METODOLOGIA JURIDICĂ

1. Noţiunea metodologiei juridice

Ştiinţa dreptului, chemată să cerceteze realitatea juridică extrem de dinamică şi complexă, este
preocupată în mod constant pentru perfecţionarea mijloacelor specifice de cunoaştere a obiectului său.
Într-o lume caracterizată printr-o mobilitate deosebită a structurilor sale componente, ştiinţa
dreptului trebuie să opereze, alături de metodele tradiţionale de cercetare, cu metode noi de explicare şi
interpretare a realităţii juridice.
Rolul de a analiza metodele cercetării ştiinţifice a dreptului revine metodologiei juridice care
poate fi definită drept ştiinţa despre ştiinţa dreptului, o ştiinţă care dezvăluie aspecte dintre cele
mai importante ale fenomenului juridic.
În lucrarea „Teoria şi practica dreptului“, publicată la Bucureşti în anul 1946, prof. Mircea Manolescu
defineşte metodologia juridică ca „ştiinţă a căilor pentru aflarea adevărului; este disciplina care cercetează
modul cum lucrează omul de ştiinţă juridică şi artizanul dreptului, fiindcă în fiecare artizan al dreptului este o
iubire de adevăr şi este deci un om de ştiinţă“.
Metodologia juridică are ca obiect raporturile dintre metodele cu care omul de ştiinţă juridică
acţionează pentru căutarea şi găsirea adevărului.
 Metodologia juridică însoţeşte ştiinţa dreptului în globalitatea sa. Problema căutării adevărului se pune în
arta legiuitorului, a organelor judiciare, a magistratului şi a avocatului, adică pentru toate segmentele
activităţii de înfăptuire a justiţiei.
 Pentru fiecare din aceste segmente, metodologia juridică explică raporturile, legăturile, relaţiile ce se
stabilesc între metodele utilizate înaintea, în timpul sau după finalizarea actului de cercetare ştiinţifică.
 Aşadar, definim metodologia juridică drept un sistem de factori (principii, norme şi criterii
metodologice) care explică raporturile şi legăturile care se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere
şi cercetare a fenomenului juridic.
 Metodologia juridică reprezintă în cele din urmă ştiinţa despre metoda juridică (methodos = metodă;
logos = ştiinţă), adică ştiinţa despre metodele de investigaţie, de cunoaştere, de analiză şi cercetare a
fenomenului juridic.
 Ca orice ştiinţă, metodologia juridică include în conţinutul său norme, principii şi criterii metodologice
impuse de evoluţia celorlalte categorii de ştiinţe (ştiinţe fundamentale, aplicative etc.), în contextul
creşterii complexităţii realităţilor sociale, juridice etc.
2. Metoda logică de cercetare juridică
Metoda logică este cea mai utilizată metodă, ea fiind practic prezentă în orice act de gândire
elementară şi ştiinţifică.
În cadrul cercetării ştiinţifice juridice METODA LOGICĂ desemnează suma procedeelor,
tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipostaze, ca
cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între
componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru
ştiinţific.
Metoda logică este proprie ştiinţelor sistematice. Dreptul este, prin esenţa lui, o ştiinţă sistematică pentru
că este expresia juridică cea mai sintetică a vieţii sociale. Dreptul creează pentru societate un sistem de
reglementare coerent, logic şi explicat, realizând concordanţa între normele juridice elaborate şi realităţile
concrete, imediate pe care este chemat să le cerceteze.
Aceste considerente au făcut ca mulţi autori să considere dreptul ca matematica ştiinţelor
sociale. În drept, ca şi în matematică se operează cu ipoteze care trebuie demonstrate, trebuie probate. În
dreptul procesual penal şi civil, normele juridice existente obligă persoana care face o afirmaţie în faţa instanţei
s-o dovedească, fiind stabilite şi regulile ce alcătuiesc tehnica dovezii.
De ce considerăm dreptul ca matematică a ştiinţelor sociale:
─ pentru că dreptul oglindeşte în chipul cel mai obiectiv şi exact gradul de organizare şi puterea
unui stat;
─ pentru că dreptul este expresia gradului de libertate a unui popor;
─ pentru că dreptul este expresia concentrată a gradului de civilizaţie a unui popor;
 ─ pentru că dreptul proiectează imaginea viitoare a evoluţiei unui stat.
