METODOLOGIA JURIDICĂ

1. Consideraţii generale
Cuvântul “metodă” vine de la grecescul “methodos” care înseamnă “cale”, “drum”, dar şi
“mod de expunere”. Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a condus la apariţia ştiinţei
despre metodă, a metodologiei.
Metoda apare ca un mijloc eficace al gândirii umane, iar gândirea ştiinţifică acţionează pe
bază metodică. Găsirea şi folosirea celei mai adecvate metode conduce la aflarea adevărului
căutat.
Cunoaşterea, explicarea şi interpretarea fenomenului juridic (a dreptului) impune o
metodologie corespunzătoare, în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a funcţiilor,
esenţei, conţinutului şi formei sale, cât şi a legăturilor între drept şi societate.
Această metodologie juridică apare ca “un sistem de factori cu relativă constanţă într-un
număr mare de metode, factori care au ca obiect relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în
procesul cunoaşterii fenomenului juridic”.
Factorii cu relativă constanţă sunt: principiile, normele metodologice, aceştia formează
conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile (relaţiile, legăturile) ce se stabilesc între diferitele metode înainte, în timpul
sau după încheierea actului de cercetare ştiinţifică formează obiectul metodologiei juridice. Acest
obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile, legăturile multiple ce se stabilesc între
aceste metode. Deoarece aceste metode sunt diferite prin gradul de abstractizare, aria de aplicare,
precizia pe care o oferă cercetării ştiinţifice apare ca justificată dezvoltarea unei metodologii
juridice ca un ansamblu de norme de selecţionare, cooperare şi apreciere a avantajelor ori
dezavantajelor aplicării diverselor metode.
Pe de altă parte, sistemul metodologiei juridice de cercetare ştiinţifică nu creează un
“clasament valoric” al diverselor metode de cercetare deoarece fiecare metodă poate avea valenţe
universale şi numai o strânsă combinare, corelare a lor poate conduce la aflarea adevărului
ştiinţific.

2. Metodele cercetării ştiinţifice juridice

A. Metoda logică
Dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă.

1
 Necesitatea argumentării logice prin raţionamente deductive şi inductive este o cerinţă
“sine qua non” atât în teoria , cât şi în practica judiciară.
Metoda logică are o largă utilizare în orice act de gândire ştiinţifică, iar în drept ea
reprezintă o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice prin care
se poate afla structura şi dinamica componentelor sistemului juridic al unei societăţi, raporturile
necesare între aceste componente.
Ştiinţă eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel că
unii autori au definit dreptul ca pe o “matematică a ştiinţelor sociale”.
Desigur cele două ştiinţe au obiect total diferit, dar au puncte comune sub aspectul
formei, pentru ambele formarea ipotezelor şi proba fiind indispensabile.
În Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă sunt chiar dispoziţii legale
(norme juridice) care obligă pe cel ce face o afirmaţie să o probeze, să o dovedească.
Există şi o logică juridică care, în sens restrâns, priveşte logica normelor juridice, iar în
sens larg are în vedere elementele constructive de argumentare juridică.
Logica formală, raţionamentele inductive şi deductive ajută ştiinţa dreptului să analizeze
întreg sistemul de drept al unei societăţi astfel încât acesta să constituie un tot coerent, fără
contradicţii interioare sau inadvertenţe logice. Logica juridică ajută şi pe practicianul dreptului în
opera de aplicare a normelor juridice.

B. Metoda comparativă
Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente
identice sau divergente la două fenomene.
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi
normelor acestora s-a dovedit foarte utilă în procesul metodologic de studiere a fenomenului
juridic.
În unele sisteme de învăţământ juridic, ştiinţa dreptului comparat a fost recunoscută ca o
ramură ştiinţifică de sine stătătoare.
În prezent, extinderea metodei comparative în studiul ştiinţific al dreptului este de mare
actualitate şi importanţă deoarece:
- s-au extins relaţiile economice între state, precum şi relaţiile economice şi sociale între
cetăţenii unor state diferite;
- integrarea economică, politică etc. în organisme internaţionale face necesar ca
legislaţiile să fie “compatibile”.
Ştiinţa dreptului comparat a stabilit anumite reguli pentru utilizarea metodei comparative:
Prima regulă: Se va compara numai ceea ce este comparabil, compatibil.

2
 Astfel se va observa dacă sistemele de drept comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de
drept. Dacă aparţin unor sisteme diferite istoric sau ideologic, evident metoda comparaţiei nu
poate avea relevanţă decât pentru a stabili diferenţele.
Astfel nu se pot compara institutii din familia dreptului romano-germanic (din care face parte şi
sistemul nostru de drept şi familia dreptului musulman sau familia dreptului anglo-saxon.
A doua regulă: Termenii supuşi comparaţiei se vor considera în conexiunile lor reale, în
contextul social, politic, cultural în care au apărut, etc.
De aici rezultă necesitatea de a se pleca, în comparaţie, de la cunoaşterea principiilor de
drept ale sistemelor comparate.
Deci, pe lângă compararea normelor sau instituţiilor juridice, se vor avea în vedere
principiile sistemului de drept din care fac parte acestea, pentru a se putea ajunge la concluzii
întemeiate ştiinţific.
Trebuie de asemenea cercetate izvoarele fiecărui sistem de drept pentru a vedea forma de
exprimare a dreptului (cutumă, precedent etc.) şi a vedea ierarhia acestora, ierarhie dată de forţa
juridică diferită.
A treia regulă: Se va ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia în
timp a normei, mai ales dacă a supravieţuit unor perioade social-istorice diferite.
Pentru a se putea ajunge la concluzia identităţii de fenomene juridice, (norme, instituţii
etc.) în urma examenului comparativ trebuie să se descopere un anumit număr de indici comuni.
În concluzie: metoda comparativă are un rol esenţial în stabilirea tipologiilor juridice şi
ajută procesul de legiferare, precum şi cel de aplicare a dreptului.

C. Metoda istorică
Această metodă este strâns legată de istoria dezvoltării sociale a societății umane, a
statului.
Evenimentele istorice, succesiunea lor determină întotdeauna modificări și în conţinutul
reglementărilor juridice.
În fiecare act normativ se reflectă sintetic anumite necesităţi reale ale vieţii sociale, se
exprimă o anumită stare a moravurilor, motiv pentru care şi cunoaşterea reglementărilor juridice
ajută istoria.
La noi, obiceiul pământului este socotit un drept vechi care exprima aspiraţia spre
dreptate a oamenilor acestui pământ. S-a menţinut ca izvor al dreptului până la începutul sec. al
XIX-lea, când apar Codul Caragea şi Codul Calimach.
Se poate vorbi de arii, zone, regiuni de cultură şi civilizaţie juridică (orizontal-geografic),
cât şi despre epoci, stadii, trepte de cultură şi civilizaţie juridică (vertical-istoric).

3
 Legătura istoric – jurist pentru cunoaşterea sistemului juridic prezintă o deosebită
însemnătate.
Legătura cultură, civilizaţie şi sistem juridic este de asemenea deosebit de importantă.
Teoria generală a dreptului, ca şi ştiinţele juridice de ramură, cercetează întotdeauna şi
dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează.
Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi explicate decât pe baza unor date
istorice.

D. Metoda sociologică
Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială, toate fenomenele juridice fiind şi
fenomene sociale.
Dreptul este întotdeauna fondat pe o recunoaştere colectivă fără de care nu ar exista
corespondenţa între drepturile şi obligaţiile oamenilor.
Ca ştiinţă socială, despre societate şi formele coexistenţei sociale, sociologia aduce o
viziune nouă şi asupra dreptului definindu-l ca un fapt social, nu divin, natural etc.
Sociologia oferă ştiinţelor juridice şi o metodă nouă de cercetare a fenomenului social
pentru a putea afla cunoştinţe importante privitoare la cunoaşterea şi aplicarea dreptului.
La începutul sec.XX a apărut şi s-a dezvoltat Sociologia juridică, bazele fiind puse prin
lucrarea juristului german Eugen Erlich apărută în 1913 “Bazele sociologiei dreptului”. La noi în
ţară “Şcoala sociologică de la Bucureşti”, condusă de Dimitrie Gusti, a adus importante
contribuţii în acest domeniu.
Ştiinţele juridice studiază dreptul din interior, iar sociologia juridică îl studiază din
exterior.
Metode specifice sociologiei: sondajul de opinie, ancheta sociologică, observaţia,
interviul, chestionarul etc., ajută şi la cunoaşterea fenomenului juridic.
Sociologia juridică ajută cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic în următoarele
domenii:
- legiferarea (domeniul creării dreptului);
- cunoaşterea actelor normative (legilor în sens larg) de către cetăţeni şi organele de stat;
- poziţia subiecţilor raporturilor sociale faţă de reglementările juridice în vigoare;
- cercetarea cauzelor concrete ale încălcării normelor juridice;
- fixarea limitelor de reglementare juridică şi a sferei extrajuridice;
- stabilirea formelor extrajuridice de influenţare a conduitei umane.

4
E. Metodele cantitative
Metodele cantitative au un rol tot mai important în cercetarea ştiinţifică juridică cu
implicaţii în practica dreptului.
În Occident s-a dezvoltat chiar o subramură ştiinţifică, şi anume “jurometria”, în care se
pleacă de la cazuistică, în termeni cantitativi, pentru a se descifra, explica şi propune anumite
decizii pe plan juridic, în cadrul creării şi perfecţionării legislaţiei.
Folosirea calculatoarelor optimizează deciziile juridice.
Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional, spre exemplu în domeniul
administrativ.
Informatica juridică pe plan mondial este orientată spre următoarele direcţii:
- elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
- evidenţa legislativă;
- evidenţa practicii judiciare (jurisprudenţei);
- stocarea şi sistematizarea informaţiei ştiinţifice juridice;
- evidenţa criminologică.
Importanţa calculatorului se manifestă şi în evidenţa legislativă, în perspectiva unificării
legislaţiei comunitare europene.
Metodele cantitative aplicate în drept au meritul de a contribui efectiv la perfecţionarea
legislaţiei, sporirea eficienţei sociale a reglementărilor juridice, îmbunătăţirea activităţii practice
de aplicare a dreptului.

În concluzie: Problema corelării metodelor utilizate în cercetarea ştiinţifică a fenomenului

juridic este foarte importantă. De asemenea, problema utilizării şi a altor metode, aparţinând altor
ştiinţe ori a unor metode descoperite în diferite ramuri ştiinţifice, prezintă mare importanţă.