Modul 3

ÎNTĂRIREA, PENALIZAREA ŞI REGULILE LOR

OBIECTIVE:
OBIECTIVE:
Parcurgerea acestui modul vă va ajuta să:
Parcurgerea acestui modul vă va ajuta să:
- Înţelegeţi modul în care comportamentul variază în funcţie de consecinţele acestuia
- Înţelegeţi modul în care comportamentul variază în funcţie de consecinţele acestuia
- Definiţi şi caracterizaţi diferite tipuri de întărire
- Definiţi şi caracterizaţi diferite tipuri de întărire
- Cunoaşteţi modalităţile de identificare a întăririlor şi factorii care influenţează eficacitatea acestora
- Cunoaşteţi modalităţile de identificare a întăririlor şi factorii care influenţează eficacitatea acestora
- Analizaţi cele două aspecte ale întăririi: motivaţional şi cognitiv
- Analizaţi cele două aspecte ale întăririi: motivaţional şi cognitiv
- Înţelegeţi şi definiţi conceptul de penalizare
- Înţelegeţi şi definiţi conceptul de penalizare
-- Cunoaşteţi diferitele tipuri de penalizare şi efectele lor
Cunoaşteţi diferitele tipuri de penalizare şi efectele lor
- Definiţi şi caracterizaţi extincţia
- Definiţi şi caracterizaţi extincţia
- Faceţi distincţia între întărirea negativă, penalizare şi extincţie
- Faceţi distincţia între întărirea negativă, penalizare şi extincţie
Cuvinte cheie: întărire, penalizare, reguli de întărire, principii ale penalizării, extincţie, contingenţă,
Cuvinte cheie: întărire, penalizare, reguli de întărire, principii ale penalizării, extincţie, contingenţă,

3.1. Întărirea
3.1.1. Definiţia funcţională

Orice comportament, în sens larg, produce diverse consecinţe, imediate sau pe termen lung. Unele
dintre consecinţe au, la rândul lor, un impact semnificativ asupra manifestărilor viitoare ale
comportamentului respectiv, făcându-l mai probabil (= întărindu-l) sau mai puţin probabil (penalizându-l).
O întărire este acea situaţie / stimul care survine după executarea unui comportament şi care îi sporeşte
manifestările viitoare. O mare parte din comportamentele noastre sunt rezultatul unor întăriri trecute sau
actuale. Studiem mai multe ore în prezent pentru că, în trecut, studiul consecvent a fost recompensat (prin
note, din partea profesorului, laude, din partea părinţilor, un statul de lider în cadrul clasei). O activitate
economică actuală e rezultatul exercitării ei profitabile în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, un
zâmbet este întărit prin bunăvoinţa pe care ne-o arată ceilalţi. Un act de tandreţe, prin răspunsul pe care-l
produce în celălalt şi de care, la rândul nostru beneficiem etc. Atenţia celorlalţi, banii, statutul social,
satisfacţia proprie sau alte stări afective pozitive sunt tot atâtea situaţii care, dacă survin după un
comportament, întăresc manifestările lui viitoare.
De remarcat că unele întăriri apar în mod neplanificat, natural, în viaţa socială, ca urmare a
realizării unui comportament. De pildă, dacă vorbim suficient de coerent o anumită limbă, ni se poate
răspunde, putem comunica, putem obţine o serie de beneficii de pe urma acestei comunicări. Viaţa socială
este scena pe care se întâlnesc, în cadrul unor interacţiuni permanente, comportamente şi întăriri. Anumite
comportamente se produc pentru că au fost sau se scontează că vor fi întărite; anumite întăriri se utilizează
pentru că prin ele se controlează manifestările comportamentale. Tranzacţiile comportamente-întăriri sunt
practic perpetue. Adesea actorii sociali nu sunt conştienţi de influenţa pe care întăririle o exercită asupra
comportamentelor lor. Realizăm adesea importanţa întăririlor abia când ele nu mai sunt. Ne dăm seama de
pildă de întăririle pe care le-au exercitat colegii de muncă şi impactul lor asupra vieţii noastre abia la
pensionare, când ele nu mai sunt disponibile; realizăm ce a însemnat o iubire abia după ce am pierdut-o
etc. Alteori întăririle nu sunt spontane ci sunt planificate cu grijă, de către cel care le administrează.
Modul în care profesorul face notarea este planificat, în funcţie de comportamentele pe care el vrea să le
întărească. O rezolvare inedită a unei probleme poate fi apreciată cu nota maximă dacă profesorul doreşte
să stimuleze creativitatea sau, dimpotrivă, poate fi tratată cu indiferenţă ori chiar descurajată “da, e corect,
dar se putea face mai repede prin metoda pe care eu v-am predat-o”. Un lucru e clar: conştienţi sau nu,
prin modul în care manipulăm întăririle, modificăm comportamentul celuilalt.
∗
După ce a fost ilustrată cu exemplele menţionate mai sus, definiţia întăririlor necesită câteva
comentarii clarificatoare.
Întâi, după cum se poate observa, întărirea este definită funcţional, prin efectele pe care ulterior le
are asupra comportamentului. Putem că presupunem că anumiţi stimuli (ex.: hrana, sexul, ascensiunea
socială, laudele etc.) sunt întăriri pentru un anumit comportament, dar putem să fim siguri de acest lucru
abia după ce observăm efectele pe care le au asupra acelui comportament. Doar dacă un comportament
sporeşte (în intensitate / frecvenţă / durată) după administrarea unor stimuli putem considera validă
prezumpţia că acei stimuli sunt întăriri. Un stimul poate funcţiona ca întărire pentru o persoană, într-un
anumit context, legat de un anumit comportament dar îşi poate această funcţie, fie dacă un singur
parametru s-a schimbat. Atenţia socială poate fi o întărire pentru modul în care mă îmbrac, dar ea nu are
nici un impact asupra modului în care studiez literatura de specialitate. Scurt spus, întărirea este o funcţie
pe care o poate dobândi un stimul, nu o calitate intrinsecă, invariabilă a acestuia. De aici rezultă şi faptul
că nu trebuie să identificăm întărirea cu recompensa. Recompensele formează numai o parte din întăriri,
ele se referă la stimuli pozitivi. O întărire însă poate fi realizată şi de un stimul aversiv, prin
comportamentul evitativ pe care îl produce. Elevul care chiuleşte de la ore pentru a evita o notă proastă nu
primeşte nici o recompensă, dar chiulul este întărit, de consecinţele lui, anume evitarea notei mici. Încă o
dată, întărirea se defineşte nu prin calitatea stimulului (stimul pozitiv sau negativ) ci aposteriori, prin
efectele pe care le are asupra comportamentului.
În al doilea rând, întărirea unui comportament defineşte o situaţie de învăţare. Subiectul învaţă că
există o relaţie, o contingenţă între un anumit comportament şi o anumită consecinţă: “dacă faci X
beneficiezi de Y”. El învaţă, aşadar, o regulă de asociere. Întrucât această regulă presupune operarea
(executarea) unui comportament din partea organismului (comportament operant), învăţarea respectivă
poartă numele de învăţare operantă sau condiţionare operantă şi, după cum se ştie, a fost studiată în
behaviorism (Skinner, 1958, 1974, Tolman, 1947 etc.) Presupunem cunoscute principalele rezultate
experimentale obţinute în studierea condiţionării operante, astfel încât atenţia noastră se va concentra pe
aplicaţiile lor. Vom reveni însă asupra întăririi ca învăţare într-un paragraf ulterior.

3.1.2. Întăriri pozitive şi întăriri negative

În mod tradiţional, în literatura de specialitate se face distincţie între întăriri pozitive şi întăriri
negative. Calitatea de “pozitiv” sau “negativ” nu se referă la efectul indus de întărire (benefic versus
aversiv), ci la modul de aplicare al întăririi. Întărire pozitivă vizează menţinerea sau intensificarea unui
comportament prin producerea sau prezentarea unei stimulări. Întărirea negativă se referă la menţinerea
sau intensificarea unui comportament prin încetarea sau reducerea unei stimulări aversive. E ca şi cum, în
economia unei situaţii, în primul caz, am adăuga ceva (de aici similitudinea cu semnul “+”, semnul
“pozitivului”), iar în al doilea caz am elimina ceva (de aici similitudinea cu semnul “-“, semnul
“negativului”). În ambele situaţii însă, efectul este întărirea unui comportament, de aceea întărirea
negativă nu trebuie confundată cu pedeapsa, care vizează reducerea unui comportament (vezi 3.3). O
mare parte din comportamentele noastre sunt rezultatul unor întăriri negative. De pildă, ca să “scape” de
bârfele colegilor, X îşi schimbă “look-ul” şi comportamentul; ca să nu ne mai plângă copilul în magazin, îl
luăm în braţe, ca să evităm o conversaţie lungă şi neplăcută – evităm subiectul, ca să nu fim amendaţi –
respectăm regulile de circulaţie şi ne plătim impozitele etc. Şi ce nu suntem în stare să facem numai ca să
scăpăm de plictiseală, să “ne omorâm timpul cu ceva”!


În limba română nu se poate face distincţia lingvistică, aşa cum e posibil în limba engleză, între procesul întăririi
reinforcement) şi stimulul care produce întărirea (reinforcer). Nădăjduim însă că, contextul în care utilizăm termenul
de “întărire” îi va clarifica, de fiecare dată, sensul.

2
 Întărirea negativă intensifică două clase de comportamente: evaziunea şi evitarea. Evaziunea se
referă la clasa de comportamente prin care organismul scapă de sub incidenţa unei situaţii aversive
prezente, actuale. Luăm o aspirină ca să scăpăm de durerea de cap, schimbăm subiectul unei conversaţii
ca să scăpăm de ironiile celorlalţi, punem capăt unei relaţii cu o persoană de sex opus ca să scăpăm de
“costurile” ei, care sunt o povară etc. Evitarea se referă la un comportament (clasă de comportamente)
care are funcţia de a preîntimpina o situaţie aversivă prezumptivă, viitoare. Evităm să stabilim o relaţie
interpersonală ca să preîntâmpinăm o deziluzie, nu ne prezentăm la un examen, ca să evităm un eşec,
suntem claustrofobi şi evităm să intrăm în lift ca nu cumva să avem o nouă criză, ne plătim impozitele
locale la începutul anului ca să evităm penalităţile etc. În toate aceste cazuri, există, în mod actual sau
prezumptiv, un stimul aversiv. Întărirea negativă constă, aşadar în intensificarea comportamentelor de
evitare sau de evadare de sub incidenţa unei situaţii aversive, negative.
Să mai remarcăm faptul că, adesea, caracterul aversiv sau beneficic (dezirabil) al unei situaţii este
rezultatul unei atribuiri pe care o facem, nu al unei experienţe directe, prealabile. Aceste atribuiri pot fi
însă corecte sau incorecte. Multe decizii referitoare la viitorul nostru sunt luate în aşa fel încât să evităm
anumite stări de lucruri pe care le socotim aversive, dar, de fapt, ele nu au acest caracter. Evităm, de pildă,
să ne permitem un gest de curaj de teama consecinţelor sale aversive, care însă pot fi doar rodul
imaginaţiei noastre. Frica, anxietatea sunt stări în care evităm să facem anumite comportamente pentru că
le atribuim în mod eronat, consecinţe aversive. Pe de altă parte, suntem tentaţi să efectuăm o serie de
acţiuni pentru că considerăm că, în final, vom primi o recompensă, deşi această atribuţie poate fi eronată.
Continuăm să jucăm jocuri de noroc, în ciuda faptului că pierdem constant, pentru că sperăm că, până la
urmă vom lua câştigul cel mare. Spus scurt, multe comportamente sunt realizate nu datorită unor întăriri
reale ci datorită convingerilor noastre că vor fi întărite. O bună parte din activitatea de consiliere şi terapie
se centrează tocmai pe analiza şi modificarea acestor convingeri.

Temă de reflecţie. Culturile marchează situaţiile aversive sau benefice. Markeri pe care-i folosesc
sunt diverşi. Pentru situaţii aversive se folosesc termeni de genul “păcat”, “nu se cade”, “periculos”,
“ispită”, “diavol” etc.; pentru situaţii benefice se utilizează atribute ca “extaz”, “visul de aur”, “viaţa
veşnică” etc. Reflectaţi asupra modalităţilor prin care cultura în care trăiţi vă întăreşte, pozitiv sau negativ
comportamentele.

Exerciţiu participativ:
Treceţi în revistă comportamentele pe care le realizaţi într-o zi obişnuită. Analizaţi întăririle
negative şi pozitive care le influenţează.
Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă aceste întăriri ar înceta (efectele pe termen scurt – pe termen
lung).

Deosebirea dintre întărirea negativă şi întărirea pozitivă nu este atât de clară şi de relevantă în
viaţa reală ca în situaţia de laborator. Distincţia a fost dealtfel sever criticată chiar din interiorul
behaviorismului (vezi Michael, 1982). Din păcate comunitatea specialiştilor în modificări
comportamentale – în terapie comportamentală, în special – a rămas destul de opacă la aceste critici, cu o
uşoară maliţiozitate, aş putea spune că în textele de terapie cognitiv-comportamentală se mai văd, printre
rânduri, şoarecii albi de laborator sau raţionalismul secolului XIX, adică rădăcinile unui trecut pe care
trebuie să-l îngropăm. În fapt, majoritatea comportamentelor sunt concomitent motivate atât de întăriri
pozitive cât şi de întăriri negative. Evaziunea în imaginar, reveriile, de pildă, sunt motivate atât de
caracterul aversiv al situaţiei prezente (ex.: plictiseala, care produce întărirea negativă) cât şi de conţinutul
gratifiant al acelor reverii (ex.: reverii sexuale, de mărire sau putere – care se constituie în întăriri
pozitive). Un elev chiuleşte de la ore pentru a evita o notă proastă, dar, pe de altă parte, chiulul are şi
întăriri pozitive (ex.: merge la jocuri mecanice, vizionează un film, se întâlneşte cu un prieten). Sau, ca să
luăm un alt exemplu, ce fel de întărire se realizează când un părinte îşi ia, într-un sfârşit, în braţe copilul
care, în plină stradă, plânge şi “vrea sus”? Copilul învaţă, prin întărire pozitivă, că dacă plânge destul de
tare şi de mult, până la urmă primeşte ce doreşte; părintele învaţă, prin întărire negativă, că dacă vrei să

3
pui capăt unui astfel de plâns, e mai bine să-i dai copilului ce-ţi cere. Situaţiile acestea, de viaţă cotidiană,
sunt mult deosebite de situaţiile de laborator, unde şoarecele sau porumbelul făcea un comportament fie ca
urmare a unei întăriri pozitive (ex.: primea hrană) fie ca urmare a unei întăriri negative (ex.: evitarea unui
şoc electric). Nu existau situaţii de interacţiune, ca în viaţa cotidiană, unde comportamentele şi întăririle
se negociază (fac cutare dacă obţin cutare; îţi dau cutare, dacă faci cutare) sau unde, acelaşi comportament
este dublu determinat. Aceasta nu înseamnă însă că distincţia întărire pozitivă versus întărire negativă
trebuie abandonată, dar ea trebuie folosită cu mai multă parcimonie. La urma urmei, ceea ce ne interesează
este să stabilim, pentru un comportament, care consecinţe şi cum anume îl influenţează ele în expresia lui
viitoare, pentru a şti cum să intervenim.