Ştiinţa dreptului analizează logic fenomenul juridic, astfel încât, prin rigoarea şi consecvenţa logică
pe care le promovează să confere nota de coerenţă şi articulare a întregului sistem, înlăturând riscurile
aproximaţiilor (noţiunilor insuficient clarificate) sau a contradicţiilor interioare.
Ideile, normele, principiile, categoriile şi conceptele juridice sunt exprimate în propoziţii clare care
pot fi: imperative, prescriptive, stimulative, de recomandare sau de interdicţie.
Analistul şi cercetătorul juridic – om de ştiinţă sau practician (jurist, avocat, procuror, judecător) –
operează cu întregul arsenal al logicii. Metoda logică oferă acestora posibilitatea de a formula, de a
construi propoziţii juridice care exprimă reguli, dar şi propoziţii care explică şi comentează regulile pe
care le identificăm în normele juridice.
Logica juridică are o importanţă deosebită în opera de interpretare a dreptului, precum şi în analiza
finalităţii acestuia, respectiv dacă valorile sociale sunt ocrotite în mod concret.
3. Metoda comparativă de cercetare juridică
Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau analistul fenomenului juridic
urmăreşte să constate, să fixeze, elemente identice sau divergente la două fenomene cercetate.
Încă din zorii apariţiei statului s-a simţit nevoia comparării sistemelor de drept ale diverselor state.
Antichitatea greacă şi romană ne oferă numeroase exemple asupra interesului cu care conducătorii unor
state, filozofii şi juriştii timpului, cercetau dreptul altor popoare. Spartanul Licurg şi atenianul Solon,
cunoscuţi legiuitori ai antichităţii, călătoreau pe meleaguri străine pentru a cunoaşte instituţiile, legile şi
obiceiurile altor cetăţi, înainte de a-şi elabora propriile legi.
Astăzi metoda dreptului comparat este impusă de realitatea fenomenului juridic internaţional în
cadrul căruia statele dezvoltă multiple legături bi şi multilaterale şi asistăm la amplificarea
interdependenţelor în plan economic şi cultural al ţărilor lumii.
Nevoia cunoaşterii şi cercetării diverselor sisteme naţionale de drept constituie astăzi un imperativ
pentru legiuitorul fiecărui stat.
Concepţia modernă asupra necesităţii dreptului comparat s-a fundamentat în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea în Europa. Astfel, în Germania, Anglia, Franţa şi Belgia s-au înfiinţat primele
asociaţii care aveau ca scop studiul dreptului altor ţări şi introducerea dreptului comparat ca obiect de
studiu din cele mai prestigioase universităţi europene.
La Paris, în anul 1869, s-a înfiinţat Societatea Franceză de Legislaţie Comparată, care şi-a fixat ca
scop acela de a facilita practicienilor cunoaşterea dreptului străin, în vederea soluţionării conflictelor de
legi, dar şi pentru a identifica în legislaţia altor state modele şi soluţii de perfecţionarea a propriului drept.
În acelaşi an, 1869, se înfiinţează la Universitatea din Oxford (Marea Britanie) o catedră de drept
comparat.
Cea mai importantă reuniune a juriştilor europeni specializaţi în dreptul comparat s-a organizat la
Paris în anul 1900, manifestare ştiinţifică care a marcat naşterea unei noi ştiinţe juridice: ştiinţa dreptului
comparat căreia i-a conferit o bază teoretică, o metodologie ştiinţifică, definindu-i câmpul de acţiune şi
precizându-i scopurile.
Şcoala dreptului comparat îi are ca întemeietori pe celebrii jurişti francezi Raymond Saleilles şi
Eduard Lambert.
Primul dintre aceştia considera dreptul comparat ca o ştiinţă auxiliară dreptului naţional,
conferindu-i un scop practic şi funcţii concrete.
Eduard Lambert dezvoltă concepţia lui Saleilles şi afirmă că funcţia dreptului comparat este de a
fixa regulile comune dintr-o realitate juridică foarte diversă.
Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat îndeplineşte
următoarele funcţii:
─ funcţia de cunoaştere a dreptului naţional;
─ funcţia normativă;
─ funcţia ştiinţifică;
─ funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.
 Această clasificare a funcţiilor dreptului comparat o găsim în lucrarea prof. Victor Dan Zlătescu
„Drept privat comparat“, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 43.
 
