DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

1. Consideraţii generale despre realitatea socială şi conduita umană în contextul acesteia

 Societatea ni se înfăţişează ca un sistem complex de structuri şi relaţii interumane, în care figura centrală
este omul.
 Omul se află permanent în contact cu semenii săi. Este vorba de acea interacţiune reciprocă a indivizilor
şi a comunităţilor umane care formează viaţa socială.
 Omul îşi construieşte acţiunile proprii în funcţie de interesele sale, interese imediate şi interese de
perspectivă: de aici izvorăşte dinamica acţiunii umane şi, implicit, dinamica societăţii.
 Pe baza intereselor sale, individul îşi stabileşte un plan de acţiune, în care se regăsesc legăturile sociale la
care acesta devine participant. Activitatea umană este proiectată şi se realizează concret într-un cadru
complex: social, natural, economic, politic, cultural, ideologic. Relaţiile dintre individ şi societate sunt,
astăzi, extrem de complexe şi diversificate.
Fiinţa umană trebuie privită atât ca un sistem individual, apt să exercite o acţiune asupra mediului
înconjurător (mediul natural, economic, politic, social), dar şi ca sistem reflectant, capabil să recepţioneze
şi să analizeze mesajele societăţii şi să-şi construiască raţional o variantă de comportament şi atitudine.
Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de
normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor
cuprinse în normele juridice. Aceste reguli vizează omul în cele trei ipostaze: că trebuie să facă ceva sau
nu; că trebuie să se abţină a face ceva.
 Regulile acestea ne demonstrează că omul trăieşte şi acţionează într-un mediu activ, dinamic, fiind pus
permanent în situaţia de a se adapta la normele prescrise de drept. Importantă nu este gândirea sau reacţia
intimă, personală a individului faţă de realitatea exterioară, faţă de conţinutul normelor juridice, ci
maniera concretă, pragmatică în care omul acţionează faţă de norma juridică.
 În intimitatea sa, în gândul său, omul poate să nu fie de acord cu prescripţiile unor norme juridice. El
poate respinge normele, le poate contesta, dar este obligat să se conformeze acestora, pentru că norma
juridică reprezintă voinţa majorităţii.
 În fapt, omul acceptă că toate activităţile umane trebuie să fie normate, reglementate, că acestea nu se pot
derula dezorganizat, fără ca ele să fie subordonate unor scopuri clare, unor norme şi principii juridice.
 Normarea activităţii umane se impune ca o cerinţă fundamentală în orice formă de convieţuire (în
familie, în colectivele de muncă, în comunităţile de elevi şi studenţi, în comunităţi rurale şi urbane etc.).
 Această cerinţă fundamentală capătă nuanţe şi particularităţi în condiţiile contemporane, ce se
caracterizează printr-o mare diversitate de raporturi interumane şi sociale. Societatea umană la începutul
mileniului trei este marcată de schimbări profunde, determinate de revoluţia informaţională, de criza
alimentară, de dezechilibrele majore apărute în zone şi regiuni geografice, de fenomene de înstrăinare a
individului, de criza guvernării statelor, de formidabila presiune a fenomenului de şomaj, analfabetism,
criminalitate şi sărăcie.
 Într-un asemenea context, acţiunea umană trebuie normată, ea însăşi impunând reglarea prin norme a
conduitelor şi comportamentelor.
 Norma socială este cea care reglementează conduita umană.
 1.1. Privire generală asupra realităţii sociale
Fiecare fiinţă umană este poziţionată, de la naştere până la moarte, într-o realitate socială, pe care o
definim ca suma fenomenelor, evenimentelor, stărilor de lucruri şi chestiunilor curente ce se produc şi se
manifestă într-o societate.
Realitatea socială înseamnă, într-o formulă mai simplă, tot ceea ce se întâmplă în societate din
punct de vedere economic, politic, moral, spiritual, demografic, tehnologic şi juridic.
Realitatea socială este un mozaic, în care fiecare componentă are o geneză, o dezvoltare şi o
evoluţie distinctă, care se interferează, spre a se constitui într-un tot unitar, cu o dinamică şi într-o
combustie aparte.
Componentele principale ale realităţii sociale sunt:
- realitatea economică;
- realitatea politică;
 - realitatea culturală, morală, spirituală;
- realitatea demografică;
- realitatea juridică.
Potrivit localizării sale, realitatea socială cuprinde:
- realitatea naţională (specifică statului naţional);
- realitatea regională (specifică unei regiuni geografice, economice);
- realitatea continentală (europeană, africană, nord-americană, sud-americană etc.);
- realitatea internaţională.
Din punct de vedere al evoluţiei istorice, realitatea socială a cunoscut următoarele etape: realitatea
comunei primitive, a societăţilor sclavagiste, a epocii medievale, a societăţii capitaliste, a societăţii de tip
comunist şi a societăţii moderne actuale.
Fiecare tip de realitate socială funcţionează în virtutea unei ordini sociale, care se asigură prin
existenţa şi aplicarea unui set de norme sociale.
Fiecare componentă a realităţii sociale (economică, politică, cultural-spirituală, demografică şi
juridică) este guvernată de norme specifice care au menirea de a asigura o ordine specifică.
Astfel, realitatea economică este guvernată de norme economice care garantează o ordine
economică.
Realitatea juridică este definită ca totalitatea relaţiilor care se nasc şi se dezvoltă între participanţii
la circuitul juridic. Ea este guvernată de normele juridice apte să garanteze ordinea juridică în societate.
În orice societate, în orice tip de realitate socială, există următoarele categorii de capital:
- capital fix-productiv – mijloace de producţie;
- capital uman – oamenii;
- capital social – suma valorilor promovate şi respectate într-o societate;
- capital normativ – suma normelor sociale ce guvernează o societate.
Capitalul social  este definit de Francis Fukuyama în lucrarea ,,Marea ruptură” – Editura
Humanitas, 2002, pag. 26 ,,ca fiind un set de valori informale împărtăşite de membrii unui grup şi care le
permite să colaboreze între ei”. Capitalul social include virtuţi precum sinceritatea, îndeplinirea
obligaţiilor şi reciprocitatea.
Cine creează acest capital social?
În toate tipurile de societate familia  a constituit o importantă sursă de capital social. Familia a
promovat încrederea, spiritul de cooperare, respectul valorilor morale, toleranţa şi solidaritatea.
Între familie şi stat se află societatea civilă, adică suma grupurilor şi asociaţiilor, care generează un
important capital social.
Cât de mult capital social generează familia şi societatea civilă? Sunt, familia şi societatea civilă,
numai generatoare de capital social sau sunt şi factori de decapitalizare socială?
Sintetizând concluziile formulate în foarte multe lucrări de specialitate, vom prezenta următoarele
constatări, îmbrăţişate de quasitotalitatea autorilor:
În primul rând: cele mai dramatice schimbări, cea mai evidentă decapitalizare socială, se produce
în FAMILIE. F. Fukuyama precizează în opera citată (pag. 48) ,,revoluţia sexuală şi avântul feminismului
din anii 1960 şi 1970 i-au afectat pe toţi occidentalii şi au adus schimbări masive nu numai în cămine, ci
şi în birouri, fabrici, cartiere, asociaţii de voluntari, în învăţământ, ba chiar şi în armată. Modificările
survenite în rolul sexelor au produs un impact important asupra naturii societăţii civile”.
Instituţia căsătoriei este marcată de opoziţia dintre familişti şi individualişti; se înregistrează
scăderea fertilităţii, diminuarea numărului de căsătorii, creşterea natalităţii din afara căsătoriei, creşterea
numărului familiilor monoparentale.
În Statele Unite ale Americii, aproximativ 25 la sută din copiii nelegitimi provin din concubinaj, în
Franţa 30 la sută, iar în alte state (Suedia, Danemarca) procentul este mai mare.
Numărul copiilor din familiile monoparentale este în creştere datorită, în principal, următorilor
factori:
- rata mare a naşterilor nelegitime;
- numărul ridicat al concubinajelor;
 - rata ridicată a divorţialităţii.
Familia nucleară este slăbită, iar funcţiile ei tradiţionale sunt din ce în ce mai abandonate.
Moralitatea specifică familiei tradiţionale este atât de anemică, încât se încearcă o revitalizare forţată prin
metode şi tehnici nefireşti care nu pot înlocui afecţiunea părintească, educaţia elementară şi
comportamentul iniţial al copiilor. Egoismul ucide familia şi generează efecte greu de anticipat, precum
violenţa, imoralitatea, abandonul şcolar, neîncrederea, dezordinea cotidiană.
În al doilea rând, decapitalizarea socială este provocată de sărăcie  şi inegalitate. Autorul citat mai
sus (F. Fukuyama op.cit., pag. 79) crede că ,,există o strânsă corelaţie între familiile destrămate, sărăcie,
infracţiuni, neîncredere, atomizare socială, toxicomanie, şcolarizare redusă şi capital social redus”.
În al treilea rând, criza capitalului social este întreţinută de o vastă schimbare culturală care
exacerbează individualismul, nonconformismul, sexualitatea, promovează obscenităţile, întreţin cultul
banului ( ,,Deveniţi o grijă devoratoare, banii ne usucă existenţele, ne transformă în lacheii unei divinităţi
reci. În loc să-i ţinem noi la respect, ei sunt cei care ţin acum lumea la distanţă” – Pascal Bruckner
- ,,Mizeria prosperităţii” – Editura Trei, 2002, pag. 153).
În al patrulea rând, declinul general al încrederii, atât în instituţii, cât şi în semeni, a generat o
puternică decapitalizare socială. Accentuarea individualismului şi atrofierea spiritului şi vieţii de
comunitate sunt, astăzi, realităţi pe care le întâlnim practic în toate tipurile de societate. Suntem tot mai
neîncrezători în orice tip de autoritate, politică sau morală, dar dorim să existe un simţ al comunităţii, plus
avantajele aduse de comunitate, precum recunoaşterea meritelor fiecăruia, participarea, sentimentul de
apartenenţă la comunitate şi identitate” (F. Fukuyama).
În al cincilea rând, criminalitatea este cauză, dar şi  efect al decapitalizării sociale. Criminologia, ca
ştiinţă a genezei şi remediilor criminalităţii, ne oferă o panoramă a fenomenului extrem de complex care
afectează astăzi întregul capital normativ al societăţii.
Cele prezentate mai sus au pus în evidenţă factorii de erodare a capitalului social, elementele care
subminează ordinea socială.
Întrebare: Poate fi refăcută ordinea socială? Poate fi oprită decapitalizarea socială? Are societatea
puterea de a crea noi norme şi valori sociale pe care să le aşeze în locul celor abandonate?
Starea de anomie pe care o definea Emil Durkheim este o stare pe care oamenii nu o acceptă. Ei pot
crea alte norme şi reguli noi, adaptate condiţiilor în care trăiesc. Capitalul social ,,capătă o importanţă tot
mai mare odată cu progresul tehnologic” (F. Fukuyama, op. cit., pag. 169).
Dar, tot la fel de adevărat este faptul că ,,o societate capitalistă modernă consumă mai mult capital
social decât produce” (F. Fukuyama, op. cit., pag. 285).
 
