A. Întărirea.

Definiţia funcţională

Orice comportament, în sens larg, produce diverse consecinţe, imediate sau pe termen lung.
Unele dintre consecinţe au, la rândul lor, un impact semnificativ asupra manifestărilor viitoare ale
comportamentului respectiv, făcându-l mai probabil (= întărindu-l) sau mai puţin probabil (penalizându-
l). O întărire este acea situaţie / stimul care survine după executarea unui comportament şi care îi
sporeşte manifestările viitoare. O mare parte din comportamentele noastre sunt rezultatul unor întăriri
trecute sau actuale. Studiem mai multe ore în prezent pentru că, în trecut, studiul consecvent a fost
recompensat (prin note, din partea profesorului, laude, din partea părinţilor, un statul de lider în cadrul
clasei). O activitate economică actuală e rezultatul exercitării ei profitabile în trecutul mai mult sau mai
puţin îndepărtat, un zâmbet este întărit prin bunăvoinţa pe care ne-o arată ceilalţi. Un act de tandreţe, prin
răspunsul pe care-l produce în celălalt şi de care, la rândul nostru beneficiem etc. Atenţia celorlalţi, banii,
statutul social, satisfacţia proprie sau alte stări afective pozitive sunt tot atâtea situaţii care, dacă survin
după un comportament, întăresc manifestările lui viitoare.
De remarcat că unele întăriri apar în mod neplanificat, natural, în viaţa socială, ca urmare a
realizării unui comportament. De pildă, dacă vorbim suficient de coerent o anumită limbă, ni se poate
răspunde, putem comunica, putem obţine o serie de beneficii de pe urma acestei comunicări. Viaţa socială
este scena pe care se întâlnesc, în cadrul unor interacţiuni permanente, comportamente şi întăriri. Anumite
comportamente se produc pentru că au fost sau se scontează că vor fi întărite; anumite întăriri se
utilizează pentru că prin ele se controlează manifestările comportamentale. Tranzacţiile comportamente-
întăriri sunt practic perpetue. Adesea actorii sociali nu sunt conştienţi de influenţa pe care întăririle o
exercită asupra comportamentelor lor. Realizăm adesea importanţa întăririlor abia când ele nu mai sunt.
Ne dăm seama de pildă de întăririle pe care le-au exercitat colegii de muncă şi impactul lor asupra vieţii
noastre abia la pensionare, când ele nu mai sunt disponibile; realizăm ce a însemnat o iubire abia după ce
am pierdut-o etc. Alteori întăririle nu sunt spontane ci sunt planificate cu grijă, de către cel care le
administrează. Modul în care profesorul face notarea este planificat, în funcţie de comportamentele pe
care el vrea să le întărească. O rezolvare inedită a unei probleme poate fi apreciată cu nota maximă dacă
profesorul doreşte să stimuleze creativitatea sau, dimpotrivă, poate fi tratată cu indiferenţă ori chiar
descurajată “da, e corect, dar se putea face mai repede prin metoda pe care eu v-am predat-o”. Un lucru e
clar: conştienţi sau nu, prin modul în care manipulăm întăririle, modificăm comportamentul celuilalt.
După ce a fost ilustrată cu exemplele menţionate mai sus, definiţia întăririlor  necesită câteva
comentarii clarificatoare.
Întâi, după cum se poate observa, întărirea este definită funcţional, prin efectele pe care ulterior le
are asupra comportamentului. Putem că presupunem că anumiţi stimuli (ex.: hrana, sexul, ascensiunea
socială, laudele etc.) sunt întăriri pentru un anumit comportament, dar putem să fim siguri de acest lucru
abia după ce observăm efectele pe care le au asupra acelui comportament. Doar dacă un comportament
sporeşte (în intensitate / frecvenţă / durată) după administrarea unor stimuli putem considera validă
prezumpţia că acei stimuli sunt întăriri. Un stimul poate funcţiona ca întărire pentru o persoană, într-un
anumit context, legat de un anumit comportament dar îşi poate această funcţie, fie dacă un singur
parametru s-a schimbat. Atenţia socială poate fi o întărire pentru modul în care mă îmbrac, dar ea nu are
nici un impact asupra modului în care studiez literatura de specialitate. Scurt spus, întărirea este o funcţie
pe care o poate dobândi un stimul, nu o calitate intrinsecă, invariabilă a acestuia. De aici rezultă şi faptul
că nu trebuie să identificăm întărirea cu recompensa. Recompensele formează numai o parte din întăriri,
ele se referă la stimuli pozitivi. O întărire însă poate fi realizată şi de un stimul aversiv, prin
comportamentul evitativ pe care îl produce. Elevul care chiuleşte de la ore pentru a evita o notă proastă nu
primeşte nici o recompensă, dar chiulul este întărit, de consecinţele lui, anume evitarea notei mici. Încă o


