Cultura Politică

Cultura este un produs al minții și gândirii umane, și se referă la moștenirea socială alcătuită din
modele de gândire, comportament și acțiuni caracteristice unei societăți. Ea este compusă din
cultura nonmaterială, care constituie valorile spirituale, ideile, credințele sau obiceiurile, și chiar
instituțiile. O altă componentă este cultura materială, care constituie produsele materiale,
bunurile, monezile.
După spusele lui Jean-Jacques Rousseau, omul este un animal social, și prin socializare s-au
creat valori, modele și obiceiuri care au dus la formare unor procese culturale complexe, iar
Samuel P. Huntington afirma că cele mai importante distincții dintre oameni, sunt de natură
culturală. Procesele de dominanță rămân principalul obstacol al transformării sociale și este
necesară o nouă concepție despre cultură pentru a o contrabalansa. Revolta față de aceste
transformări sociale, vine tocmai din partea celor favorizați, care trăiesc în țări dezvoltate, și care
nu au o situație atât de gravă iar cei care trăiesc sub neliniștea materială, au încă vie speranța
într-o lume mai bună și păstrează adevăratul sens al culturii. În funcție de situațiile materiale,
cultura necesită diversificarea valorilor, manifestă interese asupra anumitor lucruri si este
obligată să accepte modelele impuse de societate.

Elaborarea culturală
În elaborarea culturală se regăsesc structurile sociale, sistemele de putere, procesele psihosociale
și se efectuează prin raportul individ-grupuri-societate. Elaborarea culturală pornește de la
acțiunile indivizilor, comportamentul și gândirea acestora, care pot fi negative sau pozitive. Din
această cauză, apar distanțări fața de cultură, sau formarea ei eronată sau conduc spre înflorirea
unei culturi, percepându-se ca o cultură creativă.
În cadrul unei societăți proprii ei, indivizi alcătuiesc cultura, o formează și o definesc după
propriul lor comportament, propriile lor valori și credințe, sau după propriile lor modele. În
primul rând, sistemele de valori, comportamentul sau credința trebuie sa înceapă de la bază
pentru a se forma o cultură-creatoare, pozitivă. Datorită interacțiunii dintre indivizi,
transformarea culturii sau ansamblului cultural se reformează și se modifică în mod constant.
Interacțiunile individ-grupuri-societate au drept consecința transformarea culturală și se poate
vorbi de o naștere de micro culturi ale grupurilor, care mențin totuși legătura cu patrimoniul
cultural.
Cultura prezintă, totalitatea valorilor materiale, morale și a normelor create de societăți și
comunități, care se rezumă la oameni. În transformarea socială, cultura exprimă tensiunea dintre
individ și societate, dintre practici și reprezentări, dintre cunoaștere și creație. Studiul culturii se
realizează cu concepte fundamentale întâlnite în antropologia culturii și în sociologia culturii.
Dintre conceptele existente, toate sunt prezente în orice abordare a fenomenului cultural.
Conceptul de model cultural a fost elaborat de Ruth Benedict în cartea sa « Modele de cultură »,
care argumentează necesitatea cunoașterii comportamentului altor popoare, acel substrat afectiv
și ideologic în temeiul căruia o colectivitate națională dobândește o caracteristică aparte,
importantă în înțelegerea instituțiilor și acțiunilor.

Tipuri de cultură
Toate aceste definiții ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfățișează predilect
dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale
politicului care sunt, în esență, trei:
 1. cognitivă (cunoștințe, explicații, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele
politice interne și externe);

1. afectivă sau emoțională (exprimată în afecte, disponibilități afective, sentimente, pasiuni

etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic;

1. dimensiunea evaluativă exprimată în judecățile de valoare cu referire la evenimentele și

procesele politice în funcție de scara de valori la care individul a aderat.
Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic și funcțional rezultând
trei stări de spirit ale populației în raport cu politicul: aprobare, apatie și alienare. În funcție de
modelul în care se combină elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective și
evaluative, rezultă după G. Almond și Sidney Verba următoarele tipuri de cultură politică:

 Cultura politică parohială (locală sau provincială) specifică societăților tradiționale,

comunităților care nu conștientizează importanța problemelor de interes național și mondial
și nu au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Adică este cultura
politică a satului, a etniei, a regiunii unde biserica, școala și primăria sunt instituțiile de
referință. Cunoștințele, sentimentele și judecățile de valoare sunt orientate spre aceste
structuri locale.

 Cultura politică de supunere (de subordonare) corespunde unor comunități reglate de

valori naționale. În cadrul societăților respective, agenții acțiunii politice sunt conștienți de
existența sistemului politic dar se mulțumesc cu o atitudine de pasivitate în privința
participării la viața politică, la luarea deciziilor. Aceasta pentru că ei cred că sistemul politic
este astfel clădit încât le va fi protejată viața și personalitatea fără a-și exprima inițiative și
cerințe în raport cu autoritatea de stat. Adică sistemul va funcționa bine, avantajele vor fi
bune pentru toți cetățenii dacă vor respecta deciziile și regulile corespunzător unei etici a
supunerii.

 Cultura politică participativă, care corespunde sistemelor democratice, este rezultatul

proceselor educaționale dezvoltate și a unui grad înalt de organizare, reflectând și
experiențele politico-sociale specifice tărilor democratice. Cetățenii posedă un ansamblu de
mijloace subiective și de abilități, de priceperi și deprinderi de a le utiliza rațional în scopul
de a influența luarea deciziilor, desfășurarea evenimentelor politice, reprezentarea sau de a
opri acele decizii administrative care le-ar afecta negativ interesele.
Aceste tipuri de culturi politice coexistă în societățile contemporane, se combină, se influențează
reciproc, fuzionează ori se împletesc în rândul indivizilor care formează comunitatea politică a
țării respective. Astfel, de pildă, cetățeanul unei societăți politice participative nu este orientat
doar spre participarea activă în politică, el este în același timp supus legilor și autorității și este
un membru al unui grup cu o cultură parohială. Orientările politice ale unui individ conțin în
grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere și participative. La fel orice cultură
politică particulară cuprinde aceleași trei tipuri de elemente combinate în proporții specifice
fiecăreia.

Subculturi politice
Subculturile politice pot avea ca suport o clasă socială, o etnie, o grupare religioasă etc. care,
prin reacție la procesul de omologare și generalizare a valorilor politice oficiale, își edifică
propriile lor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, atitudinilor și stilului lor de
viață la nivelul vieții comunitare. Subculturile politice rezumă concepția despre lume și viață a
unor colectivități închise. După cum arată V. Măgureanu, “ele nu se opun valorilor oficiale, nu
le contestă, dar instituie un fel de paralelism între valorile grupului, practicate și recunoscute de
membrii săi, și valorile oficiale, de stat, care au relevanță pentru comunitățile respective doar în
cazurile care privesc interesul general sau național.” În orice caz, o subcultură politică are o
matrice, un tipar care conferă colectivității și organizației ei politice o identitate, o personalitate.
Identitatea unei subculturi politice se poate baza pe moștenirea sa etnică (cultura promovată de
Partidul Romilor, de U.D.M.R. etc.), pe condiția sa economică (cultura politică a aristocrației, a
săracilor din ghetou, cea promovată de partidul clasei de mijloc etc.), pe apartenența la o
provincie (cultura politică promovată de Partidul Moldovenilor, cultura politică transilvană din
secolul al XVIII-lea, a Țării Bascilor etc.) și la o istorie (invocată frecvent în discursul liderilor
mai ales).
Subcultura politică posedă o limbă distinctă, o simbolistică specifică (sigle, steaguri, steme,
ceremonii, portrete ale liderilor, culori, imnuri, uniforme, mituri, lozinci, formule de salut, forme
distincte de comunicare menite să întărească sentimentele de identitate și să protejeze această
comunicare de persoanele din afara organizației și comunității politice respective).