Dreptul şi politica
 „Fără drept, politica n-ar fi decât o succesiune discontinuă de decizii mai mult mai puţin arbitrare” (Prof.
Julien Freud).
 Puterea politică se sprijină pe ideea de legitimitate, adică pe regulile dreptului.
 Prima funcţie politică a dreptului este aceea de a instituţionaliza şi de a reglementa lupta în urma căreia i
se acordă învingătorului puterea politică. Puterea obţinută potrivit regulilor de drept instituite în legislaţia
specifică, devine legitimă şi se exercită în interesul colectivităţii, a societăţii. Puterea guvernanţilor nu
este legitimă decât dacă aceştia conduc societatea spre realizarea scopului social comun, exprimat prin
ordinea juridică.
 Partidul sau partidele politice care se află la guvernare în urma alegerilor democratice transferă politicul
în domeniul dreptului. Dreptul reprezintă creaţia guvernanţilor, a politicienilor ce-şi materializează
ideologia şi interesele politice prin acte normative care răspund în prea mică măsură nevoilor societăţii.
 Alvin Toffler („Avuţia în mişcare” - pag. 39) susţine: „sistemul politic nu a fost niciodată conceput
pentru a face faţă extraordinarei complexităţi şi ritmului frenetic al unei economii bazate pe cunoaştere”.
 Politica care guvernează o ţară trebuie să se aplece serios pentru o riguroasă reglementare juridică a
chestiunilor ce se circumscriu problemelor privind familia, educaţia, respectul faţă de intimitatea
persoanei, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
 Despre legitimitatea puterii politice, Max Weber notează că există o legitimitate raţională – legală,
care are drept fundament credinţa în legalitatea regulilor stabilite pentru desemnarea învingătorilor în
alegerile democratice. Astfel, o lege este legitimă dacă a fost votată în condiţii corecte de către
reprezentanţii corect aleşi. Un guvern este legitim dacă a fost confirmat de un parlament ales corect, prin
alegeri corecte.
 „Sub raport juridic legitimitatea constituie un principiu care întemeiază şi justifică un sistem de
guvernământ. Ea implică, pe de o parte, conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna, iar pe de altă
parte, o anumită recunoaştere a acestui drept de către guvernanţi” (Joan Jude – „Paradigmele şi
mecanismele puterii” – Editura Didactică şi Pedagogică – 2003, pag. 399).
 