În limba română nu se poate face distincţia lingvistică, aşa cum e posibil în limba engleză, între procesul întăririi
reinforcement) şi stimulul care produce întărirea (reinforcer). Nădăjduim însă că, contextul în care utilizăm termenul
de “întărire” îi va clarifica, de fiecare dată, sensul.
dată, întărirea se defineşte nu prin calitatea stimulului (stimul pozitiv sau negativ) ci aposteriori, prin
efectele pe care le are asupra comportamentului.
În al doilea rând, întărirea unui comportament defineşte o situaţie de învăţare. Subiectul învaţă că
există o relaţie, o contingenţă între un anumit comportament şi o anumită consecinţă: “dacă faci X
beneficiezi de Y”. El învaţă, aşadar, o regulă de asociere. Întrucât această regulă presupune operarea
(executarea) unui comportament din partea organismului (comportament operant), învăţarea respectivă
poartă numele de învăţare operantă sau condiţionare operantă şi, după cum se ştie, a fost studiată în
behaviorism (Skinner, 1958, 1974, Tolman, 1947 etc.) Presupunem cunoscute principalele rezultate
experimentale obţinute în studierea condiţionării operante, astfel încât atenţia noastră se va concentra pe
aplicaţiile lor. Vom reveni însă asupra întăririi ca învăţare într-un paragraf ulterior.

Întăriri pozitive şi întăriri negative

În mod tradiţional, în literatura de specialitate se face distincţie între întăriri pozitive şi întăriri
negative. Calitatea de “pozitiv” sau “negativ” nu se referă la efectul indus de întărire (benefic versus
aversiv), ci la modul de aplicare al întăririi. Întărire pozitivă vizează menţinerea sau intensificarea unui
comportament prin producerea sau prezentarea unei stimulări. Întărirea negativă se referă la menţinerea
sau intensificarea unui comportament prin încetarea sau reducerea unei stimulări aversive. E ca şi cum, în
economia unei situaţii, în primul caz, am adăuga ceva (de aici similitudinea cu semnul “+”, semnul
“pozitivului”), iar în al doilea caz am elimina ceva (de aici similitudinea cu semnul “-“, semnul
“negativului”). În ambele situaţii însă, efectul este întărirea unui comportament, de aceea întărirea
negativă nu trebuie confundată cu pedeapsa, care vizează reducerea unui comportament . O mare parte
din comportamentele noastre sunt rezultatul unor întăriri negative. De pildă, ca să “scape” de bârfele
colegilor, X îşi schimbă “look-ul” şi comportamentul; ca să nu ne mai plângă copilul în magazin, îl luăm
în braţe, ca să evităm o conversaţie lungă şi neplăcută – evităm subiectul, ca să nu fim amendaţi –
respectăm regulile de circulaţie şi ne plătim impozitele etc. Şi ce nu suntem în stare să facem numai ca să
scăpăm de plictiseală, să “ne omorâm timpul cu ceva”!
Întărirea negativă intensifică două clase de comportamente: evaziunea şi evitarea. Evaziunea se
referă la clasa de comportamente prin care organismul scapă de sub incidenţa unei situaţii aversive
prezente, actuale. Luăm o aspirină ca să scăpăm de durerea de cap, schimbăm subiectul unei conversaţii
ca să scăpăm de ironiile celorlalţi, punem capăt unei relaţii cu o persoană de sex opus ca să scăpăm de
“costurile” ei, care sunt o povară etc. Evitarea se referă la un comportament (clasă de comportamente)
care are funcţia de a preîntimpina o situaţie aversivă prezumptivă, viitoare. Evităm să stabilim o relaţie
interpersonală ca să preîntâmpinăm o deziluzie, nu ne prezentăm la un examen, ca să evităm un eşec,
suntem claustrofobi şi evităm să intrăm în lift ca nu cumva să avem o nouă criză, ne plătim impozitele
locale la începutul anului ca să evităm penalităţile etc. În toate aceste cazuri, există, în mod actual sau
prezumptiv, un stimul aversiv. Întărirea negativă constă, aşadar în intensificarea comportamentelor de
evitare sau de evadare de sub incidenţa unei situaţii aversive, negative.
Să mai remarcăm faptul că, adesea, caracterul aversiv sau beneficic (dezirabil) al unei situaţii este
rezultatul unei atribuiri pe care o facem, nu al unei experienţe directe, prealabile. Aceste atribuiri pot fi
însă corecte sau incorecte. Multe decizii referitoare la viitorul nostru sunt luate în aşa fel încât să evităm
anumite stări de lucruri pe care le socotim aversive, dar, de fapt, ele nu au acest caracter. Evităm, de pildă,
să ne permitem un gest de curaj de teama consecinţelor sale aversive, care însă pot fi doar rodul
imaginaţiei noastre. Frica, anxietatea sunt stări în care evităm să facem anumite comportamente pentru că
le atribuim în mod eronat, consecinţe aversive. Pe de altă parte, suntem tentaţi să efectuăm o serie de
acţiuni pentru că considerăm că, în final, vom primi o recompensă, deşi această atribuţie poate fi eronată.
Continuăm să jucăm jocuri de noroc, în ciuda faptului că pierdem constant, pentru că sperăm că, până la
urmă vom lua câştigul cel mare. Spus scurt, multe comportamente sunt realizate nu datorită unor întăriri
reale ci datorită convingerilor noastre că vor fi întărite. O bună parte din activitatea de consiliere şi terapie
se centrează tocmai pe analiza şi modificarea acestor convingeri.
 Temă de reflecţie. Culturile marchează situaţiile aversive sau benefice. Markeri pe care-i folosesc
sunt diverşi. Pentru situaţii aversive se folosesc termeni de genul “păcat”, “nu se cade”, “periculos”,
“ispită”, “diavol” etc.; pentru situaţii benefice se utilizează atribute ca “extaz”, “visul de aur”, “viaţa
veşnică” etc. Reflectaţi asupra modalităţilor prin care cultura în care trăiţi vă întăreşte, pozitiv sau negativ
comportamentele.