Socializare politică
Când vine pe lume, ființa umană începe să-și pună în valoare potențialul social pe care-l are
angajându-se într-un proces continuu de interacțiune cu semenii, învățând, lărgindu-și experiența
cognitivă și socială, folosindu-și o gamă diversificată de deprinderi ce îi permit o participare
activă în societate. Acest proces important de învățare de noi și noi roluri sociale de către
individ, prin care el își dezvoltă o identitate și se manifestă ca membru activ al societății, este
numit socializare.
În ultimele decenii au fost date numeroase definiții procesului de socializare (din perspectivă
psihologică, sociologică, a sociologiei devianței, culturologiei, teoriei cognitive, interacțiunii
simbolice). Cei mai mulți autori consideră socializarea ca un proces ontogenetic, stadial,
constând în totalitatea influențelor formativ-educative exercitate de diferitele grupuri asupra
indivizilor ce intră în componența lor. Prin acest proces indivizii asimilează limba, valorile,
obiceiurile, tradițiile, deprinderile, atitudinile, normele, regulile de comportament specifice
grupului social din care ei fac parte. Dezvoltarea normală a ființei umane reclamă contacte
interindividuale, ocazii de a vedea, a auzi și învăța de la semeni, apropierea și comuniunea cu
alte ființe umane. Influențele formative, educative, modelatoare provin din partea unor agenți
formali și informali, se produc în mod voit sau în mod spontan, generând pentru personalitatea în
curs de dezvoltare mecanisme de asimilare, alegere, învățare, de adaptare, integrare, de
conformare sau ne-conformare la cerințele modelului social, politico-juridic și moral.
Primele instanțe de socializare implicit politică, sunt familia (cea mai importantă), școala și
biserica, grupul de vârstă, media; urmează apoi cercurile de prieteni, colectivul de muncă,
armata, instituțiile frecventate, partizanatul etc. După sociologul Norman Goodman “singurul
factor cu adevărat important în socializare este familia. Familia este prima și cea mai continuă
lume socială pentru sugar și copil. În familie se stabilesc primele și cele mai durabile relații
intime. Capacitatea comunicativă, în primul rând prin învățarea limbii, are loc inițial în familie.
Tot în familie, sugarul și copilul fac cunoștință cu elementele cheie ale culturii … familia
asigură identitatea socială inițială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială și genul.
Șansele generale în viață, sănătatea, longevitatea, gradul de educație și tipul de ocupație sunt
puternic influențate de familia în care copilul se naște.” Dar mediul familial va determina
socializarea copilului întotdeauna împreună cu ceilalți factori.
O mare parte a cercetătorilor americani au ajuns la concluzia că integrarea indivizilor în
grupurile, colectivitățile sociale este rezultatul a trei factori:
 însușirea, interiorizarea normelor juridice și morale, a modelelor de comportament și
valorilor;

 individul devine conștient de faptul că posibilitățile sale de alegere în ce privește rolurile

sunt limitate;

 ființa umană dobândește conștiința responsabilității referitor la modul în care respectă

normele etico-juridice în virtutea căreia evită sancțiunile punitive ce succed în mod firesc
încălcare normelor și dorește, în același timp, să obțină mai mult prestigiu, aprecieri pozitive
în urma conformării la modelul etico-juridic oferit de societate.
În procesul socializării individului, controlul social va conduce la acceptarea și interiorizarea
valorilor, scopurilor, normelor, obiceiurilor și mentalităților colectivității, controlul social se
transformă treptat în autocontrol, în acțiune liberă a indivizilor care vor reproduce, adesea în
mod creator, modelul cultural-normativ al societății. În esență, socializarea are ca efect crearea
de personalități conformiste, care vor manifesta comportamente previzibile, integrate în sistemul
social. Dar socializarea este un produs dinamic, deschis, nelipsit de implicații ambivalente pentru
că individul nu se va mărgini la o învățare mecanică a conformității în raport cu valorile și
normele colectivității, nu se va integra linear în cerințele acesteia, ci va învăța să compare, să
aleagă, să conteste, să respingă anumite modele din oferta societății. De aceea, R. Linton, E.
Sapir, A. Kardiner etc. au înlocuit termenul e socializare cu cel de aculturație, accentuând asupra
importanței asimilării valorilor și scopurilor, a modelelor culturale.
Socializarea politică este o fațetă a socializării de ansamblu a individului, a asimilării culturii
societății, având o specificitate în ansamblul proceselor sociale prin faptul că ea va conduce în
final la formarea acelor aptitudini ale ființei umane care, în calitatea ei de cetățean, îi va permite
să facă distincție între societatea civilă și societatea politică, să înțeleagă și să evalueze faptele
politice, să formuleze opțiuni politice și să participe la rezolvarea treburilor politice
corespunzător statuturilor și rolurilor pe care le-a asimilat. Socializarea politică este un proces
complex, de formare și dezvoltare a culturii politice a individului, de însușire de către acesta a
unor roluri care-l fac capabil de a participa la viața politică.
Socializarea politică, ca socializarea în genere, nu este un proces de “dresură sociopolitică”, nu
constă într-o simplă recepție și acceptare pasivă a elementelor de cultură politico-juridică
transmise de către generațiile mature, ci angajează o amplă modelare a personalității, susținute
eforturi de învățare socială pe tot traseul vieții individuale, având ca produs observabil
comportamentul politico-civic, participarea ființei umane la viața politică. Ea nu se rezumă la
acumularea de cunoștințe, informații politice, nici la formarea unor capacități de valorizare a
faptelor politice și de orientare în spațiul politic, ci în mult mai mare măsură constituie un
exercițiu de practicare a unor comportamente politice, participative, de exteriorizare a
personalității prin atitudini de acceptare sau neacceptare a unor decizii politice, prin formularea
de opțiuni, prin operațiuni de propagare activă a elementelor culturii politice în favoarea
valorilor pe care se axează personalitatea, de participare directă la activități de conducere etc.
Procesul de socializare politică începe chiar din perioada copilăriei în cadrul unor grupări
formale și informale (familie, grădiniță, grupul de vârstă, mass-media, cercul de prieteni,
Biserica etc.), având un puternic suport afectiv. Psihopedagogii au reușit să determine momentul
când debutează socializarea politico-juridică: vârsta de 5-6 ani când capătă contur unele procese
de bază din structura personalității. În copilărie au loc socializarea de bază (sau primară) la care
se adaugă, în perioada maturității, socializarea politică continuă, condiționată de asumarea de
către adult a unor noi inițiative, roluri prin care își va concretiza statutul de cetățean. Conținutul
socializării diferă în funcție de stadiul ontogenetic, de profilul, scopurile și valorile grupurilor
traversate de ființa umană. Copilul este socializat într-un cadru profund afectiv (familia) iar
adultul în medii, de regulă, interesate, cu viață axată pe valori, scopuri și norme specifice.
Adultul va recepta și va asimila cultura politică a grupului (a clasei sociale din care face parte, a
colectivității, comunității etc.) prin raportare la cultura politică oficială, la valorile instituțiilor
dominante în societate.
Socializarea continuă (numită, de o parte a sociologilor, secundară) sau socializarea politică a
adulților vizează procesele prin care cetățenii își asumă noi roluri politice care se intersectează cu
viața politică, asociate cu asimilarea elementelor corespunzătoare de cultură politică, cu
destructurări ale unor atitudini politice, reorientarea personalității spre noi valori politice.
Cauzele principale ale resocializării politice pot acționa dinlăuntrul personalității (deziluzii
politice, pierderea speranței, contradicția dintre așteptările inițiale și performanțele regimului
politic, sentimentul datoriei, trebuința de prestigiu social etc.) sau pot fi constrângeri exterioare:
schimbarea regimului politic, intrarea în șomaj, schimbarea statutului profesional, pensionarea,
apariția unor legi care afectează profund interesele cetățeanului etc. Procesul de socializare
politică a adulților este sinuos, contradictoriu, personalizat, conține adesea drame personale
cauzate de dificultățile schimbării unor convingeri și atitudini politice, a restructurării propriei
ierarhii de valori politice etc. Noile achiziții ale culturii politice pot intra în conflict cu vechile
valori și norme iar resocializarea făcându-se cu un grad de dificultate direct proporțional cu
vârsta.
Socializarea politică, în bună măsură, coincide cu educația politică în sens larg (exercitată de
familie, școală, universitate, mass-media, de alți factori educaționali), dar are o sferă mai largă
prin aportul și al altor instituții (organizații politice, economice, juridice, religioase etc.) sau
factori cu influență spontană, aleatoare. O parte a instituțiilor politice creează posibilități, în
special pentru membrii lor, în vederea pregătirii pentru rolul pe care-l vor practica ulterior,
pentru viitoare posturi în lumea elitei politice, fapt denumit socializare anticipată.
În funcție de gradul de conformitate cu valorile sistemului politic și de aportul la inovația
politică-juridică, socializarea mai poate fi pozitivă sau negativă. Socializarea politică pozitivă
presupune, în esență, conformarea la valorile sistemului, la modelul etico-politic oficial,
manifestarea de către cetățean a unei conduite creative, inovatoare înăuntrul sistemului și nu
împotriva lui. Pe când, socializarea politică negativă constă în asimilarea unei astfel de culturi
politice care va conduce la marginalizarea persoanelor respective în raport cu cultura politică
oficială, la dezvoltarea unei contra-culturi orientate de valori opuse sistemului politico-juridic
existent (de exemplu: socializarea realizată în cadrul grupurilor protestatare, a mișcărilor de
dizidenți politici, a formațiunilor opuse politicii regimului etc.).