 Dreptul şi economia
 Relaţia între drept şi economie este una foarte complexă şi extrem de dinamică.
 Dreptul este chemat să satisfacă simultan două categorii de cerinţe ce par contradictorii: prima categorie
de cerinţe vizează funcţionarea economiei de piaţă, iar a doua se focalizează pe ideile de solidaritate şi
protecţie socială a cetăţenilor.
 În societatea modernă, bazată pe o economie liberă, funcţiile ordinii juridice vizează garantarea
libertăţilor fiecărui individ şi comunităţii de a desfăşura afaceri, de a dispune de proprietate, de a gestiona
bunuri etc., toate aceste activităţi fiind supuse legilor pieţei. Dreptul, prin normele juridice elaborate,
trebuie să asigure libertatea şi transparenţa economiei de piaţă, echitatea tranzacţiilor, unicitatea şi
stabilitatea mijloacelor monetare de schimb, respectarea proprietăţii asupra bunurilor, sancţionând orice
abatere de la conduita stabilită.
 Pentru a-şi organiza producţia, serviciile şi schimbul de mărfuri economia de piaţă trebuie să-şi
adapteze legile proprii la legea juridică. Dreptul are vocaţia de a furniza economiei regula jocului.
Economia de piaţă nu poate să se dezvolte decât dacă este bazată pe principiul liberei concurenţe, care
este protejat de un ansamblu de norme juridice intitulat „dreptul concurenţei”.
 Dreptul economic, adică totalitatea normelor şi instituţiilor juridice care reglementează economia unei
ţări, stabileşte regulile obligatorii ale vieţii economice, până la cele mai mici detalii, în strânsă corelaţie cu
evoluţia economiilor regionale şi a economiei mondiale. Pe de altă parte, dreptul este cel care trebuie să
reglementeze interesul colectiv şi să promoveze principiul solidarităţii şi protecţiei sociale. Într-un
asemenea context, legile pieţei (ale economiei de piaţă) trebuie să ţină cont de interesele fiecărui membru
al societăţii, de dreptul acestora de a dispune de bunurile şi serviciile necesare supravieţuirii şi bunăstării
lor.
 Legile pieţei reglementează producţia şi consumul de bunuri şi servicii, dar legea juridică (dreptul) poate
să-i constrângă pe actorii vieţii economice să ţină cont de exigenţele solidarităţii şi ale protecţiei sociale.
Dreptul muncii şi al securităţii sociale are misiunea de a elabora norme juridice menite a-l proteja pe
salariat de efectele de criză, de instabilitatea locului de muncă, de şomaj sau concediere. Identificăm în
fiecare sistem de drept reglementări detaliate în legătură cu contractele de muncă, principiile de
salarizare, reguli de stabilire a pensiilor şi ajutoarelor sociale, venitul minim garantat etc.
 Chestiunea fundamentală este aceea privitoare la capacitatea dreptului de a se
sincroniza cu viaţa economică a societăţii moderne.
 Pe bună dreptate, Alvin Toffler se întreba: „ce se întâmplă atunci când lumea afacerilor (economia)
merge cu viteze atât de mari încât lasă mult în urmă celelalte instituţii vitale ale societăţii?” („Avuţia în
mişcare” – Editura Antet – 2006, pag. 35).
 Se recunoaşte faptul că cea mai mare rată a schimbării din ţările avansate este înregistrată de zona
afacerilor (companii, societăţi comerciale, întreprinderi), adevăratul motor al tuturor transformărilor din
restul societăţii. În lumea afacerilor „tehnologia ţâşneşte prima, adesea mai rapid decât pot suporta
managerii şi angajaţii. Şi finanţele se transformă cu o viteză uimitoare, ca reacţie nu doar la tehnologie, ci
şi la noile scandaluri, reglementări, diversificări ale pieţelor sau ca răspuns la volatilitatea financiară” (op.
cit. pag. 36).
 Autorul citat precizează faptul că „cea mai lentă dintre toate instituţiile, este dreptul. „Acesta are două
componente: una organizaţională (tribunale, barourile, facultăţile de drept şi firmele de avocatură) şi alta
reprezentată de corpul de legi pe care aceste organizaţii îl interpretează şi-l apără. În timp ce firmele
americane de avocatură se transformă rapid – fuzionând, făcându-şi reclamă, specializându-se în noi
domenii, precum dreptul proprietăţii intelectuale şi luptând să se adapteze noilor realităţi concurenţiale,
tribunalele şi facultăţile de drept din Statele Unite ale Americii rămân fundamental neschimbate, iar
ritmul în care operează sistemul a rămas foarte lent, unele cazuri importante târându-se apatic prin curţile
judecătoreşti ani în şir”. Potrivit lui Robert X. Cringler (New York Times – 24.XI. 1998) a produce
„ciocnirea între timpul hiperaccelerat al Internetului şi timpul judiciar”.
 Dreptul economic se mişcă prea lent faţă de ritmul alert al economiei. Alvin Toffler notează riguros (op.
cit. pag. 41) „în sfera finanţelor, o lege care superviza activităţile bancare în SUA, a rămas nemodificată
vreme de 60 de ani, iar regulile de bază pentru emiterea de acţiuni şi a altor active financiare au fost
legiferate în anul 1933; legea privind fondurile mutuale datează din anul 1940”.
 Este deja cunoscut faptul că economia fiecărei ţări din lume este influenţată substanţial, fie direct, fie
indirect, de globalizare. Societatea civilă internaţională (organizaţii interguvernamentale şi
neguvernamentale) stabileşte reguli pentru economia transfrontalieră.
2. Sistemul normelor sociale
 Am subliniat faptul că relaţiile sociale cunosc o mare diversitate şi dobândesc un caracter complex şi
dinamic, corespunzător societăţii în care acestea se manifestă.
 Marea diversitate a relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale care
urmăresc influenţarea comportamentului oamenilor.
 Ne aflăm, aşadar, în prezenţa unei normativităţi sociale, care cuprinde:
– o normativitate juridică (cuprinde normele juridice);
– o normativitate nejuridică (cuprinde normele morale, religioase, obişnuielnice, politice, de
convieţuire socială, de deontologie profesională).
În fiecare componentă a realităţii sociale (economică, politică, demografică, spirituală, juridică)
identificăm atât normativitatea juridică, cât şi normativitatea nejuridică. Cele două categorii de
normativitate interacţionează în cadrul realităţilor arătate în scopul asigurării ordinii specifice acestor
componente.
Astfel, schematizat, vom arăta:
1. realitate socială → ordine socială → normativitate socială (norme juridice şi nejuridice)
2. realitate economică → ordine economică → norme economice (juridice şi nejuridice)
3. realitate demografică → ordine demografică → norme demografice (juridice şi nejuridice)
4. realitate spirituală → ordine spirituală → norme spirituale (juridice şi nejuridice)
5. realitate juridică → ordine juridică → norme juridice şi norme nejuridice (de etică şi deontologie
profesională)
În cele ce urmează vom analiza corelaţia normelor juridice cu celelalte categorii de norme sociale.
a) Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale)
Analiza procesului de apariţie a dreptului evidenţiază faptul că acesta s-a format şi a dobândit
personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală şi din obiceiuri. Vom spune, cu alte
cuvinte, că morala precede dreptul şi că ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă, constituind
teme de analiză şi reflexie pentru filozofi şi jurişti.
Morala poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ştiinţa moravurilor, „ansamblul regulilor care
guvernează raporturile dintre oameni” (P. Sollier).
În concepţia lui Ştefan Odobleja (Psihologia consonantistă, Bucureşti, 1982) morala este :
─ ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului;
─ filozofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale;
─ ştiinţa echilibrului social;
─ ştiinţa moralităţii şi a imoralităţii, a drepturilor şi îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţilor;
─ ştiinţa acordului sau a consonanţei între interesele indivizilor sau între interesele individului şi
interesele societăţii;
─ ştiinţa armoniei şi a echilibrului între sine şi societate. 
 Există o morală personală definită ca echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor exterioare (H.
Spencer), alături de o morală socială, înţeleasă ca echilibru între propriile dorinţe şi dorinţele altora.
 Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să facem) şi o morală
negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să facem, să ne abţinem a face).
 Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politeţe, morală estetică) alături de
o morală majoră sau a lucrurilor importante care se confundă, în concepţia autorului citat, cu dreptul.
 Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al extensiunii sale, există o morală
familială, o morală de grup, o morală naţională şi o morală internaţională.
 Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie: a intelectualilor şi a muncitorilor; a stăpânilor
şi servitorilor; a profesorilor şi elevilor; a guvernanţilor şi a guvernaţilor; a bărbaţilor şi femeilor; a
adulţilor şi a copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc.
 Moralitatea, preciza Ştefan Odobleja (op. cit.), este suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism, caritate,
bunătate, milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie, respectul pentru altul etc.),
este concordanţa dintre tendinţele şi comportamentele proprii şi tendinţele şi comportamentele altora.
 Moralitatea este:
─ arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în concordanţă cu forţele sociale;
─ echilibrul între drepturi şi îndatoriri;
─ este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util vieţii sociale, majorităţii
societăţii;
─ sănătatea socială.
 Cu riscul de a repeta, vom spune că imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism,
răutate, ură, orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de dezechilibru în favoarea drepturilor şi
pe socoteala îndatoririlor individului.
 Imoralitatea dăunează vieţii sociale, fiind cea care contrazice interesul general al majorităţii.
 Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între moralitate şi imoralitate. Ea
desemnează gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea
înseamnă izolare, individualism, indiferenţă socială.
 Legile şi regulile morale sunt norme care presupun reciprocitate şi egalitate. Exemple:
 - „Ceea ce nu vreţi să vi se facă vouă, să nu o faceţi altora” (Confucius).
 - „Toate ce aţi vrea ca oamenii să vi le facă vouă, faceţi-le şi lor la fel” (Biblia).
 - „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi” (Biblia).
 - „Să acţionezi întotdeauna după o maximă, pe care să o poţi dori, în acelaşi timp, ca ea să
devină lege universală” (I. Kant).
 În concepţia lui I. Kant “morala provine din vocea interioară a fiecăruia, cuprinzând un sistem complex
de elemente faptice, identice, psihologice, relaţionale, normative, valorice”.
 În literatura juridică de specialitate aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două direcţii
importante:
 - concepţia potrivit căreia dreptul conţine un minimum de morală (Justiţia prin drept şi morală) –
concepţia moralistă;
 - concepţia potrivit căreia dreptul are un singur temei: statul (Ordinea de drept fără morală) – concepţia
pozitivismului juridic.
 Potrivit concepţiilor moraliste despre drept, morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de
conştiinţă a intenţiilor omeneşti, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor,
în relaţiile lor cu alte persoane: „Când regula morală comandă cuiva să fie bun, îi comandă o atitudine
sufletească, o intenţiune sinceră. Îndată ce această intenţiune s-a manifestat în afară printr-un fapt în
legătură cu altă persoană, îndată apare fenomenul drept” (Mircea Djuvara).
Juristul francez Georges Ripert, consideră că nu există nici o diferenţă între regulile morale şi
regulile juridice. Regulile morale pătrund în zona dreptului prin intermediul concepţiilor morale (etice)
ale legiuitorului sau judecătorului sau atunci când legile juridice sunt lacunare sau chiar contrare legilor
morale. Câteva exemple sunt semnificative în privinţa unor obligaţii morale legiferate: interzicerea
îmbogăţirii fără justa cauză, exercitarea cu bună/credinţă a drepturilor prevăzute de lege, executarea
contractelor şi echilibrul prestaţiilor.
Influenţa moralei asupra dreptului se manifestă atât în procesul creării dreptului, cât şi în procesul
de aplicare a acestuia.
Adepţii concepţiei moraliste susţin că dreptul reprezintă în fond acţiunea moralităţii, în aşa fel
încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenită şi în condiţiile cele mai prielnice
în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Orice lege juridică are la bază o necesitate morală a
societăţii.
 Legea nu poate fi imorală, pentru că astfel se clatină fundamentul şi explicaţia ei logică.
 Dreptul este considerat ca un instrument de educare morală a oamenilor pentru că în el sunt încorporate
reguli morale pe care le promovează, le ocroteşte şi le garantează.
 Se afirmă chiar că dreptul reprezintă morala legiferată, etatizată.
 Potrivit concepţiei pozitivismului juridic, statul este singurul temei al dreptului. Dreptul nu poate fi
conceput în lipsa statului. În opiniile exprimate de reprezentanţii acestui curent (Kelsen, Waline, Malberg
etc.) se regăsesc formulări tranşante de genul: „a afirma că dreptul este moral înseamnă a concepe
existenţa unei singure morale viabile, a unei morale absolute. Valorile morale sunt relative şi
nimeni nu poate determina ceea ce poate considera ca just în mod absolut”.
 Se apreciază (Prof.dr. Sofia Popescu) că morala este prea subiectivă, prea fluctuantă şi prea lipsită de
virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a permite o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale
şi pentru a realiza securitatea juridică reclamată de viaţă întregii societăţi.
 Spre deosebire de normele de drept, normele morale nu sunt unitare. Ceea ce este moral în Europa sau
America, poate fi imoral în Arabia sau India.
 Dreptul, prin natura sa, este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică într-o societate
anume.
 Între cele două concepţii prezentate mai sus, se plasează concepţiile sociologice, potrivit cărora
dreptul se afirmă în viaţa societăţii ca urmare a presiunii unor factori social-politici şi ideologici. În
procesul de creare a dreptului, legiuitorul are în vedere conştiinţa socială şi sentimentul solidarităţii
sociale.
 În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale, exist[ o strânsă corelaţie, o legătură de tip
specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să
împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.
 Nu împărtăşim concepţia moralistă asupra dreptului şi nici cea a pozitivismului juridic, întrucât ele se
situează la extreme: prima absolutizează rolul moralei, a doua exclude rolul acesteia şi exagerează rolul
statului ca temelie a dreptului.
 Dreptul modern contemporan are obligaţia de a include în conţinutul normelor juridice acele prevederi
ale moralei care sunt dominante într-o comunitate umană, punându-le de acord cu interesele statului, cu
voinţa generală a societăţii.
Morala este adevăratul martor al dreptului; ea reprezintă o permanentă sursă de inspiraţie pentru
drept.
 Dreptul nu poate fi confundat cu morala, dreptul nu poate fi conceput ca morală
legiferată, etatizată, din următoarele considerente:
 - normele morale privesc intimitatea individului pe când normele juridice privesc exterioritatea
individului. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere moral, individul se obligă faţă de sine, pe când din
punct de vedere juridic este obligat faţă de alt individ, faţă de colectivitate;
- normele juridice sunt elaborate de organe special abilitate, potrivit unor proceduri şi
metodologii specifice, pe când normele morale apar şi se manifestă într-o comunitate, în chip spontan şi
neformal; 
 - normele morale cuprind în esenţa lor ideea de „ceea ce este bine şi ceea ce este rău” într-o conduită
socială; normele juridice reglementează relaţiile sociale sub aspectul de „ceea ce este licit şi ceea ce
este ilicit”;
 - garantul realizării celor două categorii de norme diferă în chip esenţial: aplicarea normelor juridice este
asigurată prin sancţiunile prevăzute de lege care sunt date în competenţă de aplicare unor organe speciale ale
puterii. Imperativul moral, cerinţa normei morale, sunt asigurate în măsura în care individul îşi asumă
valorile comunităţii în care trăieşte;
 - normele juridice acţionează în scopul restabilirii situaţiei anterioare încălcării lor, reparării
prejudiciilor materiale sau morale produse. Încălcarea, nesocotirea normelor morale, atrag după ele
acţiunea, reacţia comunităţii faţă de individul în cauză: oprobiul public, dezaprobarea comportamentului
etc.;
 - normele juridice au un caracter unitar şi neechivoc: ele sunt interpretate, atunci când este
cazul, pe cale oficială de către legiuitor. Normele şi principiile morale sunt foarte dificil de interpretat
unitar, având în vedere particularităţile grupurilor, categoriile socioprofesionale, politice şi economice.
 
 Opinii exprimate în legătură cu relaţia drept – morală:
1. Bentham: ,,dreptul şi morala sunt două cercuri concentrice, din care morala formează cercul cel
mare şi dreptul cercul cel mic”.
2. Bonnecase: ,,scopul moralei este perfecţiunea omului, pe când a dreptului este ordinea socială”.
3. Kant: ,,dreptul are ca obiect reglementarea numai a faptelor externe, pe când morala se ocupă cu
faptele interne, ale conştiinţei noastre”.
4. Thomasius: ,,dreptul se distinge de morală prin faptul că, pe când morala prescrie norme de purtare
faţă de noi înşine, dreptul se ocupă de raporturile cu semenii noştri”.
5. Alex Weill – „morala tinde către perfecţiunea individului. Ea este mult mai preţioasă decât dreptul:
Ea cere mai mult, face să vibreze coardele sufleteşti care rămân străine de orice indiferenţă
juridică”.
6. Ana Maria Bucurenciu, „dreptul se bazează pe morală şi pe imoralitatea noastră. Recurgem la
drept pentru motivul că suntem incapabili să fim morali”.
Valori morale încorporate în Constituţia României
- solidaritatea umană  ca valoare morală o găsim în textul art. 4, alin. 1 ,,statul are ca fundament
unitatea poporului român şi  solidaritatea  cetăţenilor săi”;
- spiritul de toleranţă  îl regăsim formulat în alin. 2 al art. 29 ,,libertatea conştiinţei este garantată;
ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”;
- spiritul de concordie, de bună înţelegere, de respect reciproc este prezent în
reglementarea alin. 7 al art. 30 ,,sunt interzise… îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială,
de clasă sau religioasă… la violenţă publică, precum şi manifestări obscene, contrare bunurilor
moravuri”;
- spiritul de întrajutorare şi egalitate între oameni sunt reglementate în art. 48, alin. 3 ,,copiii din
afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie” şi în art. 50 ,,persoanele cu handicap se bucură
de protecţie socială”;
- spiritul de fidelitate faţă de ţară este reglementat în art. 54, alin. 1 ,,fidelitatea faţă de ţară este
sacră”.
 
Morala şi Dreptul în epoca globalizării
Lumea în care trăim este complexă şi contradictorie, care se confruntă cu fenomene sociale fără
precedent în istorie. Cu toţii asistăm la mutaţii de fond în cadrul civilizaţiei, a căror înţelegere este vitală
pentru viaţa socială, morală şi economică a societăţilor. Este dificil să găsim echilibrul corect între
valorile noastre concurente, adică între valorile morale, sociale şi economice.
Expansiunea năucitoare a noilor tehnologii, amplificarea sărăciei şi a fenomenului de marginalizare
socială, creşterea pericolelor ecologice, amputarea şi ignorarea normelor morale, criza educaţională,
vulgarizarea culturii, promovarea exacerbată a materialismului facil şi a satisfacţiei imediate, a
sexualităţii şi violenţei, au adus societăţile moderne într-o stare gravă nu numai din punct de vedere social
şi cultural, ci mai ales ontologic şi existenţial.
 Economia capitalistă, guvernată de legile pieţei libere, are ca unic scop producţia şi consumul de
bunuri unde banul joacă rolul principal, de operator absolut, fluxurile financiare reprezentând esenţa vieţii
economice.
În această lume globalizată, în care banii reprezintă fluidul vital al politicii marilor puteri
economice, statele au devenit simpli administratori aflate în imposibilitatea de a exercita controlul asupra
pieţelor şi a instituţiilor financiare. Bogăţiile fabuloase acumulate de elitele şi superelitele financiare sunt
scăpate de orice control al statelor, ele reprezentând profunda imoralitate a lumii în care trăim (10 la sută
din americani deţin 85 la sută din avuţia SUA). În aceste condiţii, elitele şi superelitele din lumea
afacerilor economico-financiare sunt cele care impun legile în societate. Fiinţa umană este dominată de un
model întemeiat pe totalitarismul pieţei, pe dictatul mass-mediei, pe agresiunea economicului. Pe plan
etic şi cultural, viaţa oamenilor se diluează în şabloane de libertate oferite de consum; omul este
transformat în marfă.  
Religia în sine se află într-o profundă disoluţie, într-un evident declin; religiile au devenit
instrumente politice şi economice, centrate excesiv pe fericirea individuală, pe un egoism exacerbat care
generează dispreţ faţă de comunitate şi faţă de om.
Dacă în epoca clasică individualismul a fost limitat de un ansamblu de valori comune, reprezentând
liantul ce garanta sănătatea morală a societăţii, astăzi individualismul s-a transformat în egoism şi
libertinaj, ambiţia a luat forma lăcomiei şi dorinţei nebune de a reuşi în viaţă cu orice preţ. Credinţa s-a
transformat în făţărnicie, obtuzitate şi cruzime faţă de alţii, iar patriotismul în şovinism şi xenofobie.
Astăzi, nu mai există o disciplină a libertăţii. Societatea modernă este condamnată atunci când
încearcă să limiteze libertatea individuală care ameninţă să aducă prejudicii altora.
Martin Luther King spunea foarte expresiv: „Poate că este adevărat că legea nu poate să facă pe
cineva să mă iubească, dar îl poate împiedica să mă linşeze”. Chiar dacă unii consideră dreptul ca o
codificare a moralităţii, bazată în mare parte pe credinţa iudeo-creştină, astăzi se constată o reală
distanţare a dreptului de morala şi religia creştină.
În numeroase sisteme de drept este legalizat avortul, căsătoriile între homosexuali, euthanasia,
consumul de droguri, clonarea umană, experimentele asupra embrionului uman etc.
Morala religioasă pare a fi abandonată în forma sa tradiţională, astăzi autoritatea religioasă fiind
combinată cu puterea mijloacelor moderne de comunicare.
Se constată o creştere a adeziunii religioase, mai ales faţă de creştinism (peste 2 miliarde de adepţi) şi
islamism (1,5 miliarde de credincioşi). Tehnologia informaţiei şi multiplicarea mijloacelor de comunicaţie
au ajutat grupurile religioase şi pe liderii lor să-şi răspândească mesajul în întreaga lume, atrăgând noi
adepţi.
Toată lumea este de acord cu faptul că religia, prin moralitatea pe care o susţine, poate sprijini
progresul societăţii, orientând-o spre principiile clasice şi asigurând rolul de mediator social, promovând
respectul faţă de lege şi de normele sociale.
 
b) Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială
 În cadrul sistemului de norme sociale, un subsistem important îl constituie acela al normelor de
convieţuire socială, cunoscute şi ca norme de bună/cuviinţă.
 În toate sistemele de drept sunt reglementate normele de convieţuire socială specifice.
 În dreptul nostru, Legea nr. 61/1991 sancţionează faptele de încălcare a unor norme de convieţuire
socială, a ordinii şi liniştii publice, precizând în cuprinsul art.1 „pentru asigurarea climatului de ordine
şi linişte publică necesar desfăşurării normale a activităţii economice şi social-culturale şi
promovarea unor relaţii civilizate în viaţa cotidiană, cetăţenii sunt obligaţi să aibă un
comportament civic, moral şi responsabil, în spiritul legilor ţării şi al normelor de convieţuire
socială”.
 Observăm, la prima analiză a textului, faptul că legiuitorul distinge între normele morale, normele
juridice şi normele de convieţuire socială.
 Normele de convieţuire socială sunt foarte diversificate, acoperind o zonă vastă a relaţiilor interumane, a
comportamentului pe care legea le reglementează în scopul „promovării unor relaţii civilizate în viaţa
cotidiană”.
 Suntem în prezenţa unor norme de conduită elementară, definite şi reglementate de lege, încălcarea
acestora fiind sancţionată corespunzător pericolului social, pe care acesta îl generează. Aceste norme
au un caracter special: nu sunt norme morale în accepţiunea clasică a acestora şi nici nu au substanţa
şi încărcătura normelor juridice cuprinse în ramurile de drept penal, civil etc. Ele împrumută numeroase
elemente morale pe care le fixează în norme de sancţionare speciale, obligând cetăţenii să aibă un
comportament civic, moral şi responsabil.
 Legiuitorul a apreciat că trebuie să reglementeze într-o manieră specială faptele care aduc atingere
convieţuirii sociale, nelăsând la latitudinea moralei „sancţionarea” acestora. Frecvenţa şi efectul nociv pe
care îl au asupra ordinii publice faptele pe care legea le sancţionează, au determinat legiuitorul să
intervină prin această formă a normelor de convieţuire socială.
 
c) Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului)
 În sistemul normelor sociale un loc aparte îl ocupă subsistemul normelor obiceiului, importanţa fiindu-i
conferită de faptul că normele juridice (dreptul) s-au desprins, alături de morală, şi din obiceiuri. Mai
mult, dreptul a evoluat şi continuă să se dezvolte în strânsă legătură cu obiceiul.
 Obiceiurile reprezintă o categorie largă de reguli sociale apărute în zorii societăţii umane, când au
constituit primele reglementări de conduită în cadrul colectivităţilor.
 Prof.dr. Sofia Popescu spune că „în obiceiuri se află germenele organizării juridice a
societăţii”.
 Dreptul (normele juridice) se găseşte într-o corelaţie specială cu obiceiul pentru faptul că obiceiul este el
însuşi o formă de exprimare a dreptului, ocupând un loc aparte în sistemul izvoarelor dreptului. Obiceiul
este definit ca o regulă de conduită care se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării
repetate şi prelungite a unei conduite pe care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere de viaţă.
 Aplicarea obiceiului se realizează, de regulă, prin consensul membrilor colectivităţii umane, pentru că el
exprimă necesităţile şi exigenţele grupurilor sociale şi sunt legate strâns de valorile specifice acestora.
În societăţile arhaice şi mai apoi în statele sclavagiste şi feudale, obiceiul reglementa un teritoriu
foarte larg de relaţii sociale, începând cu viaţa de familie, rudenia, obiceiuri vestimentare şi privitoare la
alimentaţie şi terminând cu ducerea războaielor, cu producţia şi comercializarea bunurilor.
 Puterea publică din acele vremuri a preluat şi consolidat obiceiurile care corespundeau intereselor de
clasă, transformându-le în norme juridice, obligatorii şi sancţionate corespunzător.
 Obiceiul devine norma juridică numai în situaţia în care este recunoscut şi acceptat de puterea publică, de
către stat: în acel moment obiceiul devine obligatoriu, iar nesocotirea lui este sancţionată de forţa
coercitivă a statului.
 Considerăm util să precizăm în continuare câteva elemente ce diferenţiază obiceiul de alte
categorii: obişnuinţe, uzuri, datini, mode.
 Obişnuinţele sunt considerate modalităţi de conduită statornicite pentru cazuri şi situaţii determinate
care nu provoacă reacţii negative şi adversităţi din partea mediului social înconjurător. Indivizii îşi
construiesc obişnuinţe, ca expresie a modului personal în care îşi organizează viaţa, ele sunt deprinderi
individuale care nu se cer a fi recunoscute sau respectate de alte persoane, care nu obligă pe nimeni
(Exemple: obişnuinţa de a face sport, plimbări, de a lectura, de a scrie, de a merge la spectacole etc.).
 Uzurile reprezintă comportamente convenite între două sau mai multe persoane cu privire la probleme
diverse, aşa cum rezultă ele dintr-o practică dovedită (de exemplu: uzurile comerciale). Privitor la
valoarea juridică a uzurilor, la tratamentul juridic al acestora, menţionăm că ele trebuie dovedite în faţa
instanţelor de judecată datorită caracterului lor convenţional, spre deosebire de obiceiurile juridice care
pot fi invocate direct în sentinţă, ca drept pozitiv.
 
 d) Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice
 În sens larg, normele tehnice sunt norme sociale, create de oameni, care reglementează relaţiile dintre
oameni în procesul complex de participare a acestora la viaţa economică şi social culturală.
 Normele tehnice au apărut ca expresie a nevoilor oamenilor de a conduce şi controla procesul productiv
de bunuri materiale şi spirituale.
 Evoluţia mijloacelor de producţie, a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate de om în producerea unei imense
varietăţi de bunuri a determinat adoptarea regulilor specifice apte să asigure finalitatea corespunzătoare a
acestora.
 Este cunoscut faptul că nerespectarea normelor tehnice determină consecinţe juridice, dintre cele mai
importante, motiv pentru care fiecare domeniu al activităţii de producţie este riguros reglementat prin
norme tehnice. Orice nouă tehnologie, introdusă şi aplicată în sfera producţiei de bunuri şi servicii,
trebuie să se sprijine pe un set complet de norme tehnice, astfel încât, prin aplicarea acestora să se ţină sub
control tehnologiile din ce în ce mai sofisticate, să se elimine erorile în utilizarea acestora, să se asigure
protecţia lor şi să se prevină exploatarea lor frauduloasă.
 Umanitatea nu a fost iertată de efectele catastrofale ale unor evenimente grave produse ca urmare a
nerespectării normelor tehnice de exploatare a unor instalaţii energetice nucleare (cazul exploziei de la
Centrala Atomo-Electrică de la Cernobâl-Ucraina, produsă în luna mai a anului 1986), a unor combinate de
producere a substanţelor chimice (cazul Bophal din India), a unor exploatări miniere (soldate cu morţi şi
răniţi grav) etc.
 Într-o lume supertehnologizată, superinformatizată, în care tehnologiile necontrolate pot genera efecte
catastrofale pentru umanitate sau dereglări profunde în viaţa economico-financiară, rolul normelor tehnice
este vital. Astfel, domeniul producţiei şi utilizării calculatoarelor trebuie protejat prin norme tehnice
speciale, iar domeniul telecomunicaţiilor, al protecţiei mediului înconjurător şi al geneticii îşi caută normele
tehnice specifice.
 În această manieră, normele tehnice devin norme sociale juridice. Dreptul se implică direct şi activ în cel
mai complicat şi dinamic domeniu, acela al producţiei de bunuri şi servicii, reglementând conduitele şi
comportamentele oamenilor şi instituţiilor, sancţionând încălcarea normelor instituite.
 Normele tehnice nu mai pot fi analizate detaşat de normele juridice: sunt norme de tehnică contabilă,
norme de protecţia muncii, norme de protecţie a mediului, norme de protecţie a băncilor şi sistemelor de
date pe calculator, norme tehnice de exploatare a centralelor atomice etc.
Dreptul însuşi operează în cadrul tehnologiei sale proprii cu norme de tehnică juridică: norme
speciale privind elaborarea actelor normative, norme de procedură, norme de tehnică a interpretării
dreptului etc.
 
 e) Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională
 Deontologia profesională desemnează totalitatea normelor de conduită, în care se evidenţiază „minima
moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecător, poliţist,
comerciant, militar, cadru didactic etc).
 Normele de deontologie profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli cu privire
la exercitarea profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri
etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate.
 Astfel, la 17 Decembrie 1979, Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat „Codul de
Conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii”, respectiv „Codul de conduită a
poliţiştilor”, care prevede, în cele opt articole, următoarele reguli fundamentale ;
 a) poliţiştii trebuie să-şi îndeplinească sarcinile ce le revin conform legii; ei sunt în serviciul comunităţii
şi apără toate persoanele împotriva actelor ilegale;
 b) poliţiştii vor respecta şi vor apăra demnitatea umană;
 c) poliţiştii pot folosi forţa numai când aceasta este strict necesară;
 d) poliţiştii nu pot comite, instiga sau tolera vreun act de tortură, tratament inuman sau degradant;
e) poliţiştii nu vor comite nici un act de corupţie: ei trebuie să se opună şi să combată astfel de acte.
 Codul deontologic al procurorilor din România cuprinde regulile de conduită a acestora, exprimate
sintetic astfel:
 a) procurorii trebuie să apere supremaţia legii;
b) procurorii trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti şi prestigiul acesteia;
c) procurorii trebuie să promoveze în întreaga lor activitate, imparţialitatea;
d) procurorii trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi demnitatea celor implicaţi în
procedurile judiciare;
e) procurorii trebuie să asigure exercitarea dreptului la apărare a persoanelor implicate în
procedurile judiciare;
f) procurorii trebuie să asigure respectarea prezumţiei de nevinovăţie a persoanelor acuzate;
g) procurorii trebuie să promoveze celeritatea procedurilor, pentru restabilirea cât mai grabnică a
odinii de drept încălcate.
 Normele de deontologie profesională nu prevăd sancţiuni; sunt, în ultimă analiză, expresia filozofiei unei
profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea le formulează la adresa acestora. Ele sunt, mai
degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă slujitorilor lor un statut aparte, sunt recomandări care au în
substanţa lor norme juridice.
 Atunci când normele deontologice sunt încălcate şi prin nesocotirea lor sunt afectate valorile apărate prin
drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind astfel norme juridice.
 
f) Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor neguvernamentale
(nestatale)
 În toate ţările funcţionează astăzi o multitudine de organizaţii neguvernamentale (O.N.G.) care se călăuzesc
potrivit unor norme nejuridice specifice, creaţie proprie a unor organisme şi asociaţii, fundaţii sociale,
economice, politice, religioase, contabile, de învăţământ etc., prin care sunt stabilite: cadrul de organizare
şi funcţionare, raporturile interne dintre membri, reguli specifice care le guvernează activitatea etc.
 Amintim, cu titlu de exemplu: partide politice, alianţe politice, asociaţii civile, organizaţii apolitice,
fundaţii, organizaţii de tip cooperatist, uniuni profesionale, asociaţii, ligi şi cluburi sportive, organizaţii
ştiinţifice şi culturale etc.
 Aceste organizaţii nestatale sunt o replică la imobilismul şi rigiditatea statului şi dreptului, o formă prin
care indivizii îşi valorifică direct drepturi şi calităţi, îşi manifestă şi materializează spiritul de sociabilitate
şi nevoia de a găsi soluţii la problemele pe care statul şi dreptul nu i le poate oferi. Ele reprezintă, sau mai
bine zis, definesc conceptul de societate civilă, adică tot ceea ce există organizat în afara statului şi a
rigorilor dreptului.
 Normele elaborate de aceste organizaţii nestatale (neguvernamentale) reglementează drepturile şi
obligaţiile membrilor lor, sancţiunile ce se aplică în situaţia nerespectării regulilor stabilite, fiind
asemănătoare sau foarte apropiate de normele juridice.
 Ele însă nu pot fi considerate norme juridice, pentru că le lipseşte ceea ce este esenţial pentru drept:
apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţelor de coerciţie statală. Statul, prin organele de
aplicare a legii, nu poate interveni în situaţia nerespectării unor dispoziţiuni interne de către unul sau altul
din membrii unei astfel de organizaţii, decât numai în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, nesocotirii principiilor de drept sau dacă faptele constituie infracţiuni sau
contravenţii prevăzute de normele legale în vigoare.
 Precizăm însă faptul că toate aceste organizaţii nestatale se înfiinţează şi funcţionează potrivit unor
dispoziţii cuprinse în legi sau alte acte normative emise de organele competente ale statului, precum şi
faptul că activităţile desfăşurate de acestea nu trebuie să contravină legilor ţării şi nu pot afecta ordinea de
drept existentă.
 Încheiem aceste scurte referiri la normele organizaţiilor nestatale şi la activitatea acestora cu precizarea
faptului că într-o societate modernă nimeni nu este mai presus de lege.
3. Dreptul şi religia
 Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare pentru sociologie (religia
este un fenomen social ca şi politica şi economia, care exprimă o formă de coeziune
socială), etică (religia este expresia îndeplinirii datoriei), psihologie (fenomenul religios este o
componentă a psihicului), filozofie (rolul şi semnificaţiile religiei în evoluţia societăţii, modul în care
diferitele civilizaţii şi-au exprimat prin simboluri religioase percepţia destinului lor).
 Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au
influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
 Ca orice fenomen social, religia are propria sa istorie.
 Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL care înseamnă credinţa în spirite şi în suflete
(animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale.
Animismul constituie, în concepţia lui E.B. Taylor (1832-1917), „baza religiei, de la cea a sălbaticilor,
la cea a popoarelor civilizate”.
 Prima mare religie monoteistă o reprezintă IUDAISMUL, bazată pe alianţa dintre Iahve (Iehova) –
Dumnezeu şi poporul ales, răspândită în bazinul mediteranean cu aproape 100 de ani înainte de Hristos
(poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul oraş în care a apărut religia
creştină, aproximativ în anul 30 d.H. religie legată organic de persoana, viaţa şi moartea lui Cristos (Isus din
Nazaret, Regele Iudeilor).
Ni se pare interesantă epistola trimisă în anul 112 împăratului roman Traian, de către Pliniu, în
care, acesta din urmă, cere sfaturi în legătură cu tratamentul ce trebuie aplicat creştinilor, evidenţiind
integritatea morală desăvârşită a acestora, care refuzau să fure, să distrugă, să comită adulter sau să-şi
încalce cuvântul dat.
 Hristos (în limba greacă: ales al Domnului) sau Mesia (în limba ebraică: cel ales de Dumnezeu) a murit
în anul 30 sau 31, iar după 30-40 de ani de la moartea sa au fost scrise Evangheliile.
 În galeria marilor religii se găsesc: Hinduismul în India, Budismul în China, Islamismul în ţările
arabe, fiecare cu o istorie fascinantă. Fiecare a configurat dreptul societăţilor în întreaga lor istorie,
rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.
 Prin natura sa, religia nu caută să explice fenomenele prin metode specifice.
La egipteni, faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel mai
drept, atotştiutor şi desăvârşit în judecata şi hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din
caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă ţara şi să stăpânească pământul. El este şeful
suprem al cultului religios. Dreptul egiptean şi-a extras normele din prescripţiile religioase: el este
considerat de origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
 În timpul despotismului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda.
 Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituţia Bisericii Creştine nu a creat un
drept, pentru că acesta exista: era dreptul roman care se aplică tuturor cetăţenilor de pe întreg cuprinsul
imperiului (Legea celor XII table – sec.V I.H.). Religia creştină apărută după această dată, a preluat
norme şi concepte din legea romană. Armata romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică,
Imperiul Roman asigurând mediul politic prielnic pentru răspândirea creştinismului.
 Istoria consemnează că armata romană a facilitat creştinarea populaţiei autohtone din Dacia şi alte
teritorii ocupate (după anul 300 Sfântul Andrei).
 Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin: religia a fost factorul catalizator
al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea fiind decretată religie de stat (anul 392 împărat
Theodosius), consecinţa fiind numirea împăratului ca şef politic religios al imperiului.
 Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ
al lui Dumnezeu. În această calitate, el era legislator şi comandant suprem al armatei. Juriştii bizantini au
recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului în domeniul administrativ, legislativ, judecătoresc şi
religios.
 În Europa Occidentală Biserica creştină (catolică) este separată de stat (Imperiul Roman de Apus), ea
exercitând o importantă influenţă asupra legislaţiei şi dreptului roman.
 În dreptul medieval, probele cunoscute sub numele de „Judecata lui Dumnezeu” sau „ordalii” erau
justificate de credinţa oarbă în intervenţia divinităţii pentru a arăta vinovăţia sau nevinovăţia celui supus
judecăţii în cazuri de furt, asasinat, vrăjitorie şi adulter. Ordaliile cele mai comune erau: proba focului, a
apei reci şi a îngurgitării unor lichide sau alimente otrăvite.
 Dreptul canonic recunoştea Bisericii o jurisdicţie specială. Tribunalele inchiziţiei, create de Papa
Grigore al IX-lea prin Bula Papală din anul 1233, au funcţionat sub autoritatea supremă pontificală şi au
avut drept scop reprimarea ereticilor. În această perioadă s-a redactat Corpus Juris Canonici (1580), care a
fost în vigoare până în anul 1918 când a fost adoptat Codex Juris Canonici. Biserica, într-o perfectă
înţelegere cu autorităţile statale, s-a aflat la originea cruciadelor desfăşurate în perioada 1095-1291.
Aproape 200 de ani creştinii au dus cruciade împotriva maurilor în Spania, a musulmanilor din teritoriile
ocupate.
 Motivul principal al cruciadelor a fost religios. 
 Biblia a jucat un rol central în gândirea politică a Evului Mediu timpuriu
(sec. IX – XI).
 Astfel, comentând textul din Deuteronom (17, 14-20), un veritabil Cod Regal formulat de
Dumnezeu, reprezentanţii Bisericii concluzionează:
1. Poporul este acela care cere un rege, nu Dumnezeu i-l propune.
 
2. Dorinţa de a avea un rege provine din dorinţa poporului Israel de a fi un popor ca toate celelalte.
 
3. Dumnezeu îşi avertizează poporul asupra drepturilor regelui care va domni peste el.
Mult mai târziu (anul 1267) Toma D'Aquino explică în lucrarea sa ,,De regno” faptul că statul
rezultă dintr-o necesitate naturală. Pentru prima dată de la începutul erei creştine existenţa statului este
analizată fără referinţe la natura divină (,,Regele este cel care guvernează mulţimea dintr-o cetate sau
dintr-o provincie în vederea binelui comun”).
Este postulat faptul că orice mulţime de oameni, pentru a-şi realiza finalitatea comună, are nevoie
de un principiu director, iar cel care conduce trebuie să acţioneze ca un păstor şi nu ca un tiran.
 
 
*
* *
 
 În Evul Mediu şi chiar în timpurile moderne, dreptul public şi dreptul privat s-au sprijinit pe religie.
 Astfel, dreptul familiei a fost, vreme îndelungată, un domeniu rezervat religiei.
 Raporturile dintre drept şi religie continuă să genereze discuţii şi dispute în plan teoretic.
 Întrebarea care se pune este mai simplă: în dreptul actual şi în dreptul ce se construieşte sub ochii noştri
există elemente ale religiei, ale credinţelor religioase formulate ca norme juridice? Dincolo de cele 10
porunci ale Decalogului mai pot pătrunde în substanţa dreptului modern precepte şi reguli ale religiilor?
 Cu alte cuvinte, în legile de astăzi, regăsim picătura de religie şi de spiritualitate religioasă de care avem
nevoie?
 Sunt doar întrebări!
 
 
 
Disputa dintre religie şi drept
1. Problema avortului
Legalizarea sau interzicerea avortului reprezintă astăzi o chestiune extrem de disputată între
biserica creştină, reprezentanţi ai ştiinţelor medicale şi jurişti.
Totul pleacă de la exprimarea a trei puncte de vedere cu privire la statutul celui nenăscut:
 – o primă opinie susţine că cel nenăscut este în întregime uman, argumentele biblice susţinând că „un
copil nenăscut este o persoană după chipul lui Dumnezeu chiar din momentul concepţiei, iar viaţa lui
prenatală este preţioasă în ochii lui Dumnezeu” (Norman L. Geisler - Etica creştină - 2008). Argumentele
ştiinţifice susţin indubitabil faptul că viaţa umană începe chiar în momentul concepţiei sau al fertilizării,
când toată informaţia genetică este prezentă, iar caracteristicile fizice ale individului sunt conţinute în
codul genetic prezent la concepţie. Potrivit acestei opinii, avortul este o crimă. Susţinătorii acestei opinii
acceptă avortul doar în cazurile în care viaţa mamei este în pericol.
 – a doua opinie susţine că cel nenăscut este potenţial uman considerând că umanitatea individului se
dezvoltă treptat, între concepţie şi naştere. În general, cei care susţin această opinie, acceptă avortul
pentru salvarea mamei, avortul în cazul violului, al incestului sau în cazul diformităţilor genetice.
 – a treia opinie susţine că cel nenăscut este subuman, considerând avortul ca fiind justificat în orice
situaţie, întrucât viaţa umană începe la naştere. Potrivit acestor susţinători fetusul este o excrescenţă a
trupului mamei, iar mama are dreptul de a-şi controla propriul trup şi sistemul de reproducere (are dreptul
de a avorta).
Mai sunt invocate şi următoarele argumente: dreptul mamei de a decide asupra propriei persoane,
consfinţit în SUA prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie; avortul justificat datorită infirmităţilor sau
malformaţiilor fetuşilor; avortul justificat în cazul violului şi incestului.
2. Problema euthanasiei
Euthanasia înseamnă „moarte fără dureri”, motivul de bază constituindu-l evitarea suferinţei fizice
datorate unor maladii.
Argumente pro-euthanasie:
 – dreptul omului de a muri în demnitate (moartea în mare suferinţă şi durere nu este o moarte demnă);
 – există un drept constituţional al omului de a decide asupra propriei persoane;
 – euthanasia reprezintă un act de îndurare faţă de cel care suferă şi faţă de familia acestuia;
 – prin euthanasiere societatea este uşurată de o mare povară financiară şi socială.
Argumente contra-euthanasiei:
 – nu există dreptul moral de a ucide (Biblia spune: să nu ucizi);
 – Constituţia SUA (care este cel mai adesea invocată) nu dă dreptul de a ucide, după cum dreptul de a
decide asupra propriei persoane este limitat;
 – societatea nu este uşurată nici financiar şi nici social prin uciderea unei persoane: viaţa umană nu are
preţ;
 – euthanasia este contrară suveranităţii lui Dumnezeu asupra vieţii, este împotriva sacralităţii vieţii
umane.
3. Despre pedeapsa capitală s-au conturat trei curente:
 – cei care susţin pedeapsa capitală pentru toate crimele grave,
 – cei care nu îngăduie pedeapsa capitală pentru nicio crimă,
 – cei care susţin pedeapsa capitală pentru unele crime deosebit de grave.
Curentul care nu îngăduie pedeapsa capitală pentru nicio infracţiune aduce
următoarele argumente biblice:
 – scopul justiţiei este de a reforma, nu de a pedepsi,
 – pedeapsa capitală a fost abolită prin Legea lui Moise,
 – Iisus a abolit pedeapsa capitală pentru adulter,
 – Crucea a fost pedeapsa capitală pentru toţi oamenii (Iisus a luat asupra Lui pedeapsa capitală cuvenită
tuturor celor vinovaţi).
Argumentele morale invocate de acest curent sunt:
 – pedeapsa capitală nu previne crima,
 – ea este antiumanitară,
 – criminalii trebuie trataţi, nu ucişi.
4. Despre homosexualitate
Susţinătorii homosexualităţii invocă argumente biblice şi argumente de altă natură.
 Argumentele biblice se referă la:
 – Vechiul Testament care condamnă practicile homosexuale nu mai este aplicabil astăzi;
 – Biblia nu a condamnat homosexualitatea ci idolatria;
 – Noul Testament scris de Apostolul Pavel cuprinde doar păreri personale cu privire la acest subiect;
 – Isaia a prezis ziua acceptării homosexualilor în Împărăţia lui Dumnezeu;
 – David şi Ionatan erau homosexuali.
 Alte argumente pro:
 – legea laică nu ar trebui să interzică practicile sexuale între adulţii care sunt de acord cu acestea. Aceste
interdicţii lezează libertatea adulţilor responsabili, pentru că fiecare are dreptul să facă cu trupul său ce
doreşte.
 – dacă Curtea Supremă de Justiţie a SUA a recunoscut dreptul femeii asupra propriului trup, acest drept
constituţional trebuie extins şi asupra homosexualilor.
 – homosexualii au şi ei drepturi civile, iar interdicţiile legale produc discriminare;
 – tendinţele sexuale se moştenesc; înclinaţiile sexuale ale oamenilor sunt ereditare, nu învăţate.
Condamnând un homosexual este ca şi cum am condamna un om mic de statură, sau pe cel care are pielea
neagră:
 – morala zilelor noastre s-a schimbat faţă de epocile anterioare.
Cei care condamnă homosexualitatea susţin:
 – Biblia a condamnat-o – exemplu Păcatul Sodomei a fost homosexualitatea;
 – Noul Testament păstrează interdicţiile morale împotriva homosexualităţii;
 – Apostolul Pavel nu şi-a exprimat o simplă părere despre homosexuali, condamnarea făcută de acesta
este autorizată de Divinitate;
 – homosexualitatea este o practică împotriva naturii, a firii fiinţei umane. Sexul este definit biologic în
Scriptură „Dumnezeu a creat bărbat şi femeie şi le-a spus să se înmulţească şi să umple pământul”.
Dumnezeu condamnă păcatele sexuale între cei de acelaşi sex biologic.
 – David şi Ionatan nu au fost homosexuali. Judecând după numărul de soţii pe care le-a avut, David era
un heterosexual maxim.
 – tendinţele homosexuale nu se moştenesc, iar moralitatea nu se schimbă (ceea ce se schimbă este modul
în care noi înţelegem şi resectăm normele religioase şi normele morale). Nimeni nu s-a născut în urma
unei relaţii homosexuale, iar comportamentul homosexual este unul anormal, contrar naturii umane.
 – practicile homosexuale reprezintă un atentat la viaţă (ex. SIDA care s-a dovedit a fi răspândită prin
astfel de practici).
 – nu suntem împotriva homosexualilor ci împotriva practicilor acestora.
 