Exerciţiu participativ:
Treceţi în revistă comportamentele pe care le realizaţi într-o zi obişnuită. Analizaţi întăririle
negative şi pozitive care le influenţează.
Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă aceste întăriri ar înceta (efectele pe termen scurt – pe termen
lung).

Deosebirea dintre întărirea negativă şi întărirea pozitivă nu este atât de clară şi de relevantă în
viaţa reală ca în situaţia de laborator. Distincţia a fost dealtfel sever criticată chiar din interiorul
behaviorismului (vezi Michael, 1982). Din păcate comunitatea specialiştilor în modificări
comportamentale – în terapie comportamentală, în special – a rămas destul de opacă la aceste critici, cu o
uşoară maliţiozitate, aş putea spune că în textele de terapie cognitiv-comportamentală se mai văd, printre
rânduri, şoarecii albi de laborator sau raţionalismul secolului XIX, adică rădăcinile unui trecut pe care
trebuie să-l îngropăm. În fapt, majoritatea comportamentelor sunt concomitent motivate atât de întăriri
pozitive cât şi de întăriri negative. Evaziunea în imaginar, reveriile, de pildă, sunt motivate atât de
caracterul aversiv al situaţiei prezente (ex.: plictiseala, care produce întărirea negativă) cât şi de conţinutul
gratifiant al acelor reverii (ex.: reverii sexuale, de mărire sau putere – care se constituie în întăriri
pozitive). Un elev chiuleşte de la ore pentru a evita o notă proastă, dar, pe de altă parte, chiulul are şi
întăriri pozitive (ex.: merge la jocuri mecanice, vizionează un film, se întâlneşte cu un prieten). Sau, ca să
luăm un alt exemplu, ce fel de întărire se realizează când un părinte îşi ia, într-un sfârşit, în braţe copilul
care, în plină stradă, plânge şi “vrea sus”? Copilul învaţă, prin întărire pozitivă, că dacă plânge destul de
tare şi de mult, până la urmă primeşte ce doreşte; părintele învaţă, prin întărire negativă, că dacă vrei să
pui capăt unui astfel de plâns, e mai bine să-i dai copilului ce-ţi cere. Situaţiile acestea, de viaţă cotidiană,
sunt mult deosebite de situaţiile de laborator, unde şoarecele sau porumbelul făcea un comportament fie
ca urmare a unei întăriri pozitive (ex.: primea hrană) fie ca urmare a unei întăriri negative (ex.: evitarea
unui şoc electric). Nu existau situaţii de interacţiune, ca în viaţa cotidiană, unde comportamentele şi
întăririle se negociază (fac cutare dacă obţin cutare; îţi dau cutare, dacă faci cutare) sau unde, acelaşi
comportament este dublu determinat. Aceasta nu înseamnă însă că distincţia întărire pozitivă versus
întărire negativă trebuie abandonată, dar ea trebuie folosită cu mai multă parcimonie. La urma urmei, ceea
ce ne interesează este să stabilim, pentru un comportament, care consecinţe şi cum anume îl influenţează
ele în expresia lui viitoare, pentru a şti cum să intervenim.