 
 
 
Cele patru reguli ale comparaţiei
Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil
 
Potrivit acestei reguli, cercetătorul juridic trebuie să stabilească mai întâi dacă sistemele comparate
aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme de drept diferite. Dacă sistemele de drept din
care fac parte instituţiile comparate sunt din punct de vedere ideologic antagoniste, este limpede că
procedeul comparaţiei va fi relevant doar sub aspectul identificării diferenţelor.
În cadrul acestei reguli vom opera cu două categorii de comparaţii:
─ comparaţia afirmativă care pune în evidenţă asemănările de substanţă, fondul comun al
instituţiilor juridice comparate;
─ comparaţia contrastantă sau analiza de contrast care pune în lumină deosebirile dintre
instituţiile juridice comparate.
În sensul celor arătate mai sus este convingător exemplul prin care comparăm unele instituţii
juridice din reglementarea dreptului romano-germanic, din care face parte şi sistemul nostru de drept şi
sistemul dreptului islamic (musulman).
 Astfel, dreptul de proprietate în dreptul islamic are la bază concepţia potrivit căreia întregul pământ
aparţine lui Alah şi trimisului său Mahomed, proprietatea fiind permanentă, neexistând instituţia
prescripţiei. Deosebiri esenţiale sunt constatate şi în privinţa modurilor de dobândire a proprietăţii.
 Deosebirile, uneori fundamentale, dintre cele mai importante instituţii juridice, sunt evidente, de exemplu
în privinţa căsătoriei. În dreptul islamic căsătoria este o tranzacţie civilă, un contract făcut în vederea
„dreptului de a te bucura de o femeie“, drept recunoscut numai bărbatului. Femeia musulmană nu se poate
căsători decât cu un bărbat musulman, fiind interzis autorităţilor să oficieze o altfel de căsătorie.
 Condiţia femeii sub aspect juridic este cea a unei permanent incapabile: ca fată, ea este sub autoritatea
tatălui şi nu se poate căsători fără consimţământul acestuia. Ca femeie măritată, ea se află sub autoritatea
soţului care poate să o împiedice să iasă din casă sau să lucreze, după cum poate să o oblige să poarte
voalul tradiţional.
 Informaţiile şi datele relevate de asemenea comparaţii sunt preţioase pentru cercetătorul juridic căruia i
se înfăţişează elementele de puternică particularitate pe care le conţin sistemele de drept comparate.
 
Regula nr. 2: Niciodată comparaţia a două instituţii juridice să nu se
facă izolat, în afara contextului legal în care instituţiile
comparate sunt încadrate
 
 Cu alte cuvinte, termenii supuşi comparaţiei trebuie luaţi în considerare în conexiunile lor reale, în
contextul social, politic, economic şi cultural din care au rezultat.
Această regulă impune cercetătorului să plece, în procesul de analiză comparatistă de la
cunoaşterea principiilor de drept fundamentale care pilotează sistemele de drept comparate. Trebuie
impusă regula că fiecare instituţie se află într-o strânsă interdependenţă cu alte instituţii. Decupând
instituţia din sistemul căreia îi aparţine şi făcând abstracţie de conexiunile pe care aceasta le are, nu vom
ajunge decât la concluzii inutile, false.
Astfel, o normă juridică fixată într-un anumit capitol al unei legi, nu poate fi înţeleasă complet şi
corect dacă nu se face apel la textele introductive în care găsim formulate principiile generale, ori dacă nu
sunt analizate dispoziţiile finale ale acelor legi.
 
Regula nr. 3 Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând
 în considerare totalitatea izvoarelor de drept din
sistemele juridice comparate
În literatura juridică este acceptată ideea potrivit căreia unul dintre criteriile de delimitare ale
marilor sisteme de drept îl constituie structura izvoarelor de drept.
Într-o comparaţie, pe care o face cercetătorul juridic, esenţial nu este textul de lege în sine, ci
norma juridică care poate fi analizată numai în contextul izvoarelor din care ea s-a născut. Drept urmare,
trebuie să ţinem seamă de puterea acestor izvoare, de ierarhia lor, de raporturile dintre ele, de modurile
concrete în care aceste izvoare se completează reciproc.
Marile sisteme de drept, despre care vom vorbi într-un capitol distinct, diferă între ele în primul
rând din punctul de vedere al izvoarelor de drept.
Astfel, dreptul romano-germanic recunoaşte ca izvoare de drept: legea, jurisprudenţa şi cutuma.
Ultimele două, deşi au un caracter subsidiar, au capacitatea de a completa lacunele legii (socotit izvor
fundamental) sau chiar să-i aducă unele corective.
Comparativ cu sistemul romano-germanic, sistemul britanic are ca izvor principal practica
judecătorească (jurisprudenţa), legea scrisă fiind considerată şi în prezent un izvor de drept subsidiar.
Sistemul de drept islamic ni se înfăţişează în coordonate total diferite de sistemele menţionate mai
sus. Izvorul fundamental al acestui sistem de drept este Coranul, aşa cum în dreptul statelor africane
cutuma este singurul izvor de drept.
 
Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu
numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia
acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei
 
În imensa majoritate a legislaţiilor naţionale există texte de lege care supravieţuiesc unor perioade
istorice diferite, situaţie care poate determina ca forma iniţială a normei juridice să evolueze astfel încât
sensul acesteia să apară complet diferit. Ce trebuie să facă, în asemenea situaţii, cercetătorul comparatist?
Acesta trebuie să cerceteze literatura de specialitate, să descifreze moravurile şi tradiţiile epocii în care
norma a fost definită şi formulată iniţial.
Aşa de exemplu, un cercetător francez care doreşte să facă un studiu comparativ între dreptul penal
român şi dreptul penal francez, privind instituţia juridică a proprietăţii sub aspectul normelor juridice de
drept penal român, ce protejează această valoare socială, se confruntă cu sensul şi înţelesul a doi termeni:
─ cel de avut obştesc existent în reglementarea penală în perioada anterioară Revoluţiei Române
din decembrie 1989 şi care s-a menţinut încă doi ani în Codul Penal.
─ cel de avut public introdus prin Decizia Curţii Constituţionale în anul 1992, explicat şi
comentat de o veritabilă literatură juridică.
 În acest exemplu, cercetătorul trebuie să acceseze o vastă literatură de specialitate anterioară şi
posterioară anului 1989, să înţeleagă contextul social, politic şi economic în care cei doi termeni au fost
utilizaţi în legislaţia penală a timpului.
 
Concluzii asupra celor patru reguli
─ cele patru reguli se aplică de cercetătorul juridic în procesul efectuării studiului comparativ;
─ regulile prezentate mai sus alcătuiesc metoda ştiinţifică de efectuare a comparaţiei;
─ cele patru reguli se aplică numai după ce analistul sau cercetătorul juridic realizează integral
procedura premergătoare comparaţiei propriu-zise. Această procedură îl obligă pe cercetător să
selecteze elementele ce urmează a fi comparate (norme juridice, instituţii juridice, legi
organice, legi speciale etc.) în funcţie de un anumit aspect avut în vedere de cel ce efectuează
comparaţia, aspect ce va fi definit de la început ca factor comun;
─ procesul comparaţiei, în care se operează cu cele patru reguli, reclamă utilizarea obligatorie a trei
termeni logici:
 a) comparatum, adică legislaţia naţională a cercetătorului sau analistului juridic (analist român,
englez, francez, american etc.), când comparaţia se efectuează în scopul clar definit al perfecţionării
propriei legislaţii sau a unei mai cuprinzătoare cunoaşteri a acesteia.
b) comparandum este termenul logic care intervine în situaţia când se compară dreptul a două
state sau a mai multor sisteme de drept. De exemplu, cercetătorul juridic român care compară conceptul
juridic de crimă organizată aşa cum îl regăseşte reglementat în dreptul englez, american, german şi italian.
Sau norma juridică din dreptul român privitoare la bancruta frauduloasă, comparată cu instituţia
corespunzătoare din dreptul francez. Este locul să subliniem în acest cadru explicativ faptul că legislaţiile
comparate trebuie să aibă o anumită zonă comună, în sensul că realitatea juridică din sistemele comparate
trebuie să fie asemănătoare. Dacă revenim la exemplul privitor la conceptul de crimă organizată trebuie să
evidenţiem faptul că realitatea juridică din statele menţionate confirmă existenţa şi amplificarea
fenomenului de crimă organizată.
c) tertium comparationis nu desemnează al treilea termen al comparaţiei, nu reprezintă nici
rezultatul final al acesteia, ci o noţiune comună superioară, degajată din comparaţia a două
noţiuni sau instituţii. Este o noţiune care le înglobează pe primele două (comparatum şi
comparandum). Acest tertium comparationis se alege de către cercetător sau analist. În acest cadru
explicativ, extrem de general, concluzionăm asupra faptului că tertium comparationis reprezintă, în ultimă
instanţă, o problemă de inspiraţie a cercetătorului juridic.
Dată fiind importanţa dreptului comparat, considerăm relevante în contextul acestui
capitol cele mai reprezentative opinii exprimate de Prof. Constantinesco în cele două
volume ale ,,Tratatului de drept comparat” – 1999, Editura All – Bucureşti.
Autorul distinge următoarele faze ale comparaţiei:
Faza nr. 1: cunoaşterea termenilor de comparat. Această primă fază presupune respectarea
următoarelor reguli:
a) termenul de comparat trebuie studiat astfel cum el a fost formulat şi nu cum este aplicat.
b) termenul de comparat trebuie examinat plecând de la sursele sale originare. Aceasta
presupune studierea izvoarelor dreptului respectiv, cunoaşterea terminologiei juridice şi a limbii în care
sunt redactate normele juridice comparate.
c) termenul de comparat trebuie studiat în complexitatea totalităţii izvoarelor ordinii juridice
respective. Aceasta înseamnă luarea în considerare a faptului că fiecare sistem de drept are o pluralitate de
izvoare, motiv pentru care se impune studierea tuturor izvoarelor (cutuma, doctrina, jurisprudenţa etc.).
d) comparatistul trebuie să respecte ierarhia izvoarelor juridice, dat fiind faptul că fiecare
sistem de drept are propria ierarhie a izvoarelor (nu toate izvoarele au aceeaşi valoare şi autoritate).
e) comparatistul trebuie să interpreteze termenul de comparat potrivit metodelor caracteristice
sistemului juridic respectiv.
 
Faza nr. 2: înţelegerea termenului de comparat este obligatorie pentru simplul motiv că a
cunoaşte nu este sinonim cu a înţelege. A înţelege termenul de comparat înseamnă a-l reintegra pe
acesta în cadrul general al ordinii sale juridice, precum şi cunoaşterea raporturilor sale cu ordinea juridică.
În acest scop, comparatistul trebuie să iasă din cadrul strict juridic, să pătrundă cu adevărat în zona mai
adâncă, acolo unde se află rădăcinile normelor juridice. Astfel el poate să înţeleagă componentele: umană,
religioasă, istorică, morală, socială şi politică ale ordinii juridice respective.
 
Faza nr. 3: compararea propriu-zisă care înseamnă extragerea asemănărilor şi a deosebirilor
dintre termenii comparaţi.
În completarea celor redate mai sus, apreciem ca relevante concluziile formulate de Prof. Michel
Fromont în lucrarea „Mari sisteme de drept străin” (Editura Dalloz – Paris – 2001 – p. 3-7) cu privire la
„funcţiile comparaţiei”:
a) comparaţia face posibilă o mai bună cunoaştere a dreptului naţional (cu alte cuvinte sunt puse în
evidenţă mai clar punctele tari şi punctele slabe ale dreptului naţional).
 b) prin comparaţie se pot iniţia reforme legislative reprezentative. De exemplu, în Franţa a fost
introdusă, sub influenţa dreptului german, instituţia mediatorului, iar cea de avocat al poporului a fost
copiat din dreptul suedez. Chiar jurisprudenţa străină a influenţat dreptul francez.
c) comparaţia stimulează dezvoltarea relaţiilor internaţionale, materializată în elaborarea unor
convenţii internaţionale care tind să unifice diferite ramuri ale dreptului privat.
d) comparaţia facilitează dezvoltarea unui drept comun. Singura chestiune care se pune este cea de
a şti dacă acest drept comun (jus commune) va fi doar cel al Europei continentale, cel al întregii Uniuni
Europene, sau el va fi comun pentru toate ţările dezvoltate. Viguroasa mondializare a relaţiilor economice
şi culturale va face posibilă apariţia unui drept cvasi-mondial.
e) comparaţia obligă la dezvoltarea teoriei generale a dreptului şi a filozofiei dreptului. Dreptul
comparat permite selectarea obiectivelor valabile pentru toate sistemele de ordine juridică: echitate,
justiţie, securitate, libertate şi solidaritate în familie, libertate şi protecţie în viaţa economică, libertate şi
securitate în raporturile individuale cu puterile publice.
Societăţile moderne sunt cele care conferă dreptului funcţia fundamentală de transformare
a societăţii care poate însemna în simple ameliorări sau în schimbarea radicală a societăţii.
Societăţile tradiţionale atribuie dreptului funcţia de conservare a ordinii sociale, cel mai
adesea justificată prin religie.
În societăţile moderne (Europa, cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă) conceptul de
ordine socială este construit şi funcţionează pe trei piloni principali:
– individualismul, care înseamnă recunoaşterea faptului că individul are aptitudinea de a avea
drepturi subiective;
– laicitatea, care determină sustragerea dreptului de sub influenţa religiei;
– liberalismul, care conferă dreptului prerogativa de a organiza şi garanta protecţia juridică a
indivizilor faţă de forţa Statului.
Dreptul constituie elementul major al organizării societăţii şi el este cel care beneficiază de un mare
prestigiu în statele moderne.
4. Metoda istorică de cercetare juridică
 Dreptul, prin esenţa sa, urmează drumul evoluţiei societăţii umane, în el oglindindu-se nivelul de
dezvoltare economică, politică şi culturală al societăţii la un moment dat.
 În activitatea de cercetare juridică capătă o dimensiune cu totul specială - dezvăluirea sensului evenimentelor
care s-au succedat de-a lungul istoriei. Fiecare lege şi fiecare cod de legi, care au fost elaborate de la
începuturile statului şi dreptului, cuprind în substanţa lor expresiile cele mai convingătoare ale moravurilor de
atunci, sintetizând necesităţile reale ale vieţii.
 Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza condiţiilor economice, sociale,
politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi
funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.
 În acest migălos proces de cercetare care vizează o infinitate de fapte concret-istorice, evenimente şi
situaţii de o mare complexitate, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI distinge esenţialul de neesenţial,
ceea ce este logic de ceea ce este întâmplător, aducând în prim planul interesului tendinţele de dezvoltare
în perspectivă a statului şi dreptului.
 Pentru acest motiv cunoaşterea reglementărilor legale, a organizării statale, a evoluţiei în timp a
organizării justiţiei, constituie, fiecare în parte şi toate la un loc, un important document şi pentru istorie.
 Marile edificii juridice precum: Legea celor XII Table, care a fost în vigoare, cu unele modificări, peste o
mie de ani, impresionanta operă legislativă construită de Justinian, codul lui Hammurabi, codul lui Manu
etc. sunt expresia evoluţiei istorice a umanităţii, a formelor ei de organizare statală şi juridică.
 În istoria dreptului românesc, arheologia juridică a pus la dispoziţia cercetătorului Tăbliţele Cerate
descoperite la Roşia Montană între anii 1786 şi 1855, care furnizează informaţii şi probe excepţionale
despre modul de constituire a sistemului de drept daco-roman, în contextul unei sinteze globale ale celor
două civilizaţii. Formele dreptului vechi românesc fac dovada spiritului umanist al poporului nostru:
legea ţării sau obiceiul pământului se detaşează prin originalitatea sa rezultată din modul de viaţă al
strămoşilor noştri, din organizarea prestatală (obşti teritoriale) şi cea statală incipientă (cnezate,
voievodate, ţări).
 Dreptul feudal românesc, ilustrat de Pravila lui Matei Basarab în Ţara Românească (1652) şi Pravila lui
Vasile Lupu (1646), cuprinde reglementări noi, care oglindesc schimbările produse în viaţa economică,
politică, culturală a statelor româneşti.
 Creaţia juridică a fiecărui popor, de-a lungul epocilor istorice, se integrează în mod obiectiv în cultura
poporului şi epocii respective. Cultura juridică contribuie şi, în acelaşi timp, depinde de nivelul culturii
generale a poporului respectiv.
 Prin construcţia sa logică şi esenţialmente tehnică dreptul, ideile şi concepţiile juridice se propagă de la o
etapă la alta, de la un popor la altul. Este în fapt un proces istoric, un proces extrem de actual, definit de
către specialişti CONTAMINARE JURIDICĂ.
 Cercetarea istorică scoate la lumină faptul că istoria civilizaţiei umane este străbătută de la un capăt la altul de
ideea dreptului, ideea de justiţie. Practic, fiecare sistem de drept, fiecare mare familie de drept, conţine în
substanţa sa elemente împrumutate, receptate din alte sisteme contemporane.
 În egală măsură, metoda istorică de cercetare juridică reliefează permanenţele dreptului, constantele
acestuia, respectiv instituţiile, categoriile şi normele juridice care îşi menţin existenţa pe parcursul unor
lungi perioade istorice.
 „Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere
afirmate în istorie. Uneori, pe baza unor date istorice, se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii
ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei
respectivelor instituţii în dreptul actual”, apreciază prof. N. Popa, în cursul de Teoria generală a dreptului –
Bucureşti 1996, p. 35.
5. Metoda sociologică de cercetare juridică
 Într-o formulare lapidară, sociologia juridică poate fi definită ca disciplina care face legătura dintre
ştiinţa generală a societăţii, adică sociologia, şi o ştiinţă socială particulară, adică ştiinţa dreptului.
 Termenul de sociologie juridică este atribuit lui Dionisio Anzilotti, care a publicat în anul 1892, la
Florenţa, lucrarea „La filosofia del diritto e la sociologia”, formulând teza potrivit căreia sociologia
juridică are ca obiect studierea manifestărilor juridice empirice.
 Cel care fundamentează cu adevărat cercetarea sociologică a dreptului este juristul Eugen Erlich care
publică în anul 1913 lucrarea „Bazele sociologiei dreptului”, în care îşi focalizează demersul pe
necesitatea cercetării aprofundate a realităţii juridice, cercetare ce nu poate fi limitată doar la studiul
normelor şi instituţiilor juridice, considerate stratul cel mai superficial al dreptului. Acest gen de
cercetare, definită de E. Erlich cercetare în plan orizontal, trebuie completată cu cercetarea în plan
vertical, în adâncime, capabilă să pună în evidenţă „dreptul viu”.
 Realitatea juridică, ca fragment al realităţii sociale, este mult mai cuprinzătoare decât lumea pe care ne-o
oferă legile, jurisprudenţa, categoriile, conceptele şi instituţiile juridice ale dreptului.
 Aport substanţial la cercetarea sociologică juridică au adus sociologi şi jurişti de largă recunoaştere ca:
G. Tarde, Max Weber, Emil Durkheim, Leon Duguit, Jean Carbonnier, M. Hauriou etc.
 În România, cea mai valoroasă contribuţie în acest domeniu a adus-o „Şcoala sociologică de la
Bucureşti” organizată şi condusă de profesorul Dimitrie Gusti. Sistemul de sociologie şi metoda
monografică de cercetare promovate de această şcoală au constituit bazele sociologiei juridice româneşti.
 În concepţia profesorului Dimitrie Gusti, sociologia este ştiinţa realităţii sociale, a cărei esenţă este
voinţa. El distinge două categorii de valori sociale: valori constitutive (valori economice şi spirituale) şi
valori regulative (valori politice şi juridice).
 Cercetarea sociologică juridică modernă conferă studiului realităţii juridice, ca fragment al realităţii