 
*
* *
 
În dreptul român, problemele discutate mai sus: avortul, euthanasia, pedeapsa capitală şi
homosexualitatea sunt reglementate în Codul Penal, Codul Civil şi alte legi speciale.
Astfel, în Noul Cod Penal (adoptat prin Legea nr. 286/2009) este incriminată (art. 190) „uciderea la
cererea victimei” (euthanasia): „uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a
victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de
suferinţe permanente şi greu de suportat, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”.
În capitolul IV al Codului Penal sunt incriminate „agresiunile asupra fătului” sub forma a două
infracţiuni:
– „întreruperea cursului sarcinii” (art. 201): „întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre
următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are caliatea de medic de specialitate obstetrică-g inecologie şi drept de
liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni;
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de
specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de săptămâni.
Nu se pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii”.
– „vătămarea fătului (art. 202): „vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea
vieţii extrauterine se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani”. În privinţa pedepselor, în dreptul român,
sunt aplicabile: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda. Potrivit Constituţiei României, art. 22 alin.
(3) „pedeapsa cu moartea este interzisă”.
În art. 26 alin (2) din Constituţie este stipulat faptul că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea
însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.
În Noul Cod Civil (adoptat prin nr. Legea 287/2009) sunt prevăzute următoarele dispoziţii:
– art. 277: „este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.”
 
 
Noţiuni generale despre dreptul canonic ortodox
 
 În cuprinsul acestui curs se fac referiri generale cu privire la raportul dintre drept şi religie şi corelaţia
normelor juridice cu normele religioase.
 Am afirmat, printre altele, faptul că statul este principala instituţie politică a societăţii, autoritatea publică
cea mai importantă privită din unghiul nostru de analiză.
 În orice societate există şi o autoritate spirituală de amplă respiraţie: este Biserica, definită ca: ,,instituţie
obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale specifice
credinţei creştine” (prof. dr. I. Floca – Drept Canonic Ortodox – 1990).
 Vorbim, aşadar de un drept bisericesc, un drept canonic.
 DREPTUL CANONIC desemnează suma principiilor şi normelor de drept după care se organizează şi
conduce întreaga Biserică creştină, adică toate confesiunile creştine.
 DREPTUL CANONIC ORTODOX este o ramură a dreptului canonic creştin, fundamentat pe
principiile şi normele de drept care guvernează organizarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe, privită ca societate
religioasă creştină.
 Privită ca ştiinţă juridică, dreptul canonic ortodox studiază, analizează şi cercetează metodic normele de
drept, precum şi principiile şi rânduielile după care se conduce Biserica Ortodoxă.
 Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea juridică în cadrul
societăţii, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea comportamentului credincioşilor, pentru
deprinderea lor cu săvârşirea de fapte bune (legale).
 La rândul său, autoritatea legiuitoare preia din învăţătura religioasă principii, reguli, concepte şi norme
pe care le toarnă în substanţa normelor juridice pe care le elaborează.
 Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială, iar nu pe neorânduială: ea este clădită atât pe normele
juridice elaborate de stat, cât şi pe regulile derivate din voinţa lui Dumnezeu.
 ,,Cel care a întemeiat Biserica, Domnul Nostru Isus Hristos Mântuitorul, ţinând seama de natura omului
şi înzestrând-o cu mijloace adecvate acesteia, a ştiut mai bine decât putem noi aprecia, că în starea de
după căderea în păcat, nicidecum nu-i sunt suficiente omului mijloacele religioase şi cele morale pentru
dobândirea mântuirii, ci că la acestea trebuie să se adauge în mod necesar şi mijloacele juridice” (Prof.dr.
I. Floca, op.cit. pg. 61).
 
 
 
1. Izvoarele dreptului canonic
O primă categorie de izvoare o reprezintă izvoarele materiale sau factorii de configurare a
dreptului canonic
a) condiţiile obiective specifice societăţii omeneşti organizate, sub forma Statului, în cadrul căreia
se derulează activitatea Bisericii.
 b) Biserica însăşi, viaţa bisericească, aşa cum a fost şi este organizată ca o componentă importantă
a realităţii sociale
Precizări:
─ Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că el (dreptul) era deja făurit de
Stat, cu mult timp înainte de apariţia ei. Biserica şi-a însuşit dreptul societăţii în care s-a
constituit, din necesitate.
─ Legile Statului reprezintă, aşadar, cel mai important izvor material pentru Dreptul Canonic.
 
A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul lor, sunt:
─ izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituţii, legi organice, legi
ordinare etc.), normele canonice, obiceiul bisericesc şi adevărurile cuprinse în normele de
credinţă şi normele morale pe care le regăsim în Operele Religioase;
─ izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor, pravile călugăreşti (monastice), canoanele cuprinse
în scrierile sfinţilor, părerile canoniştilor, jurisprudenţa bisericească.
 
 
2. Despre normele canonice
Biserica, ca orice comunitate aparţinătoare societăţii nu poate fi concepută fără existenţa unor
norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericească stabileşte conduita şi
comportamentul membrilor săi.
Norma canonică, ca şi norma juridică, are un caracter imperativ, general şi abstract; ea stabileşte o
conduită tipică, un etalon de comportament după care credincioşii se conduc în cadrul Bisericii.
Respectarea normei canonice este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia
credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate distingem:
─ norme canonice generale: acestea definesc instituţiile de drept canonic;
─ norme canonice speciale: se referă la fapte antireligioase şi imorale cu caracter social;
─ norme canonice de excepţie: se referă la protecţia anumitor categorii de membri ai Bisericii.
Normele canonice se aplică numai în cadrul Bisericii şi numai asupra membrilor acesteia.
 
3. Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox, ele fiind colecţii
mixte de legi bisericeşti şi legi de stat. Cel mai vechi nomocanon este Nomocanonul lui Ioan
Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, în anul morţii împăratului Iustinian.
În vigoare şi astăzi sunt normele bisericeşti cuprinse în Nomocanonul lui Fotie, din anul 883,
împărţit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericeşti apărute până la acea dată, precum şi
toată legislaţia de stat privitoare la treburile bisericeşti.
O importanţă deosebită pentru dreptul canonic şi dreptul laic românesc au avut-o următoarele
nomocanoane:
─ Nomocanonul lui Matei Vlastare, redactat în anul 1335, cunoscut şi sub denumirea de
Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole (corespunzătoare literelor alfabetului grecesc);
─ Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius) alcătuit în secolul al XV- lea, a
reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici de la Govora, tipărită în anul 1641;
─ Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către secretarul Episcopiei din
Teba, este cel mai cuprinzător (peste 540 capitole). El a servit ca izvor pentru Pravila de la
Târgovişte (pravila cea Mare) tipărită în anul 1652.
În ce priveşte codurile legilor de stat cu aplicare în viaţa Bisericii, subliniem importanţa
excepţională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian) cu cele patru mari opere juridice: Codex, Novele,
Institutiones şi Digeste, precum şi a următoarelor coduri:
─ Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716 – 740), cel care a
declanşat prigoana împotriva icoanelor. Ecloga (alegere) cuprinde texte alese din legislaţia
romano – bizantină din acea epocă.
 ─ Epanagoga (,,reintroducere”) a repus în vigoare legile nesocotite până atunci. A fost elaborat în
anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă a dreptului bizantin.
─ Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărţi, o colecţie de legi romano – bizantine, întocmite
din porunca împăraţilor Vasile Macedoneanul şi a fiului său Leon al VI-lea Filozoful (886 –
912). Ele au fost declarate codul oficial al Imperiului Bizantin, servind ca izvor pentru
sistemele de drept ale lumii creştine, inclusiv pentru statele române şi Biserica Română.
─ Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s-a aplicat oficial în Principatele
Române până în epoca lui Alexandru Ioan Cuza.
Table of Contents

 Page 3 of 5