Modalităţi de identificare a întăririlor

Întăririle, din punct de vedere al conţinutului lor, pot fi extrem de variate, de la bunuri obiectuale,
la activităţi sau stimulări sociale. Prezentăm, mai jos, câteva exemple din fiecare categorie.
Întăriri obiectuale: hrană (dulciuri, în special), cadouri, premii în obiecte, scutire de plata unor
taxe sau impozite, dobânda bancară.
O categorie aparte de întăriri (pozitive / obiectuale) sunt banii. Dată fiind capacitatea lor de a se
preschimba pe diverse alte obiecte sau activităţi, inclusiv situaţii sociale recompensative, funcţia lor de
întărire este extrem de puternică, aşa cum se poate vedea în viaţa economico-socială de zi cu zi.
Convertibilitatea banului în aproape orice întărire pozitivă face din el o întărire generală (general
reinforcer). O altă categorie mai specială de întăriri vizează întăririle simbolice, adică obiecte care au o
anumită semnificaţie şi se pot preschimba în obiecte cu valoare recompensativă. În această categorie intră
“steluţele”, “bilele albe”, “punctele” pe care le putem acorda unor subiecţi care apoi pot fi preschimbate
pe întăriri directe (obiecte, premii, activităţi dezirabile etc.). Utilizarea lor constituie nucleul unei
intervenţii comportamentale în cazul pacienţilor instituţionalizaţi – economia de simboluri (token
economy).
Activităţi: Activităţile preferate (ex.: joaca, vizionarea unui film, diverse activităţi de petrecere a
timpului liber, sexul etc.) se pot uşor constitui în întăriri. Aşa cum am subliniat, întărirea pozitivă nu
trebuie redusă la recompensă (= stimularea care produce o reacţie de plăcere). O activitate frecventă poate
constitui o întărire pentru o activitate mai puţin frecventă. Această întărire a unei activităţi mai puţin
frecvente printr-o activitate cu frecvenţă mai mare poartă numele de principiul lui Premack. El suna
astfel: dacă implicarea într-o activitate de mare frecvenţă este condiţionată de executarea prealabilă a
uneia cu frecvenţă redusă, prima activitate devine întărire pentru cea din urmă. De exemplu, decidem să
nu vizionăm programele TV (activitate frecventă), decât după ce am spălat vasele (activitate mai puţin
frecventă). Condiţionând realizarea unor activităţi frecvente de îndeplinirea prealabilă a unora mai puţin
frecvente, practic realizăm întărirea celor din urmă. Pentru ca întărirea să apară, activitatea frecventă
trebuie planificată imediat după realizarea celei nefrecvente. Principiul lui Premack este utilizat uneori în
terapia depresiei, când pacientul este asistat să realizeze anumite activităţi, pentru care altfel cu greu ar
simţi o minimă plăcere. Tocirea afectivă, lipsa de interes pentru orice gen de activitate este, dealtfel, una
dintre caracteristicile tipice ale episoadelor de depresie severă. În acest caz, activităţile de mare frecvenţă
pot întări pozitiv activităţile dezirabile de frecvenţă redusă.

Exerciţiu participativ:
Identificaţi, în repertoriul propriu de comportamente, câteva activităţi frecvente şi mai puţin
frecvente. Studiaţi posibilitatea utilizării principiului lui Premack pentru sporirea efectuării
activităţilor infrecvente.