3.1.3. Modalităţi de identificare a întăririlor

Întăririle, din punct de vedere al conţinutului lor, pot fi extrem de variate, de la bunuri obiectuale,
la activităţi sau stimulări sociale. Prezentăm, mai jos, câteva exemple din fiecare categorie.
Întăriri obiectuale: hrană (dulciuri, în special), cadouri, premii în obiecte, scutire de plata unor
taxe sau impozite, dobânda bancară.
O categorie aparte de întăriri (pozitive / obiectuale) sunt banii. Dată fiind capacitatea lor de a se
preschimba pe diverse alte obiecte sau activităţi, inclusiv situaţii sociale recompensative, funcţia lor de
întărire este extrem de puternică, aşa cum se poate vedea în viaţa economico-socială de zi cu zi.
Convertibilitatea banului în aproape orice întărire pozitivă face din el o întărire generală (general
reinforcer). O altă categorie mai specială de întăriri vizează întăririle simbolice, adică obiecte care au o
anumită semnificaţie şi se pot preschimba în obiecte cu valoare recompensativă. În această categorie intră
“steluţele”, “bilele albe”, “punctele” pe care le putem acorda unor subiecţi care apoi pot fi preschimbate
pe întăriri directe (obiecte, premii, activităţi dezirabile etc.). Utilizarea lor constituie nucleul unei
intervenţii comportamentale în cazul pacienţilor instituţionalizaţi – economia de simboluri (token
economy).
Activităţi: Activităţile preferate (ex.: joaca, vizionarea unui film, diverse activităţi de petrecere a
timpului liber, sexul etc.) se pot uşor constitui în întăriri. Aşa cum am subliniat, întărirea pozitivă nu
trebuie redusă la recompensă (= stimularea care produce o reacţie de plăcere). O activitate frecventă poate
constitui o întărire pentru o activitate mai puţin frecventă. Această întărire a unei activităţi mai puţin
frecvente printr-o activitate cu frecvenţă mai mare poartă numele de principiul lui Premack. El suna astfel:
dacă implicarea într-o activitate de mare frecvenţă este condiţionată de executarea prealabilă a uneia cu
frecvenţă redusă, prima activitate devine întărire pentru cea din urmă. De exemplu, decidem să nu
vizionăm programele TV (activitate frecventă), decât după ce am spălat vasele (activitate mai puţin
frecventă). Condiţionând realizarea unor activităţi frecvente de îndeplinirea prealabilă a unora mai puţin
frecvente, practic realizăm întărirea celor din urmă. Pentru ca întărirea să apară, activitatea frecventă
trebuie planificată imediat după realizarea celei nefrecvente. Principiul lui Premack este utilizat uneori în
terapia depresiei, când pacientul este asistat să realizeze anumite activităţi, pentru care altfel cu greu ar
simţi o minimă plăcere. Tocirea afectivă, lipsa de interes pentru orice gen de activitate este, dealtfel, una
dintre caracteristicile tipice ale episoadelor de depresie severă. În acest caz, activităţile de mare frecvenţă
pot întări pozitiv activităţile dezirabile de frecvenţă redusă.

Exerciţiu parcipativ:
Identificaţi, în repertoriul propriu de comportamente, câteva activităţi frecvente şi mai puţin
frecvente. Studiaţi posibilitatea utilizării principiului lui Premack pentru sporirea efectuării
activităţilor infrecvente.

Pe de altă parte, activităţile aversive pot funcţiona ca întăriri negative. De pildă, sarcinile
plictisitoare, de rutină, sarcinile cu înalt consum nervos tind să întărească negativ comportamentele de
evitare sau aversiune. Subiectul alege “răul cel mai mic”, ajunge să prefere o activitate nu pentru că e
recompensată, ci pentru a evita o activitate şi mai aversivă. Alegem o profesie sau un loc de muncă,

4
uneori, pentru că celelalte alternative sunt şi mai neplăcute; contracarăm cognitiv insatisfacţiile unei
decizii (ex.: de a alege un partener, un loc de muncă, de a cumpăra un obiect) prin invocarea
dezavantajelor altor decizii, “care ar fi fost şi mai proaste”. Condiţionarea prin întărire negativă este
endemică în practica socială. Ea face obiectul unei transmisii culturale de reguli de conduită, care ne
învaţă să evităm situaţiile aversive (ex.: “să nu doreşti femeia aproapelui tău”, “să nu ucizi”, “să nu-ţi faci
chip cioplit” etc.).
Întăriri sociale. Întăririle sociale sunt acele întăriri care apar în relaţiile interpersonale, în mod
curent. În această categorie intră: lauda, aprobarea, atenţia acordată, conferirea unor privilegii, a unei
poziţii speciale într-un grup (ex.: lider informal). Pe de altă parte, critica, dezaprobarea din partea celorlalţi
funcţionează ca întăriri negative. Identificarea întăririlor, a acelor stimuli / situaţii care sporesc
probabilitatea manifestării unui comportament, este o componentă importantă a AEF. Metodele prin care
colectăm informaţia despre comportamente (interviul, observaţia etc.) sunt folosite şi pentru identificarea
întăririlor. Prin observarea activităţii copiilor de grădiniţă, de pildă, putem nota care sunt întăririle pozitive
(ex.: jucăria preferată, un zâmbet din partea educatoarei, o activitate în care se angajează mai frecvent şi
întăririle negative (ex.: dezaprobarea educatoarei, un anumit loc, în spaţiul clasei, pe care îl evită etc.). De
subliniat încă o dată că o consecinţă a unui comportament devine întărire doar dacă există o contingenţă,
adică o relaţie sistematică între producerea comportamentului şi consecinţa respectivă. În ultimă instanţă,
doar prin intervenţie putem valida funcţia de întărire pe care o poate avea un stimul sau o situaţie.
În condiţiile în care identificarea întăririlor este mai dificilă, se pot utiliza liste de întăriri
probabile, marcându-se în dreptul fiecăreia, măsura în care ea este o întărire pentru un anumit
comportament, al unui anumit subiect, într-un anumit context.

3.1.4. Factori care influenţează eficacitatea întăririlor

Controlul pe care întăririle îl exercită asupra unui comportament, în sens larg, depinde de o serie
de factori, cei mai importanţi fiind: momentul aplicării, caracterul întăririi, planificarea întăririi şi
condiţiile prealabile ale subiectului. Mai jos vom face o succintă trecere în revistă a acestor factori.
1. Momentul aplicării. În general, întăririle care se aplică imediat după efectuarea unui
comportament sunt mai eficiente decât întăririle amânate. Cu cât survine mai rapid, o întărire, cu atât
învăţarea este mai rapidă. De exemplu, o recompensă dată imediat după o reuşită are mai mare efect decât
dacă e administrată mai târziu. Acest lucru e valabil în fază de învăţare a unui comportament, nu de
consolidare a lui. Asociaţia dintre comportament şi recompensă e mai evidentă şi deci, învăţată mai uşor,
decât dacă recompensa ar surveni mai târziu, contingentă cu alte evenimente. Situaţia este asemănătoare în
cazul întăririi negative. Dacă de pildă, critica încetează imediat după ce comportamentul dezirabil s-a
produs, eficacitatea ei e mai ridicată decât dacă ar fi suspendată mai târziu, fără legătură aparentă cu
comportamentul avut în vizor.
Pe de altă parte, aplicarea imediată a întăririlor favorizează învăţarea, dar nu şi persistenţa
comportamentului. Pentru a evita extincţia comportamentului (vezi 3.3), pentru a consolida persistenţa lui
în timp, subiectul trebuie să înveţe că acel comportament merită efectuat, chiar dacă întăririle nu sunt
imediate. În viaţa socială această situaţie este regula, nu excepţia. De puţine ori se întâmplă ca un
comportament dezirabil să fie imediat întărit de mediu; de cele mai multe ori întăririle sunt discontinue,
amânate. Aşadar, utilizarea eficace a întăririlor înseamnă aplicarea lor imediată în faza de învăţare a unui
comportament şi aplicarea lor decalată, amânată, în faza de consolidare a comportamentului. Dealtfel, în
planul dezvoltării propriei personalităţi, amânarea recompensei, persistenţa într-o activitate în ciuda
absenţei întăririlor imediate este una dintre cele mai mari izbânzi. Orice performanţă de vârf presupune un
antrenament îndelungat şi asiduu, pe care nu-l putem face dacă aşteptăm întăriri continue, prompte.
Viaţa seamănă adesea cu un meci jucat în deplasare: cu cât eşti mai bun, cu atât eşti huiduit mai
mult. Abia spre sfârşit, publicul îţi recunoaşte valoarea şi te aplaudă; laudele vin târziu, când poate ai ieşit
deja de pe teren…
2. Caracterul întăririi. Întăririle pe care le aplicăm pentru a accelera un comportament pot fi
similare sau identice cu cele din mediul social real (caz în care se numesc întăriri naturale) sau pot fi

5
neuzuale, artificiale. Întăririle sunt artificiale şi când mărimea lor este mult diferită decât cea obişnuită.
Putem, de pildă, să oferim un cadou unui copil de fiecare dată când el realizează un comportament
dezirabil, dar în mediul social real el se va întâlni foarte rar cu astfel de situaţii. Acolo se operează cu
laude, aprobări sau dezaprobări, acordarea atenţiei, o atingere pe umăr, o strângere de mână, un zâmbet,
un semn de amiciţie etc. Cu cât sunt mai naturale întăririle pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa
consolidării şi persistenţei comportamentului ţintă.
3. Programarea întăririlor. Când vrem să formăm sau să modificăm un comportament, în
cadrul intervenţiei cognitiv-comportamentale, întăririle fac obiectul unei planificări prealabile. În funcţie
de modul în care sunt planificate, întăririle pot avea efecte diferite asupra comportamentelor. Principalele
planuri sau programe de întăriri sunt prezentate mai jos.
a) Întăriri pe bază de propoziţii, constă în faptul că întărirea survine după executarea unui
anumit număr de comportamente dezirabile, există aşadar o proporţie de răspunsuri / întăriri (dacă
numărul de răspunsuri e fix sau variabil, în jurul unei medii, atunci avem de-a face cu întăriri pe bază
de proporţii fixe respectiv variabile). De pildă, lăudăm un copil pentru fiecare cuvânt pronunţat corect
sau după un număr variabil de cuvinte pronunţate (după 3, după 6, după 7, după 4, gravitând în jurul
mediei de 5 cuvinte corecte / recompensă). Întăririle pe bază de proporţii fixe favorizează învăţarea;
cele pe bază de proporţii variabile – persistenţa. Jocurile de noroc (mecanice) se bazează pe
recompense cu proporţii variabile. “Câştigul” survine uneori după o singură încercare, alteori după
mai multe încercări, dar numărul lor e variabil. Rezistenţa în timp a comportamentelor bazate pe acest
gen de întăriri explică o parte din adicţiile pe care le fac unii dintre jucători.
b) Întăriri pe bază de intervale (fixe sau variabile) constă în administrarea unei întăriri după un
interval de timp, indiferent de numărul de comportamente produse în acel interval. Aşadar, întărirea se
aplică după primul răspuns care survine după un interval, fix sau variabil, de timp. În instituţiile
bugetare, de pildă, salarizarea se face la sfârşitul fiecărei luni, deci pe bază de interval fix, iar
premierea – după perioade variabile de timp.
Programele de întărire produc reacţii diferite din partea subiectului. Întăririle pe bază de proporţii
fixe produc o creştere a frecvenţei comportamentului (subiectul produce mai multe comportamente ca să
beneficieze de întăriri), dar, imediat după primirea întăririi apare o perioadă de “delăsare”, de relaxare a
performanţei; persistenţa în timp e redusă. Întăririle pe bază de propoziţii variabile intensifică producţia
răspunsului, induc persistenţa în timp şi nu produc perioade de relaxare, post-întărire. Întăririle pe bază de
intervale fixe determină o rată scăzută a răspunsului şi relaxarea performanţei în perioada iniţială a
intervalului, după care urmează o accelerare continuă, pe măsură ce se apropie scadenţa. În fine, întăririle
pe bază de interese variabile produc o rată moderată a răspunsului şi elimină alternanţa deplasare /
participare în decursul intervalului.

Exerciţiu participativ:
Arătaţi cum se poate aplica notarea şcolară – ca formă de întărire, după fiecare dintre programele
menţionate mai sus. Ce consecinţe pot produce asupra comportamentului (= cantitatea de
informaţie învăţată la o materie).

Care program de întărire e mai bun depinde de tipul de comportament, contextul în care el apare şi
obiectivele pe care noi le urmărim. Pe de altă parte, cercetările efectuate asupra preferinţelor celor care
primesc întăririle (a receptorilor) au arătat că ei tind să se angajeze în acele comportamente care: a) sunt
mai frecvent întărite; b) întărirea este mai mare; c) survine mai rapid; şi d) reclamă un efort minim din
∗
partea subiecţilor (Friman & Polling, 1995) Mai simplu spus, cerem întărire maximă contra efort minim.
Din păcate, această pretenţie e realizabilă, poate, în paradis, dar nu în viaţa noastră socială. Întâi că
resursele, de orice fel, sunt mereu limitate şi întotdeauna se găseşte cineva dispus să facă un efort puţin
mai mare sau că ceară mai puţin decât noi, ca să acceadă la întăriri, înaintea noastră. În al doilea rând,


Friman, P.C & Polling, A. (1995) – Making life easier with effort. Basic findings and applied research on
response effort, Journal of Applied Behavior Analysis, 28, 589-590.

6
viaţa socială presupune cel puţin doi parteneri; dacă amândoi cer întăriri maxime contra efort minim şi
nici unul nu cedează, viaţa socială devine imposibilă. Ori, ea e o tranzacţionare şi negociere permanentă
de întăriri şi comportamente. Morala e simplă: ne putem face viaţa mai uşoară doar dacă ne reducem din
pretenţii sau facem un efort mai mare decât e dispus să facă celălalt, care vizează aceleaşi recompense.
Regulile simple sunt însă greu de urmat!
4. Starea prealabilă a subiectului. Întăririle survin pe un fond prealabil al unui organism. Dacă
acesta a fost deprivat de anumite întăriri, efectul lor actual este mai mare. Dimpotrivă, dacă întăririle pe
care le aplicăm într-un anumit moment au mai fost aplicate anterior şi au produs saţierea organismului,
efectul lor este mai redus. În plus, pe măsura aplicării lor întăririle pot produce saţiere. Astfel, un stimul
care a funcţionat anterior ca întărire (ex.: o activitate de loisir, după efectuarea unui comportament
dezirabil) îşi pierde din impact dacă o aplicăm excesiv, produce saturaţie. Chiar gesturile de mare tandreţe,
dacă sunt excesiv repetate îşi pierd din semnificaţie.

3.1.5. Recomandări

Pe baza analizei întăririlor, aşa cum am prezentat-o mai sus, formulăm câteva recomandări
practice pentru aplicarea lor cu maximă eficienţă:
1. Definiţi (operaţionalizaţi) precis comportamentul pe care doriţi să-l întăriţi (comportamentul ţintă)
2. Utilizaţi întăriri disponibile
3. Treceţi de la întăriri imediate (în faza de învăţare) la întăriri decalate (în faza de consolidare) a unui
comportament.
4. Treceţi de la întăriri artificiale la întăriri naturale
5. Utilizaţi un repertoriu larg şi alternativ de întăriri, încât să nu produceţi saturaţie
6. Comparaţi dimensiunile comportamentului înainte şi după aplicarea întăririi, pentru a cunoaşte efectul
ei (= dacă este sau nu o întărire)
7. Programaţi întăririle, în funcţie de obiectivele urmărite
8. Descrieţi comportamentul în momentul în care aplicaţi întărirea; în acest fel facilitaţi învăţarea (ex.:
“Ţi-ai făcut temele cu grijă. Bravo, sunt mândru de tine”).
9. Repetaţi verbal contingenţa pe care se bazează întărirea: dacă faci X, beneficiezi de Y (întărire
pozitivă); dacă faci X eviţi Y (întărire negativă). Exprimarea lor verbală facilitează învăţarea.
10. Învăţaţi clientul să-şi identifice şi să-şi autoadministreze întăririle.

3.2. Penalizarea
3.2.1. Definiţia penalizării. Tipuri de penalizare

Ca şi în cazul întăririi, definiţia penalizării sau pedepsei este una funcţională. Penalizarea este o
funcţie pe care o poate avea un stimul într-un anumit context, nu o calitate intrinsecă şi invariabilă a
acestuia. Aşadar, penalizare (pedeapsă) este orice eveniment care determină reducerea unui
comportament. Ca şi în cazul întăririi, putem presupune că ceva este pedeapsă (ex.: un stimul care
produce durere, reducerea sau eliminarea unor privilegii), dar confirmarea acestei funcţii se face doar a
posteriori, după ce observăm efectul asupra reducerii comportamentului. Chiar dacă e neplăcut sau
dureros, un eveniment care nu reduce comportamentul vizat, nu constituie o pedeapsă sau penalitate.
Utilizarea penalizării în practica psihologică este extrem de rară, însă în viaţa socială prezenţa ei
este larg răspândită. Orice stat, de pildă, are un sistem juridic care stabileşte normele de comportament în
diverse situaţii şi pedepsele ce se aplică în cazul nerespectării lor. Morala unei societăţi, sau a unui grup
din interiorul ei, constă într-o mulţime de norme (despre ce “trebuie”, ce e “permis”, ce e “interzis”, ce “se
cade să faci”) şi penalităţi aferente (aprobiul public, marginalizarea, excluderea dintr-un grup social,
disgraţia etc.). Definirea “păcatului” şi a “pedepsei” sau iertării este o componentă esenţială a oricărei
religii. Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu al pedepsei, după cum cel din Noul Testament

7
este Dumnezeul iertării şi iubirii. Pe scurt, penalizarea este un instrument fundamental prin care se fac
intervenţii asupra comportamentului uman, care merită o analiză specială, chiar dacă utilizarea lui în
intervenţia psihologică este redusă.
Principalele tipuri de penalizare sunt prezentate mai jos:
a) Pedeapsa fizică este cea mai primitivă formă de penalizare şi se bazează pe administrarea unor
stimuli care activează receptorii de durere (ex.: şocuri electrice, loviri, expunere la frig sau căldură
excesivă etc.). Pedeapsa fizică este cea mai ineficientă formă de penalizare şi, totodată, cea mai
dispusă să inducă o serie de efecte negative, aşa cum vom arăta ulterior (3.2.2).
b) Represori verbali. Represorii verbali sunt expresii care, fiind adesea asociate cu diverse forme de
penalizare au devenit penalităţi condiţionate (conditioned-reinforcers). Ele nu produc senzaţii de
durere sau senzaţii neplăcute (decât în cazuri deosebite) dar pot avea ca efect reducerea unui
comportament, ceea ce este, de fapt, esenţial în administrarea pedepsei. În această categorie intră în
primul rând interdicţiile: “Nu fă X!” şi ameninţările verbale. Cel mai adesea aceste expresii au fost
urmate de penalizări, sau putem presupune că vor fi urmate de pedepse, ceea ce le conferă capacitatea
de a reprima un comportament în desfăşurare. Prin condiţionare, o serie de stimuli simbolici, dar
nonverbali pot dobândi aceeaşi funcţie punitivă (ex.: o tăcere duşmănoasă, semnele mâniei, o privire
sau un gest dojenitor). În genere orice mesaj, verbal sau non-verbal care avertizează asupra unei
pedepse prezumptive, dacă un comportament este efectuat, poate deveni un represor eficace. În
relaţiile interpersonale – dar mai ales în relaţiile internaţionale (cu efect asupra a sute de milioane de
oameni) se recurge la desfăşurări ostentative de forţe, numite adesea “forţe de descurajare”. Funcţia
acestora nu este de a ataca imediat ci de a avertiza asupra severităţii pedepsei, dacă anumite
comportamente indezirabile sunt efectuate de către un adversar sau partener.
c) Excluderea sau time-out-ul se referă la scoaterea unei persoane care a efectuat un comportament
indezirabil dintr-o situaţie recompensativă. În această categorie intră excluderea dintr-un grup (=
“club”, “partid”, “gaşcă” etc.), privarea de libertate, punerea la colţ ş.a.m.d. Pedeapsa constă, aşadar,
în a-l priva pe subiect de o situaţie dezirabilă, recompensativă, de care a beneficiat anterior.
d) Sancţiunea (response-cost) vizează retragerea unor întăriri de care a beneficiat cineva ca urmare a
efectuării unui comportament indezirabil. Amenzile, retragerea unor privilegii, suspendarea unor
clauze avantajoase, toată gama de acţiuni prin care îl facem pe celălalt “să plătească pentru ceea ce a
făcut” intră în clasa sancţiunilor.

Exerciţiu participativ:
Identificaţi câteva penalizări pe care le-aţi aplicat altora şi câteva penalizări care vi s-au aplicat
dumneavoastră în ultimele două săptămâni. Care au fost efectele lor?

3.2.2. Costurile penalizării

După cum s-a putut observa, pedeapsa constă fie în administrarea unor stimuli aversivi care
survin după efectuarea unui comportament, fie în eliminarea unor privilegii de care subiectul a beneficiat
anterior. Aceste manipulări pot fi considerate ca pedepse abia dacă ele rezultă în reducerea
comportamentului vizat. Dacă ele nu au acest efect atunci doar periclitează integritatea persoanei ţintă şi
nu mai merită continuate. Chiar şi atunci când funcţionează ca pedepse efective, când reduce un
comportament ţintă, penalizările au o serie de efecte negative, expuse mai jos.
a) Pedeapsa poate produce agresivitate şi reacţii emoţionale negative
Adesea pedeapsa e percepută de către cel care o suportă, ca o frustrare sau un pericol personal şi,
în consecinţă, reacţionează agresiv (agresivitate defensivă) şi dezvoltă reacţii emoţionale negative faţă de
cel care administrează pedeapsa. Situaţii de acest gen sunt vizibile în relaţiile părinţi-copii, atunci când
părinţii administrează diverse pedepse. Modul în care prezentăm pedeapsa (ex.: ca o corecţie, cu beneficii
ulterioare, nu ca o penalizare excesiv de severă), adică reprezentarea ei cognitivă, poate reduce din
magnitudinea acestui efect negativ. Prezentarea ei în termen de câştig (ex.: “numai aşa o să înveţi să te

8
porţi cum trebuie”) sau de pierdere (ex.: “aceasta e numai începutul unor corecţii mult mai severe care ţi
se vor aplica”) are un impact considerabil asupra reacţiei receptorului. În acelaşi timp, pedeapsa poate
induce reacţii negative şi din partea unei terţe părţi faţă de cel care administrează pedeapsa (ex.: ură,
dezamăgire, frică), iar această terţă parte (ex.: un membru al familiei, un prieten) poate să se solidarizeze
cu cel pedepsit, complicând situaţia.
b) Pedeapsa poate produce evaziuni şi comportamente evitative din partea celui pedepsit
Odată administrată, deşi reduce comportamentul indezirabil, pedeapsa poate produce evaziuni sau
evitări, ca şi consecinţe secundare. Ele pot viza nu numai pe cel care administrează pedeapsa, ci un întreg
context asociat cu administrarea ei. Un copil care a fost aspru pedepsit de părinţi poate începe să fie mai
puţin comunicativ cu ei, să le ascundă unele lucruri iar la următoarea “boacănă”, să fugă de acasă. Un
profesor prea sever, care penalizează aspru orice abatere de la disciplină sau carenţă de învăţare, trebuie să
fie conştient că unii dintre elevi cel puţin se vor îndepărta nu numai de el ci şi de materia lui, uneori chiar
de şcoală. Severitatea pedepsei îl poate face pe un elev să înveţe (temporar) mai mult, ca să o evite, dar în
nici un caz nu-i va dezvolta pasiunea pentru materia respectivă. Pasiunea depinde de reuşitele şi
recompensele din domeniul respectiv, nu de severitatea pedepsei. Minciuna şi duplicitatea sunt alte forme
frecvente pe care le poate îmbrăca evaziunea sau evitarea indusă de pedeapsă. Sub incidenţa
(prezumptivă) a pedepsei un individ poate construi un întreg arsenal de scuze, minciuni, simulări
comportamentale pentru a preveni sau stopa o pedeapsă. În acest caz pedeapsa nu îşi atinge ţelul
(reducerea comportamentului ţintă fiind mai degrabă simulată sau temporară decât reală) iar individul
învaţă, prin întărire negativă, o serie de comportamente indezirabile.

Exerciţiu participariv:
Care este diferenţa dintre pedeapsă şi întărire negativă?
Analizaţi următoarea situaţie: profesorul X dă nota 2 fiecărui elev care nu-şi face tema de casă.
Elevul Y, temându-se, nu mai vine cu tema nefăcută dar de fiecare dată când nu are timp să o facă,
chiuleşte de la şcoală.

c) Penalizarea poate funcţiona ca întărire negativă pentru cel care o utilizează şi, ca atare,
poate duce la utilizarea ei abuzivă
Penalizând un comportament indezirabil obţinem o suprimare (temporară) a lui, aşa cum dorim.
Din această situaţie putem însă adesea învăţa că aplicarea unei pedepse este mijlocul de a pune capăt unei
situaţii neplăcute şi, ca atare, recursul la pedeapsă este tot mai probabil, datorită întăririi negative. Fără să
ne dăm seama, încetăm să mai căutăm alte soluţii la o situaţie indezirabilă, fiind tentaţi să o suprimăm
rapid prin penalizarea celui care a produs-o.
d) Penalizarea poate modela comportamentul celui pedepsit
O serie de studii au evidenţiat, în mod repetat, că acei copii care au fost martorii sau ţinta unor
pedepse excesive din partea părinţilor, tind să recurgă ei înşişi excesiv la penalizări. Pedepsirea
funcţionează ca model, pe care ei îl interioriezază şi îl reproduc ulterior. Uneori, exprimarea modelului
poate fi amânată până când ei înşişi devin adulţi şi intră în rolul de părinţi (Bandura, A., Ross, D. & Ross,
∗ ∗ ∗
S. 1963 ; Bandura, A. 1969 ; Miltenberger, R. 1997 ).
Atât efectul principal al pedepsei – reducerea sau suprimarea unui comportament – cât şi costurile
sale sunt mediate de o serie de factori. Ca şi în cazul întăririi, pedeapsa e mai eficace: a) dacă survine
imediat decât după un decrement temporal; b) dacă se stabileşte o contingenţă – o asociere constantă –
între comportament şi pedeapsă; c) dacă survine pe un fond prealabil de deprivare decât de saţiere faţă de
întăririle care, prin pedeapsă, sunt înlăturate.


Bandura, A., Ross, D. & Ross, S. (1963) – Imitation of film mediated aggressive models, Journal af Abnormal
and Social Psychology, 66, 601-607.

Bandura, A. (1969) – Principles of behavior modification, New York, Holt

Miltenberger, R. (1997) – Behavior modification. Principles and procedures, I.T.P., Pacific Grove

9
 3.2.3. Recomandări în administrarea penalizărilor

Din analiza întreprinsă în paginile anterioare putem extrage o serie de recomandări care să
ghideze aplicarea mai eficientă, cu costuri minime ale pedepsei.
1. Observaţi antecedentele care duc la comportamentul indezirabil şi încercaţi modificarea lor, înainte de
a recurge la pedeapsă, ca ultim resort.
2. Pedeapsa nu produce comportamente dezirabile ci doar le suprimă pe cele indezirabile. Ca atare,
asociaţi aplicarea pedepsei cu educarea şi administrarea de întăriri pentru comportamentul dezirabil /
alternativ.
3. Ponderaţi intensitatea pedepsei. O pedeapsă mai severă nu are, în mod automat, efecte mai mari, dar
ea induce, în mod cert, costuri mai mari.
4. Aplicaţi pedeapsa imediat, contingentă cu comportamentul vizat şi ţinând cont de datele prealabile ale
subiectului.
5. Exprimaţi verbal regula, pe baza căreia aplicaţi pedeapsa (“întrucât ai făcut X vei primi pedeapsa Y”).
În acest fel favorizaţi învăţarea unei legături între comportamentul indezirabil şi pedeapsă.
6. Prezentaţi pedeapsa în termeni de beneficii, nu de costuri.
7. Administraţi pedeapsa astfel încât să nu vă afecteze relaţiile emoţionale cu cel pedepsit (ex.: “relaţiile
dintre noi rămân neschimbate, dar fiindcă ai făcut X va trebui să suporţi pedeapsa Y).
8. Grupurile de apartenenţă ale individului recurg la întăriri şi penalizări diferite (ex.: “gaşca din care
face parte X pedepşeşte altfel şi / sau altceva decât şcoala sau părinţii). Încercaţi să controlaţi
pedepsele prin controlul grupului de apartenenţă.

3.3. Extincţia
3.3.1. Contingenţele ca mesaje

Întăririle care ne influenţează comportamentul au două funcţii: una motivaţională, cealaltă

cognitivă. Funcţia motivaţională se referă la faptul că aceste întăriri ne satisfac diverse nevoi – biologice,
socio-culturale – şi ne crează anumite stări emoţionale dezirabile. Aspectul lor cel mai important, din
punct de vedere al impactului comportamental, este însă caracterul lor informaţional. Consecinţele unui
comportament pot modifica apariţia viitoare a comportamentului respectiv, pot deveni întăriri sau
pedepse, pentru că sunt mesaje, se constituie într-o situaţie de învăţare în care dobândim noi structuri
cognitive. Efectuând un comportament care este urmat de întăriri pozitive organismul (uman) învaţă că
“dacă faci X, beneficiezi de Y”. Efectuând un comportament prin care reuşeşte să evite sau să scape de un
stimul aversiv, el învaţă că “dacă faci X eviţi (scapi de) aversivul Y”. În fine, supus unei pedepse, el învaţă
că “dacă faci X, te costă Y”. Organismul învaţă aşadar că există o contingentă, o relaţie relativ constantă,
între ceea ce face şi ceea ce i se întâmplă, iar efectele acestei învăţări se pot observa în manifestarea
viitoare a comportamentelor sale. Mai mult, organismul poate să înveţe, inclusiv faptul că nu există nici o
contingentă între comportamentul său şi consecinţele acestuia. Dacă un comportament este asociat
aleatoriu când cu o întărire pozitivă, când cu o pedeapsă – ca în experimentele de learning helplessness –
organismul învaţă că este neajutorat, că nu există nici o relaţie funcţională între ce face şi ceea ce i se
întâmplă. Efectul este apatia, depresia, apariţia de tulburări psihosomatice etc.
Principala carenţă a behaviorismului, în opinia noastră, este că a tratat organismul doar ca un
sistem fizic, când, de fapt, el este un sistem fizico-simbolic (Simon, 1990, Miclea, 1994), un sistem fizic
care prelucrează informaţia. Nu detaliem aici această idee (vezi Micela, 1999), dar o ilustrăm printr-un
exemplu. Efectul pedepsei sau întăririi asupra comportamentului nu se face prin costurile sau beneficiile
fizice, directe, pe care le produce, ci prin informaţia pe care o conţin. Dacă, de pildă, primind întăriri
pozitive obţinem beneficii, dar aceste întăriri nu au legături cu comportamentul nostru (sunt aleatoare), ele
n-au nici un impact asupra acestuia. O zi însorită ne creează bună dispoziţie, dar ea n-are legătură cu
modul în care noi ne comportăm, deci nu va influenţa manifestările lui viitoare. Aşadar întăririle modifică
comportamentul nu atât prin satisfacţiile pe care le produc ci prin mesajul pe care îl conţin, aşa cum am
arătat anterior. Dezbărată de definiţii etimologice, psihologia actuală este, în fapt, studiul modului în care

10
organismul uman se comportă şi prelucrează informaţia Considerarea întăririlor ca mesaje menite să
constituie noi structuri cognitive şi a situaţiei de întărire ca situaţie de învăţare, ne ajută să explicăm
fenomenul extincţiei.

3.3.2. Caracteristicile extincţiei

Extincţia (“stingerea”) constă în reducerea frecvenţei unui răspuns prin eliminarea întăririlor
care anterior au fost asociate cu apariţia răspunsului. Să luăm un exemplu. Itawa şi colaboratării săi au
studiat comportamentul automutilant la un eşantion de copii instituţionalizaţi, cu retard mintal. Pe baza
analizei şi evaluării funcţionale ei au ajuns la concluzia că: a) automutilările (= răniri, zgârieri, loviri,
muşcături pe care subiectul şi le produce lui însuşi), erau întărite pozitiv în cazul unui grup de copii, adică
îndată ce se manifestau copiii beneficiau de atenţia şi grija specială a personalului; b) în cazul altui grup,
automutilarea era susţinută prin întărire negativă: de îndată ce se manifesta, profesorul înceta să mai
solicite realizarea unor sarcini didactice din partea elevilor. Aşadar, acelaşi comportament era rezultatul
unei întăriri pozitive, în primul caz, sau al unei întăriri negative – în al doilea caz. În cadrul intervenţiei
care a urmat AEF, stafful a fost învăţat să înceteze să acorde atenţie / îngrijire specială, în primul caz, şi să
continue să solicite aportul elevilor la realizarea sarcinilor didactice în al doilea caz. Curând s-a constatat o
∗
diminuare semnificativă a comportamentului automutilant la cele două laturi (Itawa et.al., 1994) .
Exemplul prezentat mai sus ne ajută să clarificăm câteva lucruri legate de fenomenul extincţiei.
Întâi, extincţia trebuie deosebită de pedeapsă. Această deosebire e mai clară în cazul întăririi
negative. Reducerea comportamentului automutilant, pentru al doilea grup de elevi, nu s-a realizat prin
administrarea unei pedepse (aplicarea unui stimul sau eliminarea unor beneficii anterioare) ci prin
continuarea unui comportament, din partea profesorului, indiferent de manifestările elevului. În termeni
informaţionali, situaţia de învăţare nu este “dacă faci X, plăteşti prin Y” (penalizare) ci “nu mai există
contingenţa anterioară între X şi Y”. Cu alte cuvinte, extincţia este o situaţie în care comportamentele nu
mai sunt contingente cu întăririle lor anterioare. Subiectul învaţă că contingenţa a dispărut şi, prin urmare,
comportamentul se reduce, pentru că nu se mai justifică. Pe scurt, atât pedeapsa cât şi extincţia au ca efect
reducerea unui comportament, dar în cazul pedepsei diminuarea se datorează instituirii unei contingenţe
comportament penalizare, pe când, în cazul extincţiei se datorează dispariţiei acestei contingenţe. Efectul
e acelaşi, situaţia de învăţare e diferită.
În al doilea rând, o extincţie eficientă necesită identificarea prealabilă a întăririlor care au
influenţat comportamentul. Dacă de pildă, un profesor se decide să nu mai acorde atenţie unui elev
turbulent, în timpul orei, nu înseamnă că reacţiile acestuia se vor reduce. Doar dacă atenţia profesorului a
constituit anterior o întărire pentru elevul respectiv, suspendarea acesteia va antrena diminuarea
comportamentului. Extincţia presupune, aşadar, doi paşi: 1) identificarea întăririlor care influenţează un
comportament; 2) crearea unei situaţii de învăţare din care subiectul învaţă că relaţia anterioară
comportament – întărire nu mai este valabilă.
Pentru ca extincţia să fie facilitată, învăţarea care apare implicit, prin manipularea contingenţelor,
poate fi dublată de formularea explicită a regulii de extincţie: “efectuarea lui X nu mai induce întărirea Y”.
Forma concretă a acestei formulări verbale depinde de abilităţile de înţelegere a celui căruia i se adresează
(ex.: “degeaba plângi, că tot nu te mai iau în seamă”).
Extincţia e mai eficientă dacă survine după o întărire continuă (= fiecare răspuns e întărit), decât
dacă apare după o întărire intermitentă (= comportamentele sunt întărite din când în când). Perspectiva
informaţională ne ajută să înţelegem cu uşurinţă această situaţie. Dacă încetarea întăririlor survine după o
perioadă de întăriri continue subiectul învaţă mai rapid că contingenţa anterioară nu mai este valabilă.
Dacă însă suspendarea întăririlor survine după o perioadă de întăriri intermitente, mesajul e ambiguu;
subiectul poate crede că e doar o nouă intermitenţă, nu o modificare completă a contingenţei: în


Itawa, B.A., Pace, G.M., Cowdery, G.E. & Miltenberger, R.C. (1994) – What makes extinction work: Analysis of
procedural form and function, Journal of Applied Behavior Analysis, 27, 131-144.

11
consecinţă, el va continua să execute comportamentul respectiv. Pe scurt, extincţia are mai puţine şanse de
reuşită după o perioadă de întăriri intermitente.

Exerciţiu participativ:
1. Identificaţi un comportament propriu (sau la unei persoane apropiate) şi încercaţi să-l
“stingeţi”. Ce observaţi?
2. Conversaţia este adesea întărită prin contact vizual şi semne de atenţie şi acord din partea
celuilalt. Într-o conversaţie cu un prieten manipulaţi în aşa fel întăririle încât să produceţi
reducerea sau stoparea conversaţiei. Ce observaţi?

Adesea, în practicarea extincţiei, în faza iniţială, comportamentul creşte în frecvenţă (durată etc.),
înainte de a scădea. În plus, iniţierea extincţiei induce, la început, agresivitate medie şi reacţie afectivă
negativă din partea subiectului (organismului) al cărui comportament este supus extincţiei. De pildă, dacă
decidem să nu mai acordăm atenţie plânsului copilului, pentru a-l reduce în durată / frecvenţă, la început
vom constata o intensificare, chiar reacţii de nervozitate, înainte de a constata o evoluţie în sens dezirabil.
Aplicând extincţia trebuie să ne aşteptăm ca lucrurile să meargă prost, înainte de a merge bine.
O parte din aceste inconveniente se pot reduce dacă practicarea extincţiei unui comportament se
face în paralel cu întărirea comportamentului alternativ, dezirabil. Spre exemplu, încetăm să mai
ascultăm autocompătimirile pacientului şi, în acelaşi timp, ne arătăm atenţia, aprobarea, preţuirea pentru
enunţurile pozitive, optimiste, pe care le face despre sine şi despre viitor.
În rezumat, reducerea unui comportament prin extincţie presupune identificarea prealabilă a
întăririlor şi crearea unei situaţii de învăţare, menită să-i comunice subiectului că nu mai există
contingenţa prealabilă dintre răspuns şi întărire. Emisia comportamentului nu mai este urmată de întărirea
lui. Această nouă învăţare induce, iniţial agresivitate medie, reacţie emoţională negativă şi intensificarea
temporară a comportamentului pe care dorim să-l reducem. Eficienţa extincţiei sporeşte însă dacă
învăţarea implicită este dublată de exprimarea verbală, explicită a noii situaţii: “efectuarea
comportamentului X nu mai are consecinţa Y”. În plus, stingerea unui comportament este facilitată de
întărirea unui comportament alternativ.

Subiect de reflecţie.
Viaţa unui cuplu se deteriorează adesea prin extincţia reciprocă a unor comportamente dezirabile.
Iniţial, “el” este atent la modul în care “ea” se îmbracă, se piaptănă, se comportă şi-i arată atenţie,
tandreţe, interes pentru aceste comportamente. Şi ea îl sărută, după ce s-a bărbierit, îi spune că
“arată bine” după ce a făcut jogging, că s-a comportat bine în cutare situaţie. După o vreme, în
multe cupluri, întăririle sunt tot mai rare; inconştient se practică extincţia reciprocă. Ea îşi schimbă
frizura şi el nu observă, ea se străduieşte să arate bine, să fie aranjată şi el e ocupat, nu bagă de
seamă. El încearcă să mai slăbească, ea nu observă eforturile lui, fiind preocupată de altceva. Ea
gândeşte: “nu mai are rost să încerc să arăt bine şi aşa nu sunt luată în seamă”. El gândeşte:
“nimeni nu vede câte fac pentru ca să fie bine”. Într-o zi fiecare constată că omul de lângă sine nu
mai e cel de dinainte.
Comentaţi această poveste. Extrageţi morala.

3.3.3. Recomandări

În condiţiile în care e practicată, extincţia are mai mari şanse de reuşită dacă se ţine seama de
următoarele recomandări.
1. Alegeţi un singur comportament-ţintă şi identificaţi cu precizie întăririle sale.
2. Fiţi conştienţi că, în practicarea extincţiei, lucrurile merg prost, înainte de a merge bine (vă
veţi confrunta cu agresivitate medie, reacţie emoţională negativă şi intensificarea temporară a
comportamentului, înainte ca el să intre în extincţie).

12
 3. Fiţi atent la întăririle alternative la care recurge subiectul (chiar dacă aţi identificat corect
întăririle iniţiale, pe parcursul extincţiei comportamentul respectiv poate să intre sub controlul unor
noi întăriri şi să se menţină. De exemplu, crizele de plâns ale copilului nu mai beneficiază de atenţia
noastră, dar atrag atenţia şi grija bunicilor).
4. Aplicaţi extincţia în mod consecvent şi repetat.
5. Identificaţi comportamentele alternative în care s-ar putea implica subiectul şi întăririţi-le.
6. Alegeţi un context / mediu favorabil realizării extincţiei (ex.: e ineficace să începem extincţia
unui comportament indezirabil din partea unui copil într-un loc public, unde el nu mai beneficiază de
atenţia noastră, dar o are pe a celorlalţi).
7. Formulaţi explicit regula, odată cu aplicarea extincţiei (ex.: “degeaba mai faci X, de acum
încolo nu se va mai produce Y”).
În final, câteva consideraţii asupra vieţii noastre şi, poate, o regulă. În viaţa pe care o trăim nu e
prea puţină extincţie. E prea multă. Multe dintre comportamentele noastre pozitive: să spunem adevărul,
să fim generoşi, să schimbăm structuri disfuncţionale, retrograde, să muncim intens, onest şi performant
nu sunt în mod deosebit întărite. Chiar dacă, cândva, ele au fost recompensate de părinţi sau educatori,
ulterior în viaţa socială întăririle pentru astfel de comportamente dezirabile sunt retrase. Iniţiativele
noastre de schimbare se izbesc de indiferenţa sau criticile celor din jur, o informaţie adevărată este mai
puţin apreciată decât una senzaţională, adesea reuşita şcolară nu are în spate munca performantă şi
onestitatea, şi exemplele ar putea continua. Problema care apare aş putea s-o formulez în felul următor:
cum să ne menţinem comportamentele pozitive, valoroase, când ele sunt atât de frecvent supuse
extincţiei? Cum să continui să faci binele când ţi se răspunde cu indiferenţă sau cu răul? Problema aceasta
a apărut în mintea multor oameni, de-a lungul zbuciumatei istorii a umanităţii. E adevărat că majoritatea
se defineşte prin inducţie cu realitatea: “cum sunt ceilalţi, aşa sunt şi eu”; “dacă ceilalţi sunt aşa, de ce aş
fi eu altfel?” A existat însă întotdeauna o minoritate, personalităţi de mare forţă, care s-au definit altfel,
prin contrapoziţie cu realitatea în care trăiau. Deşi faptele lor bune (ex.: să spună adevărul, să ajute
semenul, să schimbe vechiul) erau supuse extincţiei sau penalizării de către ceilalţi, ei au continuat să le
facă. Şi au reuşit acest lucru pentru că şi-au pus comportamentele sub controlul altor întăriri, ne-
situaţionale. Cineva poate continua să facă binele – în condiţiile unui mediu social punitiv, extinctiv sau
indiferent – pentru că îşi pune comportamentul sub controlul unor factori transcedenţi, nesituaţionali.
Acestea pot fi convingerea sa religioasă sau credinţa fermă în anumite valori. Întăririle nu mai vin din
exterior, ci din satisfacţia conformării cu anumite valori fundamentale, care chiar dacă nu sunt eterne, sunt
mai puţin trecătoare decât lumea în care trăim la un moment dat: Fundamentalismul axiologic, credinţa
fermă în valori fundamentale (Adevăr, Libertate, Iubire etc.) anihilează extincţia socială a
comportamentului, perpetuează binele (vezi Miclea, 1999, Mărgineanu, 1999). Fundamentalismul
axiologic a apărat umanitatea în situaţiile sale limită. Regula ar fi: puneţi comportamentele pe care vrei să
le fereşti de la extincţie sub controlul unor întăriri nesituaţionale (ex.: valori, credinţe religioase, modele
exemplare etc.).

Exerciţii:
1. Comentaţi următoarea afirmaţie a lui B.F. Skinner (1974, p.5) “Behaviorismul nu este ştiinţa
comportamentului uman; este filosofia acestei ştiinţe”.
2. Oferiţi un exemplu în care, un comportament evitativ intră (ulterior) şi sub incidenţa întăririlor
pozitive. Care este sensibilitatea acestui comportament la întăririle pozitive? Care sunt
strategiile cognitive ale subiectului (ex.: raţionalizarea, atribuţiile defensive etc.)?
3. Întocmiţi o listă de întăriri pozitive şi negative pentru propriile comportamente. Comentaţi
impactul lor.
4. Scrieţi 10 propoziţii prin care vă exprimaţi entuziasmul sau aprobarea.

13