sociale, o perspectivă nouă, în acord cu gradul de complexitate, dinamism şi mobilitate pe care le
cunoaşte astăzi societatea în ansamblul său.
 Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei
influenţă din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare, care se
identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene
juridice secundare, în care ponderea elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială,
statutul şi rolul individului).
 Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică, căreia îi
sunt specifice următoarele metode de cercetare:
─ observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă), definită ca produs al
unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient
controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti.
─ analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv a documentelor oficiale, neoficiale, publice,
private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul
fenomenelor sociale şi juridice. Documentul juridic (sentinţe judecătoreşti, acte notariale, texte de
lege, comentarii pe marginea unei legi, pledoariile avocaţilor, examene teoretice şi practice ale unor
dispoziţii legale etc.) trebuie privit de către cercetător ca o dovadă a realităţii juridice în contextul
istoric dat.
─ ancheta sociologică, reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de
informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice.
─ chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice, care poate cuprinde
întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.
─ interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) – „o tehnică de cooperare verbală
între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine informaţii, date, mărturii de la cel
intervievat”.
Sociologia juridică abordează, în demersul său ştiinţific, următoarele domenii:
─ crearea dreptului (elaborarea legilor);
─ cunoaşterea legilor de către cetăţeni şi organele de stat;
─ cauzele încălcării legilor (cauzalitatea delictuală, contravenţională, infracţională);
─ poziţia cetăţenilor faţă de reglementările juridice în vigoare;
─ aspiraţiile cetăţenilor în legătură cu noile domenii de reglementare juridică (de exemplu:
legalizarea prostituţiei, legalizarea consumului de droguri uşoare, legalizarea căsătoriei sub
limitele de vârstă prevăzute de legea în vigoare, introducerea pedepsei cu moartea etc.);
─ ameninţări la adresa ordinii de drept (traficul ilegal şi consumul de droguri, corupţia,
criminalitatea financiară, crima organizată, delincvenţa juvenilă, violenţa în familie,
criminalitatea informatică etc.);
─ forme juridice şi extrajuridice de prevenire a încălcării normelor de drept, de educaţia specifică a
populaţiei. Separat de aceste domenii cercetarea sociologică juridică este solicitată de către
organele cu competenţe normative (parlamentul şi guvernul) să efectueze documentări de
specialitate, investigaţii cu caracter de expertiză legală, precum şi studii privind procesul de
reinserţie socială a persoanelor care au comis fapte antisociale.
Rolul cercetării sociologice juridice este considerat astăzi fundamentul pentru soliditatea şi
modernismul sistemelor de drept. Cea mai mare parte a măsurilor legislative adoptate de către autorităţile
statelor democratice sunt fundamentate pe concluziile studiilor, investigaţiilor şi cercetărilor sociologice.
Astfel, legislaţia în domeniul învăţământului, măsurile de reprimare a violenţelor intrafamiliare, protecţia
copilului, sancţionarea consumului de droguri, combaterea corupţiei şi crimei organizate, protecţia socială a
populaţiei, protecţia consumatorului, prevenirea violenţei în mediul urban etc. au fost fundamentate pe
rezultatele anchetelor şi investigaţiilor socio-juridice desfăşurate într-o manieră ştiinţifică de către sociologi şi
jurişti.
Aceste realizări pun în evidenţă capacitatea sociologiei juridice de a penetra în substanţa socialului, de a
coborî în straturile cele mai sensibile ale existenţei şi realităţii sociale, extrăgând concluzii cu o valoare
excepţională pentru ştiinţa dreptului.
Aşa de exemplu, studiile de sociologie juridică efectuate asupra familiei, considerată în aproape toate
culturile ca o valoare fundamentală, au pus în evidenţă situaţii dramatice (familii dezmembrate, copii aflaţi în
abandon şcolar şi familial, rata ridicată a divorţurilor, controlul asupra reproducerii: politica de planning,
diminuarea autorităţii părinteşti, mortalitatea infantilă ridicată, problema consumului exagerat de alcool etc.)
pe care autorităţile legislative şi executive le-au avut şi le au în vedere în procesul de reglementare juridică.
Sociologia juridică ne avertizează asupra faptului că undele de şoc produse de schimbările generate de
noua revoluţie nu ocolesc nici o regiune şi nici o societate. Ea ne oferă o listă de simptome diferite care, deşi
nu au aceeaşi natură şi aceleaşi consecinţe, sunt omniprezente: valuri de violenţă, terorismul internaţional,
acţiunile mafiilor naţionale, răspândirea narcomaniei, agresivitatea sexuală, poluarea mediului, delincvenţa
juvenilă, exploatarea ilegală a computerelor, fraudele prin intermediul cărţilor de credit, spălarea banilor
proveniţi din afaceri criminale etc.
Acest valoros material concluziv, întemeiat pe o amănunţită şi profundă cercetare ştiinţifică, este utilizat
în mod creator de către autorităţile abilitate să creeze şi să aplice dreptul prin elaborarea unor reglementări
juridice, modificarea şi completarea celor depăşite, adoptarea de strategii coerente de aplicare a legii.
6. Metoda cantitativă de cercetare juridică
 Cercetarea ştiinţifică juridică apelează în ultima perioadă de timp tot mai mult la metodele cantitative
care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului.
 Este acceptat faptul că strategiile de dezvoltare economico-socială proiectate de către autorităţile
legislative şi executive ale unui stat trebuie acompaniate de strategii corespunzătoare în domeniul
dreptului.
 Marile proiecte de privatizare, protecţia socială, dezvoltare economică, protecţia mediului, perfecţionarea
sistemului sanitar şi de învăţământ, investiţii etc., nu pot fi puse în aplicare şi realizate potrivit voinţei
sociale în absenţa unui cadru juridic, de reglementare adecvat. Complexitatea deosebită a fenomenelor
determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică. Informatica juridică conferă procesului
decizional rapiditate, coerenţă şi soliditate.
 Pe plan mondial informatica juridică este folosită în procesul de elaborare şi sistematizare a
legislaţiei, în ţinerea evidenţei legislative, evidenţa deciziilor de practică judecătoreasă, evidenţe
criminologice, statistici judiciare, informaţii juridice etc.
 Într-o epocă a informatizării quasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale, ştiinţa dreptului nu
poate să excludă din arsenalul de metode de cercetare, informatica.
 Calculatorul este astăzi prezent în secţiile de poliţie din mediul urban, în laboratoarele criminalistice, în
serviciile de analiză şi statistică judiciară, în compartimentele de prevenire a criminalităţii, în dotarea
instanţelor de judecată şi parchetelor, a instituţiilor cu atribuţiuni de cercetare juridică etc.
 Informatica juridică pune la dispoziţia cercetătorului, a analistului, a poliţistului şi a magistratului bănci de
date cu informaţii dintre cele mai diverse: evidenţa cauzelor penale, cauzelor civile, evidenţa populaţiei,
evidenţa infracţiunilor şi a infractorilor, evidenţa autorilor de infracţiuni după modul de operare (modus
operandi), evidenţa conducătorilor auto, evidenţa posesorilor de arme de foc, evidenţa infractorilor aflaţi în
urmărire generală etc.
 Un rol excepţional îl au băncile de date care se referă la evidenţa soluţiilor de practică judiciară, de doctrină şi
legislaţie curentă, actualizate, ce pot fi utilizate şi accesate cu mare rapiditate, ele oferind un plus de exactitate
atât în opera de legiferare, cât şi în procesul de aplicare concretă a legilor.
 În planul evidenţei legislative calculatorul oferă datele necesare pentru aprecierea corectă a corelaţiilor dintre
diferite reglementări, pentru identificarea normelor juridice ce pot intra în conflict, a incompatibilităţilor etc.
 Tehnica actuală este vitală şi pentru ştiinţa dreptului. Într-o perioadă în care zilnic sunt adoptate zeci de
acte normative, în care sunt pronunţate numeroase hotărâri judecătoreşti, iar viaţa judiciară este conectată
la trepidaţia şi dinamismul societăţii, ştiinţa dreptului nu poate fi concepută fără informatizare.
7. Concluzii
Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care dezvăluie cele mai importante
aspecte ale fenomenului juridic.
Metodele de cercetare juridică sunt:
─ metoda logică;
─ metoda comparativă;
─ metoda istorică;
─ metoda sociologică;
 ─ metoda cantitativă.
 

Cele patru reguli ale comparaţiei sunt:

a) se compară numai ceea ce este comparabil;
b) niciodată comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara contextului
legal în care instituţiile comparate sunt încadrate;
c) cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea
izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate;
d) termenul comparat trebuie apreciat, ţinând seamă nu numai de sensul iniţial al normei,
ci şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul de aplicare a normei.
 
Comparaţia operează cu trei termeni logici:
a) comparatum;
b) comparandum;
c) tertium comparationis.