Pe de altă parte, activităţile aversive pot funcţiona ca întăriri negative. De pildă, sarcinile
plictisitoare, de rutină, sarcinile cu înalt consum nervos tind să întărească negativ comportamentele de
evitare sau aversiune. Subiectul alege “răul cel mai mic”, ajunge să prefere o activitate nu pentru că e
recompensată, ci pentru a evita o activitate şi mai aversivă. Alegem o profesie sau un loc de muncă,
uneori, pentru că celelalte alternative sunt şi mai neplăcute; contracarăm cognitiv insatisfacţiile unei
decizii (ex.: de a alege un partener, un loc de muncă, de a cumpăra un obiect) prin invocarea
dezavantajelor altor decizii, “care ar fi fost şi mai proaste”. Condiţionarea prin întărire negativă este
endemică în practica socială. Ea face obiectul unei transmisii culturale de reguli de conduită, care ne
învaţă să evităm situaţiile aversive (ex.: “să nu doreşti femeia aproapelui tău”, “să nu ucizi”, “să nu-ţi faci
chip cioplit” etc.).
Întăriri sociale. Întăririle sociale sunt acele întăriri care apar în relaţiile interpersonale, în mod
curent. În această categorie intră: lauda, aprobarea, atenţia acordată, conferirea unor privilegii, a unei
poziţii speciale într-un grup (ex.: lider informal). Pe de altă parte, critica, dezaprobarea din partea
celorlalţi funcţionează ca întăriri negative. Identificarea întăririlor, a acelor stimuli / situaţii care sporesc
probabilitatea manifestării unui comportament. Metodele prin care colectăm informaţia despre
comportamente (interviul, observaţia etc.) sunt folosite şi pentru identificarea întăririlor. Prin observarea
activităţii copiilor de grădiniţă, de pildă, putem nota care sunt întăririle pozitive (ex.: jucăria preferată, un
zâmbet din partea educatoarei, o activitate în care se angajează mai frecvent şi întăririle negative (ex.:
dezaprobarea educatoarei, un anumit loc, în spaţiul clasei, pe care îl evită etc.). De subliniat încă o dată că
o consecinţă a unui comportament devine întărire doar dacă există o contingenţă, adică o relaţie
sistematică între producerea comportamentului şi consecinţa respectivă. În ultimă instanţă, doar prin
intervenţie putem valida funcţia de întărire pe care o poate avea un stimul sau o situaţie.
În condiţiile în care identificarea întăririlor este mai dificilă, se pot utiliza liste de întăriri
probabile, marcându-se în dreptul fiecăreia, măsura în care ea este o întărire pentru un anumit
comportament, al unui anumit subiect, într-un anumit context.

Factori care influenţează eficacitatea întăririlor

 Controlul pe care întăririle îl exercită asupra unui comportament, în sens larg, depinde de o serie
de factori, cei mai importanţi fiind: momentul aplicării, caracterul întăririi, planificarea întăririi şi
condiţiile prealabile ale subiectului. Mai jos vom face o succintă trecere în revistă a acestor factori.
1. Momentul aplicării. În general, întăririle care se aplică imediat după efectuarea unui
comportament sunt mai eficiente decât întăririle amânate. Cu cât survine mai rapid, o întărire, cu atât
învăţarea este mai rapidă. De exemplu, o recompensă dată imediat după o reuşită are mai mare efect decât
dacă e administrată mai târziu. Acest lucru e valabil în fază de învăţare a unui comportament, nu de
consolidare a lui. Asociaţia dintre comportament şi recompensă e mai evidentă şi deci, învăţată mai uşor,
decât dacă recompensa ar surveni mai târziu, contingentă cu alte evenimente. Situaţia este asemănătoare
în cazul întăririi negative. Dacă de pildă, critica încetează imediat după ce comportamentul dezirabil s-a
produs, eficacitatea ei e mai ridicată decât dacă ar fi suspendată mai târziu, fără legătură aparentă cu
comportamentul avut în vizor.
Pe de altă parte, aplicarea imediată a întăririlor favorizează învăţarea, dar nu şi persistenţa
comportamentului. Pentru a evita extincţia comportamentului, pentru a consolida persistenţa lui în timp,
subiectul trebuie să înveţe că acel comportament merită efectuat, chiar dacă întăririle nu sunt imediate. În
viaţa socială această situaţie este regula, nu excepţia. De puţine ori se întâmplă ca un comportament
dezirabil să fie imediat întărit de mediu; de cele mai multe ori întăririle sunt discontinue, amânate.
Aşadar, utilizarea eficace a întăririlor înseamnă aplicarea lor imediată în faza de învăţare a unui
comportament şi aplicarea lor decalată, amânată, în faza de consolidare a comportamentului. Dealtfel, în
planul dezvoltării propriei personalităţi, amânarea recompensei, persistenţa într-o activitate în ciuda
absenţei întăririlor imediate este una dintre cele mai mari izbânzi. Orice performanţă de vârf presupune un
antrenament îndelungat şi asiduu, pe care nu-l putem face dacă aşteptăm întăriri continue, prompte.
Viaţa seamănă adesea cu un meci jucat în deplasare: cu cât eşti mai bun, cu atât eşti huiduit mai
mult. Abia spre sfârşit, publicul îţi recunoaşte valoarea şi te aplaudă; laudele vin târziu, când poate ai ieşit
deja de pe teren…
2. Caracterul întăririi. