii lor, nu aveau dreptul să se căsătorească cu moldoveni. Cu toate că
avea un caracter contradictoriu, „Hrisovul din 1785" făcea un pas modest înainte pe calea
recunoaşterii unor concepţii mai umaniste despre holopi.

2. Izvoarele de drept şi trăsăturile esenţiale ale dreptului

De-a lungul secolelor, izvoarele de drept au evoluat conform nevoilor societăţii atât ca formă,
cât şi în conţinut. Se pot discerne trei etape mari: obiceiul pământului, legea ţării, legea scrisă.
Trecerea la legea scrisă s-a produs sub înrâurirea a cel puţin doi factori majori: Biserica şi Statul. Ca
şi Biserica, Statul, reprezentat, în special, prin Domn şi celelalte organe centrale, a fost interesat să
impună aceleaşi reglementări pe tot teritoriul şi în toate domeniile care reclamau reglementare
juridică spre deosebire de obiceiul pământului, mai ales, care conţinea reguli deosebite de la o
regiune la alta.

Pe acest drum, pravilele bisericeşti au reprezentat un model, încât primele reglementări scrise
de drept civil, penal sau procesual s-au înăsprit după izvoare canonice bizantine, capul Bisericii
ortodoxe fiind Patriarhul de Constantinopol. Limba primelor pravile a fost slavona, dat fiind rolul
acestei limbi de filieră între Bizanţ şi Ţările Române.

61
 Ca izvor de drept, se păstrează dreptul cutumiar, care includea în sine norme din vechiul
„obicei al pământului". Cu toate că dreptul cutumiar rămâne a fi unul dintre izvoarele dreptului, o
importanţă tot mai mare dobândeşte Legea scrisă, şi în primul rând, legislaţia domnească.

In secolul XVIII, sunt emise, un şir de hrisoave, care pot fi clasificate în: 1) hrisoave
referitoare la straturile sociale; 2) acte referitoare la organizarea administrativă şi fiscală; 3)
legislaţia agrară; 4) legi cu privire la procesul judiciar.

Un alt izvor de drept îl constituie recepţia romano-bizantină. în secolul al XVIII-lea, se aplică,

în continuare, Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares, Legea agrară bizantină,
Prohironul, Bazilicalele. Până la sfârşitul secolului XVIII, recepţia bizantină îşi păstrează forma
nomocanonică. în secolul XVIII, legiuirile au fost numite „condică" sau „cod", semn al pătrunderii
influenţei apusene, apoi „ponturi" şi mai târziu „legi".

„Pravilniceasca condică", a fost scrisă în limba greacă şi română în anul 1775, pusă în
aplicare din 1780, exprimarea corectă în limba română fiind de „Mica rânduială juridică". Operă a
interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greacă Alexandru Ipsilanti (1774-1782,
1796-1797, Ţara Românească; 1786-1788, Moldova). în ea, se îmbină obiceiul pământului cu
dispoziţii bizantine. Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi germenii noilor
principii de drept şi politologie, care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu şi
Beccaria. Legea, însă, este, în principal, de inspiraţie cutumiară. Ea apără proprietatea feudală,
reglementează, în mod amănunţit, dijma şi claca. Monopolurile senioriale se bucură de o atenţie
deosebită. Din punct de vedere al instituţiei moştenirii, a consacrat principiul masculinităţii.
Documentar, s-a dovedit că ea a fost aplicată doar în trei cazuri. Teoretic, a rămas în vigoare până în
anul 1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.

„Sobornicescul hrisov", editat de Alexandru C. Mavrocordat în 1785, este cel mai important
act normativ intern până la Codul Calimach. Cele două părţi ale textului tipărit au la bază două
anaforale de Sfat de Obşte (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizează un
nou regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură foarte importantă: interzicerea
daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici, cu excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de
rudenie. De asemenea, a reglementat statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi. Se poate
spune că acest Hrisov „constituia o reformă a Domniei luminate în acord cu boierii reprezentaţi prin
Sfatul de Obşte lărgit".

Codul Calimach (Condica ţivilă a Moldovei) a intrat în vigoare în anul 1817, sub forma
versiunii în limba greacă, sub redacţia unui grup de jurişti. Izvoarele folosite indică
orientarea decisă spre dreptul modern, format în Europa Centrală şi Occidentală; obiceiul
pământului, dreptul bizantin, Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din 1811. Acest
cod a avut o longevitate remarcabilă pentru o vreme de transformări profunde: până în 1865.

Legiuirea Caragea a jucat acelaşi rol în Ţara Românească. A fost publicată în anul 1818, fiind
aplicată, de asemenea, până în 1865. Reînnoieşte mai pe larg procedeul lui Ipsilanti şi îmbină
dreptul Bizanţului şi obiceiul pământului. Este tot un cod general, în care se juxtapun patru coduri
specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală. Moment important al culturii juridice
româneşti, caracterizează sfârşitul perioadei feudale. Este alcătuită din elemente de drept bizantin,
dar şi din multe elemente de cutumă românească.

62
 Luând exemplul Moldovei, domnitorul Caragea a dispus ca patru boieri „cu ştiinţă şi praxis la
ale pravilelor" să se preocupe de întocmirea unei legiuiri cât mai bune, pentru ca să se facă cu
desăvârşită întregime şi cu bună desluşire. Dintre aceştia, doi au fost greci şi doi români. După
întocmire, a fost citită cu atenţie de domn, iar prin pitacul din 1817, s-a convocat sfatul ţării pentru a
o analiza. S-a tipărit atât în greceşte, cât şi în româneşte. A rămas în vigoare până la 1865, când a
fost pus în vigoare Codul civil român.

Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-
au depus străduinţe mari pentru o traducere cât mai fidelă a textului grec, în care a fost concepută.
Atât textul românesc, cat şi cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care
tratează anumite probleme reflectă, întru totul, mentalitatea vremii, dar se poate explica şi prin
faptul că, în esenţa lor, acele chestiuni erau cunoscute.

Mihail Fotino a alcătuit câteva proiecte de cod general, dar care nefiind întărite de domnie, s-
au considerat Manuale de legi. Manualul de legi din 1766 a avut numeroase copii, ceea ce
dovedeşte o largă circulaţie atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova; astăzi opt copii se află la
Bucureşti, trei la Iaşi şi una la Odesa.

La începutul sec. XIX, face o încercare de a sistematiza legislaţia moldovenească juristul

Andronache Donici, care a ocupat consecutiv mai multe dregătorii (mare ban, mare vornic, mare
logofăt etc.). în care s-a manifestat un judecător competent, om cu un moral înalt şi concepţii
progresiste. Andronache Donici a analizat dreptul cutumiar, legislaţia domnească la dreptul bizantin
receptat, alcătuind un manual de legi, pe care l-a intitulat „Adunare cuprinzătoare în scurt legile din
cărţile împărăteşti pentru conducerea celor ce învaţă legile cu arătarea cărţii, titlului, capitolului şi
paragrafului legilor împărăteşti". Acest cod al pravilistului Donici cuprinde 42 de capitole, din care
doar un capitol (41) conţinea norme de drept penal, celelalte se refereau la dreptul civil şi de
procedură. El a fost tipărit în 1-814 la Iaşi.

Organizarea instanţelor judecătoreşti. în perioada trecută, între ultimele domnii pământene

(Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu) şi Revoluţia de la 1821, au fost efectuate două
reforme judiciare: a lui Constantin Mavrocordat (între 1739-1743) şi a lui Alexandru Ipsilanti (la
1775). Frecvenţa schimbărilor intervenite în acest domeniu arată amploarea transformărilor
intervenite în societate.

Constantin Mavrocordat a înfiinţat funcţia de ispravnic al judeţului (în Ţara Românească) sau
al ţinutului (în Moldova). Postul putea fi ocupat de boieri de clasa 1 sau II, care primeau competenţă
deplină în plan administrativ şi judecătoresc -civil şi competenţă restrânsă în plan judecătoresc -
penal. în plan penal, ei nu puteau judeca faptele de ucidere, tâlhărie şi furt decât pentru cercetările
preliminare, judecata urmând a se face de către Divanul domnesc.

Principiile activităţii judecătoreşti ale ispravnicilor erau: judecata neîntârziată, necontenită şi

cu „uşile deschise", deci publică. Numeroase documente din epocă, mai ales porunci ale Domnului
lasă să se întrevadă tendinţa ispravnicilor către abuzuri. Domnul nu a permis ingerinţe ale
ispravnicilor în justiţia orăşenească, nici reluarea unei judecăţi după mai mult de 10 de ani, de la
verdict, nici angajarea de înlocuitori.

63
 In anul 1742, Domnul a numit pe lângă isprăvniciile ţinuturilor din Moldova primii judecători
de profesie având leafă plătită de stat, aceştia urmând să judece în complet cu ispravnicii sau
singuri. Este prima atestare a principiului separării puterii judecătoreşti de puterea executivă.
Procesul separării depline se va finaliza abia în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza.

De asemenea, sub Constantin Mavrocordat, s-a introdus procedura scrisă (acţiunea,

dezbaterile fixate în jurnalul de şedinţă şi hotărârea), precum şi înfiinţarea condicilor în care să fie
consemnate hotărârile în ordinea pronunţării lor. Dregătorii care, îndeplinind sarcini judecătoreşti,
ar fi redactat anaforele (referate scrise) urmau a primi lefuri, fiind astfel salarizaţi de stat şi nu prin
plocoane ale părţilor care, evident, strâmbau cumpăna dreptăţii.

Pornind de la nevoia înfiinţării unei instanţe care să aibă competenţa judecării boierilor veliţi
(mari) şi folosind condiţiile propice create prin Tratatul de pace ruso-turc din 1774, Domnul Ţării
Româneşti, Alexandru Ipsilanti a implementat o nouă reformă prin care instanţele au fost organizate
în sistem ierarhic:

- Judecata judecătorilor „după la judeţe" şi a ispravnicilor;

- Judecata celor două departamente civile şi a departamentului penal;

- Judecata veliţilor boieri;

- Judecata Divanului domnesc.

Prima instanţă avea competenţa de a judeca pricinile civile ivite între ţărani, precum şi cele
penale mărunte. Era compusă dintr-un judecător ajutat de un logofăt.

A doua instanţă era compusă din două „departamenturi" egale în grad, formate din 7 şi 8
judecători, precum şi departamentul „vinovăţiilor". A treia instanţă judeca procesele dintre boieri,
precum şi apelurile celorlalte. Era formată din boieri de clasa I şi mazili veliţi. Divanul domnesc
judeca procesele civile şi penale de însemnătate, precum şi apelurile.

3. Instituţiile juridice ale Transilvaniei (1691-1848)

începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Ţările Române se află în zona de contact
a patru Puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia şi Imperiul Rus. Un dinamism
deosebit, în politica sa externă, a arătat Imperiul Habsburgic, interesat să se extindă spre sud şi sud-
est în dauna Imperiului Otoman. Din punct de vedere diplomatic, dar şi militar, problema
expansiunii în Transilvania se punea în cu totul alţi termeni decât în teritoriile fostului regat al
Ungariei transformate în paşalâc otoman. în calitatea sa de posesor al teritoriilor din vestul fostului
regat, împăratul habsburg era, conform dreptului medieval, succesor al regelui Ungariei. în această
postură, el avea dreptul să anexeze Imperiului său acele părţi ale fostului regat, pe care le elibera de
sub turci. Transilvania, însă, avusese dintotdeauna autonomie faţă de regele Ungariei, deci

64
drepturile de succesiune ale împăratului nu erau opozabile decât cu condiţia confirmării de către
subiectul în cauză - recte Principele şi Dieta Transilvaniei. Or, în funcţiile-cheie în structura de stat
le aveau nobilii maghiari de confesiune protestantă, opuşi Habsburgilor - catolici. Mulţi nobili
maghiari, dar şi reprezentanţi ai saşilor şi secuilor, considerau că interesele lor erau mai bine
satisfăcute sub suzeranitate otomană decât habsburgică.

Pe tronul Principatului Transilvaniei, se afla atunci Mihail Apafi - un nobil influenţabil. în

1685, când împăratul habsburg şi-a trimis trupele în nord-vestul Transilvaniei sub pretextul unor
necesităţi militare, subrogându-se în drepturile de suzeranitate ale regilor de altădată ai Ungariei,
Apafi a cedat şi s-a obligat la plata a 100.000 de taleri şi 10.000 de găleţi de grâu pentru întreţinerea
trupelor imperiale, cu condiţia ca acestea să nu pătrundă mai departe. Totuşi, în 1686, ele au înaintat
până la Sibiu, anihilând rezistenţa armatei Principatului.

Primul act diplomatic prin care habsburgii şi-au constituit drepturi de dominaţie asupra
Transilvaniei a fost tratatul (numit hallerian după numele autorului, Haller) semnat la Viena la 26
iunie 1686, fiind recunoscută în schimb domnia ereditară a lui Mihail Apafi. în 1687, sub presiuni
politice şi militare, s-a semnat, la Blaj, un alt tratat, prin care 12 oraşe şi cetăţi urmau să primească,
pentru iernat şi întreţinere, garnizoane austriece. în 1686, generalul austriac Anton Caraffa a
obţinut, de la delegaţii stărilor nobiliare, o declaraţie prin care Principatul renunţa la suzeranitatea
otomană şi accepta protecţia Imperiului Habsburgic.

In decembrie 1691, împăratul Leopold a semnat diploma care-i poartă numele şi care, de
acum încolo, a ţinut loc de act fundamental de organizare internă. în cele 18 puncte sunt detaliate
relaţiile Principatului cu Imperiul, sunt afirmate principiile guvernării. Punctul întâi proclamă
menţinerea stării de fapt în plan religios: aşa-numitele religii recepte sunt recunoscute şi declarate
egale (catolică, reformată, evanghelică, unitariană); era un mijloc de asigurare împotriva tentaţiei
Casei de Austria de confesiune catolică, de a iniţia o ofensivă catolică. Punctul al doilea recunoaşte
darurile, privilegiile şi beneficiile obţinute de nobili de la regi şi principi, inclusiv în Partium -
important pentru păstrarea raporturilor de proprietate. Punctul al treilea recunoaşte şi menţine legile
Principatului adică Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones, precum şi Tripartitul
lui Werboczi, cu excepţia articolului 9 al Bulei de Aur Andreanum (dreptul de rezistenţă al
nobilimii faţă de rege).

Conducătorul statului (guvernatorul) şi locţiitorul lui urmau să fie aleşi de Dietă din rândurile
nobililor indiferent de religie, trebuind, însă, a fi confirmat de împărat. De asemenea, cancelarul,
consilierii intimi, comiţii, căpitanii secuilor. Toţi urmau a primii „stipendii", anual, din vistieria
imperială. Comandantul oştii ţării urma să fie autohton, dar comandantul armatei imperiale urma să
fie austriac.

Dijmele nobilimii erau lăsate în posesiunea ei; comerţul era declarat liber sub rezerva
observării prerogativelor şi privilegiilor nobilimii. S-a fixat, pentru Principat, o contribuţie
financiară de 112-500 de florini renani de aur, anual, pe timp de pace şi 400.000 pe timp de război.
Nobilimea a obţinut astfel recunoaşterea stării de fapt cu excluderea românilor de la exercitarea
drepturilor politice.

Structura instituţională nu a rămas, totuşi, în forma avută în 1691. Deşi Diploma Leopoldină
prevăzuse funcţionarea unui Consiliu intim pe lângă guvernator (compus din 12 persoane), după

65
numai doi ani, în 1693, el s-a transformat într-un organ executiv (alcătuit din preşedintele Dietei,
comandantul suprem al trupelor, şeful cancelariei, şeful tezaurului şi cei 12 consilieri intimi) numit
gubernium cu sediul la Sibiu. Pus sub ocrotirea şi sub conducerea guvernatorului imperial,
guberniumul urma să rezolve problemele politice, administrative, economice, religioase curente.

Un an mai târziu, în 1694, în cadrul Cancelariei Aulice de la Viena, a fost înfiinţată Camera
Aulică, ca organ de supraveghere şi control al Curţii imperiale faţă de guvernator şi gubernium. Cu
timpul, Camera Aulică Transilvană de la Viena a căpătat o asemenea însemnătate, încât a primit
dreptul de a da ordine guberniumului, chiar fără autorizarea prealabilă a împăratului.

Procesul de trecere a Principatului Transilvaniei, de sub suzeranitatea otomană sub

suzeranitatea habsburgică, s-a încheiat oficial, în 1699, prin pacea de la Karlowitz, prin care turcii
au renunţat la dreptul lor asupra Transilvaniei şi au recunoscut trecerea ei sub suzeranitate austriacă,
deşi tratatele încheiate anterior nu le confereau acest drept. N-a fost o schimbare formală, ci una de
conţinut, date fiind consecinţele de ordin constituţional, politic şi naţional.

Faptul că românii, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori, nici nu au fost menţionaţi în
Diploma Leopoldină, a minat, de la început, regimul instaurat de habsburgi. Pentru a realiza, totuşi,
coeziunea internă, într-o vreme când începuseră să se facă simţite semnele transformării conştiinţei
de neam în conştiinţă naţională, Casa de Habsburg a folosit catolicismul, alături de armată şi
birocraţie, pentru a-şi consolida poziţiile. Pentru că, în Transilvania, rândurile credincioşilor
Bisericii Catolice nu puteau spori pe seama protestanţilor (abia desprinşi şi puţini la număr) s-a
încercat trecerea românilor de la ortodoxism la catolicism prin intermediul unirii cu Roma a
Bisericii Ortodoxe din Transilvania. S-ar fi tăiat astfel şi legăturile spirituale cu celelalte două ţări
româneşti. A fost creată o nouă Biserică, numită greco-catolică aflată sub autoritatea Papei, dar în
care sărbătorile erau admise tot în rit ortodox. Li s-a promis preoţilor ortodocşi scoaterea din starea
în care se aflau şi acordarea egalităţii în privilegii cu cei catolici. O diplomă imperială din 1701 a
promis şi celorlalţi români, care ar intra în noua Biserică, că vor fi socotiţi alături de naţiunile
privilegiate. Trecerea scontată nu s-a produs însă, iar Habsburgii nu şi-au îndeplinit promisiunile,
astfel că românii au rămas cu statutul de 'toleraţi în propria lor ţară.

Evoluţia dreptului în perioada Principatului. în vremea voievodatului, normele de drept s-

au exprimat şi transmis atât sub formă verbală, nescrisă, cât şi scrisă. Forma nescrisă a fost folosită,
în special, de populaţia românească, iar forma scrisă a fost impusă tot mai mult de către regatul
ungar şi autorităţile voievodatului. Primele documente cu acest caracter au fost decretele emise de
regii Ungariei între care: decretul regelui Andrei al II-lea privind privilegiile nobilimii, decretul
regelui Carol Robert d'Anjou privind obligaţiile financiare, decretele lui Ludovic I privind armata,
obligaţiile iobagilor şi condiţionarea recunoaşterii titlurilor nobiliare.

Sarcina de a codifica dreptul scris şi nescris a revenit juristului Istvan Werboczi. Codul
realizat de acesta, deşi nu a fost promulgat oficial (1517), a avut statut oficial până la Revoluţia de
la 1848-1849. Numele de Tripartit vine de la cele trei părţi în care este prezentat materialul. Codul a
reglementat drepturile nobilimii, obligaţiile şerbilor, statutul oraşelor libere, procedurile de
judecată.

66
 Un alt izvor de drept scris a fost hotărârea de la Căpâlna din 1437, numită Unio Trium
Nationum, prin care ungurii, saşii şi secuii, reprezentaţi de nobilime şi patriciat, formau o alianţă
conducătoare în stat, cu excluderea românilor.

Norme juridice scrise cu privire la drepturi, obligaţii, contracte, familie, succesiuni,

infracţiuni, proceduri de judecată au conţinut şi Statutele Ţării Făgăraşului (teritoriu autonom
românesc), precum şi Statutele municipale săseşti. Caracteristica acestor izvoare de drept consta în
aplicabilitatea lor locală, fiind opozabile numai unui teritoriu sau unei comunităţi. Astfel, Statutele
Ţării Făgăraşului conţin şi cutume specifice populaţiei româneşti în vreme ce Statutele săseşti
cuprind norme de drept germanic şi român adaptate vieţii citadine, activităţii meşteşugăreşti şi
comerciale a saşilor.

Desfiinţarea regatului ungar după înfrângerea de la Mohacs din 1520 a provocat modificări
importante în cadrul legislativ al Transilvaniei. în anul 1540, Dieta de la Sighişoara a decis că, pe
viitor, legile adoptate în fostul stat ungar nu vor mai avea aplicabilitate în Transilvania. Obişnuinţa
a făcut ca, totuşi, Tripartitul lui Werboczi să fie aplicat neoficial, în vreme ce hotărârea privind
Unio Trium Nationum a rămas ca o culegere de drept oficială.

Acelaşi statut l-au avut şi cele două colecţii realizate în secolul XVII - Approbatae
Constitutiones (cuprinzând legile dintre 1540 şi 1653) şi Compilatae Constitutiones (cuprinzând
legile adoptate în perioada 1653-1669).

Alte izvoare scrise ale dreptului, în această perioadă, au fost privilegiile acordate de Principi
unor persoane, instituţii sau i omunităţi, diplomele, patentele, rescriptele, ordonanţele date de
autorităţile habsburgice, actele emise de Dieta Transilvaniei.

In domeniul dreptului penal, cele mai importante izvoare de drept în perioada stăpânirii
habsburgice au fost Codex Theresianum (1776), Codul lui Iosif al II-lea, Codul penal din 1803 şi
Codul civil din 1811, care au fost cunoscute şi în Moldova şi chiar folosite la codificarea proprie.

Statutul juridic al persoanelor nu a suferit modificări importante în perioada Principatului, nici

chiar în perioada imediat următoare Diplomei Leopoldine din 1691, care a menţinut atât privilegiile
nobilimii, cât şi (prin omisiune) restricţiile impuse românilor.

In secolul al XVIII-lea, însă, atitudinea autorităţilor habsburgice faţă de români începe să se

schimbe. în Diplomele Măriei Tereza, din anii 1746-1747 şi 1767, se recunoaşte dreptul nobililor
români uniţi cu Biserica Romano-Catolică de a ocupa funcţii publice. Românii au primit dreptul de
„concivilitate" pe pământul crăiesc administrat de autorităţile habsburgice.

Infiinţarea regimentelor româneşti de graniţă a contribuit, în mare măsură, la schimbarea

treptată a atitudinii autorităţilor faţă de români şi la modificarea normelor juridice. Au crescut
rândurile ţărănimii libere româneşti, întrucât grănicerii beneficiau nu numai de dreptul de a poseda
imobile în regiunea respectivă, ci şi de drepturi de folosinţă a păşunilor, precum şi lefuri. Tot mai
mulţi români au avut astfel acces în armată, clerul unit, învăţământ şi administraţie.

S-a modificat şi situaţia ţăranilor dependenţi. în anul 1769, împărăteasa Maria Tereza a emis
patenta Certa puncta, prin care a reglementat şi ameliorat obligaţiile şerbilor şi jelerilor faţă de
nobili.

67
 Cele mai importante măsuri, pe această linie, le-a luat însă împăratul Iosif al II-lea, care, prin
actele emise în 1783 şi 1785, a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor. Aceştia au primit
următoarele drepturi:

 de a se căsători fără consimţământul nobilului;

 de a învăţa şi exercita arte şi meserii, chiar dacă stăpânul nu-i dă consimţământul;

 de a dispune de bunurile proprietate a sa;

 de a se strămuta de pe o moşie pe alta.

In schimb, nobilii nu mai au dreptul de a-i muta cu forţa de pe sesiile lor. Dreptul de liberă
mutare a făcut obiectul contestaţiilor nobilimii (după moartea lui Iosif al II-lea, Dieta de la Cluj a
votat anularea lui), dar împăratul Leopold al II-lea 1-a confirmat în 1790. Dieta de la Cluj a revenit
apoi asupra poziţiei iniţiale prin actul „Articuli novellares" din 1791, probabil datorită impresiei
provocate de Revoluţia Franceză începută în 1789.

68
Tema 8. INSTITUŢIILE DE STAT Şl DE DREPT DIN BASARABIA (1812-1917)

1. Transformări în organizarea socială a Basarabiei. Reforma agrară.

2. Organizarea administrativă şi conducerea Basarabiei. Reformele de zemstvă şi orăşenească.
3. Izvoarele dreptului şi legile locale ale Basarabiei. Reforma judiciară.

1. Transformări în organizarea socială a Basarabiei. Reforma agrară

In urma războiului ruso-turc din 1806-1812, câştigat de Imperiul Ţarist, ruşii cereau „ambele
ţări româneşti". Doar iminenţa atacului lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti să se reducă
treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Şiret,
pentru ca, până la urmă, pretenţiile să se menţină asupra ţinutului dintre Nistru şi Prut. Anexarea
teritoriului amintit anterior a fost posibilă prin Tratatul de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, când
primul dragoman al Porţii a trădat în schimbul unui latifundiu şi al unui inel foarte preţios. Ulterior,
primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porţii.

Soarta Principatelor Româneşti dependente de Turcia, având religia creştină au fost în atenţia
imperiilor creştine vecine, în special, a Austriei şi Rusiei. Dar, dacă Principatele vedeau în aceste
state forţa care să le ajute să-şi recapete independenţa, imperiile vecine intenţionau să le anexeze la
propriul lor teritoriu. O înţelegere secretă între împărăteasa Rusiei, Ecaterina a H-a şi împăratul
Austriei, Iosif al II-lea, preconizau formarea unui stat românesc Dacia, dar care n-a mai fost
realizat.

Că Basarabia a fost şi este provincie românească, iar populaţia băştinaşă de aici e de etnie
românească, este bine ştiut. Au recunoscut aceste realităţi chiar şi fondatorii marxism-leninismului -
Marx, Engels, Lenin. Vezi: F.Engels. Politica externă a ţarismului rusesc; Lenin. Dreptul naţiunilor
la autodeterminare. Iar Mao Zedong, în 1964, a făcut următoarea declaraţie: „Teritorii ocupate de
URSS sunt foarte multe... în 1954, Hruşciov şi Bulganin au fost în China, noi am pus această
întrebare, însă ei nu au dorit să discute cu noi. Ei şi-au luat o bucată din România ..." (Правда, din 2
septembrie 1964). în 1914, deci numai cu 4 ani înainte de întregirea totală a neamului românesc,
Lenin a numit populaţia băştinaşă din Basarabia români (Lenin. Voi.25, ediţia a 5-a, p.271).

Cu prilejul semnării tratatului de la Erfurt (1808), ţarul Alexandru I a obţinut acordul lui
Napoleon I cu privire la înglobarea la Rusia a Principatelor Române, a Deltei şi a nordului
Dobrogei. Aflând despre pregătirea campaniei împotriva Rusiei, ţarul s-a grăbit să încheie pace
cu sultanul (tratatul de la Bucureşti - mai 1812). Sultanul, fiind greşit informat de dregătorii corupţi

69
asupra situaţiei, cedează Rusiei teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, unde, conform
recensământului din 1817 românii alcătuiau 86%. Sultanul nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea şi
însăşi Turcia declarase aceasta ceva mai înainte la Karlovitz, când presată de poloni să le cedeze
Moldo-Valahia, a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cedare teritorială, deoarece capitulaţiile
nu-i confereau decât un drept de suzeranitate. Astfel, Basarabia a fost smulsă de la Moldova şi
anexată Imperiului Rus. Prin aceasta Imperiul Otoman a săvârşit o gravă trădare politică când a dat
Rusiei teritoriul Moldovei, asupra căruia Poarta nu avea nici drept moral, nici istoric şi nici
internaţional.

Iniţial, numele de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre - Prut -
Nistru, cunoscută, ulterior, şi ca Bugeac. Acest teritoriu a fost cucerit în secolul al XIV-lea de la
tătari de Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia. Mai târziu după ce a fost
inclus în (omponenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire turcească şi rusească. în 1812, Rusia a
ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care 1-a denumit abuziv Basarabia,
utribuindu-i astfel numele purtat până atunci de Bugeac (Basarabia veche) şi încercând, astfel, sâ-şi
justifice actul de agresiune şi rapt teritorial. Teritoriul Basarabiei coincide parţial cu teritoriul
Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostului
judeţ Hotin), intră astăzi în componenţa Ucrainei. între 1856 şi 1878, judeţele Cahul, Bolgrad şi
Ismail au fost în componenţa Moldovei, respectiv a României.

In perioada dată, avem următoarele pături sociale în Basarabia: boieri; mazili; boiernaşi;
ruptaşi; ţărani şi orăşeni.

Pe parcursul dominaţiei Rusiei, aceste categorii sociale au fost egalate cu categoriile sociale
din Imperiul Rus. Regulamentul din 1818 egalează boierii cu nobilimea de neam din Rusia. Ei
beneficiau de următoarele privilegii: dreptul la proprietate asupra pământului; dreptul asupra muncii
ţăranilor; scutiri de dări; să fie judecaţi de instanţa supremă de judecată; nu erau supuşi pedepselor
corporale.

Boierii din rangul dat aveau dreptul de a participa la viaţa social-politică şi de stat direct sau
prin reprezentantul lor.

Prin legea din 1847, boiernaşii (urmaşii marilor boieri care n-aveau dregătorii mari ce le-ar fi
dat dreptul să se numească boieri) au fost egalaţi cu nobilii personali din Rusia. Ei au beneficiat de
următoarele privilegii: erau scutiţi de dări; dreptul de proprietate asupra pământului; erau judecaţi
de instanţa supremă de judecată din Basarabia; nu se supuneau pedepselor corporale. Nobilii
personali nu aveau dreptul să transmită rangul lor copiilor, însă, copiii acestora, fiind la slujbă de
stat timp de 22 de ani puteau să obţină titlul părinţilor.

Mazilii au fost egalaţi cu pătura odnodvorţilor, care, în Rusia, însemna ţăran cu proprietate.
Ţăranii ruptaşi au fost egalaţi cu ţăranii colonişti, ei primind pământ în folosinţă veşnică. De
asemenea, ei au fost scutiţi de dări şi li se permitea să se ocupe cu comerţul.

In 1828, a fost limitat dreptul de strămutare al ţăranilor. Strămutarea era posibilă numai în
cazul îndeplinirii a două condiţii: preîntâmpinarea proprietarului cu jumătate de an înainte de
plecare; strămutarea se permitea de la 1 octombrie până la 1 aprilie.

70
 O categorie socială aparte o alcătuiau coloniştii străini; în special, erau numeroşi cei veniţi în
Basarabia de peste Dunăre -bulgarii şi găgăuzii, care au populat mai ales judeţele de sud. Coloniştii
au fost dotaţi cu câte 60 de desetine de pământ în folosinţă veşnică cu dreptul de transmitere prin
moştenire. Aveau dreptul să cumpere pământ în proprietate, să treacă dintr-o categorie în alta, se
puteau ocupa cu meşteşugurile, negoţul, puteau deveni antreprenori. Erau eliberaţi de plata dărilor şi
prestaţiilor publice. Fiind mai bine asiguraţi cu pământ şi având un şir de privilegii, ei erau sprijinul
ţarismului la sate.

Ţărănimea se diviza în ţăranii statului şi ţăranii dependenţi. Ţăranii statului erau, în principal,
ţăranii moldoveni, ruşi, ucraineni strămutaţi la nordul (Hotin) sau sudul Basarabiei (Bender,
Akkerman) şi la răsărit de Nistru. Ţăranilor de stat li s-au dat câte 30 desetine de pământ de familie
pentru stăpânirea în comun de obşte. S-au format circa 100 de aşezări de ţărani ai statului. Ei
plăteau dările şi prestaţiile publice, dar nu aveau dreptul de a se strămuta.

Marea majoritate a producătorilor direcţi ai Basarabiei o alcătuiau ţăranii dependenţi, adică

cei care erau aşezaţi pe pământurile boiereşti sau mănăstireşti. Din punct de vedere juridic, ţăranii
dependenţi erau personal liberi, dar, deoarece n-aveau pământ, pentru folosirea lui trebuiau să
plătească proprietarului dijmă şi să facă boieresc.

Guvernul ţarist a încercat să reglementeze relaţiile dintre moşieri şi ţărani, adoptând în 1834
un Regulament cu privire la ţăranii din Basarabia. Acest regulament îi numea pe ţăranii dependenţi
din Basarabia „sătenii liberi". Conform regulamentului, relaţiile dintre ţărani şi moşieri urmau să
aibă 0 bază contractuală, recomandându-li-se să încheie benevol un contract pe termen de la trei la
douăzeci de ani, în care să se conţină atât suprafaţa de pământ pe care moşierul o da în folosirea
ţăranului, cât şi prestaţiile ţăranului pentru pământul primit în folosinţă. Regulamentul n-a putut fi
aplicat, deoarece condiţiile pe care le puneau moşierii erau aşa de grele, încât ţăranii nu le puteau
accepta. într-un raport oficial, se menţiona că din 849 sate numai în 49 au fost încheiate contracte.

Această stare tensiona relaţiile sociale şi, în 1846, a fost adoptat un alt act legislativ numit
„Contractul normal". Contractul normal propunea, din nou, ţăranilor dependenţi să încheie
înţelegeri benevole cu moşierii cu privire la condiţiile de folosire a pământului. în cazul că nu se
ajungea la o astfel de înţelegere, în Contractul normal, se determină suprafaţa de pământ pe care
moşierul trebuia s-o dea în folosinţă ţăranului şi volumul prestaţiilor ţărăneşti către moşier.

Ţăranii erau împărţiţi în cinci grupuri, după mijloacele de producţie de care dispuneau şi, în
legătură cu această clasificare, li se da şi pământ în folosinţă. Boierescul sau claca varia de la 12 zile
la 28 cu volumul de muncă stabilit. Ţăranii mai aveau şi alte prestaţii de îndeplinit: să aducă
moşierului două căruţe de lemne, să pună la dispoziţie o căruţă pentru a fi transportate la 80 verste
mărfuri cu greutatea de 30 puduri ş.a. Ţăranii dependenţi erau datori să plătească următoarele dări
faţă de stat: birul, zeciuiala din oi, zeciuiala din miere şi din porci, vădrăritul şi pogonăritul, fiind
impuşi şi la prestări în muncă.

Răzeşii nu reprezentau o categorie socială, ei distingându-se prin caracterul de cotă-parte al

proprietăţii funciare. Către sfârşitul perioadei (anii 60 ai sec. XIX), 70% din răzeşi erau ţărani care
munceau singuri pe pământul lor, iar 30% din pământurile răzăşeşti încăpuseră pe mâna nobililor,
negustorilor, meşcianilor etc. Guvernul ţarist a dus o politică contradictorie faţă de răzeşi, urmând
să fie socotiţi nobili sau ţărani în funcţie de cât pământ aveau.

71
 Prin anii 30 ai sec. XIX, unii ţărani cumpărau pământ de la moşieri şi răzeşi, iar în mijlocul
răzeşilor avea, de asemenea, loc o diferenţiere socială vădită. Răzeşii-ţărani plăteau dările faţă de
stat.

In Basarabia, în situaţia de şerbi, se aflau doar ţiganii şi un număr mic de şerbi transferaţi de
nobilii ruşi care se stabileau în Basarabia şi îşi luau şi oamenii de casă pentru a-i servi.

Reforma agrară. în anii '60 ai secolului al XIX-lea, s-au produs transformări radicale în
relaţiile agrare şi, respectiv, în viaţa cotidiană a ţăranilor de pe ambele maluri ale Prutului. Guvernul
rus a amânat, în mod premeditat, adoptarea unei legi agrare şi în Basarabia, timp de şapte ani (1861-
1868), aşteptând elaborarea, promulgarea şi implementarea unui document similar în România.

Legea rurală din 14 august 1864 din România şi Regulamentul agrar din 14 iulie 1868 din
Basarabia n-au fost evenimente izolate, dar s-au încadrat în lanţul reformelor agrare din Europa
Centrală şi Orientală. Principalele cauze care au determinat pe domnitorul Alexandru loan Cuza şi
pe împăratul Alexandru al II-lea să înfăptuiască reforme agrare au fost:

1) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură;

2) intensificarea nemulţumirilor ţărăneşti, în mediul rural, generate de inechităţile sociale

evidente;

3) înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856), fapt care demonstra slăbiciunea

militară, dar şi cea economică a Imperiului Rus;

4) în Basarabia, guvernul rus tindea să creeze condiţii economice cât mai favorabile, în
comparaţie cu ţările vecine, pentru a alimenta simpatia popoarelor balcanice faţă de Rusia şi a
accentua rolul său mesianic în destinele acestora.

Basarabia trebuia să constituie, în opinia cercurilor guvernamentale din Sankt-Petersburg,

exemplul unei regiuni piospere şi a unei vitrine atractive pentru românii din Principate şi popoarele
din sud-estul Europei, pe care urma să Ir determine să-şi dorească supuşenie rusă.

Alexandru loan Cuza, pentru a traduce în viaţă proiectul de reformă agrară, elaborat de Mihail
Kogălniceanu (cu unele modificări şi completări), a recurs la lovitura de stat de la 2 mai 1864. La
14 august 1864, domnitorul a semnat Decretul 104 de promulgare a legii rurale, anunţându-i
pe săteni că „îndelungata lor aşteptare şi dorinţa lor cea mai vie s-a îndeplinit - claca
(boierescul) este desfiinţată pentru totdeauna (...) prin plata unei drepte despăgubiri (...)".
Domnitorul ruga pe ţărani „să uite toată ura şi toată vrajba faţă de proprietari şi să vadă în ei pe
vechii lor sprijinitori şi pe viitorii lor amid şi buni vecini". Legea rurali promulgată la 14 august
1864 conţinea 64 de articole, expuse în 6 capitole: capitolul I -Dreptul de proprietate al săteanului
clăcaş şi răscumpărarea obligaţiilor sale faţă de stăpânul moşiei; capitolul II - Despre vatra satului;
capitolul III - Despre preţul răscumpărării clăcii şi altor obligaţii; capitolul IV - Despre casa de
despăgubire; capitolul V - Despre vânzarea de terenuri agricole de pe moşiile statului şi capitolul VI
- Dispoziţii diverse.

Impăratul Rusiei, Alexandru al II-lea, a promulgat cele două legi agrare - Regulamentul din
19 februarie 1861 şi cel din 14 iulie 1868 - prin decrete imperiale. Deosebirea dintre ţăranii din

72
celelalte gubernii ale imperiului şi cei din Basarabia era că ultimii erau liberi, sub aspect juridic,
încă din 1749, de aceea Regulamentul din 1861, esenţa căruia consta în abolirea serbiei, s-a răsfrânt
tangenţial asupra ţărănimii din ţinut. Prevederile lui vizau doar o parte neînsemnată a populaţiei
rurale din Basarabia, şi anume, ţiganii, care reprezentau, după unele date, 1,17% din populaţia
rurală a ţinutului. Intensificarea nemulţumirilor ţărăneşti, aplicarea reformei agrare din 1864 în
România, inclusiv în Moldova de peste Prut, l-au determinat pe împărat să urgenteze implementarea
regulamentului agrar în provincia dintre Prut şi Nistru. Nobilimea locală s-a opus insistent
extinderii prevederilor reformei agrare din Rusia asupra ţărănimii basarabene, argumentând, în mai
multe rânduri, că „clăcaşii din Basarabia n-au fost niciodată sclavi şi că împroprietărirea lor va ruina
nobilimea". Boierii au delegat pe principii Constantin Moruzi şi Nicolae Cantacuzino la împărat,
pentru a-1 convinge de inutilitatea reformei în ţinut, dar Alexandru al II-lea a rămas de
neînduplecat, decretând, la 14 iulie 1868, Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor
regiunii Basarabia stabiliţi pe pământul proprietarilor privaţi, mănăstirilor şi ale altor
instituţii ecleziastice.

La 14 iulie 1868, Alexandru al II-lea emitea un ucaz adresat Senatului, în care se sublinia că
„Regulamentul a fost întocmit în baza datelor oferite de către Comisia din Odesa, din care au făcut
parte reprezentanţi ai nobililor, clerului şi ţăranilor din regiunea Basarabia şi ai Ministerului
Afacerilor Interne, care concordă cu prevederile Regulamentului de la 19 februarie 1861, aprobat de
Noi".

Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor regiunii Basarabia conţinea 118 articole,
având o introducere şi 4 capitole: capitolul I - Despre împroprietărirea şi folosirea de către ţărani a
terenurilor arabile şi a altor bunuri funciare; capitolul II - Despre prestaţiile ţăranilor în folosul
moşierului; capitolul III - Despre elaborarea, verificarea, aprobarea şi punerea în aplicare a actelor
de împroprietărire şi capitolul IV - Despre răscumpărarea de către ţărani a pământului.

Problema-cheie, care a stat la baza ambelor reforme, a fost împroprietărirea ţăranilor, şi dacă
în România „clăcaşii (pontaşii) rămâneau deplini proprietari pe locurile supuse stăpânirii lor"
(articolul 1), în Basarabia „dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile acordate în folosinţă
ţăranilor rămânea după moşier" (art. 1). Terenurile atribuite ţăranilor basarabeni puteau fi procurate
în proprietate personală în baza normelor indicate în regulament.

Mărimea loturilor ţărăneşti, în Basarabia, urma să fie stabilită prin înţelegeri benevole între
moşieri şi ţărani. Dacă nu se ajungea la înţelegere, ţăranilor le rămâneau vechile lor pământuri, care
nu puteau depăşi normele prevăzute de Regulament. Articolul 11 al Regulamentului prevedea
pentru judeţul Hotin -8-8,5 desetine, pentru judeţul Iaşi - 9,5 desetine, pentru /uueiui Soroca - 8-9,5
desetine, pentru judeţul Orhei - 8 desetine, pentru judeţul Chişinău - 8-9,5 desetine, pentru judeţul
Bender - 10,5-11,5 desetine, pentru judeţul Akkerman - 13,5 desetine. Aşadar, suprafaţa lotului de
împroprietărire varia între 8 şi 13,5 desetine (în medie, 7,39 desetine), diferenţa se datora calităţii
solului, şi nu forţei economice a ţăranilor.

Ţăranii erau împroprietăriţi în schimbul răscumpărării, operaţie în care rolul de intermediar îi

revenea statului, care plătea moşierului 80% din suma de răscumpărare. Astfel, ţăranii deveneau
datornici statului şi urmau să se achite cu statul în 49 ani, pe parcursul cărora să fie plătite şi
procente la suma dată.

73
 Articolul 70 al Regulamentului acorda dreptul moşierilor de a cere mărirea dijmei cu 15%,
dacă pământul dat ţăranilor era de o calitate foarte bună, dacă în componenţa lotului ţărănesc erau
incluse livezi sau plantaţii de tutun, dacă casele ţăranilor se aflau nu mai departe de cinci verste de
la Chişinău.

In 1877, a fosf emisă o lege conform căreia, în caz de imposibilitate de încasare a restanţelor
prin măsurile prevăzute de Regulament, administraţia de judeţ putea vinde la licitaţie lotul de
pământ al datornicului. Astfel, ruinarea definitivă a ţăranilor săraci era stimulată chiar de lege.

In Basarabia, existau şi alte categorii de ţărani, care urmau să fie împroprietăriţi. Prin Regulile
din 23 decembrie 1869, a fost stabilită organizarea funciară a ţăranilor statului. Ţăranii statului
păstrau în proprietate pământurile pe care le foloseau mai înainte şi care erau întărite fiecărui sat
printr-un act de proprietate. Pentru acest pământ, ţăranii trebuiau să plătească o sumă anuală în
vistieria statului, care, în medie, era de 9 ruble, stabilită fiind pe 20 ani înainte.

Prin Regulile din 4 iunie 1871, coloniştii au primit în proprietate pământurile pe care le
foloseau în schimbul unei răscumpărări nu prea mari. La 3 decembrie 1868, a fost adoptată Legea
cu privire la desfiinţarea oştii căzăceşti din Novorosia, care se referea şi la organizarea socială a
cazacilor. Ofiţerii au fost egalaţi cu nobilimea, iar ureadnicii şi cazacii de rând erau trecuţi în
categoria ţăranilor proprietari, pământul fiindu-le transmis în proprietate fără răscumpărare.

Ultimul act legislativ, în cadrul reformei agrare, a fost adoptat la 5 februarie 1875 -
Regulamentul cu privire la organizarea sătenilor, stabiliţi pe moşiile răzăşeşti şi mici din
gubernia Basarabia. Ţăranii puteau primi pământ în schimbul unei sume de răscumpărare, care era
mai mare decât pentru celelalte categorii de ţărani. Proprietarii care aveau mai puţin de 50 de
desetine erau scutiţi de împroprietărirea ţăranilor, astfel încât mulţi ţărani au rămas fără pământ şi li
s-a permis să plece în alte părţi ale Imperiului. Mulţi din cei ce plecau reveneau (40% s-au întors
înapoi), deoarece nu găseau pământuri libere sau nu se puteau adapta la condiţiile din locurile
străine. în astfel de condiţii, ţarismul a stimulat politica de amestecare a popoarelor, strămutând pe
băştinaşii din Basarabia, iar Basarabia colonizând-o cu populaţie de origine etnică diferită.

In urma reformei agrare, s-au dezvoltat mai rapid relaţiile capitaliste în agricultură, au
dispărut barierele juridice dintre diferitele categorii de ţărani, toţi formând o singură categorie -
ţăranii, care se supuneau instituţiilor ţărăneşti.

Tulburările ţărăneşti au silit guvernul ţarist să facă unele concesii. De la 1 ianuarie 1906,
sumele de răscumpărare au fost micşorate pe jumătate, iar, de la 1 ianuarie 1907, încasarea lor a fost
anulată. Ţăranilor li se dădeau drepturi egale în privinţa serviciului de stat, libertate în privinţa
alegerii domiciliului, erau interzise pedepsele corporale aplicate de judecătoriile ţărăneşti (de
voloste).

In baza reformei ţărăneşti, s-a făcut şi o autoadministrare specială pentru ţărani. în sat, era
adunarea proprietarilor de imobil care alegea starostele, care supraveghea plata impozitelor de către
ţărani, putea chiar amenda şi aresta. în voloste, din reprezentanţii satelor se convoca adunarea de
voloste, se alegea starşina de voloste. Adunarea de voloste alegea judecata de voloste - pur
ţărănească, care examina cauze civile (preţul acţiunii de până la 300 de ruble) şi dosare penale
(contravenţii) sancţionate nu numai prin amendă, arest, dar şi pedepse corporale.

74
 2. Organizarea administrativă şi conducerea Basarabiei. Reformele de zemstvă şi
orăşenească

Prin anexarea la Rusia, românii din Basarabia şi-au pierdut statalitatea naţională. Vrând să-şi
creeze o imagine favorabilă în Balcani, ţarismul a dus, în anii 1812-1818, o politică de autonomie a
Basarabiei. în această perioadă, Basarabia a fost provincie cu statut special - Aşezământul
obrazovaniei oblastei Basarabiei din 29 aprilie 1818 - ceea ce presupunea respectarea anumitor
particularităţi în conducere (avea departamente - înaltul Sfat, Serviciul financiar-economic etc.).

Din momentul anexării şi pe parcursul deceniilor secolului al XIX-lea, ţarismul a urmărit

două scopuri principale în politica sa în Basarabia. Un scop presupunea integrarea cât mai rapidă a
provinciei în structurile social-politice ale imperiului , lichidarea specificului naţional local şi
rusificarea populaţiei autohtone.

în momentul anexării, teritoriul Basarabiei era alcătuit, sub aspect administrativ, din două
părţi: teritoriul, care se

aflase în componenţa Principatului Moldovei şi teritoriul aflat sub dominaţia otomană şi a

tătarilor nogai din Bugeac. Cetăţile Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi
Ismail, cu împrejurimile şi aşezările din jur, alcătuiseră raiale turceşti. La est de Prut, se aflau
următoarele ţinuturi ale Moldovei: Lăpuşna-Orhei, Soroca, partea de răsărit a ţinutului Iaşi (viitorul
ţinut Bălţi), Codru, Gireceni, Hotărniceni.

în 1812, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, au fost create 12 ţinuturi, iar, în 1818, numărul
ţinuturilor a fost redus la 6:Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. în 1830, a fost creată
circumscripţia oraşului Ismail, care includea oraşele Ismail, Reni şi Chilia, cu satele din
împrejurimi. Această unitate administrativă a fost constituită în scopuri strategice , pentru a
controla mai eficient zona Dunării. Partea care a rămas din fostul ţinut Ismail a fost inclusă în
ţinutul nou-format - Leova. în 1835, iarăşi au apărut schimbări: a fost restabilit ţinutul Soroca, iar
din componenţa unei părţi a ţinutului Orhei a fost constituit ţinutul Chişinău. Centrul
administrativ al ţinutului Leova a fost transferat în localitatea Frumoasa, care a fost numită Cahul,
în memoria luptei da la Cahul din 1770. Acest nume i-a fost dat şi judeţului.

După anexare la Rusia, a suportat anumite schimbări teritoriu] din stânga Nistrului. Suprafaţa
era de 45.630 km2 cu o populaţie de 482.630 locuitori. Ţinutul Oceacov, a fost inclus în
componenţa guberniei Herson. Partea stângă a Nistrului, situată la nord de râul Iagorlâc, a fost
inclusă în componenţa guberniei Podolia. în aceste gubernii, politica nu se deosebea cu nimic de cea
a Rusiei.

în viaţa politică, cu scopul evitării unor eventuale tensionări ale situaţiei din provincia
anexată, la 23 iulie 1812, a fost semnată de către amiralul P.Ciceagov, comandantul Armatei

75
Dunărene din Principatele Române, o lege specială, numită „Regulamentul administrării
provizorii a Basarabiei", prin care a fost introdusă o nouă autonomie administrativă.

Locuitorilor li se permitea să se folosească de legislaţia locală, adică de cea a statului Ţara

Moldovei. Guvernatorul civil al Basarabiei, era declarat şeful administraţii locale.

Guvernul provizoriu al provinciei era alcătuit, conform Regulamentului, din 2 departamente.

în componenţa primului departament, intrau problemele de ordin legislativ, judecătoresc, poliţenesc
şi cele ale învăţământului. în atribuţiile celui de-al doilea departament, urmau să intre: statistica
regiunii, veniturile, vămile, comerţul, industria.

Guvernul era subordonat direct comandantului suprem al Armatei Dunărene (amiralul

P.Ciceagov). Limba română îşi păstra dreptul de a fi utilizată în organele administrative, juridice, în
oficierea serviciului divin şi în şcoală. Aceleaşi drepturi au fost acordate şi limbii ruse. Aceasta va
permite, în perspectivă, autorităţilor ţariste să limiteze în mod fraudulos arealul de acţiune a limbii
române în viaţa Basarabiei.

Pentru a da senzaţia unei perpetuări a vechilor stări de lucru şi pentru a asigura o tranzacţie
lentă de la un regim la altul, amiralul P. Ciceagov a numit, la 23 iulie 1812, în fruntea guberniei
noul guvernator civil al Basarabiei pe un boier român, Scaralat Sturdza, refugiat de multă vreme în
Rusia.

In decursul primului an de ocupaţie, ţinutul a fost administrat conform vechilor obiceiuri şi

legi ale Moldovei. Abia la 2 februarie 1813, este instituit guvernul provizoriu al Basarabiei, alcătuit
din două departamente. Boierii moldoveni deţineau majoritatea funcţiilor în guvern (în proprţie de
7:12). Celelalte funcţii le deţineau foştii funcţionari ruşi, care au activat în Principatele Române în
perioada 1807-1812.

La 7 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat pe motiv de boală din funcţia de guvernator al
Basarabiei şi înlocuit de generalul I. Hartingh. Acesta, ignorând stipulaţiile Regulamentului
referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, accelerează procesul de transformare a
Basarabiei într-o obişnuită gubernie rusească. Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu
funcţionari ruşi, legislaţia locală, tot mai frecvent, este ignorată.

Boierii moldoveni alarmaţi de aceste abuzuri, prin intermediul mitropolitului G. Bănulescu-

Bodoni, expediază împăratului Alexandru I, Consiliului de Miniştri şi Consiliului de Stat o suită de
plângeri, cer chiar şi numirea unui guvernator din rândul boierilor autohtoni.

In dezacordul şi, totodată, protestul faţă de răşluirea Moldovei de răsărit şi faţă de politica
rusificatoare, şi-au găsit expresie şi strămutările masive ale populaţiei din Basarabia în dreapta
Prutului.

Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe
motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului moldovean de eventuala introducere a serbiei în
provincia ocupată. Din această cauză, s-au iscat cazuri în care sate întregi, în frunte cu preoţii lor,
„au fugit piste Prut". Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările
şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste. Vexaţiunile
cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, comportamentul discriminatoriu al

76
poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din târgurile şi satele basarabene, a constituit o altă
cauză a acestui exod.

Amplificarea migraţiei alarma autorităţile ruseşti. Acest fenomen dăuna imaginii ţarismului în
faţa popoarelor balcanice. Pentru a opri procesul, a fost fortificat hotarul pe Prut. Cu toate acestea,
exodul n-a fost curmat.

Datorită izbucnirii acestor conflicte, Petersburgul a însărcinat, în 1815, pe un funcţionar al

ministerului de externe cu studierea obiceiurilor şi legilor moldoveneşti. La începutul anului 1816,
pentru a calma populaţia, s-a luat măsura înlocuirii generalului Hartingh din funcţia de guvernator.
Prin Ukazul de la 1 aprilie 1816, Alexandru I promitea aşezarea cârmuirii noii provincii pe temeiul
vechilor „ei obiceiuri şi drepturi". Locuitorii au fost scutiţi de orice obligaţii financiare faţă de stat,
pe termen de 3 ani.

Prin rescriptul de la 1 aprilie 1816, adresat mitropolitului Gavriil, Alexandru I intenţiona să

spulbere irascibilitatea boierilor basarabeni şi să contribuie la stoparea migraţiei. Ţarul se obliga să
ofere acestei regiuni o cârmuire politică „potrivită cu năravurile, obiceiurile şi legiuirile ei". La
29 aprilie 1818, cu ocazia vizitei lui Alexandru I la Chişinău, este promulgată legea numită
„Aşezământul pentru înfiinţarea regiunii Basarabia". Conform lui, în fruntea provinciei
funcţiona un guvernator civil împreună cu un Consiliu Suprem (înaltul Sfat) care era organul
administrativ, legislativ suprem şi judiciar compus din 11 membri, dintre care 5 erau numiţi, 6 aleşi
pe un termen de 3 ani din rândul boierilor băştinaşi. în timpul votării, aceştia aveau preponderenţă
numerică. Limba română, alături de cea rusă, este recunoscută drept oficială în instituţiile publice
din Basarabia. Acest act legislativ a avut o anumită importanţă pentru ţinutul dintre Prut şi Nistru,
deoarece îi conserva, pentru o anumită perioadă, o relativă autonomie.

In scurt timp, ţarismul procedează la suprimarea elementelor de autonomie locală, care

contraveneau sistemului centralizat al guvernării absolutiste şi politicii de integrare a provinciei în
imperiu. Tot mai frecvent, sunt demişi din posturile de ispravnici boierii autohtoni, iar în locul
acestora sunt numiţi ofiţeri ruşi.

In componenţa Consiliului Suprem, au fost incluşi doi membri permanenţi din partea
coroanei. în consecinţă, boierii moldoveni pierd votul preponderant în luarea deciziilor. în 1820,
guvernatorul general, care exercită funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem, obţine dreptul de
vot asupra deciziilor în toate problemele, cu excepţia celor judiciare. în vara anului 1825, înaltului
Sfat i-au fost suprimate atribuţiile judecătoreşti, pentru ca, după încă aproape trei ani, el să fie
desfiinţat.

La 28 februarie 1828, Aşezământul de la 1818 a fost abrogat şi promulgat unul nou, care a
fost elaborat fără concursul boierilor locali. Prin el, autonomia Basarabiei era suprimată. în locul
Consiliului Suprem, a fost instituit un Consiliu provincial, membrii săi fiind numiţi de guvernator.
Atribuţiile acestui organism se rezumau la elaborarea unor rapoarte informative referitoare numai la
chestiunile de ordin economic. Din cei 7 membri ai consiliului provincial, doar mareşalul nobilimii
era ales, ceilalţi fiind numiţi de împărat.

Noul Aşezământ extindea acţiunea directă a legislaţiei ruseşti asupra Basarabiei şi limita, în
mod evident, sfera de acţiune a legislaţiei locale. Tribunalele sunt reorganizate după calapodul

77
rusesc. în funcţiile de judecători, tot mai frecvent sunt numiţi ruşi. Limba oficială devine rusa, iar
româna urmând a fi utilizată doar în caz de necesitate. în conformitate cu noua lege, căpitanii,
ispravnicii în judeţe sunt înlocuiţi cu funcţionari ruşi.

Dar ultimele rămăşiţe ale particularităţilor naţionale în viaţa social-politică a Basarabiei au

fost anulate la 1874, odată cu transformarea regiunii într-o simplă gubernie a Imperiului ţarist.

Politica de colonizare. O parte componentă a politicii sociale, promovată de ţarism, a

constituit-o politica de colonizare a Basarabiei cu populaţie nou-venită. Prin această politică, se
urmăreau două scopuri: crearea unui suport social al ţarismului în ţinut, în persoana coloniştilor, şi
diminuarea elementului autohton. După anexarea Basarabiei, populaţia românească a provinciei
alcătuia o majoritate covârşitoare (86%), dar în urma unei masive colonizări a ţinutului, ponderea
acesteia va înregistra o continuă scădere şi către anul 1897 a ajuns la 48,6 procente.

Pentru a stimula afluxul de noi colonişti, administraţia rusă le garantează celor sosiţi
numeroase privilegii: scutirea de impozite şi alte prestaţii pentru o perioadă de 10 ani, acordarea
unor imense loturi de pământ (întrelO şi 60 desetine), a unor credite avantajoase pe un termen lung,
scutirea de încartiruire şi de serviciul militar pentru o perioadă de 50 ani (pentru etnicii germani
pentru totdeauna), autonomie religioasă şi culturală etc. Cele mai multe colonii au fost înfiinţate în
anii 1820-1822.Până în 1826-1827, găgăuzii şi bulgarii au întemeiat, în Basarabia de Sud, 42 de
colonii, care numărau 24.404 de locuitori. Primele localităţi fondate de colonişti au fost Beschioz
(1811), Cazaclia (1812), Baurci (1812) etc. Colonizarea Basarabiei cu populaţie bulgară şi găgăuză
s-a amplificat în perioada războiului ruso-turc din 1828-1829 şi după terminarea acestuia.

Colonizarea Basarabiei cu etnici germani s-a derulat în anii 1814-1815. Aceştia au venit aici
din Ducatul Warszawa şi din statele germane Bazern şi Wutemberg. Către mijlocul secolului al
XIX-lea, numărul etnicilor germani atinsese cifra de 40.000 de persoane. Coloniştii germani erau
cei mai privilegiaţi. Guvernul ţarist le-a acordat suplimentar un credit în bani de la 270 până la 700
de ruble pe cap de familie, punându-le la dispoziţie câte 60 de desetine de pământ (65 ha) şi scutire
de toate impozitele pe un termen de 10 ani, precum şi de serviciul militar pe acei care se stabileau în
Basarabia şi pe urmaşii lor direcţi. între anii 1814-1842, în Basarabia de Sud, au fost înfiinţate 24 de
colonii nemţeşti. Cele 1846 de familii de nemţi (8860 de oameni), către anii 1826-1827, posedau,
deja, 131.480 de desetine (143.313 ha de pământ). Coloniştii nemţi au adus cu ei multe metode şi
tehnici agricole moderne, rase superioare de animale, o seriozitate şi o ordine exemplare.

Din ducatul Warszawa şi din alte gubernii ruseşti, a fost transferată în Basarabia şi populaţie
evreiască, care căuta să se salveze de persecuţiile din partea administraţiei ruseşti. Cu timpul, cea
mai mare parte a comerţului, industriei, a capitalurilor bancare a încăput în mâna evreilor. Influenţa
lor economică era puternică, mai ales în regiunile din nordul şi centrul Basarabiei, unde, de altfel,
numărul evreilor era mai mare, în 1858, erau 20.000 evrei.

Cel mai mare aflux de colonişti străini veneau, însă, din guberniile ruseşti, pe două căi: în
mod organizat şi spontan. La propunerea guvernatorului Voronţov, în 1823, în Basarabia au fost
strămutaţi 20.000 de ţărani. Fiecărei familii i se dădeau câte 30 desetine de pământ, fiind scutiţi de
impozite timp de trei ani. Ţăranii ruşi au format circa 100 de localităţi, majoritatea în ţinuturile
Akkerman, Bender şi Hotin.

78
 Pentru intervalul 1837-1857, statisticile oficiale demonstrează că, în medie, au fost aduşi,
anual, în teritoriul dintre Nistru şi Prut, peste 21.000 de colonişti străini. Coloniştii aşezaţi în
Basarabia şi-au adus contribuţia la valorificarea teritoriului, dezvoltarea economiei şi culturii
regiunii, au stabilit relaţii de colaborare cu populaţia băştinaşă. Adesea, în aceleaşi sate, se aşezau
atât moldovenii, cât şi reprezentanţii altor etnii nou-venite pe aceste meleaguri. în ciuda acestui fapt,
nu se poate contesta preponderenţa elementului românesc ce reprezintă majoritatea incontestabilă a
populaţiei.

Concomitent cu reforma agrară, ţarismul a fost nevoit să modernizeze administraţia locală. La

1 ianuarie 1964, ţarul a semnat Regulamentul cu privire la instituţiile guberniale şi judeţene de
zemstvă, care prevedea formarea în gubernii şi judeţe a unor organe de zemstvă - adunarea şi
uprava de zemstvă. în Basarabia, aceste instituţii au fost înfiinţate abia în 1869. în competenţa
acestor organe, intrau probleme ce ţineau de gospodăria locală, căile de comunicaţii, poştă, serviciul
sanitar şi medical, alimentaţie, instrucţiune publică. în domeniul educaţiei şi instruirii, ele au servit
în calitate de instrument suplimentar al politicii rusificatoare. Adunarea judeţeană şi regională de
zemstvă se întrunea anual şi era organ deliberativ, iar uprava - organ executiv.

Conform decretului despre introducerea în Basarabia a instituţiilor de zemstvă, zemstvele erau

nişte organe reprezentative şi elective. în componenţa lor, alături de moşieri (77 la sută), intrau
reprezentanţii clerului, burgheziei şi ţărănimii (5,6 la sută). Zemstvele nu aveau niciun fel de
atribuţii de ordin politic, ele se ocupau doar de problemele economice şi culturale. De competenţa
lor, ţinea construirea drumurilor locale, ocrotirea sănătăţii etc. Zemstvele, însă, nu erau unicele
organe locale, ci activau paralel cu organele numite de autorităţile centrale: guvernatorul şi
ispravnicii de judeţ.

Reforma orăşenească. Introducerea unei autoadministrări limitate a avut loc şi la nivelul

oraşelor prin elaborarea „Regulamentului urban" din 1870. Conform acestui regulament, în
Basarabia, au fost inaugurate dume şi uprave orăşeneşti, care erau nişte organe elective, alese de
orăşeni în baza censului fiscal. Prima dumă a fost creată în martie 1871 la Chişinău. Duma era
organul deliberativ, iar uprava - cel executiv.

Duma avea aceleaşi funcţii ca şi zemstvă, numai că în cadrul oraşului: învăţământul public,
ocrotirea sănătăţii, amenajarea oraşelor, pavanea şi iluminarea străzilor, construirea apeductelor etc.

3. Izvoarele dreptului şi legile locale ale Basarabiei. Reforma judiciară

După anul 1812, în Basarabia, se aplică legile penale ruseşti, specificul cărora era aplicarea
pedepsei în dependenţă de starea socială a infractorului. în Rusia, până în 1835, în domeniul
dreptului penal, s-au aplicat mai multe legi, chiar începând cu Pravila de Sobor a lui Alexei
Mihailovici. Din 1835, a intrat în vigoare Codul general „Svod zaconov", codificare înfăptuită de
M.M. Speranski; volumul 15 trata probleme de drept penal.

79
 în 1845, a fost adoptat un nou cod penal, care a intrat în vigoare din 1846 („Ulojenie o
nakazaniah ugolovnîh i ispravitelinîh"). Astfel, dacă comparăm legislaţia penală din Principatul
Moldovei, în prima jumătate a sec. XIX, cu legislaţia penală rusă, aplicată în Basarabia,
observăm că pedepsele discriminatorii în legătură cu apartenenţa socială erau în ambele legislaţii. în
timp ce legislaţia penală din Moldova socotea mai grave infracţiunile contra personalităţii şi averii,
iar cea rusă pe cele împotriva statului. Pedepsele foarte grave pentru infracţiunile împotriva bisericii
şi a statului duceau la o aplicare pe larg a pedepsei cu moartea şi a muncii silnice fără termen.

In domeniul dreptului civil, s-a admis aplicarea legilor locale ale Basarabiei. Desigur, acestea
erau legile Moldovei, care s-au aplicat pe teritoriul Basarabiei, cum ar fi:

Hexabiblul lui Armenopol (sau „Cele şase cărţi de judecată"), care avea o aplicare largă în
Moldova din sec. XVIII şi prezenta extrageri din dreptul romano-bizantin;

Manualul de legi al lui Andronache Donici, publicat la Iaşi în 1814;

Sobornicescu Hrisov de la 1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat, care conţinea

prevederi referitoare la dreptul de protimisis şi la holopii ţigani;

Regulamentul din 1818 privind înfiinţarea regiunii Basarabia.

Legile locale se aplicau în cazul când ambele părţi erau basarabene, în celelalte cazuri, ca şi în
cazul când erau lezate interesele statului, se aplica legislaţia rusă. Dat fiind că legile locale nu erau
codificate şi în unele cazuri lipseau normele respective pentru anumite infracţiuni, se aplica
legislaţia rusa. Legile locale ale Basarabiei nu se aplicau în ţinuturile Akkerman şi Izmail, unde era
multă populaţie venită, colonişti.

Toate aceste împrejurări duceau la necesitatea de a codifica legile locale. Boierii moldoveni
din Basarabia puneau în faţa autorităţilor această chestiune, în special după adoptarea în Moldova a
Codului Calimach. A fost formată o comisie de codificare din specialişti, căreia i se poruncea să

sistematizeze toate legile Principatelor Moldova şi Valahia. Printre specialişti era şi Petru
Manega, originar din Valahia, doctor în drept la Universitatea de la Paris. Codul de legi a fost gata
în 1821, dar el n-a primit sancţiunea ţarului, căruia nu i-a plăcut pentru că principiile erau ale
dreptului romano-bizantin şi nu ale legislaţiei ruse şi pentru că se asemăna cu Codul Calimach din
Moldova.

O altă variantă, întocmită de acelaşi Manega, către 1825, de asemenea, n-a fost promulgată de
ţar, cu atât mai mult cu cât din decembrie 1825 pe tronul Rusiei se afla Nicolae I, cel care, în mod
deosebit, se temea de influenţa franceză. Alcătuit în limba franceză în 3 volume („Despre bunuri",
„Despre persoane", „Despre obligaţii") de un mare specialist de formaţie europeană, Codul a rămas
fără aplicare. Astfel, păstrarea legilor locale n-a dus la codificarea lor, dar, folosindu-se tot mai des
prevederi ale dreptului rus, s-a restrâns sfera legilor locale.

Reforma judecătorească. în noiembrie 1864, ţarul a semnat patru acte legislative - statute -
care prevedeau reforma judecătorească. în baza acestora, justiţia urma să fie reorganizată pe
principii moderne. La 22 aprilie 1869, Consiliul de Stat a permis aplicarea statutelor judecătoreşti şi
în Basarabia. Prin această reformă judiciară, se proclama separarea justiţiei de administraţie.

80
 Justiţia a devenit publică şi orală pentru toate stările sociale. A fost proclamat principiul
egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Specificul reformei legislative în Basarabia consta în faptul
că ţarismul a abrogat legislaţia locală şi a interzis reglementarea ei. în plus, toată procedura
judiciară, conform legii, se făcea în limba rusă, deşi majoritatea populaţiei nu o cunoştea. Au fost
înfiinţate judecătorii locale -de împăcare. Ca instanţă de apel, în judeţ, era Congresul judecătorilor
de împăcare. Ca instanţă de apel pentru Judecătoria districtuală era Curtea de Apel din Odesa. Dacă

Judecătoria districtuală activa în districtul judiciar, care era aproximativ egal cu o gubernie,
apoi Curtea de Apel era instanţa de apel pentru câteva judecătorii districtuale. în judeţele de sud ale
Basarabiei, care mai mult de 20 de ani s-au aflat în componenţa României (1856-1878), au fost
păstrate instanţele judecătoreşti româneşti.

Cu toate că reforma judecătorească a fost cea mai consecventă, nici ea n-a rupt definitiv cu
justiţia medievală. în voloste, au fost păstrate judecătoriile speciale ţărăneşti, create prin reforma
ţărănească, care puteau pedepsi chiar cu pedepse corporale (până la 1903).

Chestiunile despre desfacerea căsătoriei erau, ca şi mai înainte, de competenţa bisericii. Un

consistoriu special în Chişinău examina astfel de cauze, dar decizia era confirmată de Sfântul Sinod
din Petersburg.

încă în preajma Reformei (1863), a fost separată anchetarea pe crimele cele mai grave de
poliţie, fiind instituiţi judecătorii de instrucţie. La Chişinău, au fost întăriţi patru judecători de
instrucţie, prin judeţe - câte doi. După organizarea Judecătoriei districtuale, la Chişinău, în rândurile
personalului acesteia, activau şi 16 judecători de instrucţie.

Reforma judecătorească a prevăzut şi reorganizarea procuraturii şi instituirea avocaturii.

Procurorii erau instituiţi pe lângă judecătoriile districtuale şi Curţile de Apel. Pe lângă Judecătoria
districtuală din Chişinău, a fost numit un procuror şi opt tovarăşi ai lui. Supravegherea activităţii
procurorilor era făcută de ministrul de justiţie, care, concomitent, era şi procuror general. Procurorii
organizau şi coordonau activitatea de anchetare, făceau rechizitoriu de învinuire şi sesizau instanţa,
susţineau învinuirea în judecată. Avocaţii înfăptuiau apărarea în instanţă a justiţiabililor, ajutând cu
mijloace specifice, în cadrul legii, aflarea adevărului în instanţă.

Corpul avocaţilor era organizat pe lângă Curţile de Apel, avându-şi consiliile de guvernare în
oraşele de reşedinţă a Curţilor. La Chişinău, nu era Curte de Apel, de aceea avocaţii de la Curtea de
Apel din Odesa aveau la Chişinău o secţie specială a Consiliului avocaţilor din Odesa.

Au fost organizate birouri notariale - în fiecare centru de judeţ şi gubernie. Ele se ocupau de
autentificarea actelor, primeau spre păstrare documente de la părţi etc.

In privinţa izvoarelor de drept, în domeniul dreptului civil, se aplicau, totuşi, legile locale ale
Basarabiei. însă unele prevederi ale acestora au fost înlocuite cu legislaţia rusă.

In ceea ce priveşte dreptul penal, se aplica dreptul penal rus. Acesta păstra caracterul neegal al
pedepsei, al inegalităţii în faţa legii.

In concluzie, putem afirma că reforma judecătorească a fost cea mai radicală din toate
reformele înfăptuite în Rusia. Dar contrareformele au limitat considerabil caracterul progresist al

81
reformei, întărind unele rămăşiţe medievale, precum confuzia dintre administraţie şi justiţie,
existenţa judecătoriilor ţărăneşti ca judecătorie a unei stări; încâlcind principiul universalităţii
justiţiei, tutela pe stări, participarea reprezentanţilor stărilor.

Dacă comparăm instituţiile juridice ale României şi Rusiei (în cadrul căreia se afla Basarabia)
în a doua jumătate a sec. XIX -începutul sec. XX, ajungem la următoarele concluzii:

Reforma agrară, şi anume aspectul împroprietăririi ţăranilor au fost asemănătoare. Aspectul

organizării sociale a ţăranilor diferă, căci în Rusia s-a organizat o administraţie şi o justiţie specială
numai pentru ţărani, tutelată din 1889 de şefii de zemstve.

Reformele din domeniul organizării de stat în România au fost mult mai moderne şi
democratice decât în Rusia. Rusia rămâne monarhie absolută şi primele încercări de reglementare se
fac în cadrul primei revoluţii ruse din 1905-1907, pe când în România s-a stabilit monarhia
constituţională cu regim parlamentar, încă în 1866, cu separarea puterilor, supremaţia
Constituţiei, egalitatea tuturor în faţa legii. Reformele de autoadmi-nistrare locală în Rusia au
fost limitate, deoarece, paralel cu organele de autoadministrare, activau şi organele guvernamentale
(la nivel de voloste şi sat, autoadministrarea n-a fost introdusă). 3. în domeniul dreptului, în
ambele ţări, reforma judecătorească a avut trăsături comune, dar contrareformele din Rusia au
lichidat sau a micşorat importanţa unora din ele. în afară de aceasta, în Rusia, nu s-a înfiinţat
contenciosul administrativ şi administraţia avea drepturi foarte largi, inclusiv judecătoreşti, care
lezau drepturile şi libertăţile persoanelor. Din cele expuse, reiese că teritoriul dintre Prut şi Nistru,
fiind parte componentă a Principatului Moldova până în 1812, formând partea de Est a lui,
Basarabia a fost anexată cu forţa de către imperiul Rusiei Ţariste în 1812 şi, până la 1918, a suportat
o exploatare colonială dură şi o rusificare foarte brutală. Rectorul Universităţii Umaniste din
Moscova, profesorul rus Iurii Afanasiev, descrie în felul următor esenţa imperiului ruso-sovietic:
„Rusia tot timpul a trăit în expansiune şi cuceriri, anexând teritorii noi şi noi ... în istoria
Rusiei, nu a fost nicio perioadă de timp relativ mare fără războaie ... Se anexau noi teritorii sau se
apărau. Şi, niciodată, nu s-a gândit cum de dezvoltat şi de aranjat aceste teritorii, aveau numai griji
de a anexa şi a ocupa mai mult şi mai mult". Dacă, la începutul secolului XIX, ponderea populaţiei
româneşti din Basarabia era de peste 90 la sută, apoi către 1918-1919, această pondere ajunsese la
peste 60 la sută. în 1918, în urma luptei de eliberare naţională, sub drapelul întregirii neamului
românesc, luptă condusă de către „Sfatul Ţării", în condiţii politice favorabile (dezmembrarea impe-
riului austro-ungar, lovitura de stat bolşevică din Rusia şi proclamarea de către regimul lui Lenin a
dreptului naţionalităţilor asuprite la autodeterminare), Basarabia a fost prima provincie românească,
care, pe cale democratică şi legitimă s-a reunit cu Patria Mamă - România.

82
Tema 9 (8). STATUL Şl DREPTUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNE DE LA RESTABILIREA
DOMNIILOR PĂMÂNTENE PÂNĂ LA UNIREA PRINCIPATELOR (1822-1859)

1. Insemnătatea istorică şi juridică a Revoluţiei de la 1821.

2. Modificări în structura de stat în perioada domniilor pământene.
3. Regulamentele Organice - formarea justiţiei moderne.
4. Insemnătatea istorică şi juridică a Revoluţiei da la 1848.

1. Insemnătatea istorică şi juridică a Revoluţiei de la 1821

Revoluţia de la 1821 a avut ca urmare directă abolirea regimului fanariot, înlocuirea domnilor
străini cu domni pământeni; aceasta nu a fost o simplă schimbare de persoane, ci o revoluţie
naţională. Resursele irosite prin sistemul fanariot au rămas, de acum, în ţară şi au putut fi folosite
pentru modernizarea instituţiilor româneşti. Libertatea comerţului şi dreptul de a avea în proprietate
manufacturi, fabrici şi mine, redobândirea cetăţilor de la Dunăre, transformate de turci în raiale,
stabilirea graniţei dintre Principate şi Imperiul Otoman pe talvegul Dunării au fost realizate în 1829
prin tratatul de la Adrianopol, conform cererilor formulate în 1821 şi 1822 şi sub înrâurirea
Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

2. Modificări în structura de stat în perioada domniilor pământene

Trupele turceşti care au pătruns în Ţara Românească în mai 1821 s-au dedat în toată vara
acelui an la jafuri, devastări, violuri şi incendieri, întrucât ca şi Moldova, de altfel, era lipsită de
orice autoritate de stat. Puterea sa aflat în mâna paşilor turci, a muhafizilor (comisari militari), care
şi-au arogat dreptul de a numi ispravnici, zapcii, vameşi, vătafi. Boierii întorşi din pribegie n-au
putut constitui un organ capabil să asigure ordinea de stat.

In urma presiunilor diplomatice exercitate de Marile Puteri (Anglia, Austria, Rusia), trupele
turceşti s-au retras din Principate până în septembrie 1822, numai după ce s-au plătit sume
însemnate comandaţilor lor. Datorită aceloraşi intervenţii, Poarta a convocat la Constantinopol câte

83
o delegaţie de boieri din fiecare Principat, pentru a le consulta asupra problemei reorganizării
administrative, lichidării haosului şi anarhiei.

Cele două delegaţii, formate din 7 boieri pentru Ţara Românească şi 6 pentru Moldova au dus
cu ele propuneri în spiritul revendicărilor formulate anterior faţă de Rusia, Austria şi Turcia.
Delegaţia munteană a redactat un memoriu de 24 de ponturi, care reflecta nu numai doleanţele unor
anumite clase sau categorii sociale, ci şi năzuinţele generale ale populaţiei în noul stadiu în care se
afla societatea românească, cum ar fi:

Domn pământean numit pe viaţă, dar fără drept de succesiune în familia sa;

Domnul să nu poată angaja cheltuieli, să numească în slujbe, să confere titluri de boierie şi

privilegii fără aprobarea marii boierimi;

Străinii să fie excluşi din slujbe, iar acestea să revină boierilor români;

Libertatea comerţului, navigaţiei, industriei şi exploatării subsolului.

Problemele asupra cărora Poarta Otomană a admis discuţia s-au restrâns la următoarele:

 instituirea domniilor pământene;

 constituirea unui corp de pază format din autohtoni;

 dreptul exclusiv al pământenilor de a ocupa demnităţi publice;

 administrarea mănăstirilor închinate prin autohtoni;

 interdicţie pentru sudiţii străini de a dobândi bunuri imobile.

Poarta a respins cerinţa libertăţii comerţului, navigaţiei, industriei, dar a admis lichidarea
regimului fanariot, excluderea grecilor din toate funcţiile civile şi bisericeşti. Ca urmare, la 1 iunie
1822, a fost numit Domn în Ţara Românească Grigore Dimitrie Ghica, iar în Moldova loan Sandu
Sturdza.

Primele măsuri luate de noii domnitori au fost de natură financiară, întrucât ocupaţia otomană
provocase pierderi băneşti şi materiale enorme. Au fost ridicate birurile, s-au fixat noi taxe asupra
cârciumilor şi prăvăliilor, s-au pus noi impozite, în anul 1826, birnicii satelor plăteau 18 categorii
de dări. Pentru prima dată, chiar şi boierii au fost impuşi temporar la plata vânăriciului. în plan
administrativ, ambii domnitori au încercat să limiteze abuzurile slujbaşilor, pentru a detensiona
situaţia socială şi a îmbunătăţi colectarea dărilor. Astfel, Grigore Dimitrie Ghica a dat un nou
regulament privind atribuţiile şi îndatoririle ispravnicilor, zapciilor şi vameşilor. însă, faptul că nu s-
a produs nicio schimbare în structura instituţională a redus substanţial efectele măsurilor luate.

Presiunea exercitată de burghezia în formare şi mica boierime a răbufnit, în aprilie 1822, în

„memoriul cărvunarilor", redactat de Ioniţă Tăutul din Moldova.

Documentul propunea schimbări importante în structura statală, unele de esenţă:

84
 instituirea unui sfat obştesc compus din reprezentanţii tuturor păturilor boiereşti; mica
boierime urmărea obţinerea egalităţii în drepturi cu marea boierime prin unificarea celor două
secţiuni care formau Sfatul obştesc (Divanul întâi al marii boierimi şi Divanul al doilea al mieii
boierimi);

respectul absolut al proprietăţii; prin aceasta se înţelegea lichidarea principiului feudal al

condiţionalităţii proprietăţii faţă de stat, reprezentat prin Domn, şi, totodată, includerea loturilor
ţărăneşti în domeniu, ceea ce ar fi lipsit ţărănimea dependentă de dreptul de folosinţă a pământului;

principiul egalităţii persoanelor în faţa legii;

libertatea şi inviolabilitatea persoanelor;

abolirea principiului venalităţii slujbelor şi înlocuirea lui cu principiul acordării titlurilor

boiereşti după merit;

trecerea moşiilor mănăstireşti închinate sub admi

nistraţia statului;

înfiinţarea de şcoli publice în limba română.

Proiectul nu prevedea însă nici desfiinţarea privilegiilor boiereşti, nici a legăturilor de

dependenţă ale clăcaşilor. Eforturile de reorganizare a vieţii de stat au primit un impuls prin
semnarea la 7 octombrie 1827 a Convenţiei de la Akkerman de către Imperiul Rus şi Imperiul
Otoman. Acest act de organizare internă a Principatelor a prevăzut:

 alegerea de Domni pământeni aleşi pe şapte ani,

cu aprobarea Porţii Otomane şi Rusiei;

 libertatea comerţului, cu condiţia asigurării apro

vizionării cu grâne a Porţii;

 fixarea tributului şi redevenţelor de către Poartă, conform hatişerifului din 1802;

 instituirea unor comisii care sa propună masuri de reformă în Principate.

Imprejurările internaţionale au impus amânarea eforturilor de reformă, odată cu declanşarea,

în anul 1828, a unui nou război ruso-turc purtat pe două fronturi: în Caucaz şi l.i Dunăre, din nou pe
teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. I'acea a intervenit în 1829 prin Tratatul de la Adrianopole,
care л reprezentat un moment important pentru Principate.

3. Regulamentele Organice - formarea justiţiei moderne

Actul osebit pentru Principatele Moldova şi Ţara Românească din Tratatul de la Adrianopole
a acordat ţărilor române autonomia administrativă. Domnii erau numiţi pe viaţă şi aveau dreptul de

85
a rezolva liber problemele interne în colaborare cu Divanul. Locuitorii urmau să se bucure de
deplina libertate a comerţului pentru toate produsele pământului şi industriei lor. Cetăţile Turnu,
Giurgiu şi Brăila s-au restituit Principatelor. Până la plata despăgubirilor de război, Principatele
urmau să se afle sub administraţie rusească cu un regim de ocupaţie militară.

In acest timp, Rusia urma să elaboreze regulamente administrative. Administraţia rusească a

durat din 1828 până în 1834 sub conducerea generalului Pavel Kisseleff, care a devenit şi preşedinte
plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Primele măsuri au constat în desfiinţarea
scutelnicilor şi posluşnicilor (era vorba de 40.000 familii, care până atunci fuseseră scutite de
contribuţii), efectuarea unui recensământ general al populaţiei, organizarea armatei, separarea
justiţiei de administraţie. Cea mai importantă măsură a constat în elaborarea Regulamentelor
Organice.

Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohtonă sub stricta

supraveghere a ocupantului rus de la 1828-1834 (Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti
fusese direct implicat). încă din 1828 s-au întrunit două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta
pentru Moldova, formate din patru boieri mari (doi numiţi de Rusia şi doi aleşi) şi un secretar, care
sub îndrumarea viceguvernatorului Minciaki au trecut la elaborarea proiectelor Regulamentelor
Organice. Ele au fost aprobate în 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare din cele două ţări
române şi apoi au fost întărite de Poartă. Introdus la un interval de un an în cele două principate
româneşti - Ţara Românească (1831), Moldova (1832) - a fost până în 1859 o veritabilă constituţie.
Această lege a fost una din primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor Române după
modelul constituţiilor elaborate în Europa Occidentală, întemeiate pe principiul separării puterilor
în stat, a contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative
şi politice începute în decadele precedente. Din păcate, nu a fost preluat şi principiul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.

Cu privire la Domnie, Regulamentele Organice au stabilit următoarele:

Domnul era ales de o Adunare obştească extraordinară (cea din Ţara Românească avea 190 de
membri, cea din Moldova - 132);

după alegerea Domnului membrii Adunării semnau un „arz" către Poarta Otomană, prin care
solicitau investirea lui şi o notă oficială Curţii protectoare (Rusia) pentru a confirma alegerea;

în caz de încetare a Domniei sau vacanţă a ei, se instituia o vremelnică cârmuire compusă din
trei caimacami (preşedintele Divanului, ministrul treburilor din lăuntru, ministrul dreptăţii). Domnia
era, deci, electivă şi viageră.

Domnul avea următoarele drepturi: de iniţiativă legislativă (în exclusivitate); de a dizolva

Adunarea obştească în anumite condiţii; de a aproba sau respinge legile votate de Adunarea
obştească; de a numi şi revoca pe dregători; de a comanda armata naţională reconstituită; de a
prezida şedinţele Divanului domnesc; de a confirma hotărârile judecătoreşti rămase definitive; de a
acorda titluri de nobleţe şi a le revoca după aprecierea sa.

Comparativ cu perioadele anterioare, se constată o restrângere semnificativă a prerogativelor

Domnului. Astfel, el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată de vistieria ţării; el nu
mai exercita dreptul de a fixa impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.
86
 Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de legiferare. Era formată din 42 de membri
în Ţara Românească şi 35 de membri în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa, în Ţara Românească,
era următoarea: mitropolitul (ca preşedinte de drept), 3 episcopi, 20 boieri de clasa I, 18 boieri din
judeţe. Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de Domn. Adunarea vota bugetul de venituri şi
cheltuieli al statului, controla executarea bugetului, stabilea lista civilă a Domnului şi prezenta
acestuia, precum şi Curţilor - suzerană şi protectoare - angarale (memorii), în care expunea starea
ţării.

Conducerea administraţiei statului revenea Sfatului administrativ format din 3 membri:

vornic, vistiernic şi marele postelnic. Era convocat şi consultat de domn pentru dezbaterea
problemelor importante şi elaborarea unor proiecte de legi, prezentate mai întâi domnului, apoi
Adunării Obşteşti.

Prin Regulamentele Organice, au fost înfiinţate ministerele care au activat alături de

departamente, precum:

Departamentul vorniciei dinlăuntru, cuprinzând: afacerile interne, învăţământul, lucrările

publice, agricultura, sănătatea.

Secretariatul de stat (postelnicia), condus de postelnic, totodată, şef al cancelariei domneşti.

Departamentul finanţelor (vistieria) cuprinzând finanţele, industria şi comerţul.

Ministerul Justiţiei, condus de marele logofăt al dreptăţii.

Marea logofeţie a credinţelor şi pricinilor bisericeşti.

Eforia şcolilor.

A fost definită condiţia juridică a funcţionarilor publici care, primind leafa fixată de Domn,
deveneau salariaţi ai statului, fiindu-le interzis să mai adune venituri colaterale din slujbe.

Funcţionarii publici au primit pensii. Regulamentele au stabilit modalităţile de reorganizare şi

funcţionare a armatei, formate din trupe permanente şi miliţii teritoriale, aceleaşi în ambele ţări.
Serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toţi bărbaţii.

In evoluţia organizării justiţiei, Regulamentele Organice au marcat un salt de însemnătate

deosebită, căci au trecut de la formele organizaţionale feudale la formele moderne, după model
european apusean. Scopul urmărit a fost de a pune capăt abuzurilor şi de a spori autoritatea actului
justiţiar. Conform unei organizări judecătoreşti, pe principiul separării puterilor în stat, s-au înfiinţat
tribunale judeţene, câte unul în fiecare judeţ, ca primă instanţă. împotriva sentinţelor acestora se
putea face apel la Divanele judecătoreşti aflate la Bucureşti, Craiova şi Iaşi. Instanţa supremă era
Divanul domnesc, competent să judece apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor judeţene.

Pentru a asigura stabilitatea sistemului şi prestigiul actului de judecată s-a instituit autoritatea
lucrului judecat, încât un proces pierdut sub o Domnie nu putea fi deschis sub altă Domnie. Prin
aceasta, s-a dat mai multă stabilitate instituţiei proprietăţii şi s-a favorizat încheierea tranzacţiilor
comerciale.

87
 Alte două instituţii acum înfiinţate au fost corpul avocaţilor şi instituţia procurorilor, chemaţi
să asigure corectitudinea judecăţii, să apere pravilele. Magistraţii erau numiţi pe 3 ani, putând fi
reconfirmaţi.

In Ţara Românească, în 1851, a fost pusă în aplicare Condica criminalicească, care se

aseamănă cu cea din Moldova. în 1832, s-au elaborat Aşezământul ostăşesc (Ţara Românească) şi
Condica militară (Moldova), care prevedeau îndatoririle, abaterile şi sancţiunile militarilor pentru
infracţiuni militare.

Procedura de judecată şi instanţele judiciare au fost influenţate de evenimentele timpului. Prin

Regulamentul Organic (1832), a fost abrogat dreptul domnului de a judeca.

Regulamentul Organic a continuat eforturile anterioare de modernizare a justiţiei din

Principate, insistând asupra creării unor organe speciale de justiţie, adică pentru separarea justiţiei
de administraţie. Se înfiinţează tribunale în fiecare ţinut, compuse dintr-un preşedinte şi doi membri
numiţi de domn. Ele puteau judeca toate pricinile civile şi comerciale, iar, în ultimă instanţă, pe cele
inferioare sumei de 1.500 piaştri.

Pricinile penale se judecau de Tribunalul de pricini penale (care exista încă în 1789 sub
denumirea de Departamentul criminalicesc). Tribunalele din ţinut erau obligate să aresteze
infractorii şi să cerceteze faptele, întocmind un raport amănunţit asupra lor, trimis împreună cu
infractorul şi corpurile delicte Tribunalului de pricini criminale, care examina cazul şi promulga
sentinţa. în Iaşi, activa şi un Tribunal poliţienesc, competent să judece bătăile, certurile şi alte fapte
mărunte. în ţinuturi, aceste fapte, care nu se pedepseau cu mai mult de cinci zile de închisoare, erau
judecate de ispravnici.

Ca instanţă de apel, până la 1845, au fost două divane de apelaţie, pentru Ţara de Sus şi Ţara
de Jos, dar numai pentru pricinile civile, iar de la 1845 un singur divan de apel. Reprezentantul
părţii în justiţie era numit pe lângă arhaicul „vechil" şi „avocat".

Pentru pricinile penale era o singură instanţă de apel, Divanul domnesc, compus din Domn
(preşedinte) şi şapte membri, dintre care patru erau numiţi, iar trei aleşi de Adunarea Obştească
obişnuită. în domeniul procedurii penale s-a stabilit suprimarea torturii şi mutilării ca mijloace
folosite în actul de justiţie.

Pentru a degaja instanţele de avalanşa pricinilor mărunte civile sau penale, au fost înfiinţate
judecătorii de împăciuire formate din preot şi trei juraţi. în acelaşi sens, cauzele cu caracter
comercial - tot mai frecvente - au fost trimise judecătoriilor comerciale formate din judecători
numiţi şi judecători aleşi de bresle.

Logofătul dreptăţii supraveghea legalitatea procedurilor, problemele legate de funcţionarea

instanţelor şi disciplina judecătorilor, se îngrijea de relaţiile externe de specialitate.

Indiscutabil, Regulamentele Organice au constituit un pas important în direcţia modernizării

statului, în formarea statului naţional român, a creat o justiţie cu magistraţi de carieră, retribuiţi de
stat cu salarii, dar nu plătiţi de împricinaţi, ceea ce indică ridicarea gradului de moralizare a justiţiei.

88
 4. Insemnătatea istorică şi juridică a Revoluţiei de la 1848

Ideile de propăşire naţională şi de reformă socială, generate de întreaga evoluţie a societăţii

româneşti şi care se manifestaseră până acum, atât în revoluţia înăbuşită, din 1821, în acţiunea din
1840, cât şi în scris, şi-au aflat aplicarea politica prin Revoluţia de la 1848. Desigur, această
revoluţie a cunoscut anumite desfăşurări şi modalităţi de manifestare fie în Moldova, fie în
Muntenia sau în Transilvania (inclusiv Banatul), cu revendicări ce aparţin uneia sau alteia din Ţările
Române. Dar mersul înainte al valului revoluţionar, cuprinzând întregul teritoriu românesc, ca şi
formularea, la Iaşi, la Islaz, la Bucureşti, la Blaj, la Braşov sau la Cernăuţi, a obiectivelor imediate
sau de perspectivă, au făcut ca, până Ia urmă, să se sintetizeze deziderate comune ca expresie a
simţirii şi revendicărilor naţionale şi mai ales sociale. în problemele esenţiale, revendicările
revoluţionarilor din toate ţările române sunt asemănătoare sau identice: desfiinţarea iobăgiei
(serbiei), a dijmelor şi a altor obligaţii ale ţărănimii faţă de stăpânii de pământ, împroprietărirea
ţăranilor, abolirea privilegiilor, a rangurilor nobiliare şi boiereşti, libertatea individuală, a cuvântului
şi a scrisului, atribuirea funcţiunilor după merit etc.

Revendicarea libertăţii şi egalităţii în drepturi a naţiunii române din Transilvania, şi a unirii

Principatelor - înscrisă în programul din Moldova – inseamna definirea si fixarea, de catre
revoluţionarii români de la 1848, a primei etape majore către statul naţional unitar înfăptuit în 1918.
Determinată de necesităţile imperioase ale dezvoltării sociale şi naţionale, Revoluţia română de
la 1848-1849 este parte integrantă a revoluţiilor care au zguduit societatea europeană, în aceşti ani.
în dimineaţa zilei de 27 martie, are loc la Iaşi, într-un hotel, o întrunire a tinerilor însufleţiţi de idei
naţionale şi reformatoare, la care iau parte însă şi alte persoane : boieri mari şi mici, negustori şi
câţiva liber-profesionişti. Se redactează un memoriu în 35 de puncte, care începând prin „sfânta
păzire a Regulamentului (organic) în tot cuprinsul său, fără nicio răstălmăcire", cuprinde, între
altele: „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni", îmbunătăţirea administraţiei (justiţie,
armată, finanţe), reforma şcolară, ridicarea cenzurii, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti şi
dizolvarea Obşteştii Adunări, ca una ce fusese aleasă ilegal.

O delegaţie se prezintă la Mihail Sturza, care, pentru moment, se preface a primi cele mai
multe dintre cereri, dar, pe urma, având asigurat concursul garnizoanei din Iaşi, ordonă arestarea
căpeteniilor mişcării. O parte dintre membri delegaţi urmau să fie surghiuniţi peste Dunăre, în
Turcia; cumpărând însă, într-ascuns, echipajul barcazului care trebuia să-i treacă la Macin, ei ajung
la Brăila, şi aici, cu ajutorul viceconsulului englez local, îşi redobândesc libertatea, ajungând apoi
prin Transilvania, în Bucovina. în noul program secret de la Braşov (12/24 mai), se prevedea
„Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc" şi „împroprietărirea locui-
torilor săteni" fără despăgubire.

In vara lui 1848, se aflau, în Bucovina, Al. loan Cuza, viitorul domn, С Negri, D. Cânta, V.
Alecsandri, Al. Russo, Manolache Costache Epureanu, fraţii Rosetti, fraţii Sion. A sosit, de
asemenea, şi Mihail Kogalniceanu, care nu fusese implicat în declanşarea evenimentelor, dar care

89
avusese un conflict cu fiul lui Mihail Sturza şi trebuise să părăsească ţara. Cu toţi fură prieteneşte
primiţi de familia Hurmuzaki, în a cărei casă, la Cernăuţi, şi apoi la moşie, la Cernăuca, aflară
ospitalitatea cea mai aleasă. Aici, în urma consfătuirilor avute şi cu ajutorul gazdei, refugiaţii scot
Gazeta Bucovinei, iar Mihail Kogalniceanu publică, în august 1848, Dorinţele partidei naţionale,
noul program al tineretului moldovean revoluţionar. Acest program, în 36 de puncte, se deosebeşte
mult de cererile revoluţionarilor din martie; mai întâi, el e împotriva Regulamentului Organic şi a
protectoratului ţarist, care „nu poate în nici un chip face fericirea ţării"; se cere apoi autonomia
Moldovei, egalitatea civilă şi politică a tuturor cetăţenilor, adunare alcătuită din reprezentanţii
tuturor stărilor sau categoriilor sociale, garantarea libertăţii şi a domiciliului, instrucţie gratuită,
renunţarea, din partea boierilor, la privilegii, la scutirea de contribuţii şi la robii ţigani, desfiinţarea
clăcii şi - fapt foarte important -Unirea Moldovei cu Muntenia.

In Muntenia, revoluţia s-a bucurat, de la început, de mai mult succes decât în Moldova; una
din cauze a fost mai b'Una. organizare a ei, o alta, concursul unei părţi din administraţie şi armată.
în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată
Dreptate-Frăţie. Din ea, făceau parte tinerii patrioţi şi progresişti, dintre care mulţi studiaseră în
străinătate, mai ales la Paris. în capitala Franţei, izbucnise revoluţia de la începutul anului 1848;
conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul în care se vor ridica împotriva
asupritorilor.

Poetul Lamartine, ministrul de externe al guvernului revoluţionar francez, era protectorul

societăţii studenţilor români la Paris; Ledru-Rollin, ministrul de interne al aceluiaşi guvern şi
remarcabil orator, era un adevărat „idol" al tineretului român din capitala Franţei. O oarecare
influenţă asupra acestui tineret a exercitat şi istoricul Louis Blanc, unul dintre teoreticienii
socialismului, ministru şi el, pentru scurt timp, în guvernul revoluţionar francez. Un prieten devotat
şi activ a fost Paul Bataillard.

Acţiunea propriu-zisă a început în ziua de 9 iunie, la Izlaz, în judeţul Romanaţi, ale cărui
autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit Proclamaţia în 22 de articole,
alcătuită, în ce priveşte fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, grandilocvente şi
mistice, de Ion Heliade Rădu-lescu, în care se prevedeau, ca revendicări esenţiale: „Independenţa...
administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V. şi neamestec al niciunei
puteri din afară în cele din întru ale sale", „egalitatea drepturilor politice", suprimarea
rangurilor sociale, împroprietărirea ţăranilor, „emancipaţia mănăstirilor închinate"
locurilor sfinte, desfiinţarea robiei. Nu se vorbea de Unirea Principatelor. în aceeaşi zi, la
Bucureşti, trei tineri trag cu pistolul asupra lui Gheorghe Bibescu: acesta scapă însă numai cu
spaima, epoletul oprind glonţul. Peste două zile, la 11 iunie, mulţimea, la semnalul dat prin
tragerea clopotului de la Mitropolie, începe a se aduna; apar steaguri, cocarde şi eşarfe tricolore;
pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore; în aclamaţii şi urale, toţi se îndreaptă spre palat.
Bibescu ştiind că nu are sprijinul armatei -în cursul dimineţii, ofiţerii in corpore veniseră la palat,
arătând că vor apăra ţara de duşmani, dar nu vor vărsa sânge de român - iscăleşte, seara, pe la orele
10, noua constituţie - de fapt Proclamaţia - şi acceptă formarea unui guvern provizoriu, a cărui listă
era prezentată de revoluţionari. Cum, însă, a doua zi, 12 iunie, consulul ţarist, Gh. de Kotzebue,
părăseşte Bucureştii, protestând formal împotriva noii orânduiri care desfiinţa, de drept şi de fapt,
Regulamentul Organic, Domnul, cuprins de teamă şi nevoind să ia asupră-şi consecinţele mişcării,
abdică în după-amiaza zilei de 13 iunie şi se retrage, prin Câmpulung, în Transilvania. Anunţând

90
acest fapt în ziua următoare, guvernul provizoriu arată, totodată, ţării şi noua sa
formaţie, reconstituită, cuprinzând şi pe cei de la Izlaz. In frunte, e vremelnicesc, organ suprem,
prezidat de mitropolitul Neofit şi numărând ca membri pe Heliade, Ştefan Golescu, Christian Tell,
generalul Gh. Magheru şi, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureştean Gh. Scurţi. Vin
apoi, „secretarii guvernului vremelnicesc": C. A. Rosetti, N. Bălcescu, A. G. Golescu şi I. C.
Brătianu, adică elementele tinere, cele mai dinamice. în sfârşit, e „Ministerul vremelnic" alcătuit din
Nicolae Golescu, „ministru dinlăuntru" sau de interne, Ion Câmpineanu, „ministrul dreptăţii", loan
Voinescu II, „ministrul trebilor din afară sau de externe", C. N. Filipescu, „ministrul fmanţii", Gh.
Niţescu, „obştescul controlor", colonelul I. Odobescu, „ministrul de război", Heliade, „ministrul
instrucţiei publice", Scarlat Creţulescu, „comandantul gvardiei naţionale", Constantin Creţulescu,
„prezidentul sfatului orăşenesc" — apoi va fi Cezar Bolliac — şi Mărgărit Moşoiu, „şeful poliţiei".

In aceeaşi zi, adică la 14/26 iunie, guvernul revoluţionar dă şi primele sale decrete: cel dintâi
privind înfiinţarea steagului naţional, în trei culori, albastru, galben, roşu şi cu deviza „dreptate,
frăţie". Al doilea decret hotărăşte desfiinţarea rangurilor civile, adică a titlurilor de boierie, singura
deosebire între români, de aci înainte fiind „aceea a virtuţilor şi a slujbelor către patrie". Al treilea
decret hotărăşte desfiinţarea cenzurii, orice român având „dreptul de a vorbi, a scrie şi a tipări
slobod asupra tuturor lucrurilor"; defăimarea vieţii private sau îndemnul la nesupunere faţă de legi
şi guvern vor fi însă pedepsite „de tribunalele competente". Al patrulea decret priveşte înfiinţarea
gvardiei naţionale „în toată ţeara". în sfârşit, al cincilea decret prevede desfiinţarea pedepsei
„degradatoare cu bătaia" şi a pedepsei cu moartea, „care de atâţia ani nu s-a simţit nevoia de a se
întrebuinţa în Ţara Românească".

La 16/28 iunie, se decretează eliberarea tuturor arestaţilor politici „din mănăstiri, temniţe şi
ocne"; iar ceva mai târziu (26/8 iulie), desfiinţarea robiei, ţiganii devenind astfel oameni liberi.
Cercurile conservatoare şi reacţionare din ţara încearcă să se opună acestor măsuri. Prima tentativă
se produce în ziua de 19 iunie/l iulie, când complotiştii conduşi de coloneii I. Odobescu şi I.
Solomon reuşesc să-i aresteze pe Heliade, N. Golescu şi Christian Tell. Reacţia imediată a
bucureştenilor -din rândul cărora cad opt morţi şi mai mulţi răniţi - dar reuşind să-i elibereze pe
membrii guvernului. în fruntea manifestanţilor, s-au aflat Ana Ipatescu şi Toma Gheorghiu. A doua
încercare s-a produs nouă zile mai târziu, când aceleaşi cercuri conservatoare au răspândit zvonul
intrării în ţară a trupelor ţariste, ceea ce a determinat retragerea guvernului spre Târgovişte (28/29
iunie stil vechi).

Reacţia populară, tot atât de hotărâtă, ia readus pe şefii revoluţiei în Capitală. în privinţa
împroprietăririi ţăranilor, problemă capitală, nu se trece însă la fapte. Pe lângă opoziţia boierilor
proprietari, mai era, din păcate şi atitudinea rezervată a unei părţi din însuşi guvernul revoluţionar,
şi anume aceea reprezentată de Heliade şi Odobescu; chiar şi restul guvernului nu era de acord
asupra formulei, adică asupra cuantumului şi modalităţilor operaţiunii. în loc să se vină cu un
decret, ca şi în problemele arătate mai sus, se numi o „Comisie a proprietăţii", din care făceau parte
17 delegaţi ai moşierilor şi 17 ţărani, câte unul din fiecare judeţ. Discuţiile în comisie fură aprinse,
fiecare parte susţinându-şi aprig punctul de vedere; ţăranii cereau ca locul să aibă 16 pogoane la
baltă, 11 la şes, 11 la deal şi 8 la munte; moşierii nu admiteau. După nouă şedinţe şi tocmai când, în
sfârşit, se părea că se ajunge la un compromis, guvernul, prin Heliade, dizolvă comisia (19/31
august), anunţând că problema va fi rezolvată de către viitoarea Adunare obştească.

91
 Aceasta va avea să decidă suprafeţele şi să găsească modalitatea despăgubirii moşierilor
pentru pământul luat. Dar, evenimentele precipitându-se, adunarea nu mai avu când să ia fiinţă.
Guvernul ţarului, care vedea că revoluţia e îndreptată şi împotriva protectoratului ţarist, intervine
la Poartă spre a se restabili „ordinea". Poarta trimite pe Suleyman Paşa, cumnatul sultanului, ca să
se informeze la faţa locului şi să ia măsurile necesare. Primit în chipul cel mai călduros de către
guvern şi populaţie, aceasta din urmă, demonstrând astfel nu simpatia faţă de turci, ci ataşamentul
faţă de revoluţie, Suleyman se mulţumi cu o schimbare care nu însemna o înăbuşire a revoluţiei, ci
o atenuare a ei.

Recunoscu, în locul guvernului provizoriu, o „locotenentă domnească" alcătuită, însă, tot din
persoane aparţinând vechii formaţii, şi anume, din Heliade, Nicolae Golescu şi Christian Tell. Ceru,
de asemenea, unele schimbări în textul constituţiei şi sfătui pe revoluţionari să trimită o delegaţie la
Constantinopol, spre a obţine de la sultan recunoaşterea noului regim şi a constituţiei modificate.
Delegaţia, din care făceau parte, între alţii, Nicolae Bălcescu, Dumitru Brătianu şi Ştefan Golescu,
plecă într-adevăr la Istanbul; aci însă găsi o altă atmosferă. Guvernul ţarist lucrase intens între timp;
nemulţumit de atitudinea lui Suleyman, stăruise, în chip ameninţător, să fie înlocuit printr-un trimis
mai energic şi obţinuse numirea unui nou comisar, Fuad-paşa, referent dar al divanului imperial.
Delegaţia munteană nu fu, bineînţeles, primită, şi după o lungă aşteptare zadarnică, trebui să se
întoarcă în ţară. Determinantă pentru această schimbare de atitudine a Porţii fusese convingerea
formată la Constantinopol că puterile apusene, Franţa şi Anglia, nu sunt dispuse să sprijine
milităreşte, în acel moment, Turcia într-un eventual război cu Rusia.

Faţă de amestecul puterilor străine în treburile interne ale ţărilor române, George Bariţiu scria
următoarele: „Rusiei ţariste, care vrea să ţină la pământ orice încercare de reformă în Principatele
danubiene, românii trebuie să-i arate că, de fapt, ei simpatizează din tot sufletul şi din tot cugetul lor
ideile adevăratei libertăţi... Românii nu urăsc pe ruşi, nici pe turci, urăsc din fundul sufletului orice
sistem absolutist. Românii vor suveranitatea deplină, vor pacea cu toţi vecinii, vor libertate şi
fraternitate înlăuntru şi în afară - şi ei nu se vor odihni până nu le vor câştiga". Amestecul ţarist
provoacă atunci, la Bucureşti, un gest simbolic: masele revoluţionare ard, în dealul Mitropoliei,
după ce-1 purtaseră cu alai şi cu bocete prin oraş, exemplarul oficial al Regulamentului Organic,
precum şi pe acela al Arhondologiei, cartea care cuprindea numele tuturor boierilor (6/18
septembrie 1848). Peste o săptămână, la 13/25 septembrie, trupele turceşti, comandate de Fuad-
paşa, îşi făceau intrarea în Bucureşti. Bălcescu preconizase rezistenţa armată, la hotar, împotriva
oricărei violări a teritoriului naţional; părerea lui nu fusese însă urmată, şi corpul de câteva mii de
„volintiri" şi panduri, strâns lângă Râmnicu Vâlcea şi comandat de Gh. Magheru, nu intră în
acţiune. Totuşi, pătrunderea ostaşilor lui Fuad în capitala ţării nu se făcu fără vărsare de sânge.
Atunci când regimentele turceşti ajunseră în dreptul cazărmii infanteriei, pe Dealul Spirii, se
produse un incident cu detaşamentul de pompieri ce tocmai căuta să intre în zisa cazarmă, incident
care imediat se transformă într-o ciocnire sângeroasă, în cursul căreia căzură de glonţ, de o parte şi
de alta, morţi şi răniţi. în curând, însă lucrurile se lămuriră şi trupele turceşti îşi continuară
înaintarea, ocupând oraşul, nu fără a se deda la o serie de excese.

In dimineaţa aceleiaşi zile, înainte de pătrunderea acestor trupe în capitală, Fuad-paşa

convocase la Cotroceni, în tabără, pe mitropolit şi notabilităţile, spre a le comunica hotărârea înaltei
Porţi. Răspunseră la apel o seamă dintre fruntaşii revoluţiei, apoi mulţi boieri reacţionari, bucuroşi
de întorsătura pe care o luau lucrurile, în total între trei şi patru sute de persoane. Fuad citi un

92
firman al sultanului prin care locotenenta era dizolvată, în locul ei fiind numit un caimacam,
„logofătul dreptăţii Constantin Cantacuzino", şi se reintroducea „ordinea legală", adică aceea a
Regulamentului Organic. Revoluţionarii prezenţi fură reţinuţi în tabără; Heliade şi Christian Tell,
care nu merseseră la Cotroceni, îşi găsiră provizoriu refugiu la consulatul englez.

Unul dintre cele dintâi acte ale noii stăpâniri fu întocmirea decretului prin care se trimiteau
peste graniţă 22 de fruntaşi revoluţionari; el fu urmat de un al doilea, cuprinzând numele a încă 69
de persoane. Dintre exilaţi, unii, după ce au fost duşi în ghimii, adică într-un fel de şlepuri
acoperite, cu punte, pe Dunăre, de la Giurgiu la Orşova, au plecat mai departe, spre Paris; alţii s-au
îndreptat spre Transilvania pe Valea Prahovei. Cei mai numeroşi, după o zăbavă de câteva luni pe
malul drept al Dunării, au sosit, prin Rusciuk-Varna, în primăvara lui 1849, la Constantinopol, iar
de aici au fost trimişi la Brussa, în Asia Mică, unde au rămas ca pensionari ai turcilor, care le
dădeau câte o mie de piaştri de om pe lună, până în 1856. Gheorghe Magheru, după dizolvarea
corpului său de oaste de la Râmnicu Vâlcea (28 septembrie /10 octombrie), trece, împreună cu
câţiva ofiţeri, munţii la Sibiu. între timp, pătrunseseră şi trupele ţarului în Muntenia (15/27
septembrie), ocupând partea de răsărit a ţării şi înaintând până la Bucureşti, unde îşi făcură intrarea,
în frunte cu generalul Liiders, la 2/14 octombrie 1848. Jumătate din oraş rămase în stăpânirea lor, în
timp ce, în cealaltă jumătate, comandau turcii.

Scurta perioadă de trei luni cât a durat revoluţia în Muntenia a avut totuşi urmări însemnate.
Ea a produs o mişcare a maselor, o zguduire a societăţii, în special a clasei posedante, a facilitat
pătrunderea ideilor de reformă socială, care-şi vor găsi mai târziu expresia în dispoziţiile din 1858
ale Convenţiei de la Paris (egalitatea tuturor în faţa legilor, suprimarea titlurilor nobiliare) şi în
legile din 1863-1864 ale lui Cuza şi Kogălniceanu: secularizarea averilor mănăstireşti,
împroprietărirea ţăranilor şi legea învăţământului. Pe de altă parte, prin influenţa exercitată, în mai
mare măsură, asupra revoluţionarilor din Moldova, care formulează, utilizând proclamaţia în 22 de
puncte, programul din august, şi, în mai mică măsură, asupra revoluţionarilor din Transilvania, ea
contribuie la întărirea şi adâncirea ideii de unitate naţională.

A doua zi după instalarea „guvernului vremelnicesc" ziarul Pruncul român publică apelul
„Către fraţii noştri din Moldova": „Ceasul libertăţii a sunat pentru tot românul... Uniţi-vă cu noi,
fraţi de dincolo de Milcov, peste undele lui vă întindem braţele, dorind cu înfocare a vă da sărutarea
frăţiei şi a libertăţii. Munteanu şi moldoveanu sunt toţi români, sunt fraţi, o singură naţie; uniţi-vă
cu noi, goniţi pe tiranul al cărui nume va rămâne o pată vecinică în istoria ţării, înălţaţi stindardul
libertăţii şi dobândiţi-vă sfintele drepturi. Uniţi vom fi tari; uniţi vom sta împotriva oricărui vrăjmaş
al libertăţii noastre. Trăiască Libertatea! Trăiască România!"

în sfârşit, prin propaganda, în Apus, a fruntaşilor exilaţi, ea determină un puternic curent de

opinie publică şi guvernamentală în favoarea Principatelor, curent care-şi va dovedi eficacitatea cu
prilejul încheierii Tratatului şi apoi a Convenţiei de la Paris (1856, respectiv 1858). Nu este, prin
urmare, exagerat a afirma că revoluţia munteană de la 1848 stă la baza României moderne, că ea a
influenţat puternic, principial şi politic, această dezvoltare, că „paşoptiştii" au binemeritat de la
patrie.

93
94
Tema 10. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL ROMÂN Şl A SISTEMULUI DE DREPT
MODERN (1859-1866)

1. Tratatul de la Paris din 1856.

2. Unirea Principatelor Române, de la uniunea personală la uniunea organică.
3. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
4. Opera legislativă şi juridică a lui Al. I. Cuza.

1. Tratatul de la Paris din 1856

Problema reorganizării Principatelor Române a intrat în ordinea de zi a tratativelor legate de

războiul Crimeei. Justificarea juridică a acestei acţiuni consta în faptul că Rusia, care a fost înfrântă
în războiul Crimeei, nu mai avea îndreptăţirea de aşi exercita funcţia de Putere protectoare faţă de
ortodocşii din Imperiul Otoman şi, deci, faţă de Principatele Române, aşa cum se stabilise prin
tratatele de pace din 1774 de la Kuciuk-Kainargi şi din 1829 de la Adrianopole.

La Conferinţa de la Viena din martie 1855, reprezentantul Franţei a avansat ideea unirii celor
două ţări româneşti. Turcia s-a opus, considerând unirea un prim pas concret spre independenţă. De
asemenea, s-a opus Austria, care nu dorea apariţia la sud şi est de Carpaţi a unui stat naţional
român, centru de atracţie şi sprijin pentru românii din Transilvania. Problema a rămas în suspensie,
dar a fost reluată în februarie 1856 la Congresul de pace de la Paris.

Tratatul semnat a prevăzut, cu privire la Principatele Române, următoarele:

1. Se retrocedau Moldovei trei judeţe din sudul Basarbiei (regiune răpită în 1812 de Rusia),
încât Rusia nu mai era riverană la gurile Dunării.

2. Protectoratul Rusiei era înlăturat. Principatele rămâneau sub suzeranitatea Imperiului

Otoman, dar şi sub garanţia colectivă a marilor Puteri europene.

3. Regulamentele Organice vor fi revizuite, ţinând cont şi de dorinţele populaţiei. în acest scop,
urma ca în fiecare Principat să fie convocat câte un Divan ad-hoc, adunare reprezentând
toate clasele societăţii. Dorinţele exprimate de acestea urmau a avea valoare consultativă
pentru marile Puteri garante; acestea vor elabora o Convenţie privind forma de organizare a
Principatelor; în perioada consultării Divanurilor ad-hoc, în locul domnilor, vor funcţiona
locţiitori de domn (caimacami).

4. Se decide adoptarea principiului libertăţii navi-gaţiei pe Dunăre.

 Aceste prevederi au deschis perspectiva unirii Principatelor, fapt care a intensificat, în mod
deosebit, mişcările unioniste din ambele Principate. S-a format un Comitet Central al Unirii, au
apărut publicaţii unioniste, s-au convocat adunări publice. Curentul general de opinie favorabil
unirii a neliniştit Turcia şi Austria, care au acţionat pentru falsificarea rezultatelor alegerilor de
candidaţi în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Un val de proteste în Principate şi în străinătate a
sensibilizat şi puterile favorabile unirii, care au rupt relaţiile diplomatice cu Turcia.

Criza a fost dezamorsată cu prilejul întrevederii de la Osborne dintre Napoleon al III-lea al

Franţei şi Regina Victoria a Angliei. Cei doi monarhi au convenit asupra unui compromis: Anglia
să determine Imperiul Otoman să anuleze alegerile falsificate, iar Franţa s-a declarat de acord doar
cu o uniune vamală, militară şi judiciară, urmând ca Principatele să aibă doi domni şi două guverne.

In toamna anului 1857, s-au deschis lucrările Divanurilor ad-hoc. După dezbaterile, care au
evidenţiat consensul întregii naţiuni române, Divanul ad-hoc al Moldovei şi al Valahiei au adoptat
următoarea rezoluţie:

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor;

Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România;

Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, ai cărei moşte-
nitori să fie crescuţi în religia ţării;

Neutralitatea pământului Principatelor;

Putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări.

Rezoluţiile Adunărilor, precum şi Raportul şi propunerile Comisiei europene au fost înaintate

reprezentanţilor Puterilor garante întruniţi la Paris în mai 1858. Conferinţa de la Paris a elaborat
Convenţia privind statutul internaţional şi intern al Principatelor, la data de 7/19 august 1858. Acest
document, considerat drept noua constituţie a Principatelor, a înlocuit Regulamentul Organic, care a
încetat juridic de a mai exista. Se recunoştea deplina autonomie, garantată colectiv de cele şapte
puteri semnatare; cele două entităţi vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei,
fiecare având un domn ales dintre cetăţenii ei; domnul va cârmui cu ajutorul miniştrilor, care vor
avea responsabilitate juridică; va exista o Adunare legislativă în fiecare Principat, precum şi o
comisie Centrală îndreptăţită a elabora proiectele legilor comune, o Curte de Casaţie şi o Curte de
Justiţie unică; cetăţenii vor fi egali în faţa legilor, privilegiile şi rangurile boiereşti se desfiinţau;
armatele celor două ţări urmau a fi organizate similar având un Şef suprem. Convenţia de la Paris
nu a dat curs integral aspiraţiilor legitime ale românilor, dar a deschis, totuşi, perspectiva unirii. Sa
observat (juristul Vasile Boerescu) că textul Convenţiei nu interzicea expres posibilitatea ca un
domn să fie ales în ambele Principate. In Moldova, într-o atmosferă de speranţă şi avânt
naţional, Adunarea Electivă 1-a ales, dintre trei candidaţi, pe colonelul Alexandru loan Cuza drept
Domn, la 5 ianuarie 1859.

In vederea alegerii Domnului în Ţara Românească, partida naţională a cerut deputaţilor

Adunării Elective să-1 aleagă Domn tot pe Alexandru loan Cuza. Acest fapt s-a împlinit la 24
ianuarie 1859. Dubla alegere a semnificat începutul procesului de constituire a statului naţional
român pe baze moderne.
 2. Unirea Principatelor Române, de la uniunea personală la uniunea organică

La 26 martie/7 aprilie 1859, s-a deschis, la Paris, Conferinţa Puterilor garante în problema
Principatelor. Celor patru puteri „unioniste" li s-a alăturat Anglia, iar o lună mai târziu Austria a
recunoscut „de facto" regimul instituit în Principate, implicit dubla alegere. în a treia şedinţă a
Conferinţei, în toamna aceluiaşi an, toate cele şapte Puteri au recunoscut „de jure" dubla alegere.
Probabil că această decizie s-a luat şi pe considerentul că instituţia Domniei nu era singura comună
(pe lângă instituţiile comune cu sediul la Focşani), iar separaţia administrativă urma să continue.

Obiectivul principal al naţiunii române era însă unirea deplină, organică, nu numai din motive
politice sau sentimentale, ci şi din motive practice, căci menţinerea a două guverne, a două
administraţii şi a două Adunări legislative stânjenea înfăptuirea reformelor economice, politice,
instituţionale de care depindea progresul noului stat. Ca urmare, Al. I. Cuza a trecut la unificarea
aparatului de stat, fără a aştepta alte hotărâri externe. încă din martie 1859, fuseseră reunite
misiunile diplomatice ale Principatelor la Constanti-nopol, având drept reprezentant unic pe C.
Negri. în Moldova, a fost numit ca prim-ministru munteanul Ion Ghica, iar în Muntenia a fost numit
moldoveanul Manolache Costache Epureanu. Serviciile de vamă au fost unite într-o Direcţie
Generală, a fost unificat cursul monedelor, au fost contopite administraţiile telegrafului sub
conducerea unui unic Inspector general. Cu prilejul dezbaterii unui proiect de Constituţie în
Comisia Centrală de la Focşani s-a stabilit ca Bucureştii să fie capitala unică a Principatelor.

în anul 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa armatelor au fost aşezate
sub autoritatea generalului Ion Emanoil Florescu, numit ministru de război în ambele Principate.

La 3/15 decembrie 1861, Al. I. Cuza a adresat un mesaj celor două Adunări şi o proclamaţie
naţiunii în care anunţa că „Unirea este îndeplinită" şi că nu mai exista decât o singură Românie.
Cele două guverne şi-au prezentat demisia, iar la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a format primul
guvern unic al Principatelor Unite.

3. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

La 2/14 mai 1864, şeful guvernului, Mihail Kogălniceanu, a anunţat dizolvarea Adunării.
Anexat decretului de dizolvare, Domnitorul şi guvernul au prezentat poporului textele Statutului
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi al noii Legi electorale. Ele au fost apoi supuse unui
plebiscit. Redactarea unui act aferent Convenţiei de la Paris de către o autoritate românească
reprezenta, în sine, b nouă exprimare a voinţei naţionale de a rezolva de sine stătător problemele
ţării, deşi în preambul se afirma: „Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 între Curtea
Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite este şi rămâne legea fundamentală
a României". Statutul Dezvoltător căpăta astfel caracterul unei constituţii interne.

Impreună cu noua lege electorală, Statutul a redus prerogativele puterii legislative, sporindu-
le pe cele ale puterii executive. Puterea legislativă se exercita în colectiv de Domn şi două Adunări
(Electivă şi Ponderatoare). Iniţiativa legislativă o avea numai Domnul, elaborarea legilor fiind
încredinţată Consiliului de Stat. Domnul numea în fiecare an pe preşedintele Adunării, doi
vicepreşedinţi şi 32 de membri ai Adunării Ponderatoare (din totalul de 64) dintre persoanele care
au exercitat înalte funcţii în stat, sau care puteau justifica un venit de 800 de galbeni anual. Corpul
Ponderator (Adunarea sau Senatul) avea între membrii săi de drept pe mitropoliţi, episcopii
eparhiilor, primul preşedinte al Curţii de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii armatei aflat în
activitate.

Regulamentele Camerei şi Corpului Ponderator se alcătuiau de către guvern.

însemnătatea deosebită a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris reiese din cele puţin
trei aspecte:

Convenţia Puterilor garante a fost vădit încălcată, continuându-se politica faptului împlinit
care asigurase, ca şi până acum, promovarea intereselor naţionale româneşti. De altfel, ulterior, în
capitolul „Modificaţiuni..." a fost înscris următorul text: „Principatele Unite pot în viitor a modifica
şi a schimba legile care privesc administraţiunea lor dinlăuntru cu concursul legal al tuturor
puterilor stabilite şi fără nici o intervenţiune".

Cumulând puteri executive şi legislative, Domnul putea emite decrete fără consultarea
Parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri deosebite.

Puterea legislativă se exercita, de acum înainte, de două organe în loc de unul (parlamentul
bicameral în loc de unicameral) Adunarea Ponderatoare (Senatul) având un anume rol de supra-
avizare în raport cu Adunarea Electivă.

In istoria dreptului constituţional românesc, Statutul Dezvoltător este considerat drept prima
Constituţie parţial internă românească. Cel de-al doilea document supus plebiscitului, Legea
electorală, împărţea alegătorii în „direcţi" şi „primari"; alegătorii direcţi erau cei care plăteau o
contribuţie de minimum 4 galbeni, ştiau să scrie şi să citească, având o vârstă de cel puţin 25 ani; în
această categorie, intrau, de asemenea, intelectualii şi pensionarii cu o pensie anuală minimă de cel
puţin 2000 lei; alegătorii primari erau contribuabilii de la oraşe care plăteau minimum 110 lei
impozit şi cei de la sate, care plăteau minimum 48 lei impozit; de asemenea, trebuiau să ştie să scrie
şi să citească şi să aibă o vârstă minimă de 30 ani. Alegătorii primari alegeau prin vot făţiş pe
alegătorii direcţi-delegaţi, iar aceştia, împreună cu alegătorii direcţi din prima categorie, alegeau pe
deputaţi prin vot secret, la reşedinţa judeţului. Puteau fi aleşi numai cetăţenii români, care aveau un
venit de cel puţin 200 de galbeni şi vârsta de peste 30 de ani.

Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 şi legislaţia care ia urmat s-a constituit ca un eveniment
deosebit pentru consolidarea unirii şi afirmarea autonomiei.

4. Opera legislativă şi juridică a lui Alexandru loan Cuza

 Prima reformă importantă înfăptuită de Al. I. Cuza a fost secularizarea averilor mănăstireşti.
Cerinţa trecerii în proprietatea statului a acestor averi (pământuri şi surse de venit), formate mai ales
prin donaţii de-a lungul secolelor, (inclusiv către mănăstiri sau Patriarhii din Peninsula Balcanică
sau Orientul Apropiat), a fost formulată încă în Proclamaţia de la Izlaz, la 1848. în decembrie 1863,
Camera Deputaţilor a adoptat legea de secularizare a tuturor averilor mănăstireşti din România, deci
nu numai a celor închinate unor instituţii religioase de peste hotare. în acest fel, a intrat în
patrimoniul statului o suprafaţă egală cu 25,26% din teritoriul ţării, pământuri, oricum, necesare
ţăranilor.

Cea mai importantă reformă a avut în vedere necesitatea cea mai stringentă a societăţii
româneşti - desfiinţarea obligaţiilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor. Legea rurală a fost
promulgată la 14/26 august 1864, după aprobarea prin plebiscit a Statutului Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris, conform legii, ţăranii au devenit proprietari asupra 2/3 din fiecare moşie,
recunoscându-se dreptul lor preexistent la lotul aflat în folosinţă. Marii proprietari rămâneau stăpâni
pe 1/3 din proprietate - rezerva feudală. Aceasta înseamnă că nu a avut loc o expropriere, ci doar o
delimitare a drepturilor de proprietate prin ieşirea din indiviziune (dreptul anterior de folosinţă este
asimilat dreptului de proprietate). S-a prevăzut obligaţia ţăranilor de a nu-şi înstrăina proprietăţile
timp de 30 de ani şi obligaţia plăţii unei despăgubiri pentru a compensa desfiinţarea clăcii şi altor
angarale (carele de lemne, podvezile etc.).

Opera legislativă a lui Al. I. Cuza cuprinde şi alte reglementări care vizau dezvoltarea în viitor
a ţării, a societăţii româneşti: legea instrucţiunii publice, legea comunală (privind modul de
organizare şi funcţionarea comunelor şi judeţelor), legea consiliilor judeţene, legea contabilităţii
publice, legea Curţii de conturi, legea Camerelor de comerţ, legea introducerii sistemului de măsuri
şi greutăţi metrice etc.

O însemnătate, cu totul aparte, a avut faptul că, în vremea domniei sale, a fost creat sistemul
judiciar modern al României, pornind de la premisele puse în perioada Regulamentului Organic. în
baza art. 38 al Convenţiei de la Paris din 1858, la 12/24 ianuarie 1861, a fost elaborată Legea pentru
înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, ca cel mai înalt organ judiciar. Patru ani mai târziu, la 4/16
iulie 1865, a fost elaborată Legea de organizare judecătorească, care a stabilit structura sistemului
judecătoresc. Au fost constituite următoarele organe:

Judecătoria de plasă;

Tribunalul judeţean;

Curtea de Apel;

Curtea cu Juraţi;

Inalta Curte de Casaţie.

Sub numele de „Parchet", a fost constituit Ministerul Public, condus de ministrul de justiţie.
Pentru rezolvarea cauzelor care apăreau în perimetrul specific al armatei, s-a organizat Justiţia şi
Parchetul militar. Consiliul de stat, competent în redactarea legilor, a primit şi dreptul de a
funcţiona ca organ de contencios administrativ.
 Până în 1864, România nu a dispus de o legislaţie modernă şi coerentă nici în domeniul
civil, nici în domeniul penal. Dezvoltarea rapidă a economiei, intensificarea procesului de
stratificare socială au impus, alături de alte cauze, nevoia elaborării unor coduri unitare pentru
reglementarea relaţiilor sociale. La cererea Domnitorului, redactarea Codului civil a revenit
Comisiei Centrale de la Focşani. Comisia a luat în considerare tradiţiile existente în materie, dar şi
coduri ale altor state cunoscute pentru caracterul lor modern: codul italian Pissanelli şi codul
Napoleon din 1804. Deşi acesta din urmă avea o vechime de şase decenii. Codul civil român, intrat
în vigoare la 1 decembrie 1865, a preluat şi adaptat din Codul francez multe dispoziţii împreună cu
altele din Codul italian şi din legislaţia civilă a Belgiei. Codul civil român a primit o structură
funcţională: preambul, trei cărţi şi dispoziţii finale. Cartea I se referă la persoane; Cartea a Ii-a - la
bunuri; Cartea a IlI-a - la modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii. Dispoziţiile
referitoare la persoane au la temelie principiul egalităţii persoanelor în faţa legii. Persoanele
fizice au capacitatea de folosinţă din momentul naşterii, dacă copilul se naşte viu, capacitatea
deplină de exerciţiu începe la vârsta de 21 ani (majoratul), cu excepţia persoanelor care îndeplinesc
procedura emancipării şi care, prin aceasta, obţin dreptul de a încheia anumite acte şi a-şi angaja
răspunderea înainte de vârsta de 21 de ani.

Structura relaţiilor de familie rămânea ca în legile anterioare, dată fiind remanenta tradiţiilor.
Egalitatea soţilor era recunoscută în privinţa invocării motivelor de divorţ (spre deosebire de Codul
Napoleon); în raport cu copiii, situaţia părinţilor era diferită: drepturi şi obligaţii existau numai între
mamă şi copilul ei natural, în vreme ce pentru tată recunoaşterea fiului natural năştea efecte numai
în stabilirea stării civile. Soţii aveau libertatea de a alege, în privinţa bunurilor aduse în căsătorie,
între regimul separaţiei de bunuri, regimul comunităţii de bunuri şi regimul dotai, sau putea crea un
regim propriu. în regimul dotai, dota adusă de soţie trebuia menţionată în actul de dotă, putând fi
utilizată de soţ în interesul căsătoriei; eventuala înstrăinare a acestor bunuri trebuia compensată prin
cumpărarea unor bunuri asemănătoare.

O însemnătate fundamentală în domeniu a avut-o introducerea căsătoriei şi divorţului civil,

urmată de înfiinţarea serviciilor specializate în cadrul autorităţilor de stat.

Persoanele juridice se clasificau astfel: persoane cu scop lucrativ, care urmau a fi

reglementate prin codul de comerţ şi persoane fără scop lucrativ, care îşi propuneau ca obiect
activităţi politice, culturale, de binefacere, care se înfiinţau prin decret domnesc.

Cartea a doua, cu privire la bunuri, acordă o atenţie deosebită bunurilor imobile şi proprietăţii.
Faptul că bunurile imobile sunt considerate ca având o valoare mai mare decât cele mobile se
explică prin aceea că, în momentul respectiv, dezvoltarea industrială era într-un stadiu incipient şi
nu apăruseră încă bunuri mobile cu mult mai valoroase decât cele imobile (decât pământul, de
pildă). Sunt menţionate atributele proprietăţii, formele de stăpânire a lucrurilor şi drepturile reale.
Ulterior, dispoziţiile privitoare la proprietate au fost amendate cu dispoziţiile unor legi specifice
privind proprietatea funciară, proprietatea industrială şi proprietatea comercială.

In materia contractelor civile, a fost menţionat principiul autonomiei de voinţă a părţilor şi s-

au precizat cazurile în care voinţa părţilor poate fi viciată. S-a făcut distincţia între contractele
consensuale (formate prin acordul simplu de voinţă al părţilor) şi contractele solemne (care necesită
îndeplinirea unor formalităţi). Sunt, de asemenea, definite formele răspunderii civile (contractuală
sau delictuală) şi sunt menţionate obligaţiile părţilor în cazul neîndeplinirii obligaţiilor sau în cazul
producerii unui prejudiciu.

Răspunderea personală pentru fapta proprie, răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta
altuia fac, de asemenea, obiectul unor articole de cod. Transmiterea proprietăţii se putea realiza,
conform Codului, atât prin acte juridice încheiate între persoane în viaţă, cât şi prin acte pentru
cauză de moarte. Pe cale succesorală, prin succesiunea ab intestat, s-a stabilit locul relaţiilor de
rudenie şi ordinea succesorală în funcţie de gradele de rudenie, a succesorilor legitimi şi a
succesorilor naturali. Rezerva succesorală este dedicată descendenţilor şi părinţilor. Pe cale
testamentară, Codul reglementează regimul testamentelor: olograf, autentic, mistic (secret).

Codul a stabilit dispoziţii clare privind procedura deschiderii succesiunii, categoriile de

aspiranţi la succesiune, ordinea, cota în dobândirea bunurilor succesiunii, opţiunea succesorală,
obligaţia moştenitorului privind datoriile succesorale.

Codul de procedură civilă, promulgat odată cu Codul civil, a fixat normele procedurii de
judecată plecând de la deosebirea dintre adevărul obiectiv (care scapă instanţei) şi adevărul juridic
(prezumţia de adevăr dedusă de instanţă). Codul este constituit din şapte părţi: procedura
înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de judeţ, curţile de apel, arbitrii, executarea silită,
proceduri speciale, dispoziţii generale.

Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie; în faţa instanţei se puteau

administra drept probe: acte scrise, martori, experţi, cercetători, jurământul judiciar, prezumţiile.
Căile de atac admise erau patru: apelul, opoziţia (este vorba de hotărârile date în lipsă), contestaţia
şi recursul. Procedura stabilită prin Cod (după modele juridice, precum codul francez, legea
belgiană privind executarea silită sau dreptul procesual al Cantonului Geneva din Elveţia) nu era
suficient adaptată condiţiilor din România unde nivelul de viaţă era mult mai scăzut şi cheltuielile
cu taxele de judecată, de timbru, de transport erau mari.

Codul penal, promulgat în 1856, s-a inspirat din tradiţii, din Codul penal al Prusiei (1851) şi
Codul penal francez (1810). Cele două coduri criminaliceşti aflate până atunci în vigoare au fost
abrogate. Concepţia, pe care s-au fundamentat dispoziţiile Codului, este specifică mentalităţii
europene a secolului XIX: infractorii sunt consideraţi conştienţi de faptele lor, sunt periculoşi în
raport cu restul oamenilor raţionali şi deci trebuie supuşi unor pedepse de intimidare, excluşi cel
puţin temporar din societate.

Cartea I a Codului penal cuprinde dispoziţii privind pedepsele, care sunt de trei feluri ca şi
infracţiunile: crime (pedepsite cu pedeapsă criminală), delicte (pedepsite cu pedeapsă corecţională),
contravenţii (pedepsite cu pedeapsă poliţienească). Deosebirea dintre crime şi delicte nu era
suficient fundamentată.

Cartea a Ii-a se referă la crime şi delicte grupate după gravitatea faptei sau pericolul social, în
trei categorii: infracţiuni contra statului, crime şi delicte împotriva Constituţiei (sistemului
parlamentar, electoral), crime şi delicte împotriva intereselor publice (exercitarea funcţiilor
administrative). O altă categorie de crime şi delicte o constituiau cele îndreptate împotriva
intereselor particulare (al vieţii, integrităţii corporale, onoarei, patrimoniului).
 Cartea a IlI-a cuprinde materia contravenţiilor. Clasificarea faptelor penale ţinea cont şi de
modul cum au fost comise sau de numărul participanţilor.

Codul de procedură penală a fost adoptat odată cu Codul penal. Modelul exterior al Codului a
fost Codul de instrucţie criminală francez din 1808. Ca urmare, este un compromis între tradiţional
şi modern. Astfel, pentru prima fază a procesului, procedura era scrisă, secretă şi necontradictorie
(nu se realiza dezbaterea contradictorie a probelor), dar, pentru faza a doua, procedura era verbală,
publică şi contradictorie după model european modern.

Procesul penal cuprindea două faze: faza premergătoare judecăţii (descoperirea, urmărirea şi
instrucţia), faza judecăţii propriu-zise. Prima fază făcea obiectul Cărţii I a Codului, iar judecata -
obiectul Cărţii a Ii-a. Instanţele prevăzute erau: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu
juri, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faptele penale se repartizau instanţelor în funcţie de caracterul lor: delictele erau de

competenţa tribunalelor, iar crimele de competenţa curţilor cu juri. Juriul, format din cetăţeni,
trebuia să răspundă prin DA sau NU la două întrebări:

 dacă persoana supusă judecăţii era sau nu vinovată;

 dacă era vinovată, se întreba dacă merită sau nu circumstanţe atenuante.

Infracţiunile contra statului, considerate crime, intrau în competenţa curţilor cu juri, ceea ce
presupunea riscul unor hotărâri în contradicţie cu interesele statului, dacă cetăţenii, care formau
juriul, asimilau statul din momentul judecăţii cu un regim politic opus convingerilor lor. Drept care
s-au adus, ulterior, numeroase şi importante modificări atât Codului penal, cât şi Codului de
procedură penală.
Tema 11. CONSTITUIREA SISTEMULUI DE DREPT MODERN ÎN ROMÂNIA.
INSTITUŢIILE POLITICO-JURIDICE ALE ROMÂNIEI (1886-1918)

1. Instaurarea regimului monarhiei constituţionale.

2. Constituţia din 1866.
3. Evoluţia dreptului constituţional şi administrativ.
4. Evoluţia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal.
5. Lupta de eliberare în Basarabia şi restabilirea statalitaţii naţionale.

1. Instaurarea regimului monarhiei constituţionale

La mijlocul secolului al XIX-lea, în Europa, forma de stat monarhică era dominantă, mai ales
la nivelul marilor puteri. Atât Anglia, prima ţară capitalistă, modernă a lumii, cât şi imperiile
multinaţionale încă feudale, precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Ţările Române,
numite Principate în documentele internaţionale, avuseseră, de asemenea, regimuri monarhice. în
contextul internaţional dat, România ca stat unic, cuprinzând numai o parte din locuitorii de naţio
nalitate română, nu-şi putea stabili o formă de stat opusă celei a marilor ei vecini. Problema
momentului istoric nu era deci a alege între republică şi monarhie, ci a alege între modalităţile
posibile de formare a unei monarhii moderne, având drept nucleu o dinastie respectată în Europa,
care să funcţioneze atât ca un factor de mediere şi echilibru în viaţa politică internă, cât şi ca un
sprijin exterior pentru statul român.

De secole, clasa dominantă în stat, atât, în Moldova, cât şi în Ţara Românească, s-a opus ideii
formării unei dinastii naţionale. Incercări, în acest sens, au existat şi în perioada de după Revoluţia
de la 1821, când s-a pus problema unirii sub Mihail Sturdza sau Ion Câmpineanu. în anul 1857,
ambele Divanuri ad-hoc, reprezentând întreaga naţiune, au înlăturat definitiv această posibilitate
exprimându-şi voinţa ca statul cu numele „România" să fie condus de un „principe străin, cu drept
de moştenire la tron, ales dintr-o dinastie europeană".

Faptul că cele şapte Mari Puteri, prin Convenţia de la Paris din 1858, au prevăzut alegerea
câte unui domn în fiecare Principat, a îndepărtat, pentru moment, perspectiva formulată de cele
două Divanuri ad-hoc. în aceste condiţii, toate forţele naţionale au sprijinit unirea în persoana lui
Alexandru loan Cuza. Ideea unirii în persoana unui prinţ străin a fost considerată nepotrivită pentru
că exista riscul ca şeful statului unit să devină instrument al puterii suzerane sau chiar al Rusiei.

După 1862, însă, atât forţele social-politice conservatoare, exprimând interesele moşierimii,
cât şi cele liberal-radicale, exprimând interesele unei părţi a burgheziei, au ajuns la concluzia că
Domnul Unirii nu se ridica la înălţimea nevoilor ţării. Lui Cuza, i s-au imputat nu numai greşelile
politice şi economice, ci şi tendinţe de guvernare personală „peste voinţa corpului legislativ".
Forţele conservatoare şi liberal radicale 1-au perceput pe Cuza ca pe un Domn opus modelului de
„monarh constituţional". Se adăuga şi conştiinţa faptului că menţinerea Unirii era condiţionată pe
timpul vieţii sale.

Având în vedere acelaşi scop - efectuarea reformei agrare împotriva voinţei Adunării - Cuza a
dat, la 2 mai 1864, o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Acest fapt a întărit considerabil rândurile
forţelor de opoziţie faţă de Cuza, încât membrii coaliţiei (numită de atunci „monstruoasa coaliţie",
pentru că grupa formată din cele două extreme ale eşichierului politic) şi-au definit ţelul (aducerea
unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare în Occident) şi şi-au intensificat pregătirile. însă şi
Cuza, din 1865, a ajuns la concluzia că este necesar să abdice.

In aceste condiţii, a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866, când Alexandru loan
Cuza a fost forţat să abdice. Conspiratorii i-au înmânat Domnului spre semnare un act prin care
acesta abdica „conform dorinţei naţiunii întregi" (ceea ce era neadevărat) şi lăsa puterea unei
locotenente domneşti şi unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenta a fost formată din N.
Golescu, Lascăr Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica.
Cuza a fost exilat.

In aceeaşi zi, cele două corpuri legiuitoare au fost convocate pentru a alege ca Domnitor pe
prinţul Filip de Flandra, fiu al regelui Leopold I al Belgiei. Adunările l-au proclamat ca atare şi s-a
depus jurământul de credinţă. în martie 1866, Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, membrii lor
fiind consideraţi adepţi ai lui Cuza.

Noul ales a refuzat însă să primească Coroana oferită. Situaţia politică pe plan intern s-a
agravat, întrucât ţăranii se temeau că, odată cu alungarea lui Cuza, va fi anulată şi reforma agrară.
Pe plan extern, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic au cerut reexaminarea
Protocolului din 6 septembrie 1859, prin care fusese recunoscută dubla alegere a lui Cuza şi, deci,
Unirea Principatelor. La Paris, a fost convocată, la 10 martie 1866, Conferinţa celor şapte puteri în
cadrul căreia participanţii au pus la îndoială legitimitatea menţinerii Unirii, în aceste condiţii,
trimisul guvernului în Occident, Ion C. Bră-tianu, a comunicat, la 25 martie 1866, numele noului
candidat la tronul României - prinţul german Carol de Honhezollern-Sigmaringen. împăratul
Napoleon al III-lea al Franţei a sprijinit propunerea, iar guvernul a organizat un plebiscit. Astfel,
Marile Puteri au fost din nou puse în faţa faptului împlinit. Cu mare majoritate, populaţia s-a
pronunţat pentru alegerea prinţului ca Domn al României. Au fost anihilate eforturile separatiste
depuse în Moldova de agenţii Rusiei.

Deşi Conferinţa Puterilor Garante a respins ideea alegerii prinţului străin, la 28 aprilie/10
mai 1866 membrii noii Adunări Legislative, aleşi între timp, au proclamat solemn voinţa
României „de a rămâne una şi nedespărţită" şi de a-1 avea în frunte pe Carol I de Honhenzollern-
Sigmaringen.

La 10/22 mai 1866, noul Domn a sosit la Bucureşti. în faţa Adunării a fost citit jurământul său
de „a fi credincios legilor ţării, a păzi religia românilor, precum şi integritatea teritoriului şi a domni
ca domn constituţional". Au fost, astfel, instaurate un nou regim politic şi o nouă structură
instituţională, având drept expresie fundamentală Constituţia din 1/13 iulie 1866.
 2. Constituţia din 1866

Adunarea aleasă în aprilie 1866 a fost considerată, în mai acelaşi an, drept Adunare
Constituantă, menită să adopte legea fundamentală a statului. La 1/13 mai 1866, Locotenenta
Domnească i-a trimis proiectul de Constituţie a cărei primă formă fusese întocmită de Consiliul de
stat din vremea lui Cuza după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. în Adunare, proiectul a fost
modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie, noua Constituţie a fost votată în
unanimitate, iar la 1/13 iulie a fost promulgată.

Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter constituţional de până acum

(Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris),
Constituţia din 1866 a fost prima operă internă a românilor. Conform tradiţiei de libertate şi
egalitate a poporului, totodată, prima Constituţie cu caracter liberal, conformă cu principiile
Revoluţiei Franceze din 1789, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea
naţională, separarea puterilor în stat, guvern reprezentativ, responsabilitate ministerială.

Cele opt titluri ale Constituţiei erau intitulate astfel: Despre teritoriul României; Despre
drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armatei; Dispoziţiuni
generale; Despre revizuirea Constituţiei; Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare. Titlurile erau
subîmpărţite în capitole, secţiuni şi articole (în număr de 132). Articolele titlului I au definit statul
român ca fiind Regat indivizibil, cu teritoriu nealienabil, cuprinzând şi judeţele din dreapta Dunării.
Structura administrativ-teritorială însuma judeţe, plăşi şi comune. în textul Constituţiei, nu există
nicio referire, în niciun mod, la raporturile României cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, fapt
care arată că România se considera, de facto, stat independent.

Capitolul II „Despre Rege şi miniştrii" din titlul III (Despre puterile statului) a definit locul şi
rolul şefului statului, România fiind prin aceasta un regat constituţional şi ereditar. Art. 82 a stabilit
următoarele: "Puterile constituţionale ale Regatului sunt ereditare în linie coborâtoare, directă şi
legitimă a Majestăţii sale Regelui Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin
ordinul de primogenitură şi exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor". Urmaşii săi urmau
a fi crescuţi „în religia ortodoxă a Răsăritului".

Prerogativele monarhului au fost stabilite în limite foarte largi:

 convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor şi Senatul;

 sancţionează şi promulgă legile;

 numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau confirmă în toate funcţiile publice;

 este capul puterii armate, conferă grade militare şi decoraţii;

 declară război, încheie tratate şi convenţii;

 bate monedă;

 acordă amnistia şi graţierea.

 Art. 92 a înscris indirect, principiul iresponsabilităţii juridice şi politice a monarhului,
stabilind că persoana sa este inviolabilă, că miniştrii săi sunt răspunzători. Actele semnate de rege
aveau valabilitate, numai dacă erau contrasemnate de un ministru, prin aceasta ministrul respectiv
devenind răspunzător.

Aşadar, regele avea prerogative în cadrul tuturor puterilor: legislativă, executivă şi

judecătorească. în acest ultim domeniu, prerogativele sale erau strict reduse, neavând dreptul de a
interveni în vreun mod în administrarea justiţiei.

Titlul III - Despre puterile statului - afirmă principiul modern al suveranităţii naţiunii prin
exprimarea art. 31: „Toate puterile statului emană de la naţiune"; membrii ambelor Adunări
legislative reprezentau naţiunea (şi nu numai judeţul sau localitatea care i-a ales) sub titulatura de
„Reprezentanţă naţională". Adunarea Deputaţilor aleasă pe 4 ani avea dreptul de legiferare, de
interpelare a executivului ministerial, de răspuns la mesajul Tronului. Prerogativa dezbaterii şi
adoptării bugetului era considerată ca având caracter special.

Titlul II - Despre drepturile românilor - a dat Constituţiei din 1866 un caracter

evident democratic, avansat. Longevitatea acestei Constituţii şi a sistemului politic rezultat din ea,
progresele economice, sociale, culturale produse în perioada până la Primul Război Mondial sunt
nemijlocit legate de conţinutul acestui titlu, prin care România s-a înscris, în epocă, ca o excepţie
pozitivă în estul şi sud-estul Europei. Art. 5 a proclamat libertatea conştiinţei, a învăţământului, a
presei şi a întrunirilor, în condiţiile determinate prin legi. Art. 12 a interzis privilegiile, scutirile şi
monopolurile de clasă şi a declarat neadmise titlurile de nobleţe străine care erau contrarii vechilor
aşezăminte ale ţării. Art. 13 („libertatea individuală este garantată") a stabilit că nimeni nu
poate fi oprit sau arestat decât în puterea unui mandate judecătoresc motivat. Art. 15 a declarat
domiciliul inviolabil. Libertatea cuvântului scris nu era limitată de cenzură sau de cauţiune,
persoanele implicate în publicarea şi comunicarea ideilor fiind însă răspunzătoare de abuzul
determinat prin Codul penal.

Delictele de presă urmau a fi judecate de juriu, cu excepţia celor comise împotriva regelui,
familiei regelui sau a suveranilor statelor străine, care urmau a fi judecate de tribunalele ordinare
după dreptul comun.

Alte articole au afirmat dreptul de asociere, de petiţionare, secretul scrisorilor şi depeşelor

telegrafice. Cetăţenii statului român nu puteau intra în serviciul unui stat străin fără a-şi pierde
naţionalitatea română. O însemnătate deosebită a avut, modul de definire a proprietăţii. Art. 19 a
înscris următoarele: „Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt
sacre şi inviolabile. Nimeni nu poate fi expropriat, decât pentru cauză de utilitate publică,
legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin cauză de utilitate publică
urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărare a
ţării".

Constituţia a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul de a

alege îl aveau cetăţenii care se încadrau în colegii electorale comensurate, diferit pentru Camera
Deputaţilor şi Senat. Pentru alegerile în Adunarea Deputaţilor, colegiile erau compuse astfel:

Colegiul I - proprietarii cu un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 lei;
 Colegiul II - cei care au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc către stat o dare anuală
directă de orice natură de cel puţin 20 lei. Erau scutiţi de cens la acest colegiu cei care practicau
profesiuni libere, ofiţerii în retragere, pensionarii statului şi absolvenţii învăţământului primar;

Colegiul III - cei care nu sunt alegători la colegiul I sau II şi plătesc o dare cât de mică către
stat, ştiu să scrie şi să citească.

Cei fără ştiinţă de carte şi fără venit puteau alege un delegat la 50 alegători. Delegaţii dintr-un
judeţ alegeau un deputat. Pentru a fi alegător, Constituţia a prevăzut următoarele condiţii:

 calitatea de român prin naştere sau împământenire;

 vârsta de 25 ani;

 domiciliul în România.

Art. 128 a proclamat principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu orice alt act de natură
statală. Consecinţele juridice sunt importante şi arată locul deosebit avut de legea fundamentală: ea
nu putea fi suspendată nici total, nici parţial; limitarea drepturilor cetăţeneşti prin măsuri de genul
stării de asediu nu era permisă; instanţele judecătoreşti erau competente să controleze
constituţionalitatea legilor.

3. Evoluţia dreptului constituţional şi administrativ

Până în 1923, când a fost abrogată implicit prin promulgarea altui act fundamental,
Constituţia din 1866 a suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat art. 7 (care impunea
restricţii la naturalizare ca români) conform art. 44 din Tratatul de la Berlin din 1878; în 1884, ca
urmare a proclamării României Regat, s-au modificat mai multe articole privind regele, dinastia,
teritoriul, proprietatea, sistemul electoral, regimul presei; în 1917, au fost modificate art. 19, 57 şi
67 cu privire la proprietate şi dreptul de vot, încât, în 1918, prin Decretul-lege din 10/23 noiembrie
1918, s-a introdus „votul obştesc, obligator, egal, direct şi secret, pe baza reprezentării
proporţionale".

Cele mai importante modificări ale regimului constituţional au survenit ca urmare a cuceririi
independenţei de stat. Problema independenţei a primit, înainte de 1877, două genuri de soluţii: pe
cale paşnică sau prin război. Calea paşnică era, evident, de preferat, însă, Marile Puteri n-au dat curs
solicitărilor făcute de guvernele ţării şi de personalităţile politice româneşti. în iunie 1876, ministrul
de externe, M. Kogălniceanu, a emis o notă către agenţii diplomatici români de pe lângă Poartă şi
Puterile garante în care, în numele ţării, cerea:

 recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România;

 admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic;

  asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi români;

 inviolabilitatea teritoriului României;

 încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice (ca

de la stat la stat);

 recunoaşterea paşaportului românesc;

 fixarea graniţei dintre România şi Turcia la gurile Dunării.

Participarea efectivă a României la război s-a produs ca urmare a înfrângerilor suferite de

armata rusă pe frontul din Balcani. Prin celebra telegramă din 19/31 iulie 1877, marele duce
Nicolae, comandantul armatei ruse a solicitat Domnitorului Carol să treacă Dunărea cu armata
„după cum doreşti". Această ultimă expresie semnifică renunţarea la condiţia ca armata română să
fie pusă sub comandament rus în eventualitatea participării la război.

Intre timp, la 9/21 mai, răspunzând unei interpelări, ministrul Afacerilor Externe, M.
Kogălniceanu, a declarat că moţiunile votate anterior de Adunarea Deputaţilor şi Senat, la 29 şi 30
aprilie 1877, semnificau dezlegarea legăturilor României cu Poarta Otomană: „nu am nici cea mai
mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi
independentă". Prin aceasta, ca şi prin moţiunea votată atunci, a fost proclamată independenţa
naţională a României.

Victoriile armatei române la sudul Dunării şi capitularea Turciei, urmate de Pacea de la San
Stefano şi Pacea de la Berlin, au dat României un alt statut internaţional - acela de stat independent
recunoscut. Nicio putere nu mai avea dreptul de a controla sau tutela afacerile externe ale ţării şi nu
mai putea interveni în treburile sale interne.

Pe plan constituţional, cucerirea independenţei de stat a fost urmată de preluarea, la 9/21

septembrie 1878, de către Carol, a titlului de Alteţă regală, pas către proclamarea Regatului. La 14
martie 1881, după votul exprimat de Parlament, România s-a proclamat Regat, iar la 10/22 mai
1881, Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen şi soţia sa Elisabeta de Wied au fost încoronaţi.

La 18 mai 1881 a fost semnat pactul de familie, prin care s-a reglementat succesiunea la tron.
în lipsa unui moştenitor direct, prinţ moştenitor a fost proclamat Ferdinand de Hohenzollern. Acesta
s-a căsătorit, în 1892, cu Maria He Edinburgh, din familia regală britanică. Din acel moment,
România era legată dinastic de două mari puteri ale lumii: Germania şi Marea Britanie.

In planul dreptului administrativ, prevederile Constituţiei din 1866 n-au suferit modificări
de esenţă. Domnitorul (regele, după 1881) exercita activitatea executivă prin guvern şi miniştrii
numiţi şi revocaţi de el. După modelul occidental, a funcţionat uzanţa conform căreia şeful statului
1-a numit în fruntea executivului pe şeful partidului care a obţinut victoria în ultimele alegeri.
Ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul propriu de activitate, controlând şi
supraveghind, totodată, autorităţile locale.

Aparatul administraţiei centrale de stat a funcţionat conform Legii din 1874 iar aparatul
administrativ judeţean şi comunal conform Legilor din 1874, 1882 şi 1884. Un rol important I-a
avut Ministerul de Interne, care avea în subordine Poliţia şi Jandarmeria rurală (conf. Legii din
1893). Prin Legea din 18/31 martie 1907 (promulgată în timpul răscoalei ţărăneşti), a fost
reglementată instituirea stării de asediu.

4. Evoluţia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal

In perioada la care ne referim, Codul civil adoptat în vremea domniei lui Alexandru loan Cuza
a intrat efectiv în practica judiciară, economică. Datorită dezvoltării industriale accelerate din anii
1887-1914, s-au impus unele modificări şi adăugiri în materia dreptului comercial. Ca urmare, au
devenit necesare reglementări juridice în domenii de specialitate economică, precum mărcile de
fabrică şi de comerţ (1879), brevetele de invenţie (1906), proprietatea minieră (1895).

In anul 1887, s-a adoptat un nou Cod Comercial (conceput după modelul Codului
de Comerţ italian din 1882, precum şi legislaţiei comerciale din Germania şi Belgia) având patru
părţi: despre comerţ, în general; despre comerţul maritim şi navigaţie; despre faliment;
despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor. Unele probleme, care n-au făcut
obiectul articolelor din Codul Comercial, au fost reglementate prin legi, precum cele privind
înfiinţarea firmelor, modul de ţinere a registrelor firmelor. S-au stabilit reguli speciale pentru
activităţile comerciale, care necesitau controlul autorităţilor de stat, precum activitatea
farmaceutică, sau privind comerţul cu produsele nominalizate drept monopol de stat:
sarea, tutunul, băuturile spirtoase, chibriturile. Codul comercial din 10 mai 1887 a suferit o
serie de modificări în 1895, 1900, 1902 şi 1905.

Folosirea extinsă a muncii salariate a determinat introducerea unor reglementări privind

răspunderea pentru riscuri şi răspunderea ?ipentru accidentele de muncă (1912, în Legea pentru
organizarea meseriilor, a creditului şi asigurărilor sociale), durata zilei de muncă, repausul
duminical (1897), asigurarea serviciului sanitar (1874 şi 1885), asigurarea muncitorilor din
întreprinderile care foloseau maşini (1912) etc.

Cu privire la persoane, legea menţine tradiţiile dreptului român şi ale vechiului drept
românesc cu privire la femeie, ea neavând capacitatea de a încheia singură acte juridice; femeia
căsătorită se afla sub puterea maritală a soţului, care, însă, nu avea dreptul de a abuza sau ai risipi
zestrea. în 1866, a fost introdus Regulamentul pentru serviciul actelor civile, completat ulterior în
anul 1911. Minoratul persoanei înceta prin efectul legii la 24 ani, dar putea lua sfârşit la 18 ani prin
procedura emancipării, la 20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin căsătoria
legitimă a minorului. Procedura căsătoriei - complicată imediat după 1866 - a fost simplificată
printr-o lege din 1906 (de pildă, s-a renunţat la obţinerea consimţământului părinţilor, dacă mirii
aveau peste 21 de ani).

In domeniul Dreptului penal, sau produs relativ puţine modificări, mai ales prin prevederi
conţinute în legi speciale, care au incriminat anumite cazuri grave, fapte precum spionajul,
nerespectarea regulilor privind păstrarea secretului de stat, trădarea de patrie. Unii cercetători au
considerat Codul penal român din 1865 (aplicat până în 1937) ca fiind cel mai blând din Europa.
Sancţiunea capitală nu făcea parte din sistemul de pedepse.

Codul procesual civil a fost aplicat împreună cu unele reglementări aduse în anul 1900, cu
prilejul republicării Codului din 1865. Scopul acestora a fost să amelioreze procedura şi să
accelereze soluţionarea litigiilor. Alături de procedura contencioasă, desfăşurată în şedinţă publică,
conform principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, s-a introdus o procedură graţioasă, cu
desfăşurare în cabinetul preşedintelui instanţei, fără dezbateri extinse, cu pronunţare imediată.
Această procedura s-a aplicat mai ales în procesele dintre proprietari şi chiriaşi.

In domeniul dreptului procesual penal, s-a introdus procedura detaliată în Legea din 1913
privind instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte, numită şi
Legea micului Parchet; persoanele prinse în flagrant delict, pe teritoriul oraşelor reşedinţă de judeţ,
puteau fi arestate, duse pentru interogare la procuror şj trimise în aceeaşi zi în faţa judecătorului
care prezenta sentinţă fără parcurgerea fazelor de constatare, urmărire, instrucţiune.

Legea pentru organizarea judecătorească din 1909 a stabilit următoarele instanţe de judecată:
Judecătoriile de ocoale; Tribunale de judeţ; Curţile de juraţi; Curtea de Casaţie. Judecătoriile de
ocoale erau de două categorii: urbane şi rurale; ele erau compuse dintr-un judecător, un ajutor de
judecător sau un magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar.

Tribunalele de judeţ, precum şi secţiunile lor, erau compuse dintr-un preşedinte, trei
judecători şi un supleant sau un magistrat stagiar.

Curţile de apel funcţionau la Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Iaşi. Cea din Bucureşti avea patru
secţiuni, iar celelalte câte două. Fiecare secţiune se constituia în curte de sine stătătoare şi era
compusă dintr-un preşedinte şi cinci consilieri.

Curţile de juraţi funcţionau în fiecare judeţ, sub preşedinţia unui consilier de la Curtea de
apel: în compunerea lor mai intrau doi judecători de la tribunalele de judeţ şi o comisie formată din
doisprezece juraţi.

Curtea de Casaţie, ca instituţie supremă, era compusă dintr-un prim-preşedinte, trei preşedinţi
de secţie şi 24 de consilieri.

5. Lupta de eliberare în Basarabia şi restabilirea statalităţii naţionale

In decursul a mai bine de 100 de ani, Basarabia a fost o colonie agrară a Imperiului Rus.
Venitul de la realizarea pâinii şi vinului se oprea în băncile din capitala Imperiului. într-o stare
deplorabilă, se afla industria locală, slab dezvoltată, reprezentată de câteva întreprinderi cu un
număr de muncitori de la 50 la 500. Dezvoltarea culturii şi ştiinţei de carte era împiedicată de
politica de rusificare şi deznaţionalizare, politică dusă perseverent de autorităţile ţariste, care se
completa cu interzicerea strictă a legăturilor cu românii de peste Prut. în biblioteca publică din
Chişinău, nu era nicio carte românească. La insistenţa ţarului, ziarul „Basarabia", care se edita la
Iaşi, a fost închis, trupelor de teatru din România nu li se permitea demonstrarea spectacolelor în
Basarabia. Limba, cultura, istoria naţională erau izgonite din şcoală, predarea făcându-se doar în
limba rusă, limba maternă nu se preda nici măcar ca obiect de studiu. în 1444 de sate, nu erau nici
măcar şcoli primare, alfabetizarea cuprinzând (la sfârşitul sec. XIX) doar ceva mai mult de 10% din
populaţia românească (comparativ: ruşii - 40%, găgăuzii - 21%).

O astfel de situaţie nu putea ţine veşnic. în Basarabia, ia naştere mişcarea de eliberare

naţională. încă în sec. XIX, aceasta era reprezentată de poporanişti ca Z. Arbure, Zubcu-Codreanu,
C. Stere, E. Alistar ş.a., care au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale, mulţi din ei plătind cu
exil şi prigonire din partea autorităţilor ţariste.

In 1905, în Basarabia, a fost înfiinţată o Societate culturală moldovenească, au început să fie

editate reviste şi ziare în limba română: „Basarabia", „Glasul Basarabiei", „Luminătorul", „Cuvânt
moldovenesc". Aceste publicaţii erau supuse unei cenzuri foarte severe, care, în 1907, a oprit
editarea revistei „Basarabia", din cauza publicării în ea a imnului „Deşteaptă-te, române".

In prima jumătate a anului 1917, viaţa politică a întregii Rusii, inclusiv a Basarabiei, s-a
activizat vădit. De rând cu alte partide, în viaţa politică a Basarabiei, s-a încadrat, din 3 aprilie 1917,
Partidul Naţional Moldovenesc. Partidul Naţional Moldovenesc şi-a declarat deschis programul său
politic, ce consta în lupta pentru eliberarea naţională: 1) dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi
naţionale pentru moldovenii din Basarabia şi de dincolo de Nistru; 2) autonomia administrativă şi
legislativă a Basarabiei, ca legile privitor la viaţa internă a Basarabiei să fie întărite de Sfatul Ţării;
3) în parlamentul Rusiei, Basarabia să fie reprezentată de trimişii ei; 4) administraţia şi
judecata să fie înfăptuite în limba poporului de slujbaşi ieşiţi din sânul poporului. Limba
rusă să fie întrebuinţată pentru legăturile cu stăpânirea de sus; 5) în şcolile de toate treptele,
limba de predare să fie limba poporului; 6) biserica să aibă autoconducerea ei, să fie o
mitropolie cu arhiereu moldovean; 7) moldovenii să înveţe slujba ostăşească pe loc în limba lor;
8) să se oprească colonizarea Basarabiei şi să dea pământ sătenilor plugari, care n-au pământ sau
n-au de ajuns; 9) să se întocmească cât mai bine viaţa economică a Basarabiei şi veniturile să se
întrebuinţeze pentru necesităţile ei.

Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în scurt timp, a fost recunoscut de majoritatea

forţelor social-politice din Basarabia. Deja, la 6-7 aprilie, şi-a exprimat adeziunea la aceste cerinţe
Congresul general al cooperaţiei săteşti. La 19 aprilie, la Partidul Naţional, aderă şi Comitetul
soldaţilor şi ofiţerilor basarabeni din garnizoana Odesa. Tot în aprilie 1917, Congresul preoţilor a
susţinut cerinţa despre organizarea bisericii şi a şcolii pe principiile naţionale.
Revendicări asemănătoare au fost adoptate şi la Congresul învăţătorilor basarabeni. în iunie 1917,
îşi reîncepe activitatea Societatea de cultură moldovenească, întemeiată încă în 1905. Ideea
autonomiei naţionale şi a renaşterii naţionale se răspândeşte şi printre moldovenii aflaţi departe de
Basarabia, găsindu-se înrolaţi în armata rusă (în Kiev, Petrograd, Herson, Sevastopol, Odesa).
Programul Partidului Naţional şi-a găsit cea mai largă susţinere printre soldaţii şi ofiţerii moldoveni
din unităţile militare, dislocate atât în Basarabia, cât şi peste hotarele ei, şi care erau în număr de
peste 300 mii. în aceste unităţi, soldaţii moldoveni au creat comitete soldăţeşti. în scopul unirii
eforturilor comune ale comitetelor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, în iunie 1917, a fost creat
Comitetul central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni, care includea patru secţii: organizatorică,
politică, culturală şi de propagandă. Comitetul a început să publice ziarul „Soldatul moldovean".

In a doua jumătate a anului 1917, când mii de soldaţi din armata rusă părăseau frontul,
invadând teritoriul Basarabiei şi dedându-se la jafuri, anarhie şi violenţă, era necesară urgentarea
problemei autonomiei Basarabiei. Congresul ţăranilor din Basarabia, la începutul lui octombrie
1917, s-a exprimat pentru convocarea unui sfat al ţinutului. Pe aceleaşi poziţii, depunând o muncă
enormă, s-a situat Comitetul central al soldaţilor moldoveni, alte organizaţii şi mişcări obşteşti din
Basarabia.

Deci, necesitatea creării unui parlament al Basarabiei a fost percepută de basarabeni, odată cu
prăbuşirea imperiului ţarist şi apariţia primelor formaţiuni democratice în viaţa politică. Realizarea
ideii autodeterminării presupunea şi constituirea unui organ legislativ. Deja, în martie 1917, ziarul
„Cuvântul moldovenesc" din Chişinău, organul de presă al Partidului Naţional Moldovenesc
(preşedinte Vasile Stroescu, printre membrii de frunte, aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pan
Hallipa şi Onisifor Ghibu) cheamă populaţia din ţinut să ceară autonomie naţională. La 9 aprilie
1917, acelaşi ziar a declarat că este necesară o „Dietă provincială" („Sfatul Ţării") potrivit
obiceiurilor vechi şi nevoilor de acum, care să întocmească toate legile privitoare la viaţa internă a
Basarabiei. Concomitent cu Partidul Naţional Moldovenesc, şi-au desfăşurat activitatea în această
direcţie Asociaţia basarabenilor, formată la Petrograd în martie 1917 şi Partidul moldovenesc al
socialiştilor revoluţionari apărut mai târziu. Comitetul militar moldovenesc din Odesa, de
asemenea, a cerut autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării. Această idee a fost susţinută de
congresele cooperatorilor, ţăranilor, preoţilor, învăţătorilor şi studenţilor din Basarabia.

Cu şi mai mare insistenţă, s-a pronunţat în apărarea intereselor populaţiei moldoveneşti din
ţinut şi a luptei pentru autodeterminarea naţională Congresul militarilor moldoveni, care a avut
loc la Chişinău între 20 şi 27 octombrie 1917. La Congres, au luat parte reprezentanţi ai soldaţilor şi
ofiţerilor moldoveni în număr de 600. Pe ordinea de zi a Congresului, figurau 14 probleme, printre
care: autonomia Basarabiei, reforma agrară, armata şi şcoala naţională, oprirea colonizării cu
elemente din afară, alegerea a 3 deputaţi în Sfatul popoarelor din Rusia. La Congres, au fost
adoptate 10 rezoluţii. în rezoluţia despre autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, se menţiona
că Basarabia va fi subiect cu drepturi depline al Republicii Federative Democratice Ruse. Prin
urmare, Congresul militarilor moldoveni a adoptat decizia privind constituirea Sfatului Ţării ca
organ legislativ suprem al puterii în ţinut şi a stabilit ca, în componenţa lui, să intre 120 de delegaţi,
urmând ca 70%, dintre deputaţi să fie moldoveni, iar restul 30% să fie deputaţi reprezentanţi ai altor
naţionalităţi din ţinut. Deputaţii în Sfatul Ţării urmau să fie aleşi - o parte - la Congresul militar-
moldovenesc, ceilalţi de zemstve, asociaţii, partide, sindicate, congrese ale ţăranilor; moldovenilor
de peste Nistru li se rezervau 10 locuri în Sfatul Ţării. La Congres, au fost aleşi 32 de deputaţi.
Congresul a ales un birou organizatoric care a făcut totul ca deputaţii în Sfatul Ţării să fie aleşi cât
mai curând.

Lucrările Congresului militar-moldovenesc au trezit îngrijorarea guvernului lui Kerenski, care

a ordonat comisarului gubernial din Basarabia, comitetului gubernial al soldaţilor şi muncitorilor
ruşi săi aresteze pe organizatorii Congresului. Acest ordin nu a fost executat, deoarece atât
comisarul gubernial (locotenentul V. Cristea), locţiitorul lui (Ion Inculeţ), cât şi preşedintele
Comitetului gubernial (Cotoros) erau luptători activi pentru idealurile naţionale.
 Intr-un timp relativ scurt, în Sfatul Ţării, au fost aleşi deputaţi din partea zemstvelor, dumelor,
Sovietului gubernial, sindicatelor, cooperaţiei, Congresului învăţătorilor, ţăranilor, de la partidul
eserilor, social-democraţilor, Partidului Naţional Moldovenesc, socialiştilor norodnici etc. Biroul de
organizare ales de către Congresul militarilor moldoveni a convocat pentru 21 noiembrie 1917
Sfatul Ţării. Prima şedinţă în plen s-a deschis pentru orele 12 00 în palatul Sfatului Ţării, pe care era
arborat drapelul Basarabiei - tricolorul.

Cei 150 de membri care s-a prezentat (numărul iniţial de 120) au fost delegaţi de către
organizaţiile social-politice din Basarabia şi reprezentau toate naţionalităţile din ţinut (105
moldoveni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec, 2 găgăuzi). Printre
delegaţiile organizaţiilor social-politice din ţinut, erau reprezentanţi ai sovietelor de deputaţi -
muncitori, ţărani şi soldaţi.

Mai întâi, deputaţii au asistat la serviciul divin oficiat la capela din acest palat de către
episcopul Gavriil al Akker-manului (Cetatea Albă) şi arhimandritul Gurie. Apoi, a fost sfinţit
primul drapel naţional al regimentului moldovenesc. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales cu
unanimitate de voturi, Ion Inculeţ.

Structura Sfatului Ţării a reflectat structura naţională, precum şi toată gama de curente
politice, profesiuni şi instituţii existente în acest timp, iată de ce Sfatul Ţării, ca unica putere de stat,
exprima interesele întregului popor din Basarabia de atunci. Conducerea centrală administrativă a
Basarabiei a fost efectuată de Sfatul Ţării, ca instituţie legislativă şi de Consiliul Directorilor
Generali - instituţie executivă.

După alegerea preşedintelui, chiar de la prima şedinţă, au depus jurământ de credinţă Sfatului
Ţării Comisarul General al Basarabiei, Vladimir Cristea, precum şi comisarii judeţeni. Astfel, toţi
purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti în Basarabia au transferat, în mod legal şi fără nici o
ingerinţă, de nicăieri şi numai din propria lor voinţă, această suveranitate în mâinile Sfatului Ţării,
noul organ legislativ. Acesta a preluat conducerea Basarabiei, dispunând legalmente de soarta ei şi a
poporului care 1-a ales. Numai această măsură ne mărturiseşte că Sfatul Ţării a fost unicul organ
legislativ şi plenipotenţiar în Basarabia şi, concomitent, ne dovedeşte falsitatea tezelor istoricilor
sovietici şi a unora de astăzi, de tipul lui Vasile Staţii, precum că, în perioada aceasta, aici
funcţionau organele de stat bolşevice şi că, în ţinut, a fost instaurată puterea sovietelor la 1 ianuarie
1918.

Primul parlament basarabean, în colaborare cu Consiliul Directorilor Generali, a trebuit să

examineze un mare număr de diverse probleme. Unele dintre ele erau dictate de evenimentele
cotidiene, altele abordau direct politica internă de reformare şi reorganizare a statului, al treilea grup
aborda tematica internaţională, politica externă.

La primele şedinţe ale Sfatului Ţării, au fost discutate probleme de ordin organizatoric -
desemnarea prezidiului Sfatului Ţării, alegerea secretariatului, formarea comisiilor, imunitatea
deputaţilor, regulamentul intern al Sfatului Ţării. La 29 noiembrie 1917, a fost adoptat Proiectul
Legii despre administrarea Basarabiei.
 Sfatul Ţării, ca organ al puterii din Basarabia a adoptat la 2/15 decembrie 1917, o declaraţie
privitoare la constituirea Republicii Democratice (în unele documente, Populare) Moldoveneşti. S-a
constituit Guvernul republicii - Consiliul Directorilor Generali.

In Declaraţia Consiliului Suprem al Republicii Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării, către

poporul moldovenesc şi către toate popoarele frăţeşti ale Basarabiei, din 2 decembrie 1917, se
subliniază că „Puterea supremă în Republica Democratică Moldovenească este Sfatul Ţării, alcătuit
din reprezentanţii tuturor grupărilor organizate ale democraţiei revoluţionare, poporaţii aparte şi
organe de administrare locală. Puterea executivă în Republica Populară Moldovenească aparţine
Consiliului (Sfatului) Directorilor Generali, răspunzător numai în faţa Sfatului Ţării."

Guvernul creat a fost recunoscut de către diferite partide şi organizaţii din ţinut, printre care şi
de către multe soviete ale deputaţilor de muncitori şi ţărani. Bunăoară, la 6 decembrie 1917, sovietul
din Chişinău a felicitat muncitorii şi ţăranii moldoveni cu ocazia creării Republicii Democratice
Moldoveneşti şi a promis să sprijine Sfatul Ţării.

Misiunea acestui guvern era destul de dificilă, căci, la fel ca şi întreaga Rusie, Basarabia se
confrunta cu tulburări violente, cu anarhia. Victime ale fărădelegilor au căzut doi fruntaşi ai luptei
naţionale basarabene: avocatul Simion Murafa şi inginerul Hodorogea.

Chiar şi în aceste condiţii complicate, Parlamentul şi Consiliul Directorilor Generali au

înfăptuit primele reforme democratice în Basarabia, au introdus limba română ca limbă de activitate
a organelor de stat, au numit prefecţi şi sub-prefecţi, la sate au fost aleşi consilieri de comună, au
fost desfiinţate zemstvele etc.

In cadrul şedinţelor Sfatului Ţării, au fost discutate şi adoptate decizii corespunzătoare cu

privire la crearea Direcţiei poştelor, telegrafelor şi telefoanelor, crearea Băncii Naţionale în baza
sucursalei Băncii Imperiale ruse din Chişinău.

Toate liniile de cale ferată de pe teritoriul Basarabiei au fost trecute la statul moldovenesc.
Concomitent, a fost naţionalizată justiţia şi creată Curtea de Casaţie, a fost reorganizată armata, s-a
introdus impozitul pe tutun etc. Discuţiile în Sfatul Ţării, de cele mai multe ori, erau aprinse şi se
încheiau cu amânarea sau trimiterea materialelor analizate în studiul comisiilor sau al fracţiunilor.
Dar opera de autodeterminare şi consolidare a noii republici a întâmpinat, din capul locului, mari
dificultăţi, fiindcă „trupele moldoveneşti" erau slab închegate şi puţin pregătite pentru a putea
garanta pacea şi buna ordine în ţară.

In şedinţa închisă a Sfatului Ţării din 22-23 decembrie 1917, a fost luată hotărârea de se
acorda executivului (Consiliului Directorilor Generali) dreptul de a lua deciziile necesare. La
adresările Consiliului Directorilor Generali, Guvernul României a acceptat invitaţia privind
introducerea armatei în Basarabia. Această decizie a fost aprobată de reprezentanţii Antantei şi de
generalul rus Şcerbaciov D.G., interesaţi de asigurarea ordinii în ţinut. în seara zilei de 13/26
ianuarie 1918, trupele române au intrat în oraşul Chişinău, părăsit în panică de trupele ruseşti. Către
începutul lunii martie, armata română a instaurat ordinea în ţinut. Aceasta a dat posibilitate Sfatului
Ţării să-şi continue activitatea legislativă.
 Pe parcursul lunii februarie 1918, Comisia Juridică a Sfatului Ţării a elaborat proiectul
Constituţiei Republicii Democratice Moldoveneşti, compus din 10 părţi, incluzând 81 de articole,
care a fost publicat la 14 martie 1918 în ziarul România Mare, ce apărea la Chişinău.

La 24 ianuarie (6 februarie), Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de voturi Declaraţia care

proclama Republica Democratică Moldovenească Independentă. Proclamarea independenţei a
constituit pasul hotărâtor care a rupt Basarabia de la Rusia şi care ducea la unirea cu România.

Un alt act legislativ important al Sfatului Ţării a fost Declaraţia din 16(29) martie 1918. în
această declaraţie, se sublinia că proclamarea unirii cu unele sau alte state ţine în exclusivitate de
competenţa Parlamentului - Sfatul Ţării. Astfel, într-o procedură democratică a fost modificată
prevederea declaraţiei din 24 ianuarie (6 februarie) 1918 privind prerogativele exclusive ale
preconizatei Adunări Naţionale (Constituante) basarabene de a lua decizii privind statutul republicii
şi relaţiile ei cu alte state. Deci, acest drept a fost transferat, în mod legal, instituţiei legislative
existente.

In zilele de 25 şi 26 martie (7 şi 8 aprilie), chestiunea unirii a fost discutată în cadrul

fracţiunilor parlamentare. La şedinţa solemnă a Sfatului Ţării la 27 martie (9 aprilie) 1918, în
numele blocului moldovenesc, deputaţii Ion Buzdugan şi Vasile Cijevschi au dat citire, în limbile
română şi rusă, Rezoluţiei privind unirea Basarabiei cu România. în numele poporului Basarabiei,
Sfatul Ţării declară: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre
Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai
bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe
baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mama sa România". Declaraţia, conţinea 11 condiţii de unire. După
discuţii controversate, s-a propus votarea nominală şi deschisă a Declaraţiei. Preşedintele Sfatului
Ţării, Ion Inculeţ, a pus la vot Rezoluţia Blocului Moldovenesc, care a fost adoptată cu o majoritate
covârşitoare: 86 de deputaţi au votat pentru, 3 au votat împotrivă, 36 s-au abţinut, iar 13 au
fost absenţi de la şedinţă.

Declaraţia de unire reflectă preocuparea românilor basarabeni pentru conservarea libertăţilor

democratice dobândite în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 şi asigurarea unei certitudini
privind consfinţirea acestor drepturi în cadrul României. Sfatul Ţării, reorganizat, rămânea să
activeze, în continuare, până în aprilie 1920, având misiunea organizării administrative, tranzitorie,
până la completa unificare instituţională, administrativă şi legislativă cu ţara.

Programul de activitate a fost discutat şi aprobat de Sfatul Ţării la 18 aprilie 1918. Pentru a
explica pe larg programul şi obiectivele guvernului, Consiliului Directorilor a adresat populaţiei
„înştiinţarea Cârmuirii Basarabene pentru popor", în care, după ce era explicat pe larg modul
de funcţionare a mecanismului guvernamental, era adresată o chemare populaţiei, ca „fiecare să-şi
facă datoria faţă de neam şi în linişte să se puie la muncă".

O importanţă deosebită pentru punerea în practică a programului a avut-o şedinţa din 4 mai
1918 a Sfatului Ţării, când s-a hotărât înfiinţarea unei Comisii Agrare constituită din 27 de deputaţi,
dintre care 18 reprezentau ţărănimea românească, 5 - proprietarii şi 3 - minorităţile naţionale. Con-
comitent, au fost incluşi, în componenţa Sfatului Ţării, 5 deputaţi din partea proprietarilor agricoli.
La şedinţa Sfatului Ţării din 11 mai 1918, au fost desemnaţi 14 membri în Comisia Constituţională.
 După dezbateri multilaterale, la 26 noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat textul legii despre
reforma agrară în Basarabia. Legea a fost adoptată definitiv cu modificări la 11 martie 1920.

Integrarea Basarabiei, ca şi a Transilvaniei şi Bucovinei, în cadrul statului naţional român a

fost un proces complex, care a cunoscut mai multe etape.

Prima a cuprins anii 1918-1920, când Basarabia a fost condusă de organele politice şi
administrative proprii, care funcţionau într-o manieră autonomă faţă de organele administraţiei
centrale, dar într-o strânsă legătură cu ele. Această etapă cuprinde două subetape situate cronologic
între 27 martie - 27 noiembrie 1918 şi 27 noiembrie 1918 - aprilie 1920. Prima subetapă autonomă,
nu numai administrativă, dar şi politică a Basarabiei, a avut un caracter destul de accentuat. în cea
de a doua, atribuţiile organismelor instituţionale din Basarabia au fost reduse la cele administrative,
şi aceasta destul de mult diminuate.

A doua etapă, situată între 1920-1922, se caracterizează prin transferarea treptată a

administraţiei provinciale asupra autorităţilor centrale.

Secretariatele generale (regionale) funcţionau ca organe de unificare. în aşa fel, Sfatul Ţării,
îndeplinindu-şi misiunea pentru care fusese creat, s-a autodizolvat nemaiavând alte sarcini de
îndeplinit. Deja, toate atribuţiile de guvernare şi legislative erau transmise Guvernului central al
Românei la Bucureşti.

O scurtă analiză demonstrează că Sfatul Ţării a desfăşurat o intensă activitate legislativă şi, la
momentul oportun, a fost în stare să hotărască soarta istorică a Republicii Democratice
(Independente) Moldoveneşti de Unire cu patria-mamă şi integrarea ei în cadrul statului naţional
unitar - România.
Tema 12. DEZVOLTAREA POLITICO-JURIDICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ

1. Semnificaţia naţională, social-politică şi juridică a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea
Unirii.
2. Unificarea legislativă; dreptul administrativ; funcţionarea instituţiilor juridice.
3. Structura vieţii politice; dreptul constituţional.
4. Dreptul civil, procedura civilă.
5. Dreptul penal, procedura penală.

1. Semnificaţia naţională, social-politică şi juridică a Marii Uniri din anul 1918.

Ratificarea Unirii

Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă, după cum s-a menţionat, a fost Basarabia, ceea
ce a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Ţarist, odată cu principiul autodeterminării până la
desprinderea statului multinaţional. In 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc care a

coordonat mişcarea de eliberare naţională. După Congresul ostaşilor moldoveni de la

Chişinău din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a format un organ reprezentativ, „Sfatul Ţării".
Acesta avea ca for coordonator „Consiliul Directorilor", care a anunţat autonomia Basarabiei,
preşedinte fiind ales loan Inculeţ. în condiţiile în care Ucraina îşi manifestă tendinţele de a ocupa
Basarabia, folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie
1917, s-a

proclamat Republica Democratica Moldovenească, iar Consiliul a cerut Armatei Române să

pătrundă în provincie. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai
tuturor naţionalităţilor, a adoptat hotărârea unirii Basarabiei cu România.

In toamna anului 1918, se vehicula ideea anexării, de către habsburgi, a Bucovinei la Galiţia,
iar Ucraina revendica pretenţii pentru stăpânirea provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia
armată. Din iniţiativa lui Iancu Flondor şi a lui Sextil Puşcariu, s-a convocat, la 14/27 octombrie
1918, o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie, care a decis Unirea cu
România. S-au ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional. Intervenţia trupelor ucrainene 1-a
determinat pe Iancu Flondor, liderul politic al provinciei, să ceară sprijinul Armatei Române. La
15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiţionată cu
România, reprezentanţii celorlalte etnii neopunându-se hotărârii românilor.

Liga pentru unitatea politica a tuturor românilor din Transilvania a desfăşurat o intensă
activitate în sprijinul idealului naţional. La 30 .octombrie/12 noiembrie 1918, s-a constituit
Consiliul Naţional Român Central, din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional
Român -Theodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop,
A. Lazăr - şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron
Albani, Elena Grapini, Iosif Jumanca. Consiliul a avut sediul la Arad şi a devenit structura centrală
a luptei românilor pentru Unire. Ulterior s-a numit Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi
Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central anunţă la Budapesta că va
prelua puterea deplină în Transilvania. S-a hotărât organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia. Adunarea a avut loc la 18 noiembrie/l decembrie 1918. Ea a reunit peste 1.228 de delegaţi şi
peste 100.000 de participanţi. Gheorghe Pop de Băseşti a proclamat unirea „acelor români şi a
teritoriilor locuite de dânşii cu România". A doua zi, s-au ales conducerile provizorii ale puterii de
stat: Marele Sfat Naţional (for legislativ), condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent,
care a fost prezidat de Iuliu Maniu. Unirea a fost recunoscută şi de naţionalităţile din Transilvania.

Imediat după proclamarea Unirii, în fiecare din provinciile istorice, au intrat în activitate
organele executive şi legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele, temelia juridică a
măsurilor luate, până la deplina unificare a constat în prevederile documentelor de unire - Rezoluţia
de la Chişinău a Sfatului Ţării, Rezoluţia Congresului General al Bucovinei şi Rezoluţia Adunării
Naţionale de la Alba Iulia. Dat fiind caracterul profund democratic al Unirii, hotărârile organelor
provizorii alese au purtat acelaşi caracter în efortul de reaşezare a vieţii economice, sociale şi de
stat.

Procesul de integrare constituţională a provinciilor şi teritoriilor unite a început prin

promulgarea decretelor regale privind Unirea: la 27 noiembrie 1918, a fost promulgat Decretul
pentru Basarabia, la 18 decembrie 1918, Decretul pentru Bucovina, iar la 24 decembrie, Decretul
pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

La 29 decembrie 1919, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea acestor teritorii
cu România.

Pe plan extern, principala preocupare a guvernului, Parlamentului, cercurilor politice a constat

în obţinerea recunoaşterii Unirii prin tratatele de pace care urmau a fi semnate la Conferinţa Păcii
(ale cărei lucrări s-au deschis la Paris la 18 ianuarie 1919 şi au durat până la 21 iunie 1920).

Delegaţia română la Congresul de pace a primit spre studiu textul Tratatului de pace de la
Versailles între Puterile Aliate şi Germania cu numai cinci minute înainte de semnare, deşi România
suferise ocupaţia germană pe 2/3 din teritoriul său antebelic şi se aflase în stare de război cu
Germania vreme de doi ani. Interesele ţării noastre au fost ignorate, exceptând prevederea conform
căreia Tratatul de pace impus României de către Puterile Centrale în 7 mai 1918 era declarat nul.

Tratatul de pace cu Austria interesa România, într-o măsură mai mare, deoarece, în acest caz,
urmau a fi reglementate şi probleme teritoriale. Un rezumat al tratatului a ajuns la cunoştinţa
delegaţiei române prin intermediul „Consiliului celor patru", care purta răspunderea redactării
textului. Dacă prevederile privind acoperirea unei părţi din sumele reprezentând reparaţii şi datorii
în contul teritoriilor trecute din stăpânirea austriacă în stăpânirea statului român erau de înţeles,
prevederile privind libertatea de tranzitare a persoanelor şi mărfurilor aparţinând Aliaţilor pe
teritoriul românesc, pe timp de 5 ani, şi mai ales clauza privind protecţia specială a Marilor Puteri
pentru minorităţile naţionale, lezau direct suveranitatea de stat a României. Din aceste motive, şeful
delegaţiei române, remarcabilul om politic, Ion С Brătianu, a părăsit negocierile de pace, iar
Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain.

Au urmat luni de zile de tratative şi schimburi de note diplomatice şi ultimative. Tratatul a

fost semnat la 10 decembrie 1919 de o delegaţie română împuternicită de noul guvern condus de
Alexandru Vaida-Voievod. între altele, tratatul recunoştea Unirea Bucovinei cu România şi
dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar. Totodată, a fost semnat Tratatul minorităţilor, prin care se
acorda deplină şi întreagă ocrotire vieţii şi deplină exercitare a libertăţilor cetăţeneşti tuturor
locuitorilor României, fără deosebire de origine, naţionalitate, limbă, rasă sau religie.

Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria interesa în cel mai înalt grad
România, date fiind implicaţiile teritoriale. în momentul când aveau loc tratativele de pace,
Rezoluţia Adunării de la Alba-Iulia intrase în vigoare prin voinţa marii majorităţi a populaţiei, dar o
parte a teritoriului Transilvaniei se afla încă sub stăpânirea trupelor ungare. Armata Română s-a
retras la 20 martie 1920. La 6 mai 1920, delegaţia ungară la Conferinţă a primit textul definitiv al
Tratatului. Acesta a fost semnat, la 4 iunie 1920, la Trianon. Semnatari, din partea României, au
fost marele jurist, savant Nicolae Titulescu şi Dr. Ioan Cantacuzino. A fost, astfel, recunoscută
Unirea, înfăptuită încă în anul 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului cu
România, fiind reglementate şi alte probleme privind administraţia, vămile, despăgubirile,
reparaţiile de război etc.

A rămas, însă, nereglementat, din punct de vedere al dreptului internaţional, statutul

Basarabiei şi al graniţei de răsărit, deoarece Rusia sovietică (din 1922, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste) a refuzat să recunoască hotărârea de unire din 27 martie/9 aprilie 1918 a
Sfatului Ţării, a rupt relaţiile diplomatice cu România, a confiscat Tezaurul naţional depus la
Moscova de autorităţile române în decembrie 1916. întrucât statul sovietic nu era recunoscut de
celelalte state şi nu participase la Conferinţa de pace, guvernul român s-a adresat marilor Puteri
Aliate şi Asociate în vederea confirmării graniţei de răsărit a României. La 28 octombrie 1920,
patru din cele cinci mari Puteri (Anglia, Franţa, Italia, Japonia) au recunoscut Unirea Basarabiei cu
România, implicit legalitatea acestui act din punct de vedere al dreptului internaţional.

Tratatele semnate cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Anglia, Franţa, Italia, Japonia, au consfinţit
juridic statul naţional unitar român în arena internaţională.

2. Unificarea legislativă; dreptul administrativ; funcţionarea instituţiilor juridice

Problema unificării legislative a devenit presantă încă din primele zile de după marea Unire,
datorită eterogenităţii legislative, în primul rând. Imediat după constituirea organelor provizorii ale
puterii de stat în noile provincii, acestea au început elaborarea unor norme juridice cu caracter
tranzitiv, pentru a suplini hiatusul provocat prin dispariţia autorităţilor imperiale austro-ungare şi
ruseşti până la deplina unificare legislativă şi administrativă cu România.
 Problemele şi instituţiile de însemnătate majoră au fost preluate de statul român: armata,
poşta, telegraful, vămile, căile ferate, relaţiile externe şi siguranţa statului. Ele erau de competenţa
guvernului de la Bucureşti, în care toate provinciile erau reprezentate prin mai mulţi miniştri.
Serviciile publice cu caracter local au rămas în competenţa organelor provizorii până la desfiinţarea
acestora: Consiliul Dirigent în Transilvania, Directoratele şi Secretariatele de Servicii în Basarabia
şi Bucovina.

In aprilie 1920, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Directoratele şi Secretariatele de Servicii

din Basarabia şi Bucovina au fost desfiinţate, întrucât la acea dată se afla în activitate primul
Parlament unic al României întregite ales de către toţi cetăţenii ţării prin vot universal, direct şi
secret.

Unificarea legislativă a fost realizată prin aplicarea concomitentă a două proceduri: extinderea
legilor în vigoare în România pe teritoriul provinciilor unite şi elaborarea unor noi acte normative
care înlocuiau reglementările similare aflate în uz în provincii. Această modalitate a presupus
rămânerea în vigoare a unor reglementări aparţinând Imperiului Austro-Ungar şi Rus, în măsura în
care organele legislative ale statului roman nu au elaborat reglementări proprii de înlocuire; acesta a
fost cazul unor ramuri ale dreptului civil şi dreptului procesual penal.

Iniţial, au fost luate măsuri pentru unificarea denumirilor organelor locale şi funcţiilor. La 14
iunie 1925, a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă care, pe de o parte, a extins
organizarea existentă în vechea Românie (împărţirea teritoriului în judeţe, plase şi comune), pe de
altă parte, a prevăzut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau, în principal,
pe baza principiului eligibilităţii. Unitatea administrativă de bază era comuna, clasificată în două
categorii: comuna rurală şi comuna urbană. întrucât conducerea comunei presupunea un aparat care
trebuia salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma
că, pentru formarea unei comune rurale, trebuiau să se asocieze mai multe sate cu interese comune,
încât să poată fi mobilizate fondurile necesare. Din acest motiv, a rezultat o tendinţă de centralizare,
opusă tradiţiei istorice care păstrase secole Ia rând organe de conducere la nivelul fiecărui sat.
Comunele urbane se clasificau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. în
funcţie de numărul populaţiei şi importanţa economică, unele comune urbane reşedinţă de judeţ
puteau fi declarate municipii.

In comunele urbane sau rurale, funcţionau consilii comunale, care puteau avea iniţiative şi
formula decizii în probleme de interes local, precum învăţământul, întreţinerea drumurilor,
probleme edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege să aleagă primarul, candidaţii de primar
pentru municipii şi Delegaţia permanentă. Aceasta din urmă funcţiona ca organ consultativ pe lângă
primar în intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. în funcţie de necesităţi şi de posibilităţile
financiare, comunele aveau libertatea de a-şi înfiinţa servicii sanitare, financiare, tehnice,
administrative etc.

Mai multe comune formau o plasă, ca organ intermediar între comună şi judeţ. Aceasta era
condusă de către un pretor, numit prin decizie ministerială şi repartizat în judeţ de către
conducătorul acestuia - prefectul. Pretorul era şef al poliţiei din plasa respectivă, ofiţer de poliţie
judiciară.
 Judeţul (ca şi comuna) avea personalitate juridică, era condus de un prefect, numit prin Decret
regal la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului şi şef al
administraţiei judeţene până la nivel de comună. Prin intermediul său, activitatea din judeţ, din
comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne şi,
prin aceasta, al guvernului. Numai municipiile aveau (în afara prefectului) dreptul de a se adresa
direct Ministerului de Interne.

Prefectul executa deciziile Consiliului judeţean şi (între sesiunile acestuia) ale delegaţiei
permanente judeţene. Administraţia judeţeană era constituită din consilieri aleşi şi consilieri de
drept. Conform Legii din 1925, România era împărţită în 71 de judeţe, 166 oraşe şi municipii şi
8708 comune rurale.

Legea din 1925 poate fi considerată ca având un caracter centralist, lucru pe deplin explicabil
şi necesar în condiţiile existente după marea Unire, căci se impunea armonizarea rapidă a unor stări
de lucruri formate în medii statale diferite în decursul a sute de ani. Spre deosebire de alte domenii,
în care reglementările adoptate de liberali au rămas literă de lege până în anul 1938, în domeniul
administraţiei locale, aproape toate forţele politice au avansat soluţii proprii. De aici, survine o
anumită instabilitate legislativă. în anul 1929, politicienii naţionali-ţărănişti, ajunşi la putere cu un
an în urmă, au elaborat o nouă lege pentru organizarea administraţiei locale (3 august 1929).
Ulterior, şi această lege a făcut, până în anul 1936, obiectul a 11 modificări.

Noua lege a impus principiul descentralizării administraţiei, în acest sens, s-a prevăzut
împărţirea comunelor urbane sau rurale în sectoare, care, ca şi judeţele şi comunele, aveau
personalitate juridică. Satele aferente unei comune deveneau sectoare ale comunei, având dreptul de
a se administra printr-un consiliu sătesc. între guvern şi judeţ, se creau Directorate ministeriale (sau
administrative). S-au creat noi organe ale Poliţiei şi Jandarmeriei, care au intrat sub conducerea
prefectului.

Prin aceeaşi lege, femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor
comunale şi judeţene. Un rol important în perfecţionarea organizării administrative a avut noul
organ Consiliul Superior Administrativ pe lângă Ministerul de Interne având prerogative de
coordonare, îndrumare şi control ale activităţii judeţelor şi comunelor. Pentru a asigura redactarea
proiectelor de legi şi regulamente, a fost constituit Consiliul Legislativ. în sensul prevederii din
Constituţie, referitoare la funcţia socială a proprietăţii şi rolul statului au fost reorganizate Camerele
de Comerţ şi Industrie, au fost înfiinţate Camerele Agricole, Camerele de Muncă şi Casa Pensiilor.

In dorinţa eficientizării aparatului administrativ, în anul 1923, a fost promulgat statutul

funcţionarilor publici, cuprinzând drepturile şi obligaţiile membrilor acestei categorii indispensabile
funcţionării aparatului de stat.
 3. Structura vieţii politice; dreptul constituţional

Reforma electorală a reprezentat, încă de la sfârşitul secolului XIX, o năzuinţă, deseori,

afirmată la nivelul manifestărilor forţelor politice aparţinând burgheziei, muncitorimii şi ţărănimii.
Ea fusese promisă în primăvara anului 1917 de regele Ferdinand, împreună cu reforma agrară.
Votul universal a fost înscris în proclamaţiile adunărilor din provinciile unite cu România. Decretul-
lege din 16 decembrie 1918 a prevăzut abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului
„obştesc, obligator, egal, direct şi secret" pentru toţi bărbaţii cu vârsta de peste 21 ani. Nu erau
admişi la exercitarea acestui drept magistraţii, militarii şi femeile. Deşi excluderea femeilor
reprezenta o gravă inechitate (ele reprezentau atunci 54% din numărul locuitorilor), noua lege a
însemnat un mare pas înainte, lărgind considerabil posibilitatea cetăţenilor de a participa la viaţa
politică a ţării.

Reforma agrară, începută, de fapt, în 1918 şi legiferată în 1921 a contribuit şi ea la noua

configuraţie a vieţii politice. După 1918, nu numai în România, ci şi în multe state ale lumii, s-a
simţit nevoia unui nou sistem de drepturi şi libertăţi democratice, pe fondul schimbării raporturilor
de forţe între clasele şi categoriile sociale.

Adoptarea noii Constituţii cădea în sarcina unei Adunări Constituante, special aleasă. însă,
P.N.L., sfidând voinţa celorlalte forţe politice a declarat drept constituant Parlamentul format după
alegerile din 1922. Totuşi, proiectul noului act fundamental, pornind de la forma şi conţinutul celui
din 1866 a răspuns, în mare măsură, nevoilor reale ale statului şi societăţii româneşti. Votul
definitiv a avut loc la 26 şi 27 martie 1923, promulgarea s-a făcut la 28 martie 1923, iar publicarea
o zi mai târziu.

Cele 8 titluri şi 138 de articole au preluat 60% din textele Constituţiei anterioare. în primul
titlu, „Despre teritoriul României", s-a prevăzut că România este un stat naţional, unitar şi
indivizibil, teritoriul este inalienabil, iar hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în
virtutea unei legi.

Al doilea titlu, „Despre drepturile românilor", a înscris, la art. 5, libertatea conştiinţei, a

învăţământului, a presei, a întrunirilor, de asociere „şi alte libertăţi şi drepturi stabilite prin legi",
pentru toţi românii „fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie". Lipsesc din
enumerare femeile, pentru care art. 6 prevede posibilitatea unei legi speciale, votate cu majoritate de
două treimi, care să le îndreptăţească la exerciţiul drepturilor politice. Art. 7 afirma că deosebirea de
credinţă religioasă, confesiuni, origine etnică, limbă, nu constituia piedici pentru dobândirea şi
exercitarea drepturilor civile şi politice. Art. 8. a reiterat faptul că nu se admite în stat nicio
deosebire de naştere sau clase sociale. Au fost oprite orice privilegii, scutiri sau monopoluri de clasă
fiind neadmise şi titlurile de nobleţe. Articolele 11, 22, 24-30 au consacrat libertatea conştiinţei,
libertatea individuală, libertatea învăţământului, libertatea de comunicare prin viu grai, scris şi
presă, secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice, dreptul de întrunire, dreptul de asociere,
dreptul de ai acţiona în justiţie pe funcţionarii publici.

Din păcate, în exerciţiul puterii politice, nu s-a ţinut cont întotdeauna de prevederile
Constituţiei - exemplul cel mai des citat fiind al libertăţii presei. Art. 32 a stabilit că „Niciun român,
fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără ca însăşi prin aceasta să-
şi piardă cetăţenia".

Al treilea titlu, „Despre puterile statului", a preluat mult din materialul Constituţiei din 1866:
puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa naţională, aceasta din urmă fiind
formată din Senat şi Adunarea Deputaţilor; orice lege trebuie aprobată de Rege şi cele două
Adunări. Art. 36 a lăsat numai puterii legiuitoare dreptul de a interpreta legile.

Puterea executivă a fost încredinţată Regelui care proceda la formarea guvernului conform
Constituţiei, în vreme ce puterea judecătorească se executa prin organele ei.

Membrii celor două Adunări reprezentau naţiunea. Membrii Adunării Deputaţilor trebuiau să
îndeplinească patru condiţii pentru a fi aleşi ca atare: cetăţenie română, exerciţiul drepturilor civile
şi politice, vârsta de 25 de ani împliniţi, domiciliul în România.

Condiţiile de eligibilitate în Senat erau: cetăţenia română, exerciţiul drepturilor civile şi

politice, vârsta de 40 de ani împliniţi şi domiciliul în România. Senatorii erau aleşi de către cetăţenii
cu drept de vot din circumscripţiile electorale, de membrii consiliilor judeţene şi comunale, de
membrii Camerelor de Comerţ, Industrie, Muncă şi Agricultură, de profesorii universităţilor.

Categoria senatorilor de drept era constituită din reprezentanţi ai clerului (mitropoliţi,

episcopi), ai clasei politice (foşti şefi de guverne, foşti miniştri, foşti preşedinţi ai celor două corpuri
legiuitoare, foşti senatori şi deputaţi, foşti prim-preşedinţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
generali care au comandat armate în faţa inamicului, foşti preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din
Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia, care au proclamat Unirea cu România).

Secţiunea I despre Rege a capitolului II reglementează rolul şi locul Regelui în Stat. Art. 77 a
stabilit că puterile sale sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Regelui Carol I de
Honhenzollern-Siegmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea
perpetuă a femeilor. Descendenţii Regelui urmau a fi crescuţi în religia ortodoxă.

Regele era considerat major la vârsta de 18 ani. Pe perioada minoratului său, ca succesor al
Tronului, era asistat de o Regenţă compusă din trei persoane. Art. 87 a stabilit că persoana Regelui
era inviolabilă, dar miniştrii săi sunt răspunzători: „Nici un act al Regelui nu poate avea tărie, dacă
nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de cel act".

In cuprinsul art. 88, sunt enumerate prerogativele Regelui: numeşte şi revocă miniştrii,
sancţionează şi promulgă legile, acordă dreptul de amnistie, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele
în materii criminale, dreptul de a numi sau conferi grade militare, decoraţii, de a bate monedă, de a
încheia convenţii, de a convoca şi dizolva Adunările legiuitoare; el era, totodată, capul puterii
armate.

Capitolul IV „Despre puterea judecătorească" a stabilit câteva din principiile funcţionării

justiţiei. Astfel, art. 101 a interzis crearea de comisiuni şi tribunale extraordinare în vederea
anumitor procese civile sau penale pentru a judeca anumite persoane. Dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor îl avea numai Curtea de Casaţie şi Justiţie. Judecătorii erau inamovibili
în condiţiile legii. O lege deosebită reglementa justiţia militară.
 Art., 107 a prevăzut că cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de
autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu încălcarea legilor şi regulamentului, fie prin rea-
voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la
instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său. în titlul VI, art. 126 a prevăzut că „limba
românească este limba oficială a statului român".

In concluzie, cu privire la Constituţia din 1923, menţionăm câteva din elementele de noutate
în raport cu Constituţia din 1866: introducerea principiului naţionalizării bogăţiilor subsolului şi
concepţiei privind funcţia socială a proprietăţii, introducerea controlului legalităţii actelor
administrative, a prevederii conform căreia, în caz de pericol de stat, poate fi instituită „starea de
asediu general sau parţial". Deşi multe prevederi ale Constituţiei au fost eludate, ea a reglementat,
într-o manieră pozitivă, democratică, organizarea şi funcţionarea statului român.

4. Dreptul civil, procedura civilă

Evoluţia dreptului civil după marea Unire a fost marcată de aceiaşi factori care au influenţat şi
alte domenii ale dreptului: unificarea legislativă, reformele economice şi instituţionale. La temelia
dreptului civil, a rămas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi şi alte acte normative.
Iniţial, s-a sperat că redactarea unui nou cod civil ar putea rezolva atât problema unificării, cât şi
problema adaptării domeniului la noile realităţi. Comisia special numită de Ministerul Justiţiei s-a
lovit, însă, de dificultăţi enorme în reglementarea unitară a unor relaţii civile care evoluaseră diferit,
timp îndelungat, în diferite provincii şi care formaseră tradiţii destul de solide. încât, până la urmă,
s-a ajuns la extinderea treptată a Codului civil din 1864, paralel cu elaborarea unor noi acte
normative. Se consideră că procesul de unificare, în acest domeniu, s-a încheiat în anul 1943.

Cele mai mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor de drept civil au avut drept obiect
problema proprietăţii, deoarece, conform art. 480 din Codul civil al anului 1864, dreptul de
proprietate avea caracter absolut. Fără a se proceda la o modificare a Codului, Constituţia din 1923
a impus principiul considerării proprietăţii drept funcţie socială. Consecinţele noului concept vizau
dreptul statului de a interveni în unele domenii ale vieţii economice, de a dirija legislativ unele
procese economice.

Dreptul de proprietate nu mai purta „de facto" caracter absolut din moment ce, de pildă,
proprietarul unui teren nu mai avea, ca până acum, drepturi depline şi asupra subsolului respectiv.
Nevoile sociale, inexistente la 1864, au determinat îngrădiri şi cu privire la dreptul asupra spaţiului
aerian. Naţionalizarea şi apoi comercializarea unor întreprinderi de către capitalul privat, autohton şi
străin, reprezenta o succesiune de transferuri de proprietate, ale căror urmări juridice nu puteau fi
complet anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrară, prin decrete-legi aplicabile
separat pe provincii, exprima şi starea de nesiguranţă legislativă din domeniu.

Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din
1921 (care a înscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industrială), amintitele legi din
anii 1923 şi 1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării şi controlului
întreprinderilor economice ale statului, Legea pentru înfiinţarea Societăţii Naţionale de Credit
Industrial, Legea pentru înfrânarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929,
Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire din
1929, Legea pentru garantarea de către stat a obligaţiilor emise de societăţile industriale din 1931,
Legea bancară din 1934, Legea minelor din 1937.

în aceeaşi sferă de interes, se înscriu şi legile, regulamentele şi alte acte normative, care
reglementau regimul obligaţiilor, respectiv relaţiile dintre creditori şi debitori. Lipsa de capitaluri în
perioada refacerii economice şi în etapa următoare a provocat o extindere a cămătăriei, chiar unele
bănci apelând la procedee de acest tip. Fenomenul a fost reclamat mai ales de micii întreprinzători,
dar cei mai afectaţi au fost ţăranii, care n-au putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru
a plăti creditele, la care mulţi se angajaseră după reforma din 1921.

Amânarea plăţilor a antrenat capitalizarea dobânzilor, mai ales în perioada crizei din anii
1929-1933, când s-a produs şi o scădere puternică a preţurilor produselor agricole iar producătorii
au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns atunci să deţină portofolii putrede uriaşe, riscându-şi
chiar capitalul social.

Aparent, exista soluţia valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor, dar teama
guvernanţilor de o revoltă generalizată a satelor a împiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulată a
categoriilor sociale afectate şi a băncilor s-au adoptat câteva legi importante: la 7 februarie 1929,
Legea monetară, prin care conţinutul monedei naţionale, leul, s-a stabilit la 9 mg aur fin (9/10)
convertibilitatea biletelor B.N.R., urmând să se facă în monede şi lingouri de aur, cu condiţia ca
solicitantul să prezinte la schimb suma minimă de 100.000 lei. Leul astfel stabilizat, avea un
conţinut în aur de 32 de ori mai mic decât leul antebelic, o autentică devalorizare. La 19 aprilie
1932, Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%,
diferenţa fiind transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie
1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane a acordat un moratoriu de 5 ani
pentru micii proprietari.

Portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca Naţională, care
apoi le-a trecut asupra datoriei publice a statului.

Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări şi în metodologia contractului de

vânzare-cumpărare şi a contractului de consignaţie. Spre deosebire de litera Codului civil şi practica
comercială, în anumite cazuri „s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de
proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor". Intr-o astfel de situaţie,
contratul de vânzare-cumpărare înceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al
comercianţilor detailişti nu antrena şi falimentul angrosiştilor sau industriaşilor (care astfel îşi
puteau valorifica drepturile de creanţă).

S-a extins semnificativ contractul de consignaţie, care altădată avusese o sferă redusă de
aplicaţie. în cazul falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu puteau fi preluate de
creditorii acestora, nefiind în proprietatea consi-gnatarilor, ci a consignantului, care, astfel, îşi păstra
capacitatea economică.
 Din aceleaşi motive, în anul 1929, s-a adoptat Legea pentru vânzarea maşinilor pe credit şi cu
plata în rate. într-o perioadă de inflaţie şi lipsă de lichidităţi, această lege a jucat un rol pozitiv.

Condiţia juridică a persoanei fizice a suferit unele modificări, însă, de mai mică amplitudine.
Amintim, în primul rând, Legea actelor civile din 1928, prin care s-a înfăptuit unificarea legislativă
în această materie. Legea contractelor de muncă din 1929 a eliminat restricţia privitoare la
capacitatea femeii de a încheia convenţii de muncă, precum şi beneficiile sau achiziţiile având ca
izvor orice remunerare (până atunci, femeia avea nevoie de consimţământul soţului sau tutorelui).
Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus din
prerogativele soţului (cap al familiei), permiţând femeii să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia
soţului.

Schimbările survenite în plan politico-statal au determinat adăugiri importante şi în regimul

persoanelor juridice. Până acum personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvenţa constituirii de
asociaţii, fundaţii etc. a condus la aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin proce-
dură specială în faţa instanţelor judecătoreşti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost
promulgată la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).
Antecedentele se găsesc în art. 27 al Constituţiei din 1866 („românii au dreptul de a se asocia
conformându-se legilor care reglementează exerciţiul acestui drept"). Legea are în vedere numai
asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerţ şi
altor legi.

Asociaţia era definită ca fiind convenţia prin care mai multe persoane pun în comun, în mod
permanent, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop, care
nu urmăreşte foloase personale sau materiale. Fundaţia, arăta art. 66, „este actul prin care o
persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct şi autonom de patrimoniul său propriu,
şi-l destinează în genere, în mod permanent, realizării unui scop de interes obştesc". Art. 6 a stabilit
că „nu se poate recunoaşte personalitatea juridică a asociaţiilor şi aşezămintelor, care au „un obiect
ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unui
asemenea scop". Statul îşi rezerva dreptul de supraveghere şi control asupra tuturor persoanelor
juridice de drept privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât şi măsura
respectării bunelor moravuri, ordinii publice şi siguranţei statului. Dacă se constata
încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea căruia funcţiona
fundaţia sau asociaţia îi putea trimite pe administratori în faţa Curţii de Apel din circumscripţia
unde acestea îşi aveau sediul.

Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii pentru persoanele juridice (Asociaţii şi

Fundaţii), din 19 aprilie 1924, a stabilit că personalitatea juridică se acordă asociaţiilor şi
aşezămintelor fără scop lucrativ sau patrimonial de către Tribunalul civil în circumscripţia căruia s-
a constituit, pe baza cererii celor direct interesaţi. Tribunalul judeţean asculta părerea Parchetului şi
a ministerului competent.

Dizolvarea putea surveni în trei modalităţi: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului
sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniştri, dacă persoana juridică
respectivă aducea atingere ordinii publice şi siguranţei statului.
 Legislaţia muncii a apărut, ca domeniu distinct, în perioada anterioară Primului Război
Mondial, dar abia după anul 1918 a cunoscut realizări majore.

Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8
septembrie 1920. S-a prevăzut o procedură modernă de arbitraj, cu participarea unor organe
specializate ale statului şi cu parcurgerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise.

Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă

(refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a
contractului de muncă). Problematica repausului duminical (abordată prima dată în anul 1897, până
atunci doar sărbătorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihnă), a fost reluată prin legea din
anul 1925 (referitoare la repausul duminical şi a sărbătorilor legale).

La 13 aprilie 1928, a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor
şi a femeilor. Conform revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional şi
înscrise în documente internaţionale, ziua de muncă a fost stabilită, ca durată, la 8 ore. A fost
interzisă angajarea la muncă, ca salariaţi, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care în perioada
gravidităţii nu puteau fi concediate), cărora li s-a acordat dreptul la concediu de naştere.

Legea contractului colectiv de muncă din 1929 a recunoscut şi reglementat trei tipuri
principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate
drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit, în bună măsură, la limitarea
abuzurilor, la detensionarea climatului social.

O realizare importantă a constat în unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii

adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi
deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv ucenicii) atât în întreprinderile publice, cât şi în
cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor,
patronilor şi statului.

In acelaşi an, a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii.
Pentru a soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi
sănătăţii lucrătorilor, s-au creat judecătoriile de muncă pe lângă Camerele de muncă având
competenţă în acest domeniu. Această lege a fost aproape unanim apreciată sub cel puţin trei
aspecte:

 procedura era gratuită,

 procedura era simplă şi rapidă,

 salariaţii aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin

asesori aleşi de ei, alături de reprezentanţii patronilor şi funcţionarilor. Dacă hotărârea
judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul
judeţean.

In procedura civilă, după marea Unire, s-au adus modificări mai ales în sensul extinderii
Codului din 1864, unificării organizării judecătoreşti şi accelerării judecăţilor.
 Extinderea Codului din 1864 a fost completată cu adoptarea unor legi noi. în primul rând, a
fost necesar a se efectua unificarea organizării judecătoreşti. Legea, purtând acest titlu din 15 iunie
1924, a aşezat elementele sistemului astfel: judecătorii (rurale, urbane şi mixte), tribunale (în fiecare
judeţ, compus din una sau câteva secţiuni), Curţi de Apel (având mai multe secţiuni), Curţile cu juri
(competente numai în procese penale) şi Curtea de Casaţie ca instanţă supremă.

Legea de unificare a dreptului, procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile şi a
unificat competenţa judecătoriilor. Termenul de apel, care înainte de aceasta era de 30 zile, a fost
redus la 15 zile, desfiinţându-se şi dreptul părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere
reînceperea procesului. A fost mai bine precizată procedura de intentare a acţiunii în justiţie.
Petentul a fost obligat să-şi precizeze riguros şi clar pretenţiile, să expună mijloacele de probă, să-şi
redacteze acţiunea în atâtea exemplare câte părţi erau în proces, plus un exemplar pentru instanţă.
La rândul său, instanţa era obligată să trimită părţilor câte un exemplar şi să-i ceară pârâtului să
depună la instanţă, în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părţi, în
care să detalieze modul de apărare şi probele pe care le va folosi în apărarea sa.

Fără îndoială că, astfel pregătită, acţiunea putea parcurge mult mai uşor şi mai repede stadiile
procesului, deşi fondul urma aceeaşi cale (în prima instanţă şi în apel, urmate de recurs). Pentru
majoritatea petenţilor, costul procedurii era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului şi plata mai
multor taxe de timbru, chiar şi în cauze de mică valoare. Pe de altă parte, trebuie admis că astfel s-a
realizat o decongestionare a instanţelor prin accelerarea judecăţii şi prin rolul sporit oferit
judecătorului în desfăşurarea procedurii de fond. în acelaşi sens, au acţionat şi prevederile Legii
privind Corpul de avocaţi din anul 1923.

5. Dreptul penal, procedura penală

După un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost redactat sub formă de proiect, încât putea
intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.Ţ., a
considerat inadecvate prevederile documentului. După repetate modificări ale proiectului, noul Cod
penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, sub guvernarea liberală. Data intrării în vigoare a fost
stabilită pentru 1 ianuarie 1937. Până atunci, au fost elaborate reglementări cu caracter unificator şi
normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenţia organelor de stat competente.

Principala reglementare penală, până la data de 1 ianuarie 1937, a vizat viaţa politică. La 19
decembrie 1924, a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice
(supranumită legea Mârzescu, după numele iniţiatorului ei, ministru liberal). Legea a fost elaborată
în contextul tensionat al relaţiilor cu Uniunea Sovietică, care, refuzând să recunoască unirea
Basarabiei cu România în 1918, declanşase, prin intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la
Internaţionala Comunistă de la Moscova, acţiuni politice împotriva statului român. Planul de
operaţii din 8 august 1924 a prevăzut provocarea de răscoale şi revolte împotriva autorităţilor
române din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogea, Banatul şi Transilvania cu participarea
iredentiştilor unguri şi a unor unităţi venite din teritoriul sovietic. Concomitent, P.C.R., a început să
răspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova, România
era calificată drept „stat multinaţional", creat pe baza „ocupării unor teritorii străine", cerând
populaţiei să se revolte pentru „eliberarea de sub imperialismul român". împotriva evidenţei, a
adevărului istoric, s-a preconizat ruperea de la statul român a unor provincii istorice româneşti.

Deşi absurditatea acestor afirmaţii nu a oferit suport unei ameninţări reale la adresa statului
naţional unitar român, autorităţile au luat, totuşi, măsuri de apărare a ordinii de stat. Legea din 19
decembrie 1924 a incriminat unele acţiuni antistatale, precum cele care vizau schimbarea pe cale
violentă a ordinii sociale şi de stat, intrarea în legătură cu persoane sau asociaţii din străinătate,
pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare în acelaşi scop, afilierea la asociaţii care îndemnau sau
organizau acţiuni împotriva proprietăţii şi persoanelor, executarea de acţiuni de propagandă în
diferite forme, în acelaşi scop. Activităţile având sorginte „comunismul revoluţionar" se considerau
delicte şi se pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000
lei şi interdicţie corecţională.

Competenţa judecării unor asemenea fapte aparţinea instanţelor civile, dar dacă faptele erau
comise pe un teritoriu supus stării de asediu, competenţa aparţinea instanţelor militare. In
împrejurările crizei dinastice, declanşate prin renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol al II-
lea, în anul 1927 (anul morţii regelui Ferdinand şi a lui Ion I.C. Brătianu), legea menţionată a suferit
adăugiri, fiind incriminate şi acţiunile împotriva persoanei regelui, a alcătuirii regenţei sau
succesiunii legale la tron.

La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937, au fost adoptate alte legi autorizând instituirea stării de
asediu, de astă dată în contextul intensificării activităţilor politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie
1934, după aproape 4 luni de la asasinarea, de către legionari, a primului-ministru liberal I.G.
Duca, a fost promulgată legea pentru apărarea ordinii de stat, prin care Consiliul de Miniştri
putea dizolva, prin act de guvernământ, acele grupări politice care periclitau siguranţa ordinii
politice în stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activităţile unor asemenea grupări putea
fi pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie corecţională. A fost, de asemenea, interzisă
activitatea societăţilor secrete care desfăşurau activităţi contrare legii.

Noul Cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat în trei părţi: Cartea I,
Dispoziţii generale; Cartea a Ii-a, Dispoziţii privitoare la crime şi delicte; Cartea а Ш-а, Dispoziţii
privind contravenţiile. în expunerea de motive, Codul penal este caracterizat drept „lege
fundamentală de apărare socială", un enunţ potrivit pentru împrejurările istorice specifice în care a
fost redactat. în anii celui de al doilea deceniu interbelic, confruntarea dintre cele două mari
orientări politice extremiste, comunismul şi fascismul între ele şi amândouă împotriva
sistemului democraţiei parlamentare, a sporit în intensitate până la punctul transformării în conflict
militar. Ambele orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa
politică, inclusiv prin asasinate şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la
adresa ordinii de stat democratice a necesitat noi abordări şi pe plan juridic. Infracţiunea a fost
minuţios reglementată, fiind sesizate trei genuri de infracţiuni: infracţiunile de drept comun, care
puteau deveni infracţiuni politice; infracţiunile politice, prin natura lor; infracţiunile de drept
comun, care nu puteau deveni, sub nicio formă, infracţiuni politice. Anumite infracţiuni au fost
scoase din categoria crimelor şi trecute în categoria delictelor, care erau sancţionate mai aspru şi la
care minimul de pedeapsă era mai ridicat.
 Pedepsele au fost clasificate în trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contravenţii,
pentru fiecare categorie fiind prevăzute pedepse principale, complementare şi accesorii, toate într-o
manieră mai aspră decât în vechiul Cod. A apărut categoria pedepselor cu caracter politic şi a
măsurilor de siguranţă. în acelaşi sens, a fost redactat şi Codul justiţiei militare.

In domeniul dreptului procesual penal, s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul
statului a unor dispoziţii ale Codului respectiv din 1864, despre: poliţia judiciară şi competenţa,
judecătorii de instrucţie, mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre eliberarea provizorie şi
cauţiuni, despre recurs şi revizuire, despre competenţa Curţilor cu juri.

Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi
infracţiuni contra liniştii publice din 1924, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de
procedură penală, adoptat şi intrat în vigoare, odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1
ianuarie 1937).

Noul Cod a preluat, în mare măsură, reglementările celui vechi, adăugând însă elemente
absolut necesare stadiului de atunci. Astfel, crimele au rămas de competenţa Curţilor cu juri,
delictele de competenţa Tribunalelor, iar contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se
făcea în cazul unor delicte politice şi de presă care erau de competenţa Curţilor cu juri. Acestea erau
formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier al Curţii de apel şi din juraţi.

Ministerul public avea obligaţia de a pune în mişcare acţiunea penală, efectuând acuzarea sub
egida principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. Se aplica regula
că fără acuzare nu există proces penal şi judecată. Codul a prevăzut, alături de achitare şi
condamnare (existente în Codul anterior), încetarea urmăririi şi anularea urmăririi.
Tema 13. FORMAREA Şl DEZVOLTAREA INSTITUŢIILOR STATALE Şl JURIDICE ÎN
R.A.S.S.M. Şl R.S.S.M.

1. Constituirea R.A.S.S.M, dezvoltarea constituţională şi administrativă.

2. Statornicirea şi evaluarea dreptului în R.A.S.S.M.
3. Proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1940 şi instaurarea regimului
totalitar comunist.
4. Dreptul sovietic în R.S.S.M. în perioada postbelică.
5. Adoptarea şi trăsăturile esenţiale ale Constituţiei R.S.S.M. din 1978.

1. Constituirea R.A.S.S.M, dezvoltarea constituţională şi administrativă

După Unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi Statele Sovietice (din 1922 -
Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. Din cele mai vechi timpuri, Nistru n-a fost şi frontieră etnică
pentru populaţia românească, care este atestată din sec. XV la răsărit de Nistru.

Bolşevicii au declarat, în octombrie 1917, că ei vor realiza, în practică, dreptul naţiilor la

autodeterminare. Pornind de la această declaraţie, la începutul lunii februarie 1924, un grup de
comunişti în frunte cu Gr. Kotovski s-au adresat cu o scrisoare Comitetului Central al Partidului
Comunist (remiţând şi o copie pentru CC. al P.C.(b) din Ucraina) cu iniţiativa de a forma, pe malul
stâng al Nistrului, din localităţile populate cu moldoveni o formă a statalităţii naţionale. Se
menţiona că pe malul stâng trăiesc de la 500-800 mii moldoveni şi având în vedere specificul lor
naţional şi conducându-se de politica naţională a bolşevicilor, poate fi creată o formaţiune statală în
componenţa Ucrainei şi a Uniunii Sovietice. în componenţa grupului de iniţiativă intrau comunişti
de diferită origine etnică (Bădulescu A., Nicolau A., Dic-Dicescu I., Tincheliman S., (Timov),
Tcacenco P., Kotovski Gr., Cioran ş.a.). Existau trei forţe cointeresate în formarea statalităţii
moldoveneşti. Prima forţă o reprezenta grupul de iniţiativă, care considera că formarea Republicii
Moldoveneşti este necesară mai ales din punct de vedere politic, pentru a arăta că puterea sovietică
respectă interesele naţionale ale moldovenilor. A doua forţă o constituiau organele sovietice şi de
partid, care vedeau în crearea Republicii Moldoveneşti doar obiective politice şi geopolitice. A treia
forţă o constituia populaţia din raioanele din stânga Nistrului, care spera, în acest mod, să-şi
păstreze specificul naţional. Drept urmare, în Transnistria, porneşte un val de mitinguri şi adunări,
unde se pune în discuţie problema statalităţii Moldovei. Din august 1924, autorităţile ucrainene
încep lucrările în vederea monitorizării acestei probleme.

La şedinţa Comitetului regional din Odesa, comunistul Grinştein înaintează teoria despre
existenţa a două popoare şi două culturi, absolut diferite (română şi moldovenească). Această
poziţie convenea conducerii unionale şi, la 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central al
Ucrainei a adoptat hotărârea privind formarea unei republici autonome sovietice, R.A.S.S.M.
(Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), în componenţa Ucrainei.

R.A.S.S.M. era formată din 11 raioane cu capitala, până în 1929, în oraşul Balta, iar din 1929
- la Tiraspol şi cu o populaţie de aproximativ 540.000 de locuitori.

Astfel, R.A.S.S.M. a fost creată mai mult din motive politice, propagandistice, ca să
demonstreze că puterea sovietică rezolvă problema naţională, dar, de fapt, ducându-se o politică de
deznaţionalizare prin crearea unei limbi aparte şi prin izolarea culturală a moldovenilor din
Transnistria de arealul limbii şi culturii române. La baza politicii, în Republică, a stat românofobia,
promovată insistent prin toate mijloacele.

în 1924, în termen de 3 luni, grupul de iniţiativă a fost înlăturat de la conducere. După

octombrie 1924, s-a decretat formarea Comitetului revoluţionar (Revcom-ul), în atribuţiile căruia
intra formarea aparatului central al R.A.S.S.M.

Odată cu formarea R.A.S.S.M., se pune problema adoptării unei constituţii. De

această problemă se ocupă Comisariatul narodnic al justiţiei, care înaintează proiectul Comitetului
revoluţionar, acesta din urmă se pronunţă pentru lărgirea drepturilor organelor republicane.
Proiectul constituţiei a fost aprobat la Prezidiul Comitetului Executiv Central din Ucraina, care îl
transmite Congresului General al Sovietelor din R.A.S.S.M. spre adoptare. în aprilie 1925,
Constituţia R.A.S.S.M. este aprobată de Congresul I General al Sovietelor, iar, în mai al aceluiaşi
an, Constituţia a fost aprobată de Congresul IX general al Sovietelor din Ucraina. Constituţia
R.A.S.S.M. din 1925 era alcătuită din VII capitole: I. Dispoziţii generale; II. Organele supreme ale
puterii de stat; III. Sovietul Comisarilor Narodnici; IV. Organele puterii locale; V. Organele
de justiţie; VI. Bugetul statului; VII. Atributele de stat.

Constituţia R.A.S.S.M. este alcătuită în conformitate cu Constituţia Ucrainei. Conform

Constituţiei, organele supreme ale Republicii erau:

Congresul General al Sovietelor din Moldova -care adopta acte legislative, constituţia şi
modificările la ea;

Comitetul Executiv Central din Moldova - care se întrunea la sesiuni, adopta acte legislative
cu excepţia adoptării constituţiei şrrnodificărilor la ea;

Prezidiul Comitetului Executiv Central din R.A.S.S.M. - în cadrul prezidiului, se formează

fracţiunea comunistă, care, din anul 1929, hotăra toate problemele până la punerea acestora în
discuţie la congrese şi sesiuni. De asemenea, conform Constituţiei, organele locale erau:

 congresele raionale - funcţionau în raioane şi erau alese o dată pe an;

 sovietele pe lângă care activau comitetele executive în oraşe şi sate.

Conform Constituţiei, instanţa supremă de justiţie era judecătoria principală, iar în raioane şi
oraşe - judecătoria narodnică.

Pornind de la concepţiile bolşevice despre dictatura proletariatului, constituţia n-a folosit

asemenea principii ca: separarea puterilor, supremaţia legii şi principiul statului de drept.
Constituţia şi fracţia comunistă au dus la formarea unui monopol asupra puterii din partea Partidului
comunist.

In 1937, este adoptată noua Constituţie a Ucrainei, în care se conţineau norme referitoare la
R.A.S.S.M. în conformitate cu constituţia sus-numită, în ianuarie 1938, este aprobată noua
Constituţie a R.A.S.S.M.

In Constituţie, s-a introdus dreptul electoral universal, egal şi direct şi este introdusă o nouă
structură a organelor de stat:

 organul suprem al puterii era Sovietul Suprem, care avea Prezidiul ce activa între
sesiuni şi poseda funcţii legislative şi administrative;

 puterea executivă - aparţinea Sovietului Comisarilor Narodnici, care avea şi unele

funcţii legislative. Comisariatele narodnice erau constituite pe principiul de ramură;

 organele locale - erau sovietele locale care ca şi Sovietul Suprem, se alegeau în baza
sistemului de vot universal, egal şi direct;

 organele de justiţie - erau reprezentate prin Judecătoria Supremă, iar în oraşe şi

raioane – de judecătoriile narodnice.

Judecătoria Supremă se alegea de Sovietul Suprem pe termen de 3 ani, iar judecătoriile

narodnice se alegeau de populaţia oraşului sau a raionului pe termen de 5 ani. Procurorul principal
era numit de Procurorul principal al U.R.S.S., iar procurorii din raioane - de procurorul Ucrainei.

Constituţia din 1938 n-a pornit de la principiul separării puterilor în stat şi supremaţiei legii.

2. Statornicirea şi evaluarea dreptului în R.A.S.S.M.

Dreptul civil. Guvernanţii sovietici considerau că dreptul civil nu este necesar, deoarece
concepţia de bază a bolşevicilor era negarea proprietăţii private, unica pricină, după părerea lor, a
existenţei exploatării oamenilor. Conducându-se de această concepţie, bolşevicii au desfiinţat
proprietatea privată prin exproprierea forţată, fără despăgubiri, a transportului, fondului locativ în
oraşe, întreprinderilor industriale şi comerciale etc., pe care le-au declarat proprietate socialistă
(drept de proprietate asupra lor având de acum înainte doar statul).

întreprinderile de stat nu mai aveau calitatea de subiecte ale dreptului civil, deoarece li s-a
interzis participarea la raporturile juridice de drept civil, fiind conduse prin metode administrative.
A fost introdus monopolul de stat în comercializarea unor mărfuri (pâine, textile, săpun,
încălţăminte, chibrituri ş.a.). Satisfacerea minimului de necesităţi se făcea prin repartizarea în baza
cartelelor, care se atribuiau ţinând cont de apartenenţa de clasă. în astfel de condiţii, s-a pierdut
cointeresarea în muncă. De~ aceea, în 1921, conducerea sovietică declară trecerea la o politică
economică nouă, sensul căreia era admiterea restrânsă a iniţiativei private şi a proprietăţii private.
întreprinderile mici naţionalizate anterior erau arendate persoanelor fizice, care aveau şi dreptul de a
fonda întreprinderi noi (cu un număr de 10-20 salariaţi), întreprinderile mari puteau fi concesionate
de către stat unor persoane fizice sau juridice. Convenţia de concesiune avea ca obiect acele
întreprinderi care nu puteau fi exploatate cu propriile forţe - ale întreprinderilor şi chiar ale statului.
A fost anulat monopolul de stat asupra unor mărfuri, permiţându-le ţăranilor şi organizaţiilor
cooperatiste să-şi vândă surplusurile de produse. A fost păstrat monopolul statului asupra relaţiilor
comerciale externe.

La 26 iulie 1922, C.E.C. al R.S.S. Ucraina a reprodus textul decretului R.F.S.S.R. „Despre
drepturile esenţiale de proprietate", prin care proprietatea privată imobilă era exclusă din circuitul
civil, adică nu putea constitui obiectul unei convenţii. în acelaşi an, prin decizia Comitetului
Executiv Central al R.S.S. Ucraina a fost pus în aplicare, începând din februarie 1923, Codul civil
care era alcătuit din 4 părţi (dispoziţii generale, dreptul real, obligaţional şi succesoral) şi avea 435
de articole. în acest Cod, erau indicate trei forme de proprietate: de stat, cooperatistă şi privată
(dominantă era proprietatea de stat).

Referitor la proprietate, Codul civil a indicat trei forme de proprietate - de stat, cooperatistă şi
privată, evidenţiind, ca dominantă, proprietatea de stat. Libertatea în încheierea contractelor era
îngrădită de interesele de stat, statul având dreptul să rezilieze contractele evident dezavantajoase
pentru truditori (ţărani şi muncitori).

Pentru a nu reînvia proprietatea privată, puterea sovietică a interzis transmiterea prin

moştenire a averii mai mari de 10 mii ruble. Averea ce depăşea această limită era trecută în vistieria
de stat. Conform legii, moştenitorii erau soţul supravieţuitor, descendenţii (copii, nepoţi, strănepoţi)
şi persoanele inapte de muncă sau neavute, care au fost întreţinute de stat, dar nu mai puţin de un an
până la moarte. Libertatea testării a fost limitată considerabil, deoarece nu era permisă transmiterea
prin moştenire a averii persoanelor străine care nu erau moştenitori conform legii. A fost stabilit un
impozit de pe averea care trecea prin moştenire. în 1926, este desfiinţată limita de 10 mii de ruble,
permiţându-se transmiterea averii prin testament oricăror persoane, statului şi organelor de partid şi
sindicale. Se stabilea o rezervă succesorală pentru descendenţii minori, cărora li se rezervau 3/4 din
cota care le revenea ca unor moştenitori în baza legii. Impozitul pe averea moştenită era foarte mare
- de la 50% până la 90%.

Relaţiile contractuale libere între întreprinderi încep a fi îngrădite din 1927, când se stabileşte
că atât producerea mărfurilor, cât şi realizarea lor trebuie să fie făcută în conformitate cu planul de
stat, care stabilea şi preţurile. O situaţie similară s-a stabilit şi în domeniul comerţului. Cooperaţia
de consum se ocupa de realizarea mărfurilor industriale în baza unui contract, condiţiile căruia erau
dictate de organele de planificare.

Dreptul familial. în R.A.S.S.M., s-au aplicat Codul familiei al R.S.F.S.R. din 1918 şi Codul
familiei al R.S.S.U. din 1926. Aceste acte au proclamat egalitatea femeilor şi bărbaţilor. Biserica îşi
pierde atribuţiile de încheiere şi desfacere a căsătoriei, acestea devenind atribuţii ale statului. Erau
recunoscute legitime doar căsătoriile înregistrate de organele de stat. Codul din 1926 a stabilit
regimul comunităţii de bunuri ale soţilor în timpul căsătoriei.

Dreptul muncii. în 1922, a fost adoptat Codul muncii al R.S.S.U. Drept bază a reglementării
relaţiilor de muncă devine contractul de muncă. Contractul colectiv de muncă era încheiat între
organele sindicale şi administraţie, în acesta se indicau condiţiile de muncă şi tarifele de salarizare.
Legislaţia muncii se aplica numai muncitorilor din industrie şi comerţ, funcţionarilor, nu însă şi
ţăranilor.

Organele sindicale trebuiau să supravegheze respectarea de către administraţia întreprinderilor

(de stat sau private) a legislaţiei muncii. în legătură cu politica economică nouă, s-a înfăptuit
trecerea la asigurarea socială din fondurile create în baza defalcărilor în aceste scopuri a mijloacelor
necesare de către întreprinderi. Erau prevăzute măsuri de protecţie a muncii minorilor, femeilor, a
lucrătorilor în subteran, ziua de muncă a cărora era de şase ore. Tot şase ore lucrau cei ce practicau
munca intelectuală şi funcţionarii de la birouri.

In 1927, s-a declarat trecerea treptată la ziua de muncă de şapte ore. în 1929, s-a înfăptuit
trecerea la săptămâna de muncă de cinci şi şase zile, ultima zi a acestei săptămâni reduse era
declarată zi de odihnă. Nu se prevedea posibilitatea apelării la greve în caz de litigii de muncă. Ele
urmau să fie rezolvate de comisii speciale, camere de împăcare şi arbitraj.

Dorind o extindere rapidă a industriei, I. Stalin a decretat instituirea colectivizării în

agricultură. Ceea ce însemna că cele peste 20 000 000 de gospodării agricole particulare urmau să
dispară cât mai curând posibil. Majoritatea ţăranilor aveau să rămână în casele şi satele lor, însă
lucrătorii agricoli erau nevoiţi să-şi unească loturile familiale în pământuri colective. Astfel, la
plenara CC. al P.C.(b)R. din iulie 1928, Stalin a vorbit despre necesitatea plătirii de către ţărani a
unui supratribut pentru industrializare. în sarcina partidului, a fost pusă realizarea colectivizării şi a
lichidării chiaburimii ca clasă. O parte din comunişti (în frunte cu N. Buharin) considerau că trebuie
de dus o politică înţeleaptă faţă de ţăran, de cointeresat ţăranul, de majorat preţurile de colectare a
pâinii şi de înfăptuit industrializarea pe măsura coacerii premiselor obiective şi subiective.
Propunerile n-au fost acceptate de Stalin, fiind calificate ca „cedare chiaburului". Unica soluţie,
Stalin şi conducerea de vârf a U.S., o vedeau în forţarea colectivizării. Luarea prin forţă a pâinii de
la fiecare ţăran aparte necesita multă bătaie de cap, pe când unirea ţăranilor în arteluri agricole cu
hambare comune, din care pâinea putea fi luată uşor, i se părea cea mai bună soluţie.

In R.A.S.S.M., au fost supuse politicii de deschiaburire 3200 de familii de ţărani. Avea loc
„deschiaburirea", atât a ţăranilor înstăriţi, cât şi a ţăranilor mijlocaşi. în 1932, 80,3% din
gospodăriile ţărăneşti din R.A.S.S.M. erau incluse în colhoz. în condiţiile grele de foamete,
deportării, unii ţărani încercau să treacă Nistrul în România. Cei ce erau prinşi de grănicerii
sovietici erau pe loc împuşcaţi. în februarie 1931, la Olăneşti au fost împuşcaţi de sovietici 40 de
ţărani pentru încercarea de-a trece în Basarabia românească.

In contextul colectivizării, se vorbea despre folosirea tehnicii agricole şi a unor cunoştinţe şi

procedee agrotehnice înaintate. Au fost organizate staţiunile de maşini şi tractoare, care, de la
începutul anului 1933, aveau şi secţii politice, în care intra şi reprezentantul Direcţiei politice de
stat. Deoarece ele dublau lucrul organelor de partid, apar divergenţe între unele şi altele şi la
sfârşitul anului 1934 sunt desfiinţate. Acelaşi scop (de agitaţie politică) 1-a avut şi îndreptarea
muncitorilor (în 1930, a aşa-numiţilor 25 - miişti) în sat pentru a „ajuta" ţăranii. Deoarece ei nu
ştiau situaţia din agricultură, le erau ţinute cursuri timp de două săptămâni, după care se socoteau
„specialişti" şi puteau comanda ţăranii, învăţându-i agricultura.
 Sistemul administrativ de comandă a început să conducă şi ţăranul, formându-se tot noi şi noi
organe de stat. în 1929, a fost organizat comisariatul unional al agriculturii, iar în 1932 -
comisariatul gospodăriilor cerealiere şi animaliere.

In 1930, C.E.C. şi S.C.N. al ILR.S.S. au adoptat statutul model al gospodăriei agricole, în care
se conţinea interdicţia de a primi în colhoz pe chiaburi şi persoane private de drepturi electorale. Se
indica averea care trebuia socializată şi cea care nu se socializa - casele de locuit, uneltele agricole,
păsările. în 1935, după ce colectivizarea a cuprins aproape toate gospodăriile ţărăneşti, a fost
aprobat de CC. al P.C.(b) din U.R.S.S. şi S.C.N. din U.R.S.S, un nou statut-model al artelului
agricol. în el, se menţiona că pământul este dat colhozurilor în folosinţă veşnică gratuită. Aceasta
era doar o declaraţie, căci sistemul de livrări obligatorii către stat era de fapt plata pentru pământ,
plătit preferenţial, puţinul ce rămânea din venitul colhozului era împărţit colhoznicilor. Statutul
concretiza că organul suprem de conducere este adunarea generală, iar preşedintele - organul
executiv, ales de adunare. Aceste dispoziţii erau formale, căci adunării i se impunea preşedinţi care
nu activau în conformitate cu interesele colhoznicilor, ci cu indicaţiile partidului comunist. Statutul
stabilea principiul remunerării muncii în conformitate cu cantitatea şi calitatea muncii şi se stabilea
ca unitate a muncii - trudodeni - zi-muncă. Se atrăgea atenţia, ţăranii care vor să iasă din colhoz pot
primi pământul înapoi, numai dacă sunt pământuri libere din fondul de stat. Erau reglementate
cotele maxime referitoare la lotul de pe lângă casă şi a numărului de vite şi păsări, stupi, care erau
permise unei gospodării ţărăneşti. Astfel, statutul a făcut totul ca ţăranul să fie lipsit de opţiunea
unei forme optime de organizare şi să accepte ceea ce i s-a impus cu forţa - colhozul.

Dreptul penal. Ideologia comunistă şi-a supus dreptul şi 1-a prefăcut într-un sistem totalitar
ideologizat. Chiar de la început, puterea sovietică a folosit dreptul penal şi de procedură penală în
scopul apărării dogmelor sale prin violenţă. Un izvor important al dreptului sovietic era „conştiinţa
revoluţionară", care justifica, în opinia bolşevică, violenţa. Practic, „conştiinţa revoluţionară"
însemna că organele de aplicare a dreptului procedau aşa cum socoteau că este util cauzei revoluţiei
bolşevice, adică se admitea şi analogia legii şi analogia dreptului în domeniul penal.

Odată cu formarea R.A.S.S.M., neexistând coduri proprii, în sistemul său de drept penal, a
acţionat Codul penal al Ucrainei şi legislaţia unională.

In perioada anilor '30, legislaţia penală a fost deformată prin introducerea unor sancţiuni aspre
şi neargumentate din cauza instaurarii regimului totalitar. Astfel, legea din 1929 prevedea ca
cetăţenii U.R.S.S. care au plecat peste hotare şi nu s-au întors, iar acolo duc o activitate de
subminare a sistemului sovietic vor fi consideraţi drept duşmani ai clasei muncitoare. Pentru ei, era
prevăzută pedeapsa cu moartea, care trebuia să fie pusă în acţiune în timp de 24 de ore. Această lege
a avut o acţiune retroactivă.

Legea din 1932 prevedea pedeapsa cu moartea pentru sustragerea averii de stat, colhoznice şi
cooperative, indiferent de volumul furtului (în baza acestei legi au fost pedepsite peste 50 000 de
persoane).

In anul 1934, este adoptată legea despre trădarea de patrie. Pentru spionaj şi diversiuni, se
prevedea pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Această lege se răspândea şi asupra membrilor
familiei infractorului (5 ani de deportări cu lipsirea drepturilor politice).
 In decembrie 1931, a fost adoptată legea despre activitatea teroristă. în aceste dosare, ancheta
se reducea la 10 zile, examinarea cazului în proces - la o zi, iar sentinţa se punea în executare
imediat. Aceşti infractori erau privaţi de dreptul de a contesta hotărârea şi de avea avocat în proces.
în vara anului 1934, sunt formate organe speciale extrajudiciare, care judecau fără proces. Aceste
legi au servit drept motivare juridică a represiunilor dezlănţuite pe tot teritoriul U.R.S.S.

In R.A.S.S.M., în anii 1937-1939 au fost represaţi mulţi dintre foştii activişti de stat şi partid:
Starâi Gr., Voronovici E., Golub N., Moroz D. - ca duşmani ai poporului. A fost împuşcată aproape
toată Uniunea Scriitorilor din R.A.S.S.M., toată conducerea comisariatului de interne (1939). Din 9
membri ai Moldobcomului, 7 au fost supuşi represiunilor în septembrie 1937, ca duşmani ai
poporului. în 1938, organizaţia de partid din Moldova avea de două ori mai puţini membri ca în
1933 (3 mii faţă de 5 mii 715). Motivele pentru care persoanele erau calificate drept „duşmani ai
poporului erau:

1) spionaj în folosul României, pentru a rupe R.A.S.S.M. de la U.R.S.S. şi 2) naţionalismul.

Represiunile au cuprins nu numai conducătorii, intelectualitatea, dar şi muncitorii şi ţăranii.

După unele date, în satul Butor, raionul Grigoriopol, 150 de oameni au fost victimele represiunilor,
iar în satul Pererâta, raionul Dubăsari - 270 de oameni. Regimul totalitar se menţinea astfel datorită
represiunilor.

3. Proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1940 şi instaurarea

regimului totalitar comunist

La 23 august 1939, la Moscova este încheiat Pactul de neagresiune dintre Germania şi

U.R.S.S. Punctul 3 al protocolului secret, adiţional „tratatului de neagresiune", se referă la
Basarabia şi prevedea anexarea Basarabiei în favoarea U.R.S.S. La 26 iunie 1940, Moscova
acţionează în conformitate cu acest Pact şi înaintează României o notă ultimativă cerându-i
retrocedarea Basarabiei. România, fiind complet izolată şi direct ameninţată, a fost nevoită să facă
concesii.

Armata Roşie ocupă teritoriul Basarabiei, nordul Bucovinei şi o parte din ţinutul Dorohoi
(fostul ţinut Herţa, care nu era indicat în notă), la 28 iunie 1940, încălcând prevederile propriei note
şi ale acordului de la Odesa, care trebuia să dea un răgaz autorităţilor şi Armatei Române pentru a
se retrage. Armata Roşie a înaintat mai repede, decât s-a convenit prin înţelegeri şi, uneori, a
deschis foc asupra Armatei Române, care a înregistrat pierderi umane (de exemplu, la ieşirea din
Ghişinău au fost împuşcaţi 124 ostaşi români, la Corneşti -50). Conform datelor Statului Major al
României, la 6 iulie 1940, ucişi şi dispăruţi fără veste s-au înregistrat 356 de ofiţeri şi 42.876 de
soldaţi români. Astfel, împotriva principiilor şi normelor de drept internaţional, prin ameninţarea cu
forţa şi prin forţa armelor, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, vechi teritorii româneşti,
au fost ocupate de Armata Roşie, anexate violent la Uniunea Sovietică şi li s-a impus un regim
comunist, totalitar.
 Soarta de mai departe a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se hotăra în cabinetele de partid, dar
se organizau şi anumite acţiuni de masă. Spre exemplu, la Chişinău şi Akkerman, au avut loc
mitinguri, unde s-au adoptat rezoluţii despre unirea Basarabiei cu R.A.S.S.M. şi formarea unei
republici unionale. Ziarul, din Moscova, al Partidului Comunist, „Pravda", scria, în acele zile, că
noua Republică Moldovenească va avea 3,7 mln. oameni şi un teritoriu mai mare decât cel al
Belgiei, Olandei, Elveţiei. Dar până la 2 august 1940, organele Ucrainei şi R.A.S.S.M. nu
ajunseseră la o părere unică cu privire la stabilirea hotarelor viitoarei republici unionale. însă,
părerea basarabenilor nimeni nici nu o solicita.

La 2 august 1940, la sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S., a fost adoptată Legea

despre formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de Nord, a judeţelor
Hotin, Akkerman şi Izmail. La votarea acestei Legi, au participat numai deputaţi din stânga
Nistrului, iar din Basarabia - nimeni. 32 de basarabeni, cărora li s-a adus la cunoştinţă Legea din 2
august despre proclamarea R.S.S.M., aveau statut de oaspeţi, de aceea, ei n-au fost admişi la votarea
Legii. Din fosta R.A.S.S.M. au fost incluse în R.S.S.M. numai şase raioane: Camenca, Râbniţa,
Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol, celelalte fiind incluse în R.S.S.U. Astfel, fiind ciopârţite
teritoriile naţionale. Populaţia R.S.S.M. era de 2,7 mln. oameni, în loc de 3,7 mln., de care scria
„Pravda" în iulie 1940; în loc de 50 mii km2- doar 34 mii km2.

La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat un decret prin care-
erau stabilite frontierele dintre Ucraina şi Moldova în conformitate cu Legea din 2 august 1940.
Populaţia moldovenească, care s-a pomenit în Ucraina, adopta hotărâri la adunările generale ale
sătenilor, trimitea adresări, scrisori lui Stalin, Kalinin şi altor conducători sovietici cu rugămintea de
a-i trece în componenţa R.S.S.M., dar ele n-au fost luate în seamă. După război, în 1946 această
problemă au pus-o şi organele R.S.S.M., în persoana Secretarului doi al P.C.M., Salagor, şi
preşedintelui Sovietului Miniştrilor, Covali, dar care, de asemenea, n-a fost auzită.

In avizul comisiei speciale a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, din 23 iunie 1990,
proclamarea din 2 august 1940 a R.S.S.M. a fost apreciată ca act nelegitim al U.R.S.S., care
contravenea chiar şi Constituţiei U.R.S.S. din 1936 şi legislaţiei internaţionale a vremii în baza
următoarelor argumente:

Basarabia a fost anexată la U.R.S.S. prin forţă şi ameninţarea cu forţă;

Basarabenii n-au fost întrebaţi şi n-au participat sub nicio formă la adoptarea legii din 2
august 1940;

Legea din 2 august a însemnat dezmembrarea teritoriilor naţionale româneşti (moldoveneşti)

şi a populaţiei băştinaşe a acestor teritorii între două state: R.S.S. Ucraineană şi R.S.S.
Moldovenească;

Sovietul Suprem al U.R.S.S., conform Constituţiei unionale din 1936, nu avea dreptul să
formeze o republică unională, ci doar s-o primească în componenţa U.R.S.S. Legea despre primirea
în componenţa U.R.S.S. a R.S.S.M. aşa şi n-a fost adoptată. Deci, permanent Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească a fost nelegitimă în componenţa Uniunii Sovietice.

Odată cu formarea R.S.S.M., apare problema cetăţeniei locuitorilor Basarabiei. în martie

1941, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. adoptă decretul despre cetăţenia locuitorilor
Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Conform acestuia, toţi locuitorii Basarabiei(fără consimţământul
lor), personal sau strămoşii cărora au fost supuşi ai Imperiului rus până la 25 octombrie 1917, li se
întoarce cetăţenia sovietică, iar persoanele care nu se aflau pe teritoriu] Basarabiei, dar doreau să se
întoarcă şi să primească cetăţenia sovietică, trebuiau să se adreseze la consulatele sovietice.

După proclamarea R.S.S.M., asupra întregii Republici şi-au extins atribuţiile organele centrale
ale republicii autonome, în noiembrie 1940, Sovietul Suprem al republicii autonome, la sesiune, a
hotărât petrecerea alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. La aceeaşi sesiune, se formează
Comisia constituţională pentru elaborarea proiectului Constituţiei.

Constituţia R.S.S.M. a fost adoptată la 10 februarie 1941 şi stabilea, ca bază economică a

R.S.S.M., proprietatea socialistă şi sistemul socialist de gospodărie, care a apărut în urma lichidării
proprietăţii private. Baza politică a Republicii se declară Sovietele de deputaţi ai muncii. Constituţia
a fixat următorul sistem de organe ale puterii de stat: Sovietul Suprem şi Prezidiu] - ca organ
legislativ; Sovietul Comisarilor Narodnici - ca guvern, dar cu unele atribuţii legislative;
Comisariatele narodnice; - Sovietele locale. Constituţia prevedea dreptul de vot universal, egal,
direct şi secret. Se admiteau gospodăriile particulare ţărăneşti, iar pământul se prevedea a fi dat în
folosinţă veşnică şi gratuită acestora.

Din decembrie 1940, în R.S.S.M., se aplică codurile Ucrainei. Regimul comunist instaurat la
28 iunie 1940 în Basarabia şi Bucovina de Nord a interzis partidele de opoziţie, a limitat
eligibilitatea organelor de stat, a lichidat drepturile elementare ale omului (dreptul la viaţă,
libertatea opiniei etc.) etc.

Toate întreprinderile basarabene au fost naţionalizate. Uniunea Sovietică considerandu-se

proprietarul tuturor resurselor materiale din R.S.S.M. La 15 august 1940, a fost adoptat decretul
„Despre restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor sovietice despre naţionalizarea pământului",
care declara tot teritoriul Basarabiei, cu subsolul, pădurile şi apele ei, proprietate de stat. Tot la 15
august, a mai fost adoptat un decret „Despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi
de comerţ, a transportului feroviar şi de apă, a mijloacelor de comunicaţii din Basarabia; toate
acestea erau şi ele naţionalizate. La sesiunea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. din noiembrie 1940,
a fost pusă problema alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Alegerile au avut loc la 12 ianuarie
1941. La 8 februarie 1941, s-a deschis prima sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.M. Sesiunea a
format Prezidiul Sovietului Suprem din 17 persoane şi Sovietul Comisarilor Narodnici.

Organele locale aşa şi nu au mai fost alese. Alegerile în organele locale - sovietele - au fost
preconizate pentru luna noiembrie 1941, dar ele aşa şi nu au mai avut loc, deoarece, în noiembrie
1941, puterea sovietică nu mai exista pe teritoriul Basarabiei.

Prin urmare, constituirea aparatului de stat al R.S.S.M. s-a făcut fără participarea populaţiei.
Aparatul de stat nu era decât o marionetă în mâinile partidului, care deţinea avea monopolul asupra
puterii.
 4. Dreptul sovietic în R.S.S.M. în perioada postbelică

Incepând cu anul 1944, pe teritoriul R.S.S.M., se reinstaurează puterea sovietică şi regimul

totalitar comunist. Organele puterii sovietice au înaintat lozinca „Totul pentru front, totul pentru
biruinţă". însă, situaţia economică şi socială în RSSM era foarte gravă. Cu toate acestea, în anul
1944, livrările obligatorii ale ţărănimii către stat au fost supraîndeplinite. Dar, în primăvara lui
1945, s-a văzut că supraîndeplinirea planului i-a lăsat pe ţărani fără seminţe, ei fiind nevoiţi să
recurgă la împrumutul de stat. Seceta din 1946 a agravat situaţia ţărănimii. în noiembrie 1946, s-au
înregistrat primele cazuri mortale din cauza foametei. în timpul foametei din 1946-1947, s-au
pierdut circa 200 de mii vieţi omeneşti.

Pentru a înfăptui colectivizarea în masă, între anii 1948-1949, au avut loc deportări ale
ţăranilor în Siberia, deportări denumite „deschiaburiri", care includeau şi confiscarea averii
ţăranilor. Deportarea în masă a „chiaburilor" basarabeni a avut loc în noaptea de la 5 spre 6 iulie
1949. In luna octombrie a aceluiaşi an, colectivizarea cuprindea 80% din gospodăriile ţărăneşti.
Deja, în 1951, în colhozuri erau comasate circa 97,1% din gospodăriile ţărăneşti.

La 11 aprilie 1952, s-au făcut modificări în Constituţia din 1941, care aveau ca scop
lichidarea particularităţilor Constituţiei R.S.S.M. Modificările făcute ţineau de schimbările
intervenite în baza economică a Republicii de după război. Astfel, în articolul 4, s-a inclus
amendamentul ce demonstra lichidarea exploatării omului de către om, articolul mai indica că
proprietatea socialistă cuprinde toate întreprinderile mari şi mici. Articolul 8 arată că sunt admise
gospodăriile meşteşugăreşti individuale, bazate pe munca proprie. De asemenea, în ianuarie 1952, a
fost adoptat un decret prin care drapelul de stat al R.S.S.M. reprezenta o pânză roşie cu o dungă
verde la mijloc pe întreaga lungime a pânzei. Astfel, după conţinut şi după formă, Constituţia
R.S.S.M. era identică cu constituţiile celorlalte republici sovietice, unica deosebire fiind denumirea
republicii.

După moartea lui Stalin, în 1953, se fac unele încercări de democratizare a sistemului
sovietic. Este abrogată legea despre actele teroriste, iar în anul 1957 se iau un şir de măsuri care
lărgesc drepturile republicilor unionale. Republicilor li se oferă dreptul de a adopta codurile lor, dar
acestea trebuiau să fie alcătuite în conformitate cu legislaţia unională. în 1958, Sovietul Suprem al
U.R.S.S. a adoptat Bazele legislaţiei penale unionale şi a republicilor unionale.

In conformitate cUsBazele legislaţiei penale, a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. Sovietul
Suprem al R.S.S.M. a votat Codul penal la 21 martie 1961, iar la 1 iulie 1961 a fost pus în aplicare.
La baza Codului penal, stăteau următoarele principii:

 egalitatea tuturor în faţa legii;

 principiul neretroactivităţii legii penale;

 inexistenţa infracţiunii şi pedepsei în afara legii.

Codul de procedură penală a fost pus în aplicare la 1 iunie 1961. Codul conţinea 10 titluri şi
36 de capitole. în afară de dispoziţii generale, Codul conţinea titluri referitoare la declanşarea
procesului penal, cercetarea penală şi anchetă, procedura în faţa primei instanţe şi a celei de recurs,
executarea sentinţei. Codul pornea de la următoarele principii: înfăptuirea justiţiei penale numai de
judecătorii; egalitatea cetăţenilor în faţa legii; tragerea la răspundere penală doar în ordinea stabilită
de lege. Codul prevedea competenţa organelor judecătoreşti, a organelor de anchetare (cele ale
procuraturii şi securităţii de stat, iar, în 1963, anchetarea a fost pusă şi în competenţa organelor de
interne).

Codul prevedea dreptul inculpatului la apărare şi posibilitatea de a se folosi de serviciile

avocatului, dar numai din momentul terminării anchetei.

La 26 decembrie 1964, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a votat Codul civil al R.S.S.M.(cu

aplicare de la 1 iulie 1965) alcătuit din 8 titluri şi tratând chestiunile referitoare la proprietate,
obligaţiuni, dreptul de autor, raţionalizator, inventator, dreptul succesoral. Ca formă a proprietăţii
socialiste, sunt indicate proprietatea de stat, cooperatist-colhoznică şi a organizaţiilor obşteşti.
Deoarece unicul proprietar în industrie este statul, se introduce noţiunea de gestiune operativă,
drept, în baza căruia întreprinderile primesc o parte din averea statului. Codul civil recunoştea ca
persoane juridice întreprinderile, organizaţiile de stat şi intercolhoznice, asociaţiile cooperatiste de
stat.

Odată cu Codul civil, a fost pus în aplicare şi Codul de procedură civilă al R.S.S.M. Alcătuit
din 6 titluri, Codul se referea la acţiunea civilă, procedura în judecată, în faţa instanţei de casare, la
revizuirea deciziilor rămase definitive, la executarea deciziilor judecătoreşti. De menţionat că şi în
procesul civil, ca şi în procesul penal, s-a păstrat procedura de revizuire a deciziilor ramase
definitive, procedură în care un rol deosebit îi revenea procuraturii - celei de-a patra puteri în
sistemul statal sovietic, care supraveghea activitatea justiţiei şi care, la rândul său, nu putea fi
independentă în pofida declaraţiei acestui principiu în legislaţie.

în continuare, au fost adoptate şi alte coduri: Codul familiei (1969), Codul funciar (1969),
Codul muncii, Codul legislaţiei acvatice (1973), Codul subsolului (1976), Codul forestier (1979) şi
Codul cu privire la contravenţiile administrative (1985) - toate fiind alcătuite în deplină concordanţă
cu Bazele legislaţiei unionale respective

5. Adoptarea şi trăsăturile esenţiale ale Constituţiei R.S.S.M. din 1978

La al XXII-lea Congres al Partidului Comunist (1961), se pune problema elaborării unei noi
constituţii, unde s-ar elucida transformarea statului dictaturii proletariatului în stat atotna-rodnic. în
1962, Sovietul Suprem al U.R.S.S. a format Comisia Constituţională. După demiterea lui N. S.
Hruşciov în 1965, componenţa Comisiei a fost reînnoită şi lărgită. Lucrul asupra noii Constituţii s-a
încetinit, deoarece reformele iniţiate de N. S. Hiruşciov au fost stopate. La Congresul XXV al
P.C.U.S. (1976), s-a reamintit despre proiectul noii Constituţii, menţionându-se ca, în proiectul noii
Constituţii, să se conţină evoluţia democraţiei socialiste, particularităţile de bază ale societăţii
sovietice, care, chipurile, ar fi atins un nou stadiu de dezvoltare.
 După aceste indicaţii ale partidului, Comisia Constituţională şi-a reluat activitatea şi la 23 mai
1977 a finalizat lucrul asupra proiectului. La 24 mai 1977, Plenara CC al P.C.U.S. a acceptat
proiectul şi 1-a recomandat Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. pentru publicare. în confor-
mitate cu decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 4 iunie 1977, proiectul noii
Constituţii a fost publicat şi pus în discuţie. Această discuţie a fost organizată şi dirijată de organele
de partid care vegheau vigilent, ca discuţia să fie canalizată în cadrul celor propuse de proiect, iar
propunerile populaţiei să fie cu caracter suplimentar.

Rezultatele discuţiei au fost totalizate de Plenara din octombrie 1977 a P.C.U.S., care a
hotărât convocarea sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. Sesiunea extraordinară a Sovietului
Suprem al U.R.S.S. a adoptat în unanimitate (la 7 octombrie 1977) Constituţia U.R.S.S., cea de-a
treia (şi ultima) Constituţie a U.R.S.S.

In conformitate cu Constituţia unională, în aprilie 1978, este adoptată Constituţia R.S.S.M.,

structurată în preambul, 10 secţiuni, care conţin 19 capitole şi 172 de articole.

In preambul, construirea „societăţii socialiste dezvoltate" se rezuma ca rezultat al revoluţiei

din octombrie, al puterii sovietice şi conducerii de către Partidul Comunist. R.S.S.M. era declarată
republică egală în drepturi în componenţa U.R.S.S. care „uneşte toate naţiile şi naţionalităţile pentru
construirea în comun a comunismului". în preambul, contrar adevărului istoric, se spunea că
oamenii muncii din Moldova „au apărat cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie, şi-au
dobândit organizarea de stat socialistă...", pe când acestea n-au fost înfăptuite de oamenii muncii
din Moldova, ci au fost rezultatul pactului Malotov-Ribbentrop.

In art. 2 al capitolului 1, se declara (ca şi în articolul corespunzător al Constituţiei U.R.S.S.)

că „toată puterea în R.S.S.M. aparţine poporului", care o exercită prin Sovietele de deputaţi ai
norodului. în Constituţia precedentă, se menţiona că toată puterea aparţine oamenilor muncii din
oraşe şi sate. înlocuirea noţiunii de „oameni ai muncii" cu „poporul" a fost interpretată de
constituţionaliştii sovietici ca lărgirea bazei sociale a statului socialist. Dar art. 2 avea un caracter
decorativ şi demagogic, deoarece, în art. 6, se indica direct cui îi aparţine puterea – Partidului
Comunist – „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice". Astfel, art. 6 al Constituţiei
R.S.S.M. (ca şi art. 6 al Constituţiei U.R.S.S.) justifica monopolul Partidului Comunist asupra
puterii de stat, că el „determină perspectiva generală a societăţii, linia de politică internă şi externă a
U.R.S.S., conducea marea activitate creatoare a poporului sovietic, imprima un caracter planic,
ştiinţific fundamentat luptei lui pentru victoria comunismului".

Baza sistemului economic a constituit proprietatea socialistă sub forma proprietăţii de stat,
proprietăţii coo-peratist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti.

Constituţia întărea un sistem monopartid (articolul 6 prevedea rolul conducător şi îndrumător

a1 Partidului Comunist). Constituţia din 1978 prevedea dubla cetăţenie, fiecare cetăţean al R.S.S.M.
era în acelaşi timp şi cetăţean al U.R.S.S., declară că toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Astfel
Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugând la drepturile fixate în constituţia
precedentă - la muncă, odihnă, învăţătură - altele noi: drepturi Molotov-Ribbentrop.

In art. 10, se menţiona că „baza sistemului economic al R.S.S.M. o constituie proprietatea

socialistă" sub formă de proprietate de stat, cooperatist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti,
nemenţionând (ca în Constituţia precedentă) că această proprietate a provenit din lichidarea
proprietăţii private. în art. 13, Constituţia menţiona şi proprietatea personală, care se extindea
asupra obiectelor de întrebuinţare curentă, de consum personal, de confort şi obiectele din
gospodăria casnică auxiliară, casa de locuit şi economiile provenite din muncă.

Constituţia proclama R.S.S.M. „stat sovietic socialist suveran", care .,îşi rezerva drepturile de
ieşire liberă din U.R.S.S.". Desigur, aceste prevederi aveau un caracter pur declarativ şi demagogic.
Faptul că R.S.S.M. nu era un stat suveran se vede din însuşi textul Constituţiei R.S.S.M., copiat
după cel al U.R.S.S., în care art. 73 menţiona puteri foarte mari organelor unionale. „Dreptul de
liberă ieşire din U.R.S.S.." a fost doar o declaraţie demagogică, deoarece nu s-a prevăzut, în mod
legal procedura de ieşire din U.R.S.S. Când republicile unionale au vrut să-şi realizeze dreptul „de
liberă ieşire", ele au fost împiedicate prin forţă, introducerea de contingente militare, a tancurilor,
stării de urgenţă.

Păstrând sistemul sovietelor, Constituţia a păstrat şi principiul unicităţii şi supremaţiei

sovietelor, negând, ca şi mai înainte, principiul separării puterii. Organul suprem al puterii de stat
era declarat Sovietul Suprem, al R.S.S.M., care adopta acele legi şi decizii care îi erau prezentate de
organul suprem de partid. Toate celelalte organe erau supuse şi controlate de soviete. Sovietele erau
reprezentate ca organe elective, dar principiul eligibilităţii, în condiţiile sistemului monopartid, era
grav deformat, deoarece el se răsfrângea doar asupra membrilor de partid sau a persoanelor
convenabile şi, de aceea, tolerate de organele de partid.

Capitolul 17 cuprindea dispoziţii referitoare la buget, caracterizat ca „parte componentă a

bugetului de stat unic al U.R.S.S.".

Capitolul 18 se referea la instanţele judecătoreşti, formate în baza principiului eligibilităţii

judecătoriilor şi asesorilor narodnici şi la arbitrajul de stat, care putea rezolva litigiile de natură
economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Capitolul 19 era rezervat procuraturii,
învestită cu atribuţia de supraveghere supremă asupra executării stricte şi uniforme a legilor.
Secţiunea a doua (capitolele 5 şi 6) se referea la relaţiile dintre stat şi persoană.

Se prevedea cetăţenia dublă: fiecare cetăţean al R.S.S.M. este cetăţean al U.R.S.S. Temeiurile
şi modul de dobândire şi pierdere a cetăţeniei sovietice, menţiona Constituţia R.S.S.M., sunt
stabilite prin Legea cu privire la cetăţenia U.R.S.S. -normă care, încă o dată, ne demonstrează
caracterul de nesuveranitate, dependent al R.S.S.M.

Se declara egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor R.S.S.M., egalitatea în drepturi

indiferent de rasă, naţionalitate, sex, studii, religie, limbă etc.

Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugind la drepturile fixate în Constituţia
precedentă - la muncă, învăţătură, odihnă, asigurare socială - şi altele noi, ca: dreptul la ocrotirea
sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de a participa la
conducerea treburilor de stat şi obşteşti, dreptul de a depune plângeri împotriva acţiunilor
persoanelor oficiale, a organelor de stat şi obşteşti. Astfel de plângeri puteau fi înaintate în
judecătorie doar împotriva persoanelor cu posturi de răspundere.
 Capitolele finale se refereau la atribuţiile statalităţii (stema, steagul, imnul, capitala) şi la
procedura de modificare a Constituţiei, care rămâneau neschimbate, cele pe care le-a prevăzut
Constituţia precedentă a R.S.S.M.
Tema 14. STATORNICIREA STATULUI Şl DREPTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA LA
ETAPA ACTUALĂ

1. Constituirea statalităţii şi a dreptului în Republica Moldova.

2. Elaborarea şi adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 1994.
3. Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova.

1. Constituirea statalităţii şi a dreptului în Republica Moldova

Republica Moldova este, astăzi, o realitate, un stat suveran şi independent, apărut pe harta
lumii ca o consecinţă a destrămării Imperiului sovietic. Constituirea statalităţii Republicii Moldova
este o problemă discutată de specialiştii în Dreptul constituţional, văzută prin prisma dreptului la
autodeterminare. Considerăm că problema statornicirii statalităţii Republicii Moldova este strâns
legată de procesul de restructurare a orânduirii de stat în fosta Uniune a Republicilor Sovietice
Socialiste, proces iniţiat în anul 1985. însă, în etapa iniţială, restructurarea era orientată de organele
oficiale nu spre dărâmarea sistemului de conducere administrativ de comandă, ci spre
perfecţionarea acestuia, nu spre transformarea radicală a întregului mecanism de stat, ci numai spre
o retuşare a unor elemente ale lui.

începutul schimbărilor practice în relaţiile politice şi economice are loc în anul 1987, când
U.R.S.S. se afla în stare de demolare, când a intrat în perioada de reforme politice, economice şi de
drept, cu adevărat, fundamentale.

Procesul de autodeterminare a Republicii Moldova a început odată cu adoptarea de Sovietul

Suprem al R.S.S.M. de legislatura a XI-a, pe data de 31 august 1989, a Legii cu privire la statutul
limbii de stat.

In decursul următorilor 4-5 ani, în Republica Moldova, au avut loc reforme sociale, politice,
economice şi de drept, ce au pus baza unui stat de drept, democratic, a început crearea societăţii
civile şi separarea puterilor în stat.

Iată de ce studierea activităţii legislative, în Republica Moldova, în perioada de criză

constituţională şi de statornicire a statalităţii democratice, din anii 1989-1994, când era încă în
vigoare Constituţia R.S.S. Moldoveneşti din 1978, este actuală atât din punct de vedere teoretic, cât
şi practic.

Analizând activitatea Sovietului Suprem al R.S.S.M. de legislatura a XI-а şi a XII-a, vom

observa că, începând cu anul 1989, au fost adoptate legi, hotărâri, care vor rămâne în istoria
statalităţii Republicii Moldova drept jaloane importante ale luptei de eliberare naţională şi de
democratizare a societăţii. La şedinţa din 26 aprilie anul 1990, legislativul R.S.S. Moldoveneşti a
fost numit Parlament, ca şi în majoritatea ţărilor civilizate din Europa. La 27 aprilie 1990, prin
Legea nr. 5-XII, a fost confirmat Drapelul de stat al republicii -Tricolorul - albastru, galben, roşu, ca
simbol al suveranităţii şi care simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc,
precum şi tradiţia istorică.

Prin Legea nr. 10-XII din 10 mai 1990 cu privire la introducerea unor modificări în
Constituţia (Legea fundamentală) R.S.S. Moldoveneşti, a fost anulat articolul 6, care stabilea că
forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice, nucleul sistemului politic, al organizaţiilor
de stat şi obşteşti este Partidul Comunist al U.R.S.S. Noua redacţie a articolelor 6 şi 7 fixa
activitatea tuturor partidelor politice în cadrul Constituţiei, fără dreptul de a uzurpa puterea.
Articolul 49, în noua redacţie, garanta cetăţenilor dreptul de asociere liberă în partide politice,
introducerea pluralismului politic şi pluripartitismului în R.S.S. Moldovenească, considerându-le
elemente interne ale unui stat democratic. Acestea şi alte modificări în legea supremă a statului nu
lichidau criza constituţională. Se simţea necesitatea unei noi Constituţii care, într-adevăr, ar fi
legiferat transformările democratice din societate. Iată de ce Sovietul Suprem al R.S.S.
Moldoveneşti, prin hotărârea din 16 iunie 1990, creează o Comisie din 58 de membri pentru
elaborarea noului proiect de Constituţie în frunte cu preşedintele Sovietului Suprem, Mircea
Snegur.

La 23 iunie 1990, Parlamentul adoptă Declaraţia cu privire la suveranitatea R.S.S.

Moldoveneşti. Acest document, cu putere constituţională, a avut o importanţă istorică deosebită,
deoarece stabilea baza viitoarei statalităţi suverane şi independente a Republicii Moldova. în
Declaraţie, se menţiona că „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil.
Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între R.S.S.
Moldova şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se
seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute".

Curând, însă, sub presiunea forţelor distructive, la 19 august 1990 la Comrat, iar la 12
septembrie 1990 la Tiraspol, a fost declarată formarea Republicii Găgăuze şi a Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti Nistrene, formaţiuni anticonstituţionale ce veneau în contradicţie cu
Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Cu toate acestea,
Declaraţia a devenit bază pentru elaborarea Constituţiei. Deoarece Constituţia, pe atunci în vigoare,
legifera R.S.S. Moldovenească ca parte integrantă a U.R.S.S., Declaraţia stabilea că legile şi alte
acte normative ale U.R.S.S. puteau avea putere pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti numai după ratificarea lor de către Parlamentul ţării noastre, iar cele în vigoare, care
contraveneau principiului suveranităţii, erau suspendate. în aceeaşi zi, a fost publicat Avizul
Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a
consecinţelor acestora pentru Basarabia şi Bucovina de Nord. în aviz, se constata: „La 28 iunie
1940, U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei populaţiei
acestor ţinuturi". Cu această ocazie, a fost anulată sărbătoarea zilei de 28 iunie. Concomitent,
Parlamentul a adoptat hotărârea cu privire la declararea zilei de 31 august drept sărbătoare naţională
Limba Noastră, ziua în care Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti a adoptat, în anul 1989, Legea
cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti şi Legea cu privire la revenirea ei la grafia
latină.
 La 17 iulie 1990, Parlamentul face încă un pas spre ieşirea din criza constituţională, adoptând
Decretul cu privire la puterea de stat. Importanţa Decretului constă în faptul că el a dezvoltat
principiul suveranităţii exclusive a poporului şi Republicii Moldova, a separării puterilor în stat şi
scoaterea acestora de sub influenţa ideologiei comuniste. în consecinţă, la 3 septembrie 1990,
Sovietul Suprem instituie postul de preşedinte al ţării, ca autoritate politică capabilă să asigure
respectarea legii şi suveranitatea statului. Astfel, Mircea Snegur este ales de către Sovietul Suprem
al R.S.S.M. în funcţia de Preşedinte al R.S.S. Moldova, iar Preşedinte al Sovietului Suprem al
R.S.S.M. a fost ales Alexandru Moşanu.

Instituţiile nou-create, dar mai ales forţele naţionale şi democratice, reprezentate în legislativ,
depuneau eforturi considerabile pentru pregătirea statului către actul final -Declaraţia de
Independenţă şi a noii Constituţii. Astfel, Parlamentul şi Preşedintele ţării au adoptat un şir de legi,
hotărâri şi decrete de importanţă primordială.

La 28 iulie 1990, Parlamentul recunoaşte prin lege aderarea R.S.S. Moldova la Declaraţia
universală a drepturilor omului şi ratificarea pactelor internaţionale privind drepturile omului. La 2
noiembrie 1990, prin hotărârea Sovietului Suprem, a fost creată Garda Republicană a Moldovei -
baza viitoarei armate naţionale. La 3 noiembrie 1990, Sovietul Suprem adoptă noua stemă de stat:
simbolul străvechi al românilor-moldoveni. La 18 decembrie 1990, Parlamentul adoptă Legea cu
privire la poliţie, prin care sunt lichidate vechile structuri ale miliţiei sovietice, iar noile organe de
poliţie sunt scoase din subordonarea Ministerului de Interne al Uniunii Sovietice.

Legea cu privire la migraţie, adoptată la 19 decembrie 1990, pune capăt sosirii în republică,
cu scopul domicilierii a diferitelor categorii de persoane din teritoriul Uniunii Sovietice. Un rol
anumit în demontarea statală comunistă 1-a constituit schimbarea de către legislativ, la 23 mai
1991, a denumirii Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Moldova. Tot
atunci, denumirea Parlamentului R.S.S. Moldoveneşti a fost schimbată în Parlamentul Republicii
Moldova. La 5 iunie 1991, Parlamentul adoptă Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova,
care a stabilit cetăţenia unică pe teritoriul Republicii, interzicând cetăţenia comună a U.R.S.S.

Concomitent cu măsurile de statornicire a statalităţii, au fost întreprinse acţiuni de

democratizare a vieţii politice. Prin Decretul nr. 164 din 22 august 1991 cu privire la suspendarea
activităţii structurilor partidelor politice în instituţiile de stat, şeful statului a întreprins primii paşi în
direcţia reformării sistemului politic.

Ideea depolitizării era susţinută şi prin decretele prezidenţiale privind crearea forţelor armate,
de interne şi de securitate, fiind preluată şi de legislaţia respectivă. Personal, Preşedintele Mircea
Snegur a pledat pentru un pluralism constructiv de opinii, pentru un pluripartitism real, fapt dovedit
şi prin susţinerea, de la bun început, a ideii desfăşurării alegerilor în această bază. De procesul
democratizării societăţii ţine şi libertatea cuvântului. O importanţă incontestabilă pentru garantarea
libertăţii cuvântului, funcţionarea organelor mass-media, mai ales în condiţiile societăţii
posttotalitare, au avut-o decretele prezidenţiale cu privire la susţinerea presei şi a activităţii
editoriale, inclusiv prin acordarea înlesnirilor fiscale.

Un final logic al procesului de democratizare şi autodeterminare serveşte Declaraţia de

Independenţă a Republicii Moldova, adoptată prin Legea nr. 691-XII din 27 august 1991, care
proclama că „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi
hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi
năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale".

Prin Declaraţie, Republica Moldova i-a cerut: „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste să înceapă negocierea cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de
ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova" şi
a hotărât „... ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai organele legal constituite ale Republicii
Moldova".

Astfel, temelia majorităţii proceselor de democratizare şi autodeterminare a Republicii

Moldova, care, ulterior, s-au încheiat cu formarea instituţiilor proprii unui stat independent şi care
au declanşat reformarea sistemului politic, social-economic, au constituit-o legile Parlamentului de
legislatura a XII-a şi decretele prezidenţiale. Prin adoptarea actelor normative necesare a fost creat
cadrul juridic, permiţând Republicii Moldova să devină un stat suveran, independent şi democratic,
membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionale.

Odată cu recunoaşterea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent şi primirea ei în

O.N.U., la 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit un subiect al relaţiilor de drept
internaţional, un stat suveran, independent şi plenipotenţiar.

Realizările, pe plan intern, au fost condiţionate, în mare măsură, de succesele Republicii

Moldova în politica sa externă.

De la data proclamării independenţei, Republica Moldova a fost recunoscută de peste 140 de

ţări. Au urmat, apoi, noi paşi de integrare în organizaţiile internaţionale, de stabilire şi dezvoltare a
relaţiilor cu ţările lumii.

Deosebit de fructuoasă este colaborarea Republicii Moldova cu Organizaţia pentru Securitate

şi Cooperare în Europa (OSCE) şi cu Uniunea Europeană. O performanţă, pe plan extern, o
constituie aderarea Republicii Moldova, ca membru cu drepturi depline, la Consiliul Europei.
Primul contract dintre Republica Moldova şi Consiliul Europei a avut loc la 30 ianuarie 1992, când
a fost solicitat statutul de invitat special pe lângă Adunarea Parlamentară. Una dintre priorităţile
politicii externe a constituit-o dezvoltarea legăturilor din cadrul Comunităţii Statelor Independente
(C.S.I.).

Un capitol aparte îl reprezintă raporturile Republicii Moldova cu NATO. Semnarea la 16

martie 1994 de către Republica Moldova a Programului de Parteneriat pentru Pace şi a Programului
Individual de Parteneriat cu NATO are importanţă pentru instruirea lingvistică, pregătirea cadrelor
pentru acţiuni în condiţii de calamităţi, însuşirea experienţei în domeniul informaticii etc. Nu mai
puţin importantă este şi participarea Republicii Moldova la unele structuri regionale şi subregionale,
cum ar fi Cooperarea Economică a ţârilor din bazinul Mării Negre, Comisia Dunăreană etc.

In aceste împrejurări, Parlamentul Republicii Moldova, Preşedinţia continuă activitatea

legislativă pentru crearea condiţiilor de democratizare a ţării, ieşirea ei din criza constituţională,
statornicirea statalităţii, prosperarea economică şi socială.

După proclamarea independenţei, Republica Moldova a acordat o deosebită atenţie legalizării

principalelor atribute ale unui stat independent. Prin Decretul Prezidenţial nr. 190 din 3 septembrie
1991 a fost stabilită frontiera de stat, s-a hotărât ca organele răspunzătoare să preia controlul asupra
punctelor vamale, iar organele securităţii de stat să treacă în subordinea guvernului de la
Chişinău. Odată cu proclamarea independenţei, prin Decretul Preşedintelui Statului nr. 194 din
3 septembrie 1991, s-a pus problema retragerii de pe teritoriul Republicii Moldova a trupelor
Armatei Sovietice, precum şi a trupelor de interne ale fostei Uniuni Sovietice (Decretul nr. 139 din
1992). Din păcate, până astăzi o parte din trupele Armatei a 14-a ruse şi muniţiile ei se află în
regiunea de est a Republicii Moldova, în Transnistria. Anume, cu susţinerea acestei armate, în
decembrie 1991, „Republica Nistreană" a declanşat o adevărată rebeliune militară. în decursul
confruntărilor armate, s-au înregistrat importante pierderi umane şi materiale, fapt ce a impus
iniţierea de negocieri pentru aplanarea pe cale paşnică a conflictului, a războiului dezlănţuit, de
fapt, de Federaţiea Rusă. Ca urmare a tratativelor multilaterale din iunie 1992, la care au participat
reprezentanţii Moldovei, României, Ucrainei şi Federaţiei Ruse, a fost pus capăt conflictului armat.
Prin Convenţia din 21 iulie 1992, semnată de Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, şi
Preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţin, s-a stabilit încetarea conflictului armat din Transnistria şi
aplanarea lui pe cale paşnică, pornindu-se de la principiile respectării suveranităţii, independenţei şi
integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, acordarea unui statut special pentru teritoriul de pe
malul stâng al Nistrului, în cadrul Republicii Moldova, a i se oferi populaţiei din zona
transnistreană dreptul de a-şi hotărî singură soarta în cazul modificării statutului de stat
al Republicii Moldova.

Conducerea Republicii Moldova, proclamând independenţa statului, na fost în stare să o

apere, să-i asigure integritatea teritorială. Parţial, ea a fost soluţionată prin adoptarea de către
Parlament a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), promulgată, ulterior,
de şeful statului. Până în prezent, rămâne, însă, neaplanat diferendul transnistrean, care s-a
dovedit a fi mult mai complicat şi dramatic, chiar în pofida intervenţiilor din exterior,
directe sau indirecte.

In anii următori, problema fundamentală, aflată în preocupările legislative ale Parlamentului

şi şefului statului, a rămas cea a statalităţii. în această ordine de idei, s-au înscris şi eforturile pentru
formarea sistemului de securitate al Republicii Moldova, crearea organelor de menţinere a ordinii
publice. Este vorba de armată, poliţie, trupele de carabinieri, cele de grăniceri, adică acele structuri
fără de care nu poate exista niciun stat din lume. Şi aici, la fel, ca şi în alte domenii, temelia au pus-
o legile adoptate de Parlament, decretele prezidenţiale privind trecerea sub jurisdicţia statului a
fostelor unităţi militare sovietice dislocate în teritoriu, crearea ministerelor şi departamentelor
respective, pentru ca, în ultimă instanţă, să se ajungă la elaborarea proiectelor de legi în aceste
domenii, a concepţiei securităţii statului, a doctrinei militare, la munca organizatorică concretă de
formare a întregii infrastructuri proprie sistemului de securitate naţională.

Pornind de la teza, potrivit căreia statul trebuie să existe pentru cetăţean, indiferent de
originea etnică a acestuia, au fost create condiţii egale pentru reprezentanţii tuturor naţionalităţilor,
în atenţia permanentă a Parlamentului şi a Preşedinţiei, s-au aflat problemele minorităţilor etno -
culturale din Republica Moldova, politica statului în această sferă. Drept rezultat al întâlnirii cu
reprezentanţii ucrainenilor, ruşilor, bulgarilor, evreilor, ţiganilor, au fost emise decrete cu privire la
dezvoltarea culturilor minorităţilor naţionale respective, s-au depus eforturi pentru soluţionarea
echitabilă a problemei găgăuze. în toate localităţile, cu populaţie preponderent găgăuză sau bulgară,
sunt studiate limbile materne, în multe şcoli, studiile se făceau în limbile rusă şi ucraineană, existau
instituţii de învăţământ în care se studiau limbile ebraică, germană şi poloneză. Totodată,
Preşedinţia a încurajat eforturile minorităţilor naţionale, în vederea însuşirii limbii de stat a
Republicii Moldova, străduindu-se să menţină în această problemă delicată o atmosferă de toleranţă
şi echilibru social.

Transformările cardinale au impus reorganizarea fundamentală a ştiinţei şi învăţământului,

ajustarea lor la specificul timpului şi necesităţile naţionale ale ţării. Problemele în cauză au
constituit una dintre preocupările de bază ale conducerii Republicii Moldova şi României. Prin
convenţia consulară din 29 august 1991, s-a stabilit dreptul de liberă circulaţie, fără vize, pentru
populaţia de pe ambele maluri ale Prutului. Au fost încheiate acorduri de colaborare economică şi
culturală. Mii de tineri din Republica Moldova au primit burse din partea statului român pentru a
învăţa în şcolile, liceele şi instituţiile de învăţământ superior din România.

Rezultat al colaborării dintre instituţiile de învăţământ şi ştiinţifice din Republica Moldova şi

România a fost editarea în comun a multor lucrări de istorie, literatură şi artă. S-a stabilit o
colaborare fructuoasă în domeniul mass-media etc.

In anul 1993, preşedintele ţării a emis un decret (nr. 201), care prevedea o serie de acţiuni
pentru protecţia şi consolidarea potenţialului ştiinţific al Republicii Moldova. Cu susţinerea
nemijlocită a şefului statului, a fost elaborată concepţia de dezvoltare, în condiţii noi, a ştiinţei şi
învăţământului, concepţie care prevedea depolitizarea şi umanizarea acestor domenii, renunţarea la
dogmatism, tratarea, în conformitate cu adevărul ştiinţific, a celor mai importante domenii ale
istoriei şi culturii neamului nostru.

Au fost emise un şir de decrete întru susţinerea dezvoltării culturii fizice şi sportului, a
infrastructurii turismului. Este vorba de actele normative, care se referă la pregătirea loturilor
naţionale pentru Jocurile Olimpice, la transmiterea funcţiilor de reglementare a turismului către ^^
Compania de Stat „Moldova-Tur" etc.

Au fost întreprinse măsuri concrete privitoare la susţinerea de către stat a renaşterii

vieţii religioase. în 1992, Biserica Ortodoxă din Republica Moldova a fost ridicată la rangul de
Mitropolie, iar în 1994 ea a obţinut independenţa. în această perioadă, numărul bisericilor a sporit
de peste 4 ori, ajungând la aproape 1400, în 2002, funcţionau 29 de mănăstiri şi schituri, s-a deschis
Academia Teologică Ortodoxă şi un seminar ortodox. Conform Legii cu privire la culte, a fost
reglementată activitatea a 16 confesiuni oficializate, reprezentanţii fiecăreia având posibilitate să-şi
pregătească cadre în ţară sau în străinătate.

Demararea reformelor în economie s-a intensificat după ce Parlamentul a adoptat Legea nr.
592-XII din 29 mai 1991 cu privire la modificarea unor prevederi din Constituţia (Legea
Fundamentală) R.S.S.M. Articolul 10 din Constituţie a fost formulat într-o nouă redacţie, prin care
s-au stabilit următoarele: „Sistemul economic al Republicii Moldova funcţionează pe baza
economiei de piaţă, îmbină toate tipurile de proprietate şi de gospodărire în diferite forme de
organizare, cu libera activitate de antreprenor... etc.".

Această reglementare a fost ultima lovitură dată vechii orânduiri, care a dus la schimbarea
orânduirii de stat a Republicii Moldova, la formarea cadrului legislativ necesar reformelor. Astfel,
în decursul anilor 1991-1994, au fost emise 146 de decrete prezidenţiale care reglementau diferite
aspecte importante ale vieţii economice. Menţionăm doar câteva dintre ele: „Cu privire la formarea
Fondului Proprietăţii de Stat", „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei", „Cu privire la
liberalizarea preţurilor şi tarifelor şi la protecţia pieţei interne", „Cu privire la susţinerea şi protecţia
de către stat a antreprenoriatului", „Cu privire la introducerea monedei naţionale în Republica
Moldova", „Cu privire la formarea infrastructurii privatizării" etc.

Emiterea decretelor care propulsau reforma economică era dublată de emiterea unor decrete
ce ţineau de protecţia socială. Astfel, în de cursul anilor 1991-1994, concomitent cu politica de
liberalizare a preţurilor, prin decrete prezidenţiale, au fost, de asemenea, stabilite mecanismele
concrete de asigurare a populaţiei cu produse alimentare şi mărfuri de larg consum (Decretul
205/1991). Era, totodată, asigurată indexarea indirectă a salariilor prin majorarea sistematică a sala-
riului minim (1 decembrie 1991, 1 aprilie 1992, 1 noiembrie 1993, 1 ianuarie 1994 şi 1 iulie 1994),
precum şi recalcularea tuturor pensiilor, burselor şi a indemnizaţiilor.

Măsurile de protecţie socială erau concrete, dat fiind faptul că ele erau elucidate în
compartimentele respective ale bugetelor de stat pentru anii respectivi.

Folosindu-se de împuternicirile constituţionale, Preşedintele ţării a înaintat Parlamentului o

serie de iniţiative legislative, cu propuneri concrete de urgentare a reformelor, de întărire a
suveranităţii, independenţei şi statalităţii Republicii.

Ca urmare, în anii 1991-1994, au fost adoptate peste 50 de legi şi programe cu privire la

democratizarea ţării şi tranziţia la economia de piaţă: „Legea cu privire la partide şi alte organizaţii
social-politice" (1991), „Legea cu privire la culte" (1992), „Cu privire la privatizare", „Codul
funciar al Republicii Moldova", „Cu privire la bănci şi activitate bancară", „Cu privire la impozitul
asupra venitului", „Cu privire la privatizarea fondului locativ", „Legea salarizării", „Cu privire la
programul de stat de privatizare în Republica Moldova în anii 1993-1994" şi multe altele.

în aşa fel, privatizarea în masă contra bonurilor patrimoniale, demonopolizarea producţiei,

introducerea monedei naţionale şi obţinerea unei stabilităţi financiare relative, la nivel
macroeconomic, liberalizarea preţurilor -acestea sunt doar câteva elemente principale ale procesului
de reformare. Implementarea lor întâmpină, însă, dificultăţi colosale, din cauza neînţelegerilor şi
conflictelor publice dintre legislativ şi puterea executivă.

2. Elaborarea şi adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 1994

Intre timp, în martie 1993, când Republica Moldova devenise, deja, suverană şi independentă,
comisia specializată, creată încă în 1990, a prezentat Parlamentului proiectul noii Constituţii. La 12
martie 1993, ca urmare a unor discuţii contradictorii, Parlamentul a adoptat proiectul ca bază, 1-a
publicat în presă şi a creat o nouă comisie, pentru a-1 redacta şi a-1 definitiva. Proiectul Constituţiei
a fost discutat pe larg de întregul popor al Republicii, a fost supus unei analize minuţioase în cadrul
unei conferinţe ştiinţifice internaţionale, care a avut loc la Chişinău în mai 1993. Proiectul noii
Constituţii a fost avizat pozitiv de multe organisme internaţionale, cum ar fi Consiliul Europei,
Comisia Internaţională de la Veneţia, Universitatea din Sorbona şi altele. Dar, în anul 1993,
Constituţia n-a fost adoptată, deoarece Parlamentul de legislatura a XII-a s-a autodizolvat, nefiind în
stare să continue procesul de legiferare, din cauza unor contradicţii interne politice între diferite
grupuri.

Parlamentul ales la 24 februarie 1994 a creat, la 1 aprilie 1994, o nouă comisie, care a
prelucrat, într-o oarecare măsură, textul proiectului noii Constituţii. Proiectul Constituţiei a fost
definitivat de grupul de lucru în următoarea componenţă: Boris Negru.conducător, Alexandru
Arseni, Mihai Cotorobai, Raisa Grecu, Tudor Negru, Nicolae Osmochescu, Tudor Panţâru, Ion
Plămădeală, Ilie Teacă. La 29 iulie 1994, Parlamentul agrarian-socialist, fără a publica proiectul în
presă, a adoptat Constituţia Republicii Moldova, promulgată peste trei zile de şeful statului şi care a
intrat în vigoare la 27 august 1994.

Constituţia include 151 de articole, grupate în şapte titluri, unele având capitole şi secţiuni.
Această Constituţie este legea fundamentală a statului Republica Moldova, care reprezintă o
totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale cu privire la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii de stat, de aceea, ea:

 dispune de forţa juridică în stat;

 stabileşte o procedură deosebită de adoptare şi modificare;

 cere ca orice lege (act normativ) să fie adoptat, în conformitate cu constituţia.

Primul titlu al Constituţiei, denumit „Principii generale", cuprinde normele referitoare la

structura unitară a statului, la forma republicană de guvernământ. Republica Moldova e
caracterizată ca un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, democratic, stat de drept, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic, separaţia şi colaborarea puterilor, supremaţia Constituţiei Republicii Moldova,
principiile fundamentale privind proprietatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Tidul I conţine şi dispoziţii referitoare la unitatea poporului, recunoscându-se şi garantându-se

dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltare şi la exprimarea independenţei lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase. Tot aici, se proclamă neutralitatea permanentă a Republicii
Moldova, sunt incluse dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, imn, stemă), la limba de
stat a Republicii şi la capitală.

Cel de-al doilea titlu este numit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", structurat
în trei capitole. Capitolul I - „Dispoziţii generale" stabileşte principiile constituţionale ce ţin de
problemele generale ale drepturilor şi libertăţilor, cum ar fi: Universalitatea, Egalitatea, Cetăţenia
Republicii Moldova, Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova, Statutul juridic al cetăţenilor străini
şi al apatrizilor, Accesul liber la justiţie, Prezumţia nevinovăţiei, Neretroactivitatea legii, Dreptul
fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle.

Capitolul II - „Drepturile şi libertăţile fundamentale", conţine norme ce consacră şi garantează

juridic: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, Libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, Dreptul la apărare, Dreptul la libera circulaţie, Viaţa intimă, familială şi privată,
Inviolabilitatea domiciliului, Secretul corespondenţei, Libertatea conştiinţei, Libertatea opiniei
şi a exprimării, Libertatea creaţiei, Dreptul la informaţie, Dreptul la învăţătură, Dreptul la
ocrotirea sănătăţii, Dreptul la un mediu înconjurător sănătos, Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales,
Libertatea întrunirilor, Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice, Dreptul de a
întemeia şi de a se afilia la sindicate, Dreptul la muncă şi la protecţia muncii, Dreptul la grevă,
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia, Dreptul la asistenţă şi protecţie socială,
Protecţia familiei şi a copiilor orfani, Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor, Dreptul de
petiţionare, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

In Capitolul III - „îndatoririle fundamentale", sunt stabilite îndatoririle cetăţeneşti:

Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, Devotamentul faţă de ţară, Apărarea Patriei, Contribuţii
financiare, Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor.

Titlul III, denumit „Autoritate publică", structurat în capitole, iar unele capitole având şi
secţiuni, reflectă concepţia cu privire la distribuirea competenţelor în realizarea puterii de stat între
principalele categorii de organe de stat şi raporturile dintre acestea organe. Astfel, capitolul 4,
secţiunea 1, cuprinde prevederi referitoare la Parlament, ales prin vot universal, egal, direct şi liber
exprimat, pentru un mandat de patru ani, şi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor
ordinare, extraordinare sau speciale.

Secţiunea a 2-a a Capitolului 4 reglementează statutul deputaţilor, stabileşte incompatibilităţi

şi imunităţi privind activitatea lor.

Secţiunea а За а Capitolului 4 conţine dispoziţii consacrate procesului de legiferare (iniţiativa

legislativă, adoptarea legilor şi hotărârilor, intrarea în vigoare a legilor adoptate de Parlament) şi
domeniul de reglementare rezervat legilor organice.

In Capitolul 5 al Titlului 3 sunt cuprinse reglementări privind Preşedintele Republicii

Moldova, care este ales de Parlament prin vot secret, în conformitate cu modificările Constituţiei
din 2000.

Capitolul 6 al acestui titlu conţine norme referitoare la rolul, structura, învestitura,

incompatibilitatea şi actele emise de Guvern. Un capitol aparte, Capitolul 7, este consacrat
raporturilor Parlamentului cu Guvernul, reglementând obligaţia informării Parlamentului, dreptul
deputaţilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări, la fel şi procedurii de exprimare a
neîncrederii în Guvern.

Următorul Capitol, „Administraţia publică", reglementează administraţia publică centrală de

specialitate şi administraţia locală. De asemenea, se conţin dispoziţii privitoare la posibilitatea
atribuirii unor forme şi condiţii speciale de autonomie unor localităţi din sudul Republicii Moldova,
precum şi localităţilor din stânga Nistrului.

Capitolul 9 al Titlului 3 este consacrat autorităţii judecătoreşti, fiind reglementate instanţele

judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi Procuratura Republicii.

Un titlul distinct, 4, denumit „Economia şi finanţele publice" asigură reglementarea

constituţională a economiei naţionale şi a finanţelor publice, cuprinde norme referitoare le
economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, sistemul fiscal şi Curtea de
Conturi.

Titlul 5, „Curtea Constituţională", reglementează modul de realizare a controlului

constituţionalităţii legilor şi determină statutul, atribuţiile, structura şi alte aspecte legate de
activitatea organului de justiţie constituţională. Curtea Constituţională este formată din 6 judecători
numiţi pe un mandat de 6 ani.

Titlul 6, „Revizuirea Constituţiei", reglementează iniţiativa revizuirii, limitele şi procedura

revizuirii Constituţiei.

Titlul 7, „Dispoziţii finale şi tranzitorii", este constituit din norme referitoare la intrarea în
vigoare a Constituţiei.

Analizând Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, din punct de vedere al obiectului
de reglementare, relevăm că normele şi principiile cuprinse în ea formează baza stabilităţii sociale.
însă, pentru a garanta şi proteja aceste valori supreme, e necesar să fie adoptate legi, acte normative
în strictă corespundere cu Constituţia, respectându-se principiul supremaţiei Constituţiei. în acest
context, menţionăm că un loc separat în această problemă îi revine Constituţiei, dreptului
constituţional, care reflectă şi reglementează drepturile cetăţeneşti, în aşa fel, încât cetăţeanul să
posede dreptul de a obliga guvernanţii să respecte legea, tot aşa cum statul se impune asupra
personalităţii.

Astfel, noua Constituţie a Republicii Moldova a declarat Republica Moldova drept stat
suveran, independent, unitar şi indivizibil, având formă de guvernământ Republica, stat de drept,
democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii
umane, drepturile şi pluralismul public reprezentând valori supreme şi garantate. Constituţia este un
act juridic fundamental ce reglementează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a
poporului, punând, în 1994, capăt crizei constituţionale în Republică. Din punct de vedere juridic,
Constituţia apare ca un act suprem, democratic, ce constituie fundamentul întregii vieţi sociale,
economice, politice şi juridice a poporului, punând capăt crizei constituţionale din ţară. în acest fel,
prin adoptarea noii Constituţii, a fost consfinţit, prin lege, statul de drept - Republica Moldova.

3. Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova

Adoptarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, de

Parlamentul ţării a înscris o nouă filă în existenţa statului şi a determinat evoluţia juridică şi
constituţională a dezvoltării statului şi a societăţii Republicii Moldova. în viziunea legiuitorului,
această Declaraţie trebuia să contribuie la stabilirea calitativă a proceselor de dezvoltare a relaţiilor
sociale, economice şi de drept. Anume aceste aspecte de strategie au şi contribuit la adoptarea
Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994. însă, până la adoptarea Constituţiei, Declaraţiile
de Suveranitate şi Independenţă au servit drept bază constituţională de dezvoltare a statului şi
societăţii Republicii Moldova.

Procesul de edificare a noului stat independent, bazat pe valorile unei democraţii autentice, a
decurs în condiţii dificile, înrăutăţirea calităţii vieţii, apariţia şomajului în masă, consecinţele
intervenţiei armate din Transnistria, privatizarea lentă şi ineficientă a proprietăţii de stat au marcat
profund evoluţia Republicii Moldova. în apogeul crizei (anul 1999), salariul mediu lunar, în termeni
reali, constituia doar aproximativ 25% din nivelul anului 1990, iar pensia medie -circa 17%, nivelul
şomajului, calculat conform metodologiei Biroului Internaţional al Muncii, a atins 11,1%.

înrăutăţirea condiţiilor şi calităţii vieţii majorităţii cetăţenilor Moldovei a provocat modificări

în evoluţia demografică a populaţiei. în decursul anilor '90, s-au înregistrat reducerea natalităţii şi a
duratei de viaţă, creşterea mortalităţii. Ca urmare a acestei tendinţe, cu începere de la mijlocul anilor
'90, se reduce numărul populaţiei ţării.

Pentru a combate tendinţele negative în evoluţia ţării, autorităţile Republicii Moldova au

iniţiat un şir de reforme structurale şi instituţionale, efectele cărora au început să se manifeste abia
la începutul noului mileniu. Astfel, în anii 2001-2003, pentru prima oară după declararea
independenţei, în Republica Moldova, au fost înregistrate îmbunătăţiri substanţiale ale indicatorilor
economici şi sociali. în termeni reali, PIB a crescut cu 21,6%, salariul mediu lunar - cu 70,1%, iar
pensia medie lunară - cu 93%. Momentan, economia moldovenească este caracterizată de un nivel
scăzut de competitivitate.

In anul 2006, Republica Moldova ocupa locul 86 din 125 în clasamentul internaţional al
competitivităţii, în conformitate cu indicele competitivităţii globale calculat pentru Forumul
economic mondial. Nivelul redus al competitivităţii producţiei autohtone este confirmat de scăderea
continuă a ratei de acoperire a importurilor cu exporturi. în perioada 2000-2006, volumul
importurilor a crescut de 4,6 ori, în timp ce cel al exporturilor - numai de 2,3 ori. în plus, structura
îngustă a exporturilor şi concentrarea geografică pe un număr limitat de ţări de desfacere contribuie
la sporirea vulnerabilităţii externe cu riscurile şi pierderile pe care aceasta le presupune pentru
sectorul real al economiei. Anume, acest lucru s-a întâmplat în anul 2006, când, în urma şocurilor
externe, s-au redus rata de creştere economică, volumele de producţie şi export şi au apărut
elemente de instabilitate la nivel macro.

