Victor SACA, dr. hab., prof.

univ

Tema: POLITICA – FENOMEN SOCIAL

Viața și activitatea omului ca ființă socială, dar și a diferitor comunități sociale ce întrețin
anumite relații, mereu se află în raza de acțiune și influență a politicii. Astfel, politica se impune drept
dimensiune indispensabilă a experienței umane, factor inevitabil al conviețuirii sociale. Reflectând
un diapazon larg de interese la nivel de societate și personalitate, de instituție și organizație, de diverse
grupuri și pături sociale, politica, prin trăsăturile sale obiective și subiective, are un caracter
polivalent, se impune ca idee și voință, ca proiect și realitate practică, ca sistem și regim, ca proces și
activitate. Complexitatea factorului politic este una din condițiile cheie ce provoacă diverse atitudini,
opinii, interese, inclusiv divergente, privind perceperea și interpretarea lui. Aceasta se referă
îndeosebi la etapa actuală când nivelul de complexitate a sferei politice nu cunoaște analog în istorie.
Are loc extinderea și pătrunderea intensă a politicii în toate sferele vieții sociale, antrenarea a noi
grupuri și forțe sociale în activitatea politică, apariția a noi structuri sociopolitice, în mare parte
contradictorii. Aceste și alte aspecte ale politicii ca fenomen social necesită noi cercetări și evaluări,
inclusiv la nivel teoretico-didactic.

1. Repere conceptuale ale politicii

2. Structura, funcțiile și dimensiunile fenomenului politic
3. Corelațiile politicului cu alte domenii ale vieții sociale

Termeni cheie: politică, polis, conducere, administrare, structură politică, funcționalitate

politică, obiect politic, actor politic, politică-știință, politică-artă, politică-economie, politică-
social, politică-cultură, politică-morală

1. Repere conceptuale ale politicii

Primele profilări ale politicii ca fenomen social au loc odată cu procesele diferențierii sociale și
cu crearea primelor mecanisme ale puterii publice (apariția statului ca instituție), îndreptate spre
reglementarea relațiilor sociale, rezolvarea unor imperative conflictuale în societate, spre cârmuirea
acesteia și realizarea unor țeluri comune. Totodată, geneza și evoluția politicii a fost generată și de
constituirea și conștientizarea necesităților și intereselor opuse de grup, fapt ce a dat naștere unui nou
tip de asociere ce reprezenta anumite comunități sociale în devenire – clase, grupuri, pături. Acestea
aveau necesitatea de a-și formula, expune și apăra interesele și cerințele colective.

Relațiile, inclusiv antagoniste, între diferite comunități căpătau caracter politic fiind reglementate
de către instituția statală. Deci politica, de la bun început, își găsește impulsurile sale de manifestare
în însăși puterea de stat, în relațiile specifice de dominare și subordonare dintre stat și comunitățile
societății.

Pe parcurs de secole și milenii lumea politicului a suportat mari transformări, evoluând succesiv
de la simplu la compus, de la general la particular, de la vizibil la real, de la ocazional, sporadic la
constant. Dacă în antichitate și în evul mediu politica era percepută la general, ca un întreg, fără a fi
evidențiată din lumea socialului, atunci în epoca modernă, prin mutații substanțiale de ordin cantitativ
și calitativ, ea este separată ca domeniu aparte de activitate umană (primul demers de acest gen
aparține lui N. Machiavelli, părintele politologiei epocii moderne), cu principiile și legitățile proprii
de dezvoltare, distincte de cele ale altor sfere ale vieții sociale.
Din epocă în epocă respectiv se modifică structura politicii, formele și modalitățile sale de
exprimare, se extind granițele de influență și de interacțiune cu alte structuri și subsisteme de
conviețuire umană. De exemplu, un fenomen sau un proces social, care în secolele anterioare nu avea
mare rezonanță politică (problema ecologică, a resurselor, a migrației populației etc.), astăzi poate să
se situeze în centrul preocupărilor politice. Actualmente, prin câmpul politicii trece nervul
funcționării, dezvoltării și transformării relațiilor socio-economice, culturale, socio-umane, se iau
decizii ce vizează caracterul și direcțiile manifestării întregului organism social. Aceste și alte reflecții
istorice și actuale asupra politicii necesită un demers special de conceptualizare a ei, de specificare a
trăsăturilor sale de conținut.

Abordarea și definirea oricărui concept sau fenomen, inclusiv al politicii, presupune inițial
cunoașterea etimologiei sale, stabilirea părților integrante de conținut, precum și divizarea în baza
analizei și sintezei a categoriilor și criteriilor conceptului sau fenomenului respectiv. Referitor la
noțiunea actuală de politică, ea derivă din greaca veche (de la ,,politike”), având la bază termenul
,,polis” (oraș-stat, cetate) și anexele acestuia ,,politeia” (constituție), “polites” (cetățean), “politikos”
(om de stat). Acești termeni, în succesiunea și ansamblul lor, dădeau cuvântului ,,politike”
semnificația de guvernare statală, orânduire socială, organizare a societății sub influența anumitei
puteri, în primul rând, a celei de stat. În acest sens, statul se identifica cu tipul asociației umane ce
organizează și îndrumă viața colectivă a societății. De aceea, nu întâmplător studiul politicii mult timp
se făcea în funcție de studiul monarhiilor, republicilor, diferitelor forme a structurii de stat.

La etapa contemporană, când imaginea generală și aspectele particulare ale politicii se deosebesc
radical de cele inițiale ale primelor epoci istorice, o astfel de interpretare, desigur, nu este suficientă,
chiar dacă indică statul drept categorie prim a științei politice și poate constitui un punct de plecare
al investigațiilor științifice. Asemenea poziție își are începutul la Aristotel, a cărui operă fundamentală
,,Politica” textual înseamnă ,,Ceea ce se referă la stat”.

Mișcarea continuă a politicului în lumea faptelor istorice, modificările lui și invaziile în toate
sferele vieții sociale, influențele asupra conștiinței și modului de viață a omului, nu pot reduce
perimetrul politic la limitele de activitate și de influență a statului. Pornind de la efectele reale și
caracterul variat, politica în sens larg este astăzi numită ,,artă a posibilului”, “artă a guvernării”,
studiul despre ,,cine, ce când și cum obține”. Ea are diverse înțelesuri, poate fi echivalentă cu luarea
și implementarea unor decizii, determinarea valorilor în societate, stabilirea și atingerea unor țeluri
colective, cârmuirea socială, aspirația spre putere și luptele în jurul ei, competiția de interese a
grupurilor și indivizilor, activitățile și procesul de exercitare a influenței, etc.

În pofida nivelului teoretic avansat al politicii, bogăția sa de conținut și diversitatea de forme a dat
naștere multor discuții și opinii (deseori nelipsite de neajunsuri), în special vis-a-vis de specific și
esență, de trăsăturile ei definitorii. Călăuzindu-se de izvoare diferite despre originea și conținutul
politicii, despre manifestările sale practice, unii cercetători o definesc din punct de vedere
instituțional, adică prin legătura integrală cu statul, cu organizația politică în general, alții în aspect
sociologic – prin corelația societății cu puterea, cu structura socială și relațiile internaționale, cei de
al treilea - în aspect politologic, accentuând mai ales procesul elaborării și implementării hotărârilor
politice. Multitudinea de poziții în definirea politicii poate fi clasificată în patru grupe1.

1. Interpretarea comunicativă, în sens că politica reprezintă totalitatea relațiilor, contactelor,

interacțiunilor între diferiți subiecți sociali – stat și cetățean, între clase, grupuri, națiuni, partide,
indivizi, între state – cu privire la putere. În această poziție se ciocnesc și coexistă două tendințe.
Conform primei, politica începe și funcționează acolo unde apar și se manifestă relațiile de conflict
între tipuri de valori și bunuri de importanță socială. În acest caz cei ce dețin puterea își asigură
controlul asupra societății, dobândirii și distribuirii valorilor.

Teoriile liberale ale conflictului, elaborate de L. Coser, R. Dahrendorf, ș.a., văd în acesta factorul
de bază al politicii, al oricăror transformări sociale. De exemplu, L. Coser consideră conflictul
elementul principal al interacțiunii sociale care previne osificarea sistemelor social și politic, deschide
calea inovațiilor. Politica este chemată să creeze o structură stabilă, adaptabilă a principiilor de
reglementare pașnică a conflictelor. Aceasta e posibil în societatea pluralistă, unde domină
democrația reprezentativă parlamentară, iar forțele sociopolitice, inclusiv cele de opoziție, sunt
dispuse la dialog și colaborare.

Adepții marxismului, de asemenea, se bazează pe conflict, însă îl reduc la luptă de clasă,

absolutizând ideea și practica acesteia. În acest context, desigur, conceptul de politică nu trebuie
identificat categoric cu conceptul de conflict, cu atât mai mult între clase.

Este rațională opinia lui Domenico Fisichella, care supune criticii poziția cercetătorilor axată pe
conflict doar ca o interacțiune între amic și inamic. Atare poziție exprimă numai o parte a realității
politice, ea în fond omite caracterul ambivalenței esențiale a condiției politice. „De fapt, dacă orice
sinteză politică este, pe de o parte, exclusivă, întrucât exclude careva categorii, grupuri, persoane, pe
de altă parte, este inclusivă, integrantă, integrativă. Nu este vorba deci numai de interacțiunea dintre
prieten și dușman, dar și de interacțiunea dintre prieten și prieten. Nu este vorba numai de antinomia
dintre prieten și dușman, dar și de agregarea dintre prieten și prieten…. Aceasta înseamnă că, anume
în acel moment în care se stabilește prezența exclusului, a inamicului, și, prin urmare, a conflictului,
conceptul politicii va cuprinde, în mod logic, prezența inclusului, a amicului, care împreună cu alții
formează și generează sinteza politică” 2. În acest context, cercetătorul pune un accent deosebit pe
ideea solidarității, care precedă posibilitatea conflictului. Politica nu este monodirecțională, ci binară,
ea înglobează, cu siguranță, posibilitatea ostilității, dar și posibilitatea alianței. Astfel, conceptul
conflictului, consideră pe drept Fisichella, nu epuizează conceptul politicii.

Cea de-a doua tendință asociază politica cu relațiile de înțelegere, consens, cu anumite încercări
de a conduce și dirija ordinea și pacea în societate, de a asigura echitatea de interese a tuturor. În acest
sens politica contribuie la armonizarea relativă a diverselor interese, la sporirea binelui comun. Ea
joacă un rol de coeziune, de integrare a acțiunilor membrilor comunității sociale, precum și a diferitor
comunități între ele – grupuri, pături, partide, state.

1
Политология. Энциклопедический словарь. Москва. Издательство PUBLISHERS, 1993, c. 251.
2
Fisichella D. Știința politică. Probleme, concepte, teorii. Traducere din limba italiană de Victor Moraru. Chișinău:
USM, 2000, p.47-48
 Deci, specificul și esența politicului pot fi concepute prin studiul mecanismelor și mijloacelor
sistemului de comunicație politică, care într-o formă sau alta întruchipează în sine atât relațiile de
conflict, cât și cele ale consensului;

2. Interpretarea directivă, examinează politicul prin prisma factorului de putere, obținerii, realizării
și menținerii puterii. În centrul acestei poziții se află noțiunile de “conducere”, “administrare”,
“dominare”, “autoritate”, “subordonare”, “executare”, “ierarhie”, într-un cuvânt totul ce
caracterizează puterea, în primul rând, capacitatea și posibilitatea unora de a elabora decizii
obligatorii pentru ceilalți, adică raporturile între guvernanți și guvernați, conducători și conduși.

Clasicii politologiei contemporane H. Lasswell și A. Kaplan în lucrarea “Puterea și societatea”

(1950) subliniază legătura politicii cu dimensiunile puterii, cu procesul de formare și manifestare a
acesteia. În cazul respectiv prin politică se înțelege activitatea ca artă și raporturile cu privire la
organizarea și realizarea puterii în societate, a cârmuirii cu diferite comunități sociale.

Până la sfârșitul secolul XIX politica în mod tradițional se identifica cu puterea la nivel
instituțional-statal, cu formele și direcțiile de activitate a statului, cu structura acestuia. Însă, odată cu
apariția și dezvoltarea partidelor și mișcărilor politice în sens contemporan, a grupurilor de presiune
și a altor entități, politica treptat reflectă împuternicirile tuturor structurilor atât statale, cât și nestatale,
a liderilor politici, factorilor neformali, neinstituționali, chiar și a mecanismelor latente de realizare a
țelurilor colective. Pornind de aici, unul din întemeietorii științei politice contemporane M. Weber,
scrie că politica “are o semnificație extrem de largă și cuprinde toate genurile de activitate privitor la
asigurarea unei conduceri de sine stătătoare. Se spune despre politica valutară a băncilor... politica
sindicatelor în timpul grevei, politica școlară a obștii orășenești și sătești…”3. În acest caz conducerea
poate fi orientată spre unirea și mobilizarea tuturor forțelor, sau spre distanțarea, opunerea lor, spre
întețirea conflictelor și căutarea consensului, spre realizări comune sau restrânse cu caracter de grup.
M. Weber întotdeauna considera politica drept “aspirație de a participa la putere sau de a influența
repartizarea puterii, fie între state, fie în interiorul statului, între grupele de oameni din care el se
compune”4. În viziunea lui Weber puterea cuprinde totul, inclusiv autoritatea părintească,
cunoștințele învățătorului, și pur și simplu puterea fizică. În așa mod toată politica poate fi rezumată
în formula “autoritate – supunere”, “putere – executare”.

Prezintă interes și general recunoscuta definiție neo-weberiană a politicii în termeni de putere

adusă de R. A. Dahl în publicația sa „Conceptul puterii” (1957), conform căreia X are putere asupra
lui Y atâta vreme cât: (i) X este capabil, într-o manieră sau alta, să-l facă pe Y să facă ceva (ii) care
îi convine mai mult lui X (iii) pe care Y altfel nu l-ar fi făcut. Iar Robert E. Goodin și Hans-Dieter
Klingemann consideră că „ politica ar fi cel mai bine caracterizată ca folosire constrânsă a puterii
sociale”5. În viziunea cercetătorilor respectivi puterea neconstrânsă este pur și simplu forță și
nicidecum un joc al puterii politice. Iar constrângerile sub care operează actorii politici și manevrarea
strategică pe care ele o generează și o implică constituie esența politicii.

Cu toate că puterea are rolul său deosebit în definirea politicii, totuși influențele ei nu trebuie
absolutizate. În primul rând, după cum atestă cercetările politologice, politica propriu-zisă se referă
în cea mai mare parte la determinările publice, adică nu la toată puterea ci la cea publică, de stat care

3
Вебер М. Избранные произведения. М., 1991, c.644-645.
4
Вебер М. Избранные произведения. М., c.646.
5
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coordonatori) Manual de știință politică. Iași: Polirom, 2005, p.24.
se manifestă în cadrul orânduirii sociale, a comunității politice. În acest context pentru F. Fukuyama
politica modernă înseamnă temperarea puterii, limitarea ei la scopurile acceptate de cetățeni ca
legitime. Menirea politicii după Fukuyama este să determine regulile de exercitare a puterii conform
domniei legii6. În al doilea rând, politica este mai amplă decât puterea, deoarece unele aspecte politice
nu au caracter de putere. De exemplu, relațiile dintre parteneri ce dispun de capacități relativ egale în
cadrul sistemului politic, a coalițiilor, blocurilor sau între indivizi, diferite grupări din mișcările și
organizațiile non-politice, etc. În al treilea rând, procesele actuale ale democratizării contribuie tot
mai mult la conceperea politicii ca acțiuni îndreptate spre emancipare, spre o anumită limitare a puterii
prin tendințe de paritate în relații, de antrenare largă a maselor în procesul politic.

3. Interpretarea funcțională, conform căreia politica are o pondere socială evidentă, reflectă
posibilitățile destinate membrilor societății de a îndeplini diverse roluri și funcții, inclusiv de bază,
vitale fără de care e de neconcepută starea oricărui sistem politic. În această poziție esența politicului
ține de divizarea și corelarea neapărată a obligațiunilor și împuternicirilor actorilor sociali, de
asigurarea eficienței și integrității comunității politice. Adică politica necesită capacitate și iscusință
de a izbuti divizarea funcțiilor sociale, păstrând respectiv interacțiunea acestor funcții și integritatea
societății. Nu întâmplător Platon numea politica arta de a trăi împreună, de a îmbina caractere,
moravuri, viața oamenilor.

Multiplicitatea rolurilor și funcțiilor sociale, aflată în orbita de influență a fenomenului politic, se

manifestă în două direcții. Prima direcție a acestui fenomen e axată pe unirea indivizilor în scopul
realizării unor țeluri etice, raționale, creative. De exemplu, obținerea și sporirea bunăstării generale
(Aristotel), exprimarea intereselor comune (Hobbes), realizarea voinței comune (G. G. Russo),
realizarea gândirii raționale (Hegel), menținerea integrității societății și stabilirea echilibrului de forțe
(Debre), repartizarea valorilor în societate (Lasswell), etc. Cea de a doua direcție apreciază politica
drept mijloc de dominare a unora asupra altora (Marx, Engels, Lenin). În acest context Lenin reducea
sensul politicii la dictatura unei clase asupra altei clase. Din această direcție, cu unele noi argumentări,
face parte și teoria conflictuală a politicii elaborată de C. Schmidt, G. Freund și alți politologi ai
secolului XX. De exemplu, Schmidt consideră, că specificul politicii poate fi înțeles prin dihotomiile
“prieten – dușman”, “ai noștri – ai lor”.

4. Interpretarea teleologică (de la grecescul “teleos” – scop), ce definește politica prin țeluri, adică
prin dezideratele ei, cum trebuie să fie politica. Realizarea țelurilor politice este posibilă în baza
anumitor legi, norme, reguli, programe, luate individual sau colectiv, care în ansamblul lor constituie
cadrul normativ și respectiv output-ul (din engleză efect, rezultat) decizional, cu autoritate, al
sistemului politic. Caracterul normativ și decizional al politicii, efectele sale pozitive sau negative
este politica propriu-zisă, cu specificul său ce o deosebește de activitatea de conducere a genurilor
non-politice.

Politica în sens propriu concentrează în sine susținerea orânduirii și a modului de viață existent
din partea unora și nemulțumirea din partea altora. De aceea, ea se manifestă în primul rând, prin
elaborarea și implementarea anumitor norme, decizii, îndreptate spre consolidarea sau transformarea
relațiilor în societate, atingerea scopurilor politice. Procesul de elaborare a deciziilor este
contradictoriu, deoarece în politică sunt și elemente de risc și căi spre ceva slab cunoscut sau
necunoscut, fapt ce oferă politicii un caracter dinamic, nu rareori instabil.

6
Fukuyama F. State Building: Governance and World Order in the Twenty First Century , Profile Books, 2005, p. 2
 Interpretările sus-menționate ale politicii, deși în aparență par a fi diferite, chiar opuse, în fond nu
sunt izolate, ele deopotrivă se află în raporturi de interdependență. Cea directivă și teleologică sunt
vizate direct de cea funcțională deoarece conducerea, dispozițiile, deciziile formează numai o parte
din totalitatea de funcții politice. La rândul său funcționalitatea politică este determinată de procesul
de comunicare, se realizează în cadrul acestuia, ceea ce înseamnă că definirea comunicativă a politicii
o include în sine pe cea funcțională, iar prin aceasta din urmă și pe cele directivă și teleologică.

Aceste interpretări, deși într-o oarecare măsură permit a evidenția trăsăturile esențiale ale
politicului, totuși au unele neajunsuri de ordin general și particular. Ele parțial sunt limitate, nu atât
definesc cât înlocuiesc politica, nu sunt specifice numai pentru politică. De exemplu, așa aspecte
sociale cum sunt relațiile, activitatea, conflictul, funcțiile, țelurile pot caracteriza și fenomene
economice, culturale, etc. De aceea, comunicativul, directivul, funcționalul și teleologicul trebuie
raportate la un criteriu general care ar consolida punctele lor de tangență, și ce e principal, ar specifica
mai complet fenomenul politic. Un asemenea criteriu, în viziunea noastră, este interesul, legătura
acestuia cu politica. Interesul, format pe deplin în diverse sfere, inclusiv în cea economică, socială,
culturală, deplasându-se în sfera politică pentru a se bucura de soluții și decizii politice adecvate
necesităților, capătă anumite nuanțe politice și chiar se transformă în interes politic. Acesta, spre
deosebire de alte tipuri de interese, este axat mai întâi pe nucleul politicii – relația de putere – și ce e
foarte important se caracterizează printr-un grad mai înalt de conștientizare a existenței sociale, a
poziției sociale a diferitor comunități în structurile politice 7. Interesul politic permite în primul rând,
a aprecia caracterul și menirea acțiunilor și relațiilor politice, ceea ce e foarte important pentru
perceperea politicii în ansamblu. În al doilea rând, interesul politic capătă o întrebuințare mai
frecventă decât puterea sau alți factori politici principali la tratarea multor fenomene și procese, cum
ar fi articularea și agregarea politică, coordonarea politică, conflictul și consensul politic, elaborarea
și implementarea scopurilor și deciziilor, etc. În al treilea rând, politica în cele mai dese cazuri apare
și se manifestă în legătură cu realizarea intereselor anumitor grupuri ce abordează poziția socială,
statutul altor grupuri. Aceasta necesită intervenția statului și a altor instituții a puterii publice, capabile
să folosească rațional anumite norme, mijloace (inclusiv de constrângere, violente) pentru a
reglementa contradicțiile și conflictele apărute și a asigura integritatea societății.

Din cele menționate, definim politica drept un domeniu complex de activitate a diferitor entități
sociale ce exprimă relațiile acestora cu privire la folosirea puterii publice în scopul realizării unor
roluri și funcții, necesități și interese cu semnificație socială a comunităților respective.

În baza definirii domeniului politic pot fi evidențiate trăsăturile lui principale. În literatura de
specialitate8, se disting trei trăsături de bază ale domeniului respectiv.

1. Universalitate, adică caracterul extins al politicii, capacitatea acesteia de a influența orice aspecte
ale conviețuirii umane, elemente ale societății, evenimente, relații, procese, începând cu dimensiuni
statale și terminând cu trăsături individuale ale omului. Atare extindere a politicii, în pofida diferitor
condiții sociale și regimuri, se desfășoară continuu de la o etapă istorică la alta, cuprinzând în aria sa
valorică de influență, fie mai intens sau mai lent, toate sferele vieții sociale, mentalitatea și
comportamentul uman, modul de trai al omului.

7
Saca V. Interese politice și relații politice: dimensiuni tranzitorii. Chișinău: CE USM, 2001, p.76.
8
Политология. Энциклопедический словарь. Москва. Издательство PUBLISHERS, 1993, c. 252.
2. Caracterul penetrant al politicii, adică capacitatea de includere în lumea socialului. În acest context,
politicul, extinzându-și prezența și influența, operează cu pârghii speciale ale puterii de a pătrunde în
specificul fenomenelor și proceselor sociale, și respectiv de a elabora și implementa decizii și
mecanisme sociopolitice și politico-organizatorice de dezvoltare sau transformare a acestora.

3. Caracterul atributiv al politicii, în sens că politica are capacități necesare de a se îmbina cu

fenomenele, sferele, relațiile non-politice: economice, sociale, culturale etc. Politica, în funcție de
caracterul îmbinării cu non-politicul, se regăsește, direct și indirect, în albia de transformare a
acestuia, oferindu-i soluții de realizare a obiectivelor specifice și, totodată, de corelare și interacțiune
între diferitele sale sfere.

Astfel, trăsăturile esențiale ale politicii, deduse din interpretările sale conceptuale, sunt strâns
legate între ele, se completează reciproc. Extinderea politicii asupra a noi câmpuri sociale, dar și
naturale, ca factor preponderent cantitativ, de obicei, este urmată de includerea, pătrunderea ei în
noile arii valorice, ca factor calitativ, iar acesta la rândul său își află expresie în îmbinarea politicului
cu non-politicul, dar și în îmbinarea diferitelor sfere, elemente non-politice. Ultima operație
corelativă, adică îmbinarea este punctul final al conexiunilor de ordin politic-nonpolitic, care dă
naștere integrării fenomenelor și proceselor sociopolitice, economico-politice, cultural-politice. Or,
importanța acestui punct ține nu doar de factorul finalității, întruchipat în anumite generalizări sociale,
ci și de deschiderea în continuare a noi căi și modalități de extindere a politicului în lumea socialului,
de includere a sa în ceea ce a fost cândva în afara impactului politic.

2. Structura, funcțiile și dimensiunile fenomenului politic

Politica ca fenomen social are structura sa alcătuită din următoarele elemente de bază:

- Subiecții și obiectele politicii, ca componente cheie a domeniului politic, a căror relație este condiția
sine qua non de apariție și evoluție a domeniului respectiv. Subiecții sunt aceeași actori-exponenți
sau purtători ai politicii, care dețin pârghiile puterii, de influență asupra obiectului politic. În calitate
de subiecți se impun liderii politici, elitele politice, partidele, mișcările politice, grupurile de presiune.
Iar obiectele politice sunt societatea, masele, clasele sau grupurile sociale și alte entități care resimt
asupra lor impactul acțiunii, activității politice a subiecților. Subiecții și obiectele politice, ca
elemente diferite ale vieții politice, se află în relații de interdependență și în unele circumstanțe pot
să se schimbe cu locurile. De exemplu, actorii puterii devin concomitent, în funcție de factorul
democratizării (în special în perioada alegerilor, dar și după alegeri) și obiect, deoarece guvernații,
supușii pot căpăta anumite pârghii de actori ce le permit să influențeze pe cei ce guvernează, să
controleze activitatea lor.

- Instituțiile și organizațiile politice ca sistem cu diferite entități (statul cu organele sale

legislative, executive și judiciare, partidele, mișcările politice și alte formațiuni) și centre de
organizare și realizare a puterii publice, de formulare și satisfacere a intereselor și necesităților, de
reglementare a proceselor sociale. Componența acestui sistem, acestor centre nu este întâmplătoare,
ci rezultă din componența structurii sociale, din necesitățile și interesele sociopolitice a diferitor
grupuri, pături, societății în întregime. Voința politică a acestora își află întruchipare în anumite
scopuri și mijloace, funcții și roluri determinate și formulate de sistemul în cauză în cadrul său
normativ și decizional. Specificul principal ce distinge sistemul instituțiilor și organizațiilor politice
de alte elemente structurale rezidă în faptul că el este în felul său scheletul (carcasă) organizatoric pe
care se ține politica.
 - Activitatea politică, comportamentul politic și relațiile politice privitor la anumite interese (în
primul rând cele naționale) și la putere ca instrument de realizare a acestor interese. Având o evidentă
viză socială, activitatea, comportamentul și relațiile politice se deosebesc radical de celelalte tipuri de
activități, comportamente și relații sociale după obiectul, caracterul, formele și metodele de impunere
a subiecților-purtători. Obiectul acestora sunt puterea politică și valorile politice, ca suport principal
al celor trei variabile. Repartizarea și folosirea puterii și valorilor respective oferă activității,
comportamentului și relațiilor un caracter de dominare și/sau supunere, de conflict și/sau consens, de
violență și/sau nonviolență, iar de aici fixează locul și rolul diferitelor comunități sociale în viața
politică.

- Relațiile politice, ca variabilă dinamică ce izvorăște din starea comportamentului și activității

politice, caracterizează interdependența variată între clase, grupuri, pături, partide, mișcări, între toate
acestea și instituțiile puterii, elită și electorat, elită și antielită, lideri și grupuri de interese sau de
presiune, între comunități sociale, etnice, demografice, teritoriale, etc. Aceste relații, împreună cu
acțiunile, activitățile, comportamentele politice, formează componenta dinamică a structurii
instituționale, spațiale și de timp a politicii. Dacă instituțiile și organizațiile au mai mult sau mai puțin
caracter stabil, static, atunci relațiile, cu caracterul lor dinamic, le completează pe acestea, le deschide
calea funcționalității. Totodată, relațiile dinamizează nu numai structura politicii, ci și a întregului
organism social.

- Interesele politice, ca necesitate conștientizată, utilitate, cauză-prim și formă de manifestare a

activității și relațiilor politice. Locul și rolul intereselor în structura politicii rezultă din specificul lor
în calitate de variabilă relativ autonomă, în cadrul căreia se formează și se consolidează baza
motivațională a politicii în general și participării sau, dimpotrivă, alienării politice în particular.

Interesul politic este legat de conștientizarea de către exponenții și purtătorii săi a atitudinii față de
putere, de activitatea statului, partidelor și mișcărilor politice, de valorile politice generale
caracteristice întregii societăți. Dat fiind că politica este o expresie sintetică a tuturor domeniilor vieții
sociale, interesul politic cristalizat, la rândul său, integrează în sine interesele generale comune din
societate și funcționează într-o manieră agregată, generalizată (însă nu în detrimentul interesului
specific rațional). Interesul politic este factorul inițial ce pune în mișcare activitatea politică și relațiile
politice, este forța motrice a acestora și a progresului social în ansamblu. Totodată, acest interes
devine un indiciu principal al maturității sociopolitice al actorilor guvernamentali și de opoziție, un
izvor al conducerii științifice a procesului politic. Analiza și evaluarea interesului în cauză permite de
a corela interesele specifice a diferitor comunități (grupuri, pături, etc.), de a concepe și a prognoza
tendințele, orientările conduitei lor politice și ca urmare de a elabora proiecte și programe de activitate
și relaționale ale guvernelor, partidelor, mișcărilor, etc.

- Puterea politică, ca element structural fundamental ce inițiază, alimentează, orientează,

modernizează și promovează politica. În jurul puterii se desfășoară majoritatea proceselor politice,
se implementează strategii, programe politice.

- Conștiința politică, ca nivel spiritual al structurii politice ce reflectă totalitatea ideilor,

cunoștințelor raționale și senzoriale, teoretice și empirice, valorice și normative, conștientizate și
subconștiente, materializate în atitudinea subiecților sociali față de putere și alte fenomene politice.
Conștiința politică este indisolubil legată de existența politică, exprimă dependența vieții politice
(activității, relațiilor) de atitudinea conștientă a oamenilor față de interesele lor politice. Conștiința
politică determină forța și eficiența reglementărilor sociopolitice prin sistemul său complex de valori,
opinii, scopuri și programe, directive și reguli ale jocului politic, prin norme scrise (de drept) și
nescrise (tradiții, obiceiuri, reguli de conduită).

Aceste elemente structurale – instituții, organizații, putere, activități, comportamente, relații,

interese, valori, norme, reguli, etc. – coexistă în forme ideale și materiale, interacționează permanent
și se completează reciproc, fapt ce oferă politicii un caracter integru, permițându-i să îndeplinească
anumite funcții. Acestea din urmă reflectă rolul și sensul social al politicii, efectele sau consecințele
sale ce au relevanță manifestă în satisfacerea anumitor necesități ori imperative. Diversitatea
funcțiilor politice poate fi divizată în câteva grupe:

1. Funcții manifeste, adică evidente, explicite. Ele reprezintă consecințele cu un anumit scop sau
intenționate ale politicii. La aceste funcții pot fi raportate:

a) Organizarea și conducerea generală a societății prin exercitarea și menținerea puterii publice;

b) Controlul și reglementarea proceselor politice și sociale în interesul unor sau altor comunități
sau al întregului socium;
c) Exprimarea intereselor social semnificative a grupurilor și păturilor societății în scopul
menținerii sau schimbării statului lor social;
d) Raționalizarea contradicțiilor și conflictelor sociale, orientarea lor pe făgașul constructiv al
dialogului și colaborării între cetățeni și stat, grupuri, pături, partide, mișcări etc;
e) Socializarea personalității, adică politicul este un mediu specific de includere a individului în
relațiile sociale și politice.

2. Funcții latente, care reflectă efectele relevante, dar neintenționate ori incidentale, neprevăzute
ale politicii. Atare funcții pot avea un caracter nedezvoltat, nedeterminat, uneori chiar pot fi
întâmplătoare. Ele includ, de obicei, probleme legate de necesități, bunăstare, de oferirea canalelor
și posibilităților mobilității sociale. De exemplu, capacitățile slabe de-a prevedea din timp
intervențiile statului în programele sociale de dezvoltare, reducerea și ignorarea acestor programe
poate transforma politica în factor care cu întârziere reacționează la necesitățile și cerințele timpului.
Astfel politica poate să devină producătoare de disfuncții, incapabilă să reglementeze procesele
sociale.

3. Funcții structurale, realizate în cadrul unui întreg sistem, printr-un ansamblu de structuri
interdependente (organizaționale, legislaturi, partide, mișcări politice, etc.). În acest context funcția
structurală a politicii înseamnă scopul servit prin inter-relațiile structurilor sistemului politic pentru
menținerea sau perpetuarea acestui sistem. Realizarea funcției în cauză este posibilă pe calea
coordonării și integrării părților interdependente (structurilor) ale sistemului respectiv.

Modalitatea funcțional-structurală de analiză politică a fost inițial aplicată de politologul american G.

Almond9 , care a formulat cinci funcții politice de tip input (din engleză intrare, introducere), ce

9
Jack C. Plano, Robert E.Riggs, Helenan S. Robin. Dicționar de analiză politică. București, Editura ECCE HOMO, 1993,
p.75, 86, 107.
exprimă intrarea, includerea în sistem și influența asupra acestuia, precum și trei funcții de tip output
(din engleză ieșire, rezultat), ce întruchipează rezultatul, efectul căpătat din input-urile sistemului.
Din funcțiile de input fac parte: socializarea politică, recrutarea politică (selectarea unora de a
îndeplini anumite roluri în cadrul sistemului), articularea de interese, agregarea de interese,
comunicarea politică. Din cele de al doilea, de output Almond evidențiază: elaborarea regulilor,
aplicarea regulilor și adjudecarea regulilor (controlul respectării lor). Primele funcții își au originea
în ambientul sistemului și sunt realizate de structurile neguvernamentale – grupuri de presiune,
partide politice, presa independentă, etc., pe când funcțiile de output constituie prerogativa
guvernului, ele fiind sub forma unor politici, programe, decizii și acțiuni de implementare.

Pornind de la acest model, funcțiile structurale pot fi: a) relevarea rolului, sensului și menirii
comunității politice la diferite nivele (de partid, stat, societate în întregime); b) determinarea
intereselor generale și a țelurilor colective a tuturor membrilor comunității; c) elaborarea normelor,
regulilor de comportament acceptabile de toți actorii politici; d) repartizarea valorilor, funcțiilor și
rolurilor politice între actori; e) crearea unui limbaj politic comun (verbal, simbolic) conceput și
înțeles de toți actorii sociali în stare să asigure colaborarea și înțelegerea reciprocă a tuturor
participanților la procesul politic; f) coordonarea și integrarea relațiilor diferitor subiecți ai
comunității politice în scopul asigurării stabilității și integrității sistemului social în ansamblu (funcție
structurală de totalizare).

4. Funcții internaționale, ce vizează procesul integrării internaționale prin activitatea anumitor

instituții ca exponenți a acestor funcții. În acest sens se evidențiază funcțiile de cooperare și colaborare
politică, economică, culturală între state și grupe de state, funcția de consolidare a încrederii reciproce
între state, funcția de asigurare a securității și păcii universale, ș.a.

Funcțiile internaționale se află atât în misiunea statelor ca entități aparte și subiecte

interdependente a comunității internaționale, cât și a organismelor integratoare de ordin internațional,
regional. Realizarea acestor funcții în epoca contemporană este legată nemijlocit de factorul extinderii
experienței politice în alte spații și în alte forme, dar și de procesul politic integrativ, când cooperarea
dintre entitățile politice (state, grupe de state) într-o anumită zonă duce la noi cooperări în alte zone,
la apariția diferitor blocuri politice-militare, comunități economice, etc. De exemplu, crearea în anul
1949 a Alianței Nord Atlantice a fost însoțită de formarea, prin intermediul similarității politice a
Pactului de la Varșovia (1955) – organizația politică-militară a țărilor socialiste europene – care a
încetat să existe odată cu destrămarea sistemului socialist. În așa mod apăreau și unități economice
(Uniunea Europeană pe de o parte și Comitetul de Ajutor Economic Reciproc pe de altă parte),
comerciale, bancare, etc.

Un rol primordial în realizarea funcțiilor internaționale revin normelor și deciziilor de drept

internațional de care trebuie să țină cont toate țările lumii. Impactul acestor norme la nivel regional
sau național-statal deseori nu corespunde intereselor naționale a unui sau altui stat, fapt ce duce la
încordare între state, uneori chiar la conflicte armate.
Pornind de la factorii conceptuali, structurali și funcționali, politica se distinge prin câteva
dimensiuni, acestea condiționându-se reciproc una pe alta. În particular, cercetătorul german U. von
Alemann evidențiază trei dimensiuni principale ale politicii10.

10
Политология. Краткий тематический словарь. Выпуск 1. Москва, 1992, с.25-26.
 Unu, dimensiune instituțională (în terminologia engleză ,,polity”), determinată cu ajutorul
constituției, ordinii de drept și a tradițiilor. Ea cuprinde totalitatea instituțiilor și organizațiilor politice
ce concentrează voința politică, realizarea activității de putere și de conducere, legalizarea relațiilor
de putere.

Doi, dimensiune normativă (în engleză “policy”), ce ține de conținutul propriu-zis al politicii, de
valorile și normele, scopurile și sarcinile activității politice, determinate de interesele din societate.
Dat fiind că aceste interese sunt diverse, contradictorii, chiar antagoniste componenta de conținut a
politicii cuprinde în sine mult material conflictogenic.

Trei, dimensiune procesuală (în engleză politics) și relațională, ca sistem de acțiuni conflictuale și
de consens îndreptate spre apărarea și realizarea intereselor și scopurilor generale, exercitarea puterii
și conducerii cu statul.

Desigur, dimensiunile „polity”, „policy” și „politics” pot reda în linii generale sensul politicii.
Însă, politica este ceva mai mult decât aceste trei variabile. În opinia noastră dimensiunile
instituțională, normativă și procesuală pot fi completate încă cu două dimensiuni, axate pe spațiu și
timp fără de care nu poate fi politică în deplinul înțeles al termenului.

Deci patru, dimensiune spațială, adică teritorială, fizică de acțiune a politicii (spațiul puterii, al
instituțiilor, normelor, ideilor, lozincilor, apelurilor, proceselor, etc.), ca una din resursele ei specifice
materiale. Spațiul politic, ca parte componentă a spațiului social general, poate coincide cu granițele
geografice ale statelor, zonelor teritoriale, regiunilor, orașelor, etc., formând respectiv politica
globală, internațională, regională, național-statală, locală. Totodată, spațiul politic are și aspect
funcțional de conținut, în care se conturează limitele influenței politice, răspândirii puterii, are zonele
de încredere în lideri, de autoritate a instituțiilor politice, etc. În viața politică are loc o ciocnire și o
îmbinare a mai multor spații, care pot fi clasificate după caracterul relațiilor politice (spațiul puterii,
a comunicării, a conflictului sau consensului, etc.), după tipul dispozițiilor de grup, de masă (interese,
speranțe, aspirații), după caracterul proceselor sociale și politice (spațiu de avânt, ascensiune, critic,
de criză etc.).

Cinci, dimensiune de timp, adică timpul desfășurării evenimentului politic, procesului politic,
timpul de viață a normei, ideii politice, etc.

Timpul politic este o componentă a timpului astronomic și timpului istoric. Însă, dacă mersul
acestora evoluează într-o singură direcție, atunci schimbul timpurilor politice are loc în două direcții:
cronologică și acronică. În primul caz trecutul este înlocuit de prezent, iar acesta la rândul său duce
spre viitor. În al doilea caz viitorul, permanent, etapă după etapă, devine prezent, iar prezentul
respectiv se transformă în trecut. În aceste ipostaze trecutul și prezentul se disting prin acumularea
experienței politice, prin apariția ideilor politice a noului viitor și proiectarea acestuia, prin elaborarea
de scopuri și sarcini necesare pentru pregătirea viitorului politic. Acesta există numai în formă
abstractă de proiect, în scopuri de perspectivă atât îndepărtate, cât și apropiate.

Timpul politic cunoaște diferite ritmuri și valori, poate avea o funcționalitate intensă, orientată
spre realizarea unor procese sociale și politice de mare rezonanță, spre mobilizări în masă și
rezolvarea de sarcini primordiale pentru societate. Totodată, timpul poate avea trăsături extensive,
stagnante, lipsite de conținut politic propriu-zis. De aceea, unele forțe politice se află în perioada de
ascensiune și mari transformări sociale, altele dimpotrivă, de stagnare și criză. Primele de obicei
trăiesc cu prezentul și viitorul, cele de al doilea, respectiv, cu trecutul politic.

Spre deosebire de caracterul continuu al timpului astronomic, timpul politic este oarecum limitat,
cuprinde în primul rând, perioade cronologice de durată medie și scurtă, de la câteva decenii până la
câțiva ani, câteva zile sau ore. Perioadele mai îndelungate ale timpului politic se transformă în timp
social și istoric. Iar perioadele medii și scurte sunt mai concrete, reflectă limitele unui anumit
eveniment sau proces politic și se termină odată cu definitivarea acestora. Însă, care n-ar fi durata
timpului politic acesta poate fi considerat drept etalon al schimbării politice, al comparării
evenimentelor, proceselor politice. În acest sens, Alvin Toffler susține pe drept, că timpul (inclusiv
politic-V.S.) poate fi conceput ca intervale în cursul cărora au loc evenimentele, schimbările politice.
Fără timp schimbarea n-are nici un sens. Iar fără schimbare timpul s-ar opri pe loc11.

Astfel, analiza și evaluarea factorilor structurali și funcționali ai politicii sunt posibile prin
corelarea lor cu dimensiunile instituțională, normativă, relațională, spațială și temporală a acesteia.
Aceste cinci dimensiuni sunt strâns legate între ele, se completează reciproc, întruchipând potențialul
valoric al politicii, quintesența ei.

3.Corelațiile între politică și alte sfere ale vieții sociale

Starea politicii ca sferă aparte de activitate umană, cu trăsături proprii, depinde direct și indirect
de caracterul și gradul interacțiunii sale cu alte sfere sociale. Fiind influențată în anumită măsură de
potențialul economic, social și spiritual-cultural al societății, politica la rândul său se impune drept
fenomen social complex și contradictoriu ce coordonează și organizează acest potențial. Funcțiile
politicii, calitățile sale de a sluji societatea, îi permit să influențeze activ celelalte sfere și, totodată,
să stabilească legătura cu și între ele. De aici rezultă rolul principal al politicii în dezvoltarea societății
în general și a fiecărei sfere în particular.

După cum atestă istoria politică, locul și rolul politicii în raport cu alte sfere au fost și sunt
concepute și tratate în mod diferit. Unii gânditori au considerat politica un domeniu principal al
activității umane (Mosca); alții, dimpotrivă au văzut în politică o sferă secundară, dependentă de
economie (Marx), de drept (Hobbes), de morală (Aristotel), de religie (poziție teologică); cei de al
treilea dizolvau politica în toate genurile activității sociale, considerând cu neputință de a o separa ca
sferă aparte; cei de al patrulea, tratează politica ca o sferă relativ autonomă, egală cu celelalte sfere
sociale.

Pentru a aprecia și a defini la justa valoare rolul politicii în sistemul corelativ al tuturor sferelor e
necesar a apela la anumite criterii, între care pot fi menționate condițiile concret-istorice, gradul de
maturizare a factorului politic, caracterul transformărilor sociale, a disproporțiilor între diferite sfere,
etc. În dependență de acestea și alte criterii, relațiile politicii cu economia, socialul, cultura, dreptul,
ideologia, morala ș.a., au un caracter dublu: de cauză-efect și funcțional.

11
Toffler A. Șocul viitorului. ANTET și LUCMAN, p.18
 În primul caz, cauza și efectul reflectă interdependența complexă a tuturor sferelor, influențele și
condiționările lor atât manifeste, intenționate, cât și latente, neintenționate. În acest sens, cauza din
sfera politică este una polivalentă, poate condiționa diverse efecte în sferele non-politice, la fel ca și
efectul politic este în mare parte o consecință a cauzelor multiple de ordin economic, social, cultural,
etc.

Legătura între cauză și efect are o manifestare specifică în relațiile politicii cu economia. Ambele
sfere interacționează nemijlocit fără anumite canale intermediare, ambele au priorități aparte una față
de alta. Rolul determinativ al economiei în aceste relații rezultă din faptul, că politica depinde în
ultima instanță de mutațiile din cadrul existenței sociale, de starea bazei materiale a relațiilor și
intereselor economice.

Punctul primordial de intersectare și conexiune a politicii cu economia este acolo unde se

manifestă factorul puterii, în aspectele sale politic și economic, ce domină sfera producerii și a
repartiției, stăpânește mijloacele și valorile materiale. În măsura intensificării relațiilor “politică-
economie”, indicii politici, îndeosebi activitatea, capătă tot mai mult expresie economică, iar
economia, la rândul său, este pătrunsă tot mai mult de semnificații politice. Dialectica acestor relații,
cunoscută prin formula “bază-suprastructură” (respectiv economie și politică) are diverse forme și
exprimări: de politică economică în general și politică financiară, industrială, agrară, investițională,
impozitară, etc. în particular, de coordonare și reglementare a economiei de către stat, iar în regimurile
totalitare și autoritare, de negare și încălcare din partea statului a legităților obiective economice, ș.a.

Primatul bazei economice față de suprastructura politică se referă îndeosebi la procesul de formare
și funcționare a puterii politice. De exemplu, în societățile cu economie slab dezvoltată devin tot mai
puternice tendințele autoritarismului, centralizării puterii. Și dimpotrivă, în societățile înalt dezvoltate
economic există condiții reale de afirmare și amplificare a pluralismului politic și ideologic, de
dominare a democrației în toate sferele vieții.

Numai că determinările economice în raport cu politica nu trebuie absolutizate, cum s-a procedat
în doctrina marxistă. Aceasta a redus funcțiile politicii mai mult la asigurarea dezvoltării modului
economic dominant de viață, sărăcind astfel conținutul propriu-zis al politicii. În primul rând,
dezvoltarea politică nu este o consecință automată a dezvoltării economice. Și în al doilea rând,
factorul politic influențează activ economia nu numai conform necesităților sale, ci și unor interese
politice ce contravin acestor necesități. Practica politică a diferitor regimuri, îndeosebi a celor
autoritare și totalitare, cunoaște perioade când stagnarea și criza economică este direct cauzată de
ignorările de către sistemul politic de putere a necesităților economice. Totodată, același sistem,
pentru a-și păstra pozițiile sale, este nevoit în cele din urmă să întreprindă unele măsuri de redresare
a situației economice, folosind în acest scop chiar și metode și forme democratice de gestionare. Așa
a fost în China, unde la începutul anilor ‘80 factorul politic a perceput acuta necesitate de a reforma
radical relațiile economice prin tranziția la economia de piață, încercând să îmbine în felul său
procesul de capitalizare relativă a economiei cu ideea socialismului cu specific chinez. În acest caz
politica a conștientizat necesitatea reformării economice atât prin factorii interni de dezvoltare a țării,
cât și externi, pentru ca economia Chinei să corespundă unor standarde a economiei mondiale, să se
înscrie mai eficient în relațiile economice internaționale.
 La fel în URSS factorul politic de putere, manifestând o atitudine critică față de situația din țară,
inițiază la mijloul anilor 80 restructurarea, apelează la noi mecanisme de conducere, la rolul activ al
democratizării în viața societății în general și celei economice în particular.

Deci, politica este o forță activă organizatorică, de reglementare față de economie, deține primatul
său specific în coordonarea și rezolvarea problemelor economice. În afara primatului politic nu poate
fi vorba de primatul economic, de caracterul determinat a bazei economice. Aceasta înseamnă, că
transformările economice necesită în primul rând soluție politică, stabilirea și promovarea unei
poziții, unor metode politice juste, adecvate. Fără asemenea poziție vis-a-vis de economie nici o clasă
politică nu-și poate menține dominația sa.

Folosirea metodelor și mijloacelor politice raționale nu are nimic comun cu politizarea artificială
a economiei, cu credința în atotputernicia politicii care deseori duc la aventurism și eșec politic. O
poziție politică clară, bine determinată, chibzuită presupune analiza și aprecierea economiei din punct
de vedere al intereselor general-statale, asigurarea unui înalt grad de responsabilitate civică în
realizarea sarcinilor economice, ce ar exclude decizii politice superficiale de tipul colectivizării
forțate, declarării socialismului dezvoltat, campaniei antialcoolice, ș.a., în Uniunea Sovietică sau de
tipul “marelui salt” în China.

Starea sferei politice, efectele ei valorice nu trebuie limitate numai la condiționări în ultima instanță
de ordin economic. Politica manifestă capacități de reglare a sociumului, inclusiv a vieții economice,
ce depind în mare măsură de relațiile sale cu ideologia, de schimbările ce se produc în conștiința
politică, în scopurile ideologice și dispozițiile normative. Cum și în cazul cu economia, politica se
află într-o legătură directă, nemijlocită cu ideologia. Dacă economia este baza materială a politicii,
atunci ideologia se impune drept suport teoretic al ei. Ideologia permite a argumenta esența politicii,
cursul ei strategic și tactic, atribuindu-i caracter și scopuri determinate, raționale. Politica reală se
înfăptuiește numai în ciocnirea de idei între diferite comunități politice – partide, mișcări, instituții,
etc., - între exponenții și generatorii ideologiei.

În dialectica “politică-ideologie” politica se manifestă ca mijloc principal de educare ideologică a

maselor, este cauza prim a efectului ideologic. În acest sens forțele politice dominante, ce dețin
puterea, domină și ideologic, dispun de mijloace și timp, de cadre speciale, capabile să elaboreze
ideile, teoriile, concepțiile sociopolitice. Aceste forțe creează instituțiile ideologice ce realizează
munca de propagare a ideilor dominante, controlează sistemul de instruire și educare a generației
tinere.

Prin concursul cadrelor din sfera ideologică factorul politic de putere formează la oameni
concepția despre lume în direcția programată de el, declară ideile și pozițiile sale drept generale,
pretinzând în așa fel la exprimarea intereselor generale a societății în întregime, la îmbinarea acestor
interese cu interesele specifice a diferitor comunități sociale.
Politica este strâns legată de cultură, etică, morală. În acest sens cultura cu valențele sale devine
un factor activ al vieții politice. Intercalarea lor are loc prin diferite forme, căi și direcții. În primul
rând, pătrunderea culturii în politică și atingerea unui anumit nivel de culturalizare a acesteia ține de
socializarea și educarea personalității în parte, de adaptarea ei în relațiile sociale, inclusiv în lumea
politicului (a societății în întregime sau a unui grup) prin sistemul de învățământ general, de instruire
și educație profesională, prin capacități de reglementare a comportamentului, în corespundere cu
normativele stabilite. În al doilea rând, în domeniul culturii se creează și se afirmă sistemul de valori
materiale și spirituale a societății, ce reflectă orientările și scopurile activității diferitor actori politici.
În acest sistem se evidențiază subsistemul valorilor politice care servește drept reglator al faptelor
umane, drept criteriu de apreciere a comportamentului politic al actorilor, a gradului lor de participare
politică. În al treilea rând, cultura contribuie la crearea unor modele de funcționare a instituțiilor
politice, la elaborarea și afirmarea etaloanelor activității politice.

La rândul său cauza politică capătă întruchipare concretă în efectul cultural, și anume în căile și
caracterul de dezvoltare a culturii, în activitatea de creare și asimilare a valorilor culturale, de creare
a condițiilor și posibilităților reale de socializare culturală, etc.

Cât privește corelația fenomenelor “politică-morală”, ea este o problemă complexă și dificilă ce

provoacă deseori divergențe de opinii, Istoria gândirii politice și etice permite a evidenția trei poziții
principale în tratarea interacțiunii acestor fenomene: 1) supunerea completă a politicii normelor
moralei, adică politica ca sferă de acțiune trebuie să corespundă numai aprecierilor etico-morale; 2)
negarea completă a legăturii între politică și morală, în sens că politica se supune numai normelor și
principiilor sale proprii, iar aprecierile moralei sunt inacceptabile și nu au pondere în sfera politică.
De aici și concluzia despre amoralitatea politicii, cum că în ea totul e permis, atât la nivel de idee cât
și de acțiune; 3) încercarea de a păstra autenticitatea politicii și moralei prin menținerea unei
interacțiuni intense, încordate, între ele. În procesul interacțiunii politica poate și trebuie să fie
înnobilată de normele și valorile moralei.

Fiecare din aceste poziții își are argumentele sale specifice, inclusiv tendențioase, cu caracter de
extremă. Acestea din urmă țin în primul rând, de etichetarea politicii numai ca un fenomen irațional,
amoral. În al doilea rând, are loc supramoralizarea politicii, cum că ea e în stare să rezolve la modul
superlativ toate problemele ce rezultă din principiile moralei. În al treilea rând, se fac încercări de
politizare a moralei, și prin urmare de a justifica moral crimele politice.

Desigur, politica, mai mult sau mai puțin, poate corespunde moralei (în sens de moralitate relativă)
sau poate fi amorală, fapt ce-și determină atitudinea față de morală. Aceasta însă nu înseamnă că
societatea nu e în stare să aprecieze astfel gradul de moralitate a politicii, de cum o face poziția oficială
a creatorilor ei.

Totuși, în teoria și practica politicii apar dificultăți referitor la prioritățile unor sau altor norme de
care se călăuzește politica în situații concrete, la îmbinarea acestor norme. Credem că pornind de la
specificul sferei politice, de la atitudinea ei față de morală, sfera în cauză poate să-și realizeze
obiectivele sale ținând cont de trei grupe de norme: 1) normele proprii ale moralei, care au o viză
largă asupra tuturor sferelor, inclusiv a politicii. Aceasta din urmă trebuie corelată la așa valori și
norme universale, general-umane ale moralei cum sunt Dreptatea, Corectitudinea, Onestitatea,
Bunătatea, etc; 2) normele proprii ale politicii, ce se împart în două subgrupe: a) politico-judiciare,
consfințite în sfera dreptului; b) corporative, ce au un caracter mai restrâns, fiind normele statutare a
organizațiilor social-politice; 3) norme procedurale, de ritual (scrise și nescrise) – reguli, coduri,
protocoale de comportament politic al instituției, grupului, individului – la adunări, mitinguri,
demonstrații, etc.
 Atât normele propriu-zise ale politicii, cât și cele procedurale nu sunt izolate de morală, ci se află
în legătură directă sau indirectă cu ea, au un anumit început moral, deși uneori este greu de al percepe.

Cât privește prima grupă de norme – cea a moralei – politica este legată organic de morală, de
obiectivele și influențele universale ale acesteia. Desigur, politica, ca sferă specifică, interpretează în
felul său, din realitățile sale, normele moralei, uneori chiar le neagă. De aici pot apărea contradicții
între morală și politică. Unele fenomene și procese politice cum ar fi conflictele, crizele,
modernizările politice, reformele economice, sociale, etc., pot duce la descreșterea considerabilă a
limitelor orale acceptabile de politică sau chiar la eliminarea raționamentului moral în afara granițelor
vieții politice. Contradicțiile între politică și morală se agravează mai ales în procesul de elaborare și
realizare a deciziilor politice, când se corelează scopurile și mijloacele de atingere a lor. De exemplu,
când scopului politic nobil de reformare a societății îi sunt raportate mijloacele de constrângere,
inumane, atunci apare o ruptură între politică și morală, care devine tot mai evidentă și în ultima
instanță duce la devalorizarea scopului, a politicii în întregime.

Însă, nu toate formele de constrângere socială și chiar violente, după natura lor, sunt amorale. Din
punct de vedere moral pot fi justificate violența ce se aplică ca răspuns față de agresori sau măsurile
de reprimare a activității elementelor criminale ce încalcă normele de drept. În acest sens politologul
american R. Dows consideră, că statul, dispunând de monopolul asupra aplicării puterii, poate să o
folosească eficient numai în cazul când își asigură legitimitatea, adică când sentimentele morale ale
poporului corespund normelor moralei oficiale de putere.12

Promovarea unei politici umane, sănătoase care ar reflecta atât interesele și necesitățile generale,
cât și cele specifice din societate necesită stabilirea și menținerea unui echilibru optim între criteriile
politic și moral, neadmiterea politizării moralei, sau a ghipermoralizării politicii, la fel ca și
amoralizarea politicii. Dar a obține un asemenea echilibru este destul de problematic în toate
societățile, îndeosebi în cele aflate în tranziție unde sunt frecvente instabilitatea puterii, dominarea
emoțiilor asupra rațiunii, a negării și distrugerii asupra făuririi și afirmării. Echilibrul politic și moral
poate fi real numai în condițiile asigurării unității organice între componentele individuale, de grup
și general-umane a conștiinței și conduitei morale. În practica reală însă între aceste componente
deseori există un dezechilibru, apar contradicții de opinii și viziuni morale a diferitor subiecți politici
ce țin mai întâi de valorile dreptății, echității, bunăstării, etc. Diferiți lideri politic, diferite partide și
mișcări pot interpreta în felul lor principiile și formele moralei (ce este just sau injust, uman sau
inuman, democratic sau antidemocratic, etc.), fapt ce generează dominarea moralei de grup și negarea
elementului moral de ordin general uman. În așa caz decade însăși problema corelației între morală
și politică.
Echilibrarea mai mult sau mai puțin posibilă a relațiilor conflictuale dintre politică și morală
presupune orientarea lor în limitele unor forme civilizate de manifestare și folosirea exclusivă a
mecanismelor democratice de reglementare, promovarea de către factorul puterii a politicii concilierii
civice, consensului. O importanță primordială îl are în acest sens elementul general-uman al moralei
ca punct de legătură a diferitor forțe social-politice, de apropiere și determinare a pozițiilor și ca
urmare de soluționare a conflictelor între aceste forțe.

12
Dows R. Political Sociology.N.V., 1983, p.5
 Relația politicii cu alte sfere sociale are, după cum s-a menționat deja, caracter funcțional, ceea ce
semnifică interdependența lor ca sfere sistemice relativ autonome, cu structuri, forme și mecanisme
specifice de reglare a proceselor sociale. Funcționalitatea politicii, economiei, culturii și a altor sfere
reflectă capacitățile, potențialul fiecăreia din ele de a influența și a menține legătura reciprocă, de a
contribui prin normele, metodele și mijloacele proprii la asigurarea integrității sociale.

În funcție de factorul concret-istoric, spațial și de timp, de regim politic și de starea conștiinței și

culturii politice, legătura funcțională între sfere poate fi diferită. Coexistența lor demonstrează în
unele cazuri o eficiență crescândă a normelor politice sau morale, în alte cazuri pe prim plan în
reglementarea contradicțiilor se impun normele de drept, mijloacele economice, etc. Aceasta și
determină prioritățile în relațiile dintre sfere, creșterea sau descreșterea rolului social a unora sau
altora din ele.

În societățile cu democrație consolidată raportul funcțional între sfera politică și cele non-politice
are caracter stabil, dinamic, reflectă rolul benefic al fenomenului puterii în tendințele de
autoorganizare și autorealizare a vieții economice, culturale, etc. Aici politicul își cunoaște bine locul
și ponderea sa în sistemul general social, se supune unor mecanisme ce nu permit încălcarea legilor
obiective de dezvoltare a altor sfere, mai mult ca atât, puterea tinde permanent să cunoască aceste
legi, să conștientizeze folosirea lor în practică, deoarece numai politica care poate atât cât cunoaște
este cu adevărat reală. Nu întâmplător condițiile politicii democratice nu admit depășirea limitelor
raționale de reglementare și coordonare socială, negarea sau înăbușirea normelor, metodelor și
inițiativei civile, economice, culturale, etc., contribuind la manifestarea liberă a acestora.

În societățile în curs de tranziție prioritare sunt metodele politice de reglementare a proceselor

sociale. Adică majoritatea transformărilor sociale în diferite domenii se întreprind de sus pe cale
politică. Statul, în persoana organelor sale, se impune drept inițiator al de-etatizării și reformării
societății, a revitalizării și reorganizării tuturor ramurilor economice, modificării radicale a structurii
sociale, spiritual-culturale. Deseori prețul acestor transformări este foarte înalt, deoarece reflectă
contradicții și conflicte puternice de valori și de interese între stat și majoritatea maselor. Reformele
în cea mai mare parte se desfășoară prin presiuni sociale și economice, prin lipsa mecanismelor
eficiente de protecție socială a păturilor largi a populației. Totodată, inconsecvența în promovarea
reformelor, lipsa de experiență și erorile comise pe parcurs de către factorul politic de putere deseori
duce la inflația valorilor politice, la asocierea factorului în cauză cu stări de bifurcație, preponderent
de instabilitate și criză a societății în tranziție.
Cât privește metodele politice de administrare din regimul totalitar sau autoritar, ele în esență sunt
metode de dictat ce domină necondiționat toate normele și metodele economice, morale, juridice de
reglare, devalorizând autenticitatea și importanța lor. Chiar dacă cercurile guvernante apelează la
normele moralei, la necesitățile raționale ale economiei, la onoarea și demnitatea omului, ele o fac
exclusiv în scop propagandistic pentru a asigura susținerea regimului din partea maselor. Mijloacele
și metodele democratice a activității politice rămân a fi la nivel declarativ, fiindcă în fond factorul de
putere organizează și desfășoară un control aspru, total asupra vieții colective și individuale, reprimă
orice încercări de manifestare civilă. În așa fel se deformează întru totul natura politicii, destinația ei
socială.
 În funcție de factorii menționați, de cauză-efect și funcțional, politica poate avea o semnificație
triplă, ce ține de trei modele de influență asupra sistemului social în ansamblu și a sferelor acestuia
în parte.

În primul rând, politica joacă un rol pozitiv-constructiv, acționează în aceiași direcție cu

necesitățile economice, sociale, culturale, etc., contribuind la accelerarea progresului social, la
optimizarea raporturilor între sistemele și subsistemele societății. Un asemenea model este
caracteristic acelor perioade de dezvoltare când politica dominantă corespunde pe deplin cu mersul
obiectiv al istoriei. În acest caz spiritul politicii, forța și capacitățile sale îi permit nu numai a vedea
tendințele generale de dezvoltare a altor sfere, ci și a domina pe deplin situația în societate, a mobiliza
resursele acesteia la realizarea obiectivelor sociale. Politica dispune de un înalt grad de dinamism, de
însușiri prioritare, deoarece își îndeplinește rolul său autentic, unic (deși nu sunt excluse și unele
abateri), întruchipat în mecanismele specifice ale factorului decizional al puterii de a coordona și
reglementa rațional și eficient legăturile între sfere, atât directe, cât și indirecte (vezi tabela nr.1), a
asigura o interconexiune general-benefică a structurilor non-politice, precum și a acestora cu cele
politice. Fiind organizate și dirijate de politică, în măsura necesităților atât politice, cât și non-politice,
aceste legături pot stimula spre modernizare procesele întregului organism social și a fiecărui
domeniu în parte. De exemplu, promovarea unei politici economice echilibrate, cu o orientare
evidentă spre bunăstare, spre social și cultural, este o condiție prim a stabilității întregului organism
social și a unei stări adecvate în sfera socială și cea culturală, a unei reacții bine venite a acestor sfere
față de necesitățile economice și politice. La fel o politică justă, chibzuită în domeniile culturii,
științei, educației, pregătirii cadrelor, etc., este benefică nu numai pentru aceste domenii, ci și pentru
economie și politică, a căror actori trebuie să dispună de un nivel necesar de cultură în general și de
cultură economică sau cultură politică, în particular, să poată aprecia la justa valoare dependențele
economicului, politicului de factorul spiritual-cultural.
Atribuind altor sfere un anumit grad de dinamism, politica, la rândul său, devine receptivă față de
schimbările și transformările din cadrul lor, își modifică adecvat, în funcție de gradul său de
maturitate, pozițiile și mijloacele de activitate, găsindu-și izvoarele de funcționare nu numai și nu atât
în propria sferă, cât în celelalte sfere. Deci, factorul politic funcționează nu de dragul extinderii asupra
altor sfere a vieții sociale, ci întru soluționarea problemelor non-politicului ce țin de economie, social,
cultural etc. (vezi tabela nr. 2).

În al doilea rând, politica joacă un rol negativ-distructiv, acționează în direcție opusă față de
legitățile obiective a sferelor non-politice, provocând acestora deformări, rupturi, pagube serioase de
ordin material și spiritual. În acest sens politica, în diversele sale ipostaze, prin mecanismele puterii,
coordonează legăturile directe și indirecte între sfere nu din necesitățile și interesele lor reciproce, ci
în mod arbitrar pentru a-și satisface interesele sale înguste, a birocratiza tot mai mult structurile de
stat sau de partid, a folosi mijloacele materiale, financiare și de altă natură în scopuri antiumane, a
criminaliza economia, a denatura cultura etc. O asemenea politică mai devreme sau mai târziu suferă
eșec. Ea depășește limitele sale funcționale, devenind producătoare de disfuncții. Rostul acestei
politici este de a absorbi alte sfere și respectiv de a lichida specificul lor valoric (vezi tabela nr. 3).

În al treilea rând, în unele direcții politica poate să pună piedici, să frâneze dezvoltarea socio-
economică, culturală pentru a o îndruma în alte direcții. Ca urmare, orientarea și influența politică se
reduce la primul sau în cele mai dese cazuri la al doilea model.
 Totuși, în practica politică aceste modele mai mult că nu se manifestă într-o formă pură. Ele ori se
suprapun, ori se află în vecinătate directă, fapt ce împiedică posibilitatea de a urmări și conștientiza
la timp caracterul complex și contradictoriu al influenței politicii asupra altor sfere. Însă, cum n-ar fi
de contradictorii input-urile și output-rile politicii, ea are pârghii și posibilități neîntâlnite în alte sfere,
în stare să integreze, sau dimpotrivă, să dezintegreze procesele și fenomenele sistemului social în
general și subsistemelor sale în particular. Obținerea și păstrarea integrității sistemului în cauză poate
fi numai rodul unei politici reale și raționale, bazată pe știință și adevăr, pe unitate între cuvânt și
faptă, pe relații echilibrate, reciproc avantajoase, cu celelalte sfere ale vieții sociale.

Tabela Nr. 1

Sfera spiritual-
culturală

Sfera
politică

Sfera Sfera socială

economică

Tabela Nr. 2

F
a
c
t
o
r
u
l

p
o
l
i
t
i
c
Factorul nepolitic
Tabel Nr. 3
Sfera
culturii

Sfera Sfera Sfera

politică
economic socială
ă

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Identificați cauzele apariției politicii ca sferă aparte de activitate socială.

2. Relatați conținutul noțiunilor de politic și de politică.
3. Analizați deosebirile între interpretarea instituțională, sociologică și politologică a politicii.
4. Definiți politica ca fenomen social. Distingeți rolul interesului și a puterii în definirea politicii.
5. Generalizați trăsăturile de esență a politicii ca fenomen social.
6. Caracterizați elementele structurale ale politicii și raporturile inter-elemente.
7. Relatați funcțiile politicii și argumentați care din acestea sunt mai relevante în condițiile Republicii
Moldova.
8. Analizați mecanismele de legătură între politică și alte sfere ale vieții sociale.
9. Distingeți ce este comun și ce deosebiri există între politică și economie, politică și cultură, politică
și morală.

Tematica pentru referate și comunicări:

1. Interpretări moderne și post-moderne ale politicii.

2. Lumea politicului ca totalitate a dimensiunilor reale și reflexive.
3. Actorii sociopolitici – creatori, promotori și transformatori ai pieții politice.
4. Corelația între dimensiunea instituțională și relațională a politicii. Cazul Republicii Moldova.
5. Politica și economia: probleme de interacțiune.
6. Politica și cultura între relațiile deterministe și interacționiste.
7. Politica și morala: concordanțe și discordanțe.
8. Politica-o vocație și o profesie. Specificul Republicii Moldova.
9. Populismul și voluntarismul în politică: istorie și actualitate.

Bibliografie:

1. Fisichella D. Știința politică. Probleme, concepte, teorii. Traducere din limba italiană de Victor
Moraru. Chișinău: USM, 2000.
2. Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robin Dicționar de analiză politică. București. Editura ECCE
HOMO, 1993.
3. Lepădatu D. Procese și fenomene politice. Prima parte. București. Ed. ACTAMI, 1998.
4. Oxford Dicționar de politică. Coordonat de Iain McLean. București. Univers enciclopedic, 2001.
5. Политология. Энциклопедический словарь. Москва. Издательство PUBLISHERS, 1993.
6. Preda C. Introducere în știința politică. Ed. a II-a revăzută. Iași. Polirom, 2013.
7. Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coordonatori) Manual de știință politică. Iași: Polirom,
2005.
8. Saca V. Interese politice și relații politice: dimensiuni tranzitorii. Chișinău: CE USM, 2001.
9. Saca V. Politica ca fenomen social. În: Politologia. Prelegeri la cursul universitar. Partea IV. Chișinău:
USM, 1998.
10. Țîrdea B., Noroc L. Politologie. Curs de prelegeri. Ediția a treia revăzută și adăugată. Chișinău: S.n.,
2014.
11. Weber M. Politica, o vocație și o profesie. Traducere de I. Alexandrescu. Anima, 1992.
12. Алеманн У. Определения политики. В: Политология. Краткий тематический словарь. Вып. 1.
Москва, 1992.
13. Василик М. А. Политолоия. Москва: Гардарики, 2006.
14. Вебер М. Избранные произведения. Москва, 1991.
15. Грязнова А. Г., Эскиндаров М. А., Полунина Г. В. Политология. Москва, 2010.
16. Дегтярев А.А. Основы политической теории: Учебное пособие. Москва: Высшая школа, 1998.
17. Мухаев Р. Основы политологии. Москва, 2005.
18. Овсяникова М. Политика как общественный феномен. В: Политология. Учебник по
специальности «Международные отношения» в 2-х томах. Том 1 (координаторы В. Мошняга, .
Руснак, В. Сакович, В. Сака). Кишинэу: СЕР USM, 2008.