Strategia de dezvoltare a sectorului agroalimentar, în perioada 2006-2015, este parte

componentă a politicii social-economice a statului, direcţionată spre renaşterea şi dezvoltarea
sectorului agroalimentar al Republicii, în care sunt concretizate scopurile şi priorităţile de bază,
expuse în Programul de activitate al Guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării - bunăstarea
poporului", în Strategia de creştere economică şi reducere a sărăciei (SCERS), Programul Naţional
„Satul Moldovenesc" şi în Planul de Acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană. Necesitatea
aprobării Strategiei este condiţionată de următorii factori:

 formarea structurii organizaţionale şi instituţionale a sectorului agrar, bazată,

preponderent, pe sectorul privat;

 finalizarea perioadei de cinci ani de preferinţe parţiale, acordate Republicii Moldova

în perioada aderării la OMC;
  diversificarea pieţelor de desfacere în legătură cu semnarea Acordului cu privire la
comerţul asimetric cu ţările Uniunii Europene;

 proclamarea în calitate de scop strategic de stat -Republica Moldova - integrarea în

Uniunea Europeana;

 schimbările pe piaţa resurselor de muncă în legătură cu migrarea intensă a populaţiei

în străinătate;

 ritmurile lente ale modificării structurale şi modernizării complexului agroalimentar.

Scopul strategic al politicii agrare de stat este formarea unui sector economic competitiv cu
tehnologii performante, conform standardelor europene. în legătură cu aceasta, prezenta Strategie
este elaborată în conformitate cu principiile de bază ale Politicii Agrare Comune (Commun
Agricultural Policy) a Uniunii Europene.

In contextul implementării SCERS (Strategia de creştere Economică şi Reducere a Sărăciei),

au fost iniţiate mai multe eforturi menite să susţină dezvoltarea sectorului productiv al ţării şi să
contribuie la consolidarea competitivităţii întreprinderilor moldoveneşti atât pe piaţa internă, cât şi
pe cea externă. în general, performanţa sectorului productiv a cunoscut îmbunătăţiri modeste în
această perioadă. Industria a crescut cu ritmuri robuste la începutul perioadei de relansare
economică (în 2000-2006, creşterea cumulativă a alcătuit 73%), pierzând, însă, din ritm în ultimii
ani. Performanţa agriculturii a fost instabilă şi slabă: în aceeaşi perioadă, creşterea cumulativă a
volumului producţiei agricole a fost de numai 10%. Sectorul serviciilor a înregistrat o creştere
stabilă, iar balanţa externă a comerţului cu servicii a devenit pozitivă.

Relansarea creşterii economice, la începutul anilor 2000, şi sporirea acumulărilor la buget au

permis majorarea cheltuielilor publice în sectorul educaţional. Acestea au crescut de la 5,7% din
PIB, în 2000, până la 8,2% în 2006. în bugetul public naţional, cheltuielile pentru educaţie deţin cea
mai mare pondere - 20%. Mai mult de jumătate din bugetul educaţional este consumat de
învăţământul general obligatoriu. Cheltuielile pentru educaţia preşcolară constituie 16%, iar pentru
învăţământul universitar - 14%. Bugetul pentru învăţământul secundar profesional reprezintă 4%
din totalul surselor publice destinate sectorului. Cea mai importantă categorie de cheltuieli o
reprezintă salariile, inclusiv contribuţiile pentru asigurări sociale şi medicale, care au fost în creştere
începând cu anul 2002 şi constituie 61% din cheltuielile totale.

Evoluţia indicatorilor educaţionali a fost diferită pentru diferite nivele de educaţie. După o
scădere substanţială, în perioada 1992-1999, rata de şcolarizare în învăţământul preşcolar a crescut
de la 38,5% în 2000 până la 68,6% în 2005. în spaţiul rural, rata de înmatriculare este mai scăzută,
lucru explicat prin lipsa grădiniţelor în localitate (în 280 de localităţi în 2006), dar şi veniturile mici
ale populaţiei din acest mediu. în aceeaşi perioadă, rata de cuprindere în învăţământul general
obligatoriu a fost în scădere. Rata netă de înrolare în învăţământul primar s-a redus de la 93,5%
până la 87,8% (în mediul rural, de la 91,6% la 85,6%), iar în învăţământul gimnazial de la 87,0%
până la 86.8% (în mediul rural, de la 85,7% la 84,9%). în cazul instituţiilor secundar profesionale,
rata de participare continuă să se găsească la un nivel foarte scăzut.
 Indicatorii reuşitei sugerează că există şi probleme de calitate. în special, aceasta se referă la
învăţământul secundar profesional si superior. O problema majora a sistemului de invatamint o
constituie asigurarea cu cadre, în special, în spaţiul rural. Condiţiile precare şi salariile mici
descurajează profesorii tineri, în timp ce ponderea profesorilor de vârstă pensionară (14% din
numărul total în 2006) este în creştere. Această problemă este mai acută în spaţiul rural. De
asemenea, cheltuielile asociate cu îmbunătăţirea calităţii educaţiei (pentru materiale didactice,
manuale, reparaţii şi procurări de echipament, perfecţionarea cadrelor, reparaţia clădirilor) au rămas
la un nivel scăzut.

In ultimii ani, costul programelor de protecţie socială a fost în creştere: în anul 2006, acesta a
fost de circa 11,7% din \PIB, comparativ cu 10,2%, în anul 2004. Compensaţiile nominative
continuă a fi cel mai costisitor program social, reprezentând 47% din cheltuielile pentru asistenţă
socială ale bugetului de stat.

Modelul de dezvoltare regională, introdus prin Legea nr. 438-XVI privind dezvoltarea
regională, adoptată la 28 decembrie 2006, prevede crearea unor regiuni mai mari cu atribuţii în
domeniul planificării strategice, care ar complementa structura teritorial-administrativă existentă.
Această abordare oferă posibilitatea reducerii costurilor (prin efectul economiei de scară) şi
creşterea capacităţilor pentru planificarea strategică, totodată, menţinând prestarea serviciilor
publice mai aproape de cetăţeni - la nivelurile local şi raional. Legea privind dezvoltarea regională
corespunde aspiraţiilor Republicii Moldova de integrare europeană şi prevede crearea a două
regiuni de tipul european NUTS II (Nord, Centru), precum şi a patru regiuni mai mici de tipul
NUTS III (Sud, UTA Găgăuzia, Transnistria şi municipiul Chişinău).

Politica de dezvoltare regională este prevăzută a fi implementată în câteva etape. în cadrul

primei etape, care a demarat în 2007 şi urmează a fi implementată până în 2010, eforturile
Guvernului vor fi orientate spre consolidarea capacităţilor şi condiţiilor de dezvoltare în regiunile
Nord, Centru şi Sud. Mecanismul implementării acestei etape este prevăzut în Strategia Naţională
de Dezvoltare Regională, care va constitui un document-cadru pentru instituirea cadrului
instituţional de dezvoltare regională. în cadrul etapei următoare (2011-2018), se mizează pe
existenţa condiţiilor favorabile pentru demararea acţiunilor de dezvoltare în regiunile UTA
Găgăuzia şi Transnistria.

Republica Moldova este o ţară agrar-industrială. Agricultura şi Industria contribuie cu 51% la

formarea Produsului Intern Brut. în agricultură, sunt antrenate 50,8% din populaţia activă a ţării.
Producţia agroalimentară reprezintă aproximativ 60% din valoarea exportului. Terenurile arabile
(majoritatea soluri de tip cernoziom) acoperă aproape trei sferturi din suprafaţa ţării. Datorită climei
favorabile sunt posibile până la două recolte pe an.

Industria este concentrată, în special, pe prelucrarea materiei prime agricole, dar mai este
reprezentată şi de industria uşoară, chimică, de prelucrare a lemnului. Industria grea, a cărei piaţă de
desfacere este Rusia (uzine de ciment, metalurgie), este concentrată in Transnistria şi dependentă de
materie primă, în temei, importată.

Unele rezultate în dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova, la sfârşitul anului 2007,

constituie următoarele:
 Produsul intern brut, în anul 2007, conform datelor preliminare, a atins valoarea nominală de
53354 milioane lei, preţuri curente de piaţă. în condiţii comparabile, produsul intern brut a fost cu
3,0% superior anului precedent.1*

Intreprinderile industriale de toate formele de proprietate, conform datelor preliminare, au

fabricat producţie în valoare de 26187 milioane lei în preţuri curente. Indicele volumului producţiei
industriale, faţă de anul 2006, a constituit 97,3% (în preţuri comparabile). Situaţia din sectorul
industrial al economiei este generată preponderent de activităţile întreprinderilor din industria
prelucrătoare, cărora, în anul 2007, le-au revenit 89,1% din volumul total de producţie obţinut Ia

Indicatorii economico-sociali sunt prezentaţi fără datele întreprinderilor şi organizaţiilor din

partea stângă a Nistrului şi municipiul Bender.

Intreprinderile cu activitate industrială principală. Aceste întreprinderi au realizat un volum cu

3,3% mai mic faţă de anul 2006, ceea ce a determinat diminuarea volumului total de producţie cu
3,0%. Diminuarea volumului producţiei industriale, comparativ cu anul 2006, s-a înregistrat la
următoarele activităţi principale: fabricarea zahărului; fabricarea băuturilor alcoolice distilate;
fabricarea vinului; fabricarea produselor de tutun; fabricarea articolelor de îmbrăcăminte;
prelucrarea lemnului şi fabricarea articolelor din lemn; fabricarea sticlei şi articolelor din sticlă etc.

In acelaşi timp, s-au înregistrat creşteri ale volumului producţiei industriale, faţă de anul 2006,
la următoarele activităţi: industria extractivă; fabricarea încălţămintei; fabricarea hârtiei şi
cartonului; fabricarea de medicamente şi produse farmaceutice; fabricarea de articole din cauciuc şi
din material plastic; fabricarea cimentului, varului şi ipsosului; tăierea, fasonarea şi finisarea
pietrei; fabricarea produselor finite din metal; fabricarea aparatelor de uz casnic; producţia de
aparatură şi instrumentar medical, de precizie, optic; producţia de mobilier; producţia şi distribuţia
energiei electrice etc.

Producţia agricolă obţinută în toate categoriile de gospodării, în anul 2007, conform

estimărilor preliminare, a însumat 12550 milioane lei, constituind 76,9% (în preţuri comparabile)
faţă de perioada corespunzătoare a anului precedent. Micşorarea producţiei agricole a fost
determinată de descreşterea producţiei vegetale cu 33,4% şi a producţiei animaliere cu 1,8%.

Investiţiile în capital fix din contul tuturor surselor de finanţare realizate în economia
naţională, în perioada de raport, au fost însuşite în valoare de 14936 milioane lei, din care 8484
milioane lei au constituit lucrările de construcţii-montaj sau, respectiv, cu 19,9% şi 20,5% mai mult,

In raport cu anul 2006. Darea în folosinţă a caselor de locuit s-a diminuat cu 9,9%.

Parcursul mărfurilor realizat de întreprinderile de transport feroviar, auto, fluvial şi aerian, în

anul 2007, s-a diminuat cu 6,6%, faţă de anul 2006, iar volumul mărfurilor transportate s-a majorat
cu 9,2%.

Parcursul pasagerilor transportaţi cu transportul public, în anul 2007, a crescut cu 9,8%, faţă
de anul 2006, în timp ce numărul pasagerilor transportaţi s-a menţinut la nivelul anului 2006.

Vânzările de mărfuri cu amănuntul, în anul 2007, au totalizat 28304 milioane lei, înregistrând,
în termeni reali, o creştere de 8,0%, comparativ cu anul 2006.
 Serviciile cu plată prestate populaţiei, în anul 2007, au însumat 11853 milioane lei, în condiţii
comparabile de preţuri, rezultând o creştere de 3,9%, faţă de anul 2006.

Exporturile de mărfuri realizate în anul 2007 s-au cifrat la 1341,8 milioane dolari SUA, nivel
superior celui înregistrat în anul 2006, cu 27,6%. Importurile de mărfuri au evoluat la 3689,9
milioane dolari SUA, volum superior celui înregistrat în anul 2006 cu 37,0%. Balanţa comercială s-
a soldat cu un deficit de 2348,1 milioane dolari SUA sau cu 706,5 milioane dolari SUA (cu 43,0%)
mai mare faţă de cel din anul 2006.

Salariul mediu lunar al unui salariat din economia naţională, în anul 2007, a constituit 2063
lei sau cu 21,5% mai mult faţă de anul precedent. în sfera bugetară, salariul mediu a constituit 1625
lei, iar în sectorul real al economiei - 2292 lei.

Numărul şomerilor oficial înregistraţi, conform datelor Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea
Forţei de Muncă, la 1 ianuarie 2008, a fost de 18,9 mii persoane. Numărul şomerilor, definit
conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii, în trimestrul III 2007 a fost de 70,1 mii
persoane.

In luna decembrie 2007, faţă de noiembrie 2007, rata inflaţiei a constituit 0,9 la sută, iar faţă
de decembrie 2006 - 13,1 la sută (în luna decembrie 2006 faţă de noiembrie 2006 rata inflaţiei a
constituit 1,2 la sută, iar faţă de decembrie 2005 -14,1 la sută).

Strategia naţională privind crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea societăţii civile pe
anii 2008-2011 (în cele ce urmează - Strategie) include principiile de bază, prevăzute pentru
atingerea obiectivelor preconizate către anul 2011, care sunt orientate spre îmbunătăţirea cadrului
juridic, financiar şi instituţional existent şi crearea unui astfel de cadru nou pentru sprijinirea
dezvoltării societăţii civile, precum şi spre crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea continuă
a societăţii civile în Republica Moldova. Scopul principal al Strategiei este crearea condiţiilor
pentru dezvoltarea unei astfel de societăţii în care cetăţenii şi organizaţiile societăţii civile,
împreună cu alte sectoare, vor participa activ, în condiţii de egalitate şi responsabilitate şi pe
principiile dezvoltării durabile şi realizării activităţii social-utile, la edificarea unei societăţi
favorabile şi cu posibilităţi egale pentru toţi.

Astăzi, Republica Moldova promovează consecvent politica de integrare în Uniunea

Europeană, politică cu un caracter ireversibil. Aceasta presupune edificarea, în continuare, a statului
de drept, stat care garantează respectarea efectivă a drepturilor şi a libertăţilor omului, inclusiv prin
perfecţionarea dinamică şi esenţială a tuturor instituţiilor statului nostru, soluţionarea diverselor
probleme noi, care apar în faţa societăţii, în eforturile ei de integrare europeană. Republica Moldova
este membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al agenţiilor sale specializate, al Consiliului
Europei, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Consiliului Parteneriatului Euro-
Atlantic, participă la procesul de cooperare regională şi subregională ICE (Iniţiativa Central-
europeană), CSI (Comunitatea Statelor Independente), SECI (Iniţiativa de Cooperare Sud-
europeană), CEMN (Cooperarea Economică la Marea Neagră), Comisia Dunării, la Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-est, GUAM etc.

După conflictul din Transnistria din 1991-1992, partea stângă a Nistrului nu este controlată de
către autorităţile de la Chişinău şi funcţionează „ilegal" ca un regim statal. Regimul Transnistrean
controlează regiunea prin intermediul unui mecanism dezvoltat de servicii de securitate, ce suprimă
iniţiativa civică sau politică şi nu sprijină politica promovată de conducere. Aceasta a condus la
încălcarea gravă a drepturilor şi libertăţilor omului, în special, a libertăţii de exprimare şi a libertăţii
de asociere. Regimul a stabilit monopol asupra mass-media, folosind pe larg propaganda şi
manipulând opinia publică.
Tema 15. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

1. Sistemul dreptului în Republica Moldova.

2. Principalele ramuri de drept şi codificarea dreptului.
3. Fenomenul corupţiei în Republica Moldova: măsuri de prevenire şi combatere.
4. Procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

1. Sistemul dreptului în Republica Moldova

Reformele din Republica Moldova, care, practic, au loc în toate domeniile vieţii sociale,
necesită o susţinere activă din partea ştiinţelor juridice. După proclamarea independenţei, societatea
moldovenească a reuşit să păstreze nivelul necesar al stabilităţii politice şi înţelegerea civilă, deşi
are loc stratificarea continuă a societăţii.

Cu toate acestea, astăzi, se poate vorbi cu încredere despre îmbunătăţirea constantă a situaţiei
în domeniul constituţionalităţii, în sfera parlamentarismului, a dreptului economic, funciar, vamal
etc. Pentru continuarea funcţionării economiei de piaţă, în ţara noastră, a apărut necesitatea unei
bune cunoaşteri şi realizări a cadrului juridic adecvat.

Condiţia necesară pentru atingerea obiectivelor propuse este studierea izvoarele normative -
Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil, Codul Muncii, Codul Familiei etc. Considerăm că
studierea aprofundată a fenomenului juridic - după cum subliniază savantul Gheorghe Avornic -
este de neconceput fără a cunoaşte noţiunile şi definiţiile de bază ale dreptului.

Sistemul dreptului reprezintă totalitatea normelor juridice grupate într-o anumită ordine, pe
ramuri şi pe instituţii de drept.

Ramura de drept constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale
dintr-un anumit domeniu (dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
penal, dreptul civil, dreptul comercial etc).

Instituţia de drept - juridică, reprezintă o sferă mai restrânsă de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale înrudite, dintr-o ramură de drept, de exemplu: instituţia juridică a
dreptului de proprietate din ramura dreptului civil, ori instituţia juridică a cambiei din dreptul
comercial etc.

Diviziunea dreptului. Cea mai generală diviziune a sistemului dreptului este aceea care
împarte dreptul în două mari părţi: dreptul internaţional şi dreptul naţional (intern).
 Dreptul internaţional, la rândul său, se împarte în: drept internaţional public, care cuprinde
normele ce reglementează raporturile dintre state; drept internaţional privat, care înglobează
normele juridice ce reglementează raporturile private dintre cetăţenii unor state diferite.

Dreptul naţional se împarte în drept public şi drept privat. Dreptul public are drept obiect
normele care se ocupă cu organizarea statului şi a autorităţilor publice, cu raporturile dintre stat şi
cetăţeni, precum şi cu actele făcute de persoanele învestite cu atribuţii speciale legate de realizarea
unor interese generale, publice. Dreptul privat cuprinde raporturile private dintre cetăţenii aceluiaşi
stat.

Dreptul public cuprinde următoarele ramuri de drept:

Dreptul constituţional, care este considerat ca fiind ramura fundamentală a dreptului, deoarece
cuprinde principiile şi normele privitoare la organizarea, alcătuirea, componenţa autorităţilor
statului, sistemul electoral, precum şi la drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Aceste norme sunt exprimate în Constituţie, care este „legea fundamentală a statului".

Dreptul administrativ este ramura de drept care cuprinde norme ce reglementează organizarea
şi desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de stat, a serviciilor publice, precum şi normele
privitoare la emiterea actelor prin care organele administraţiei de stat pun în aplicare legile.

Dreptul financiar este ramura alcătuită din normele referitoare la întocmirea, aprobarea şi
executarea bugetului de stat, în vederea procurării şi folosirii mijloacelor necesare pentru
dezvoltarea economiei naţionale, pentru satisfacerea nevoilor publice.

Dreptul penal reprezintă ramura dreptului ce cuprinde norme prin care se stabilesc faptele
considerate infracţiuni, pedepsele ce se administrează infractorilor, precum şi regimul pedepselor şi
al măsurilor care se folosesc împotriva celor ce comit asemenea fapte.

Dreptul procesual civil cuprinde ansamblul normelor după care se desfăşoară procesul civil
şi după care se pun în executare hotărârile pronunţate în cauze civile.

Dreptul privat cuprinde următoarele ramuri de drept:

Dreptul civil, care conţine normele ce reglementează raporturile patrimoniale, unele raporturi
personale nepatrimoniale, precum şi conduita juridică a persoanelor fizice sau juridice în calitatea
lor de subiect al raporturilor juridice.

Dreptul comercial este ramura dreptului ce cuprinde norme, care reglementează raporturile
juridice patrimoniale ce se nasc prin săvârşirea „faptelor de comerţ" ori din calitatea de
„comercianţi", a participanţilor la raporturile juridice respective.

Dreptul familiei cuprinde acele norme juridice care reglementează raporturile ce decurg din
căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi normele referitoare la ocrotirea minorilor şi a altor persoane
lipsite de capacitate ori cu capacitate restrânsă.

Dreptul muncii este ramura care cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de
muncă dintre cei care angajează şi cei ce se angajează (patroni-salariaţi), cu privire la natura muncii,
sfera de angajare, locul muncii, drepturile şi obligaţiile părţilor, răspunderea materială, disciplinară,
protecţia şi securitatea muncii, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile sindicatelor, jurisdicţia muncii
şi formarea profesională a salariaţilor.

Deci, dreptul este un sistem de norme juridice, reguli de conduită în societate, alcătuite din
drepturi şi obligaţiuni obligatorii pentru toţi membrii societăţii. Dreptul are menirea de a reglementa
relaţiile sociale.

2. Principalele ramuri de drept şi codificarea dreptului

Dreptul constituţional ca ramură de drept. în funcţie de caracterul şi importanţa relaţiilor

sociale pe care le reglementează, normele dreptului constituţional pot fi grupate în trei categorii. Pe
primul loc, se situează grupul de norme ce reglementează bazele orânduirii sociale şi politice din
Republica Moldova. Pe locul doi - normele de drept ce reglementează relaţiile sociale dintre stat şi
persoană. Pe locul trei - sistemul organelor de stat, principiile de organizare, competenţa şi sistemul
administrativ social.

Deci, Dreptul constituţional reprezintă o totalitate de norme juridice instituite de stat care
reglementează bazele orânduirii sociale şi celei politice ale Republicii Moldova; relaţiile sociale
dintre stat şi persoană; determină drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului;
stabileşte sistemul organelor de stat, principiile de stat, competenţa şi sistemul administrativ-
teritorial.

Subiectele dreptului constituţional sunt: poporul, statul, autorităţile publice, partidele şi

organizaţiile social-politice, cetăţenii ţării, cetăţenii străinii şi apatrizii.

Prin izvoarele dreptului constituţional, se subînţelege forma de exprimare a normelor juridice

în actele oficiale ale statului (Monitorul Oficial). Acestea sunt:

Constituţia Republicii Moldova şi legile de modificare şi completare a ei;

Legile Parlamentului ce previn modul de reglementare a relaţiilor de drept constituţional.

Izvorul fundamental al dreptului constituţional, care alcătuieşte nucleul normelor, ce formează

conţinutul dreptului constituţional şi principiile întregului sistem juridic, este Constituţia.

Constituţia adoptată în 1994 se deosebeşte de cea precedentă, sovietică, din 1978 (Constituţia
R.S.S.M.) prin structură şi conţinut. Conţinutul normativ al Constituţiei Republicii Moldova este
structurat în 151 de articole, grupate în şapte titluri, unele având capitole şi secţiuni. Această
Constituţie este legea fundamentală a statului Republica Moldova, care reprezintă o totalitate de
norme juridice ce reglementează relaţiile sociale cu privire la instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii de stat, de aceea ea:

 dispune de forţa juridică în stat;

 stabileşte o procedură deosebită de adoptare şi modificare;

  cere ca orice lege (act normativ) să fie adoptată în conformitate cu Constituţia.

O asemene situaţie impune un control strict asupra constituţionalităţii legilor. în acest scop, la
23 februarie 1995, a fost creată Curtea Constituţională, prima autoritate de jurisdicţie constituţională
din istoria Republicii Moldova. Crearea instituţiei în cauză a fost preconizată de Constituţia
Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Activitatea Curţii Constituţionale este reglementată
prin titlul V, articolele 134 -140 din Constituţie şi prin Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994
„Cu privire la Curtea Constituţională" şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr. 502-XIII din 16 iunie
1995.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova se află în afara puterilor legislativă, executivă şi

judecătorească. Competenta sa este stabilită prin Constituţie, şi activitatea de zi cu zi denotă
independenţa acestei instituţii şi subordonarea ei doar Legii Supreme.

Dreptul administrativ. Dreptul administrativ este un ansamblu de norme juridice, ramură a

dreptului public, ce reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în cadrul activităţii executive
desfăşurate de organele administraţiei publice, rapoartele dintre aceste organe şi persoanele fizice şi
juridice, precum şi răspunderea, şi sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor norme.
Izvoarele dreptului administrativ sunt formele în care se exprimă normele care nasc, modifică sau
sting drepturi şi obligaţii dintr-un raport de drept administrativ, în funcţie de organul emitent şi de
forţa lor juridică, sunt cunoscute următoarele izvoare ale dreptului administrativ:

Constituţia Republicii Moldova - care are forţa juridică supremă şi conţine norme privind
organizarea şi funcţionarea principalelor autorităţi ale administraţiei publice, precum şi principiile
care stau la baza funcţionării lor;

Legile, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova, ce reglementează relaţiile sociale în

domeniul administraţiei de stat - Legea cu privire la Guvern, Legea privind administraţia publică
locală, Codul cu privire la contravenţiile administrative etc.;

Decretele Preşedintelui Republicii Moldova, atunci când acestea poartă caracter normativ de
drept administrativ - Decretul privind instaurarea stării excepţionale, sau de mobilizare în caz de
agresiune;

Ordonanţele, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, care, în majoritatea lor, au un caracter

normativ şi prin intermediul lor se organizează activitatea ministerelor şi a altor autorităţi ale
administraţiei publice;

Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi actele juridice emise de serviciile

publice, organizate în unităţile administrativ-teritoriale;

Actele juridice adoptate sau emise de organelor administraţiei publice locale autonome şi
descentralizate - hotărâri, decizii, dispoziţii ale consiliilor locale şi ale primarilor;

Tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, în cazul când acestea conţin
norme ale dreptului administrativ şi sunt de aplicabilitate directă.

Ca orice alte norme juridice, normele de drept administrativ reprezintă o categorie de norme
(reguli) sociale, instituite sau recunoscute de stat, general obligatorii şi impersonale, a căror aplicare
este asigurată de forţa de constrângere a statului, care stabilesc conduita subiectelor ce participă,
într-o formă sau alta, la înfăptuirea administraţiei publice.

Dreptul muncii. Dreptul muncii reprezintă un ansamblu de norme juridice aplicabile

relaţiilor individuale şi colective ce se nasc între angajatori (patroni) şi salariaţii ce prestează munca
şi alte relaţii sociale derivate din cele de muncă.

Obiectul dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de muncă ce iau naştere, de regulă,
în baza contractului individual de muncă, precum şi alte raporturi juridice conexe, indisolubil legate
de cele de muncă, cum ar fi pregătirea profesională, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
sindicatelor şi patronilor, protecţia şi igiena muncii, jurisdicţia muncii etc.

Izvoarele dreptului muncii constituie totalitatea actelor normative care reglementează

raporturile juridice de muncă, inclusiv raporturile juridice grefate pe ramuri de muncă (cele privind
pregătirea profesională, organizarea şi protecţia muncii, sindicatele, patronatul, jurisdicţia muncii).

Izvoarele dreptului muncii sunt de două categorii. Izvoarele comune cu alte ramuri de drept:
Constituţia, legile (dintre care o poziţie centrală o ocupă Codul muncii adoptat de Parlament la
28.03.2003), hotărârile, ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.

Izvoarele specifice dreptului muncii sunt considerate contractele colective şi individuale de

muncă, statutele profesionale şi disciplinare (existente în transporturi, telecomunicaţii, sistemul
energetic naţional, învăţământ, serviciul public, justiţie, corp diplomatic şi consular etc.),
regulamentele de ordine interioară, normele de protecţia şi igiena muncii. Dreptul muncii include
printre izvoarele sale şi reglementările inter-naţionale(convenţii, acorduri, pacte etc.). Asemenea
izvoare sunt, în primul rând, convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi
tratatele Consiliului Europei.

Dreptul civil. Dreptul civil ca ramură a dreptului unitar rezidă într-o totalitate de norme
juridice ce reglementează raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale (legate sau nu de cele
patrimoniale), apărute între persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe poziţii de egalitate
juridică, precum şi conduita lor. în acest sens, art.2 alin.(l) din Codul civil, dispune: „Legislaţia
civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de
proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură,
alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor".

Pentru a avea o aplicare mai eficientă, materia inclusă în Codul civil al Republicii Moldova,
adoptat la 6 iunie 2002, a fost divizată în cinci cărţi, după cum urmează:Cartea 1 -Dispoziţii
generale, Cartea a 2-a - Drepturile reale, Cartea a 3-a - Obligaţiile, Cartea a 4-a - Dreptul
succesoral, Cartea a 5-a - Dreptul internaţional privat. Legislaţia civilă este întemeiată pe
recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii,
libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a
drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare
judiciară a lor.

Obiectul dreptului civil îl constituie relaţiile sociale reglementate de normele acestui drept:
două categorii mari de raporturi - raporturile patrimoniale al căror conţinut poate fi exprimat în
bani, au un conţinut economic şi - raporturile personale nepatrimoniale ce sunt lipsite de conţinut
economic. Ambele raporturi se află pe poziţii egale juridice, sunt libere în a-şi alege modul de
comportare, au un patrimoniu distinct.

Metoda de reglementare în dreptul civil este modalitatea specifică în care statul, printr-un
sistem de norme juridice, impune participanţilor la raporturile juridice o anumită conduită.

Dreptul civil însoţeşte omul de la naştere(iar în unele cazuri şi înainte de naştere) şi până la
moarte (uneori, chiar şi după moarte). Dreptul civil este chemat, alături de alte ramuri ale dreptului
privat, să joace un rol, tot mai important, în dezvoltarea normală a economiei de piaţă, bazată pe
libera iniţiativă, pe autonomia voinţei şi libertatea contractuală, pe libertatea comerţului şi
concurenţa loială, să contribuie la reforma economică. Funcţiile Dreptului civil urmăresc realizarea
unei armonii sociale, orientând spre acest scop comportamentul subiectelor.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie
civilă şi se găsesc în Codul civil la art.l alin. (1): principiul inviolabilităţii proprietăţii; principiul
libertăţii contractuale; principiul inadmi-sibilităţii imixtiunii în afacerile private; principiul
necesităţii de realizare libera a drepturilor civile; principiul de garantare a restabilirii persoanei în
drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor.

Izvoarele dreptului civil constituie un subsistem al sistemului izvoarelor dreptului. Prin izvor
de drept, în sens juridic, se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice, inclusiv a celor de
drept civil. Normele de drept civil sunt reguli de conduită pentru subiectele de drept în raporturile
care formează obiectul de reglementare al dreptului civil. Printre izvoarele dreptului civil, se
enumera:

 actele normative interne - Constituţia Republicii Moldova, legile constituţionale,

Codul civil, legile organice şi legile ordinare, decretul Preşedintelui, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului;

 actele normative internaţionale, art. 7 din Codul Civil dispune că, dacă, prin tratatul
internaţional la care Republica Moldova este parte, sunt stabilite alte dispoziţii decât
cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional;

 uzanţele, conform art. 4 din Codul Civil, sunt considerate izvoare de drept civil, fiind
aplicabile doar dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri.

Dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile personale
patrimoniale şi nepatrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi alte relaţii sociale
similare celor familiale ce se stabilesc între subiectele de drept familial aflate pe poziţii de egalitate.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice de drept familial au următoarele trăsături
fundamentale: este un raport social, volitional, valoric, o categorie istorică. Structural, raportul
juridic presupune trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiectele sunt părţile între care se încheie raportul juridic, conţinutul este format din
drepturile subiective ale părţilor şi din obligaţiile corelative lor, iar obiectul îl formează conduita
părţilor, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite sau de care sunt ţinute acestea. Izvoarele
Dreptului familiei: Constituţia Republicii Moldova; Legile; Actele normative subordonate legilor.
 Codul Familiei, ca lege, adoptat la 26.10.2000, cu modificările ulterioare, stabileşte principiile
de bază ale legislaţiei familiale, condiţiile şi modalitatea de încheiere, încetare şi declarare a nulităţii
căsătoriei, reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie,
rudenie şi adopţie, condiţiile, modalitatea, formele şi efectele protecţiei juridice a copiilor orfani şi a
celor rămaşi fără ocrotire părintească sau aflaţi în alte situaţii vulnerabile, precum şi alte relaţii
sociale similare celor familiale, ocupă un loc deosebit în cadrul legilor din domeniul Dreptului
familiei.

Printre cele mai importante Legi ale Republicii Moldova, care cuprind diferite domenii ale
Dreptului familiei, sunt: Legea privind drepturile copilului (1994); Legea cu privire la tineret
(1999); Legea cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie (2000); Legea
ocrotirii sănătăţii (1995); Legea cetăţeniei (1992) etc. Toate celelalte acte normative, ca Hotărârile
Parlamentului R.M., decretele prezidenţiale, Hotărârile Guvernului R.M., actele organelor
administraţiei publice centrale de specializare, actele autorităţilor publice locale, poartă denumirea
generală de acte normative subordonate legii.

Un rol deosebit de important în categoria izvoarelor de drept familial le revin actelor

normative internaţionale ca, bunăoară: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10.12.1948);
Convenţia ONU privind drepturile copilului (20.11.1989); Convenţia privind consimţământul la
căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor (07.11.1962) etc.

Izvorul direct al Dreptului familiei reprezintă modalitatea prin care normele juridice sunt
exprimate (actele şi contractele normative), iar indirecte sunt acele izvoare care, pentru a deveni
juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă (obiceiurile sau
normele elaborate de organizaţiile nestatale).

Constituţia Republicii Moldova, în art.48, alin.(l), proclamă că familia constituie elementul

natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

Ca orice instituţie, instituţia familiei îşi are funcţiile: biologică (sexuală şi reproductivă),
economică, de socializare şi de solidaritate. Odată cu apariţia familiei, în cadrul ei iau naştere relaţii
morale, psihologice, fiziologice, economice etc.

Pentru încheierea căsătoriei, legea cere următoarele condiţii de fond: diferenţa de sex; vârsta
matrimonială minimă (18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru femei); consimţământul reciproc;
informarea reciprocă despre starea sănătăţii viitorilor soţi.

încheierea căsătoriei se face în prezenţa persoanelor care se căsătoresc, după expirarea unui
termen de cel puţin o lună din momentul depunerii de către ele a declaraţiei de căsătorie.

Drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor rezultă din provenienţa copiilor,
atestată, în modul stabilit, de lege. Copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii
faţă de părinţii şi rudele lor, ca şi cei născuţi de la persoane căsătorite.

Copilului (se consideră copil persoana care nu a atins vârsta de 18 ani) îi sunt recunoscute
drepturile general umane: dreptul inerent la viaţă, la nume şi cetăţenie, a opiniei şi a exprimării, la
informaţie, la asociere şi la libertate de reuniune etc.
 Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu
principiul egalităţii lor în relaţiile familiale. Relaţiile dintre soţi se bazează pe stimă şi ajutor
reciproc, obligaţii comune. Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti, Codul Familiei prevede
următoarele sancţiuni: decăderea din drepturile părinteşti şi luarea copilului, fără decăderea din
drepturile părinteşti.

Asigurarea educării copiilor minori, care, din diferite cauze, au rămas fără întreţinere
părintească, apărarea drepturilor şi intereselor personale ale copiilor minori, precum şi apărarea
drepturilor şi intereselor personale ale persoanelor majore, care, din cauza stării sănătăţii, nu-şi pot
exercita de sine stătător drepturile şi îndeplini îndatoririle, sunt puse în sarcina autorităţilor tutelare.

Tutela şi curatela se instituie asupra copiilor rămaşi fără ocrotire părintească, în scopul
educaţiei şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime. Tutela se
instituie asupra copiilor care nu au atins vârsta de 14 ani. La atingerea vârstei de 14 ani, tutela se
transformă în curatela, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărâri suplimentare.
Curatela se instituie asupra copiilor în vârstă de la 14 la 18 ani. Tutela şi curatela se instituie de
către autorităţile administraţiei publice locale, în termen de cel mult o lună din momentul primirii
cererii respective, în baza avizului scris al autorităţii tutelare.

Casa de copii de tip familial este o instituţie particulară creată pe baza unei familii, ţinându-se
cont de situaţia materială şi nivelul spiritual al acesteia, în scopul întreţinerii parţiale şi educaţiei
copiilor orfani şi a celor rămaşi fără ocrotire părintească.

Ocrotirea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept familial ţine de competenţa organelor

oficiale de drept ale statului - instituţiilor judecătoreşti, procuraturii, poliţiei. Codul Familiei
determină în care cazuri anume instanţa judecătorească este chemată să decidă pentru a apăra
drepturile şi interesele membrilor familiei.

Problemele aplicării normelor Dreptului familiei faţă de cetăţenii străini şi apatrizi sunt
expuse în titlul VI al Codului Familiei. Cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul pe teritoriul
Republicii Moldova, în relaţiile familiale, au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii Republicii
Moldova.
 Bibliografie:

Aramă Elena. Vechile rădăcini ale legilor noastre, Legea şi viaţa, 1991

Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău, 2001

Baidaus E., Rotaru M. Istoria universală a statului şi dreptului: Ghid pentru studenţi. -
Chişinău, 2003

Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 2001

Rotaru Mihail. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova: Curs universitar. - Chişinău:
Editura ASEM, 2007

Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R.,v.l, Bucureşti, 1955

Daicoviciu Adrian: Dacia, Chişinău, Hyperion, 1991

Hanga V. Istoria dreptului românesc, laşi, 1993

Istoria Românilor - orice ediţie

Istoria dreptului românesc. V. I. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

Stoica S. Viaţa morală a daco-geţilor. - Chişinău, 1993

Istoria Dreptului Românesc în trei volume, Bucureşti, 1984

Istoria Modernă a Europei şi Americii. V. I. Coordonatori: Eugeniu Certan, Vasile Cristian. -

Chişinău: Editura Lumina, 1995

Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Redactor responsabil -
Demir M. Draghev, Chişinău, „Ştiinţa", 1992;

Rotaru Mihail. Evoluţia pedepselor în sistemul dreptului medieval din Moldova şi Ţara
Românească. în cartea: Rolul pedepsei în societatea de tranziţie. - Chişinău, 2002

Cantemir Dimitrie. Descrierea Moldovei. - Chişinău, 1957,

Moldova în epoca feudalismului. Gramote slavono-moldoveneşti. V. I, II. - Chişinău,

1961,1978

Rotaru Mihail. Dimitrie Cantemir - savant cu renume european, concepţia juridică a lui
Dimitrie Cantemir. Lex Civitas, revistă ştiinţifică şi didactică, - Chişinău, nr. 1 (2), 2003

Albini Septimiu. 1848 în Principatele Române. - Bucureşti: Editura Albatros, 1998

Bodea Cornelia - 1848 la români. - Bucureşti: Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedică, 1982

Documente privind Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. - Bucureşti: Editura Academiei

Republicii Socialiste România, 1977

Marcu L.P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997

 Platon Gheorghe - Geneza Revoluţiei Române de la 1848. - Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru loan Cuza", 1999

Regulamentele Organice ale Valahei şi Moldovei. - Bucureşti, 1944

Gheorghe E. Cojocaru. Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918 - 1923). Bucureşti

1997

Istoria Dreptului Românesc în trei volume. V. II. Partea II. Bucureşti, 1984.

Platon I. Istoria dreptului românesc. Universitatea Ro-mâno-americană. Bucureşti, 1997.

Rotaru Mihail. Cu privire la doctrina juridică a lui Nicolae Titulescu „Probleme de drept în
perioada de tranziţie" Chişinău, 2002, pag 200-205.

Rotaru Mihail. Lupta lui Nicolae Titulescu pentru apărarea unităţii naţionale a României
(problema Basarabiei). „Republica Moldova şi România - un deceniu de relaţii complexe" Chişinău,
2002,

Scurtu loan, Almaş D., Gaşu A. şi alţii. Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994.
Coordonator: loan Scurtu. Editura Tempus. România. Bucureşti, 1994

Avornic, Gheorghe. Teoria generală a dreptului: Manual. -Chişinău: Cartier, 2004

Badicu, Iurie. Locul şi rolul statului de drept în economia de piaţă. Redactor ştiinţific Mihail
Rotaru. Chişinău: ASEM, 2005

Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (cu schimbările ulterioare)

Concepţia reformei de drept în Republica Moldova. Legea şi viaţa. 1994

Guţu A., Bălan O., Izvoarele dreptului la etapa actuală în Republica Moldova. Revista
Naţională de drept, nr. 8 , 2001

Popa V. Drept public, Chişinău 1998

Puşcaş V. Cu privire la problemele înfăptuirii justiţiei în condiţiile desfăşurării reformei

judiciare II Legea şi viaţa, 2000

Rotaru Mihail. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova: Curs universitar. -

Chişinău: Editura ASEM, 2007

Rotaru Mihail. Constituirea statalităţii şi dezvoltarea dreptului în perioada de

restructurare şi iniţierea trecerii la economia de piaţă în Republica Moldova, - în cartea „Analele
Academiei de Studii Economice din Moldova”. Volumul II, Chişinău, 2004

Rotaru Mihail. Procesul de restructurare şi statornicire a statalităţii Republicii Moldova, - în

cartea „Probleme ale ştiinţei contemporane", Chişinău, 2001

Cuprins
Tema 1. NOŢIUNI DE INTRODUCERE ÎN STUDIUL ISTORIEI DREPTULUI
ROMÂNESC.................................................................................................................1
Tema 2. DREPTUL GETO-DAC.................................................................................7
Tema 3. DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA........................................14
Tema 4. DREPTUL ÎN SPAŢIUL DACIC DUPĂ RETRAGEREA ROMANĂ.
ÎNCEPUTURILE EVULUI MEDIU..........................................................................20
Tema 5. FORMAREA Şl AFIRMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI.
EVOLUŢIA INSTITUŢIONAL JURIDICĂ PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI
AL XVI-LEA..............................................................................................................28
Tema 6. DEZVOLTAREA INSTITUŢIILOR JURIDICE ÎN TIMPUL
DOMINAŢIEI OTOMANE (mijlocul secolului XVI -secolul XVII)........................48
Tema 7. STATUL Şl DREPTUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI ÎN TIMPUL
REGIMULUI TURCO-FANARIOT (începutul secolului al XVIII-lea - începutul
secolului al XlX-lea)...................................................................................................57
Tema 8. INSTITUŢIILE DE STAT Şl DE DREPT DIN BASARABIA (1812-1917)
.....................................................................................................................................69
Tema 9. STATUL Şl DREPTUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNE DE LA RESTABILIREA
DOMNIILOR PĂMÂNTENE PÂNĂ LA UNIREA PRINCIPATELOR (1822-1859)
.....................................................................................................................................83
Tema 10. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL ROMÂN Şl A SISTEMULUI DE
DREPT MODERN (1859-1866).................................................................................94
Tema 11. CONSTITUIREA SISTEMULUI DE DREPT MODERN ÎN ROMÂNIA.
INSTITUŢIILE POLITICO-JURIDICE ALE ROMÂNIEI (1886-1918)................102
Tema 12. DEZVOLTAREA POLITICO-JURIDICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ.........................................................................................................116
Tema 13. FORMAREA Şl DEZVOLTAREA INSTITUŢIILOR STATALE Şl
JURIDICE ÎN R.A.S.S.M. Şl R.S.S.M.....................................................................130
Tema 14. STATORNICIREA STATULUI Şl DREPTULUI ÎN REPUBLICA
MOLDOVA LA ETAPA ACTUALĂ......................................................................144
Tema 15. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA......................160
Bibliografie:...............................................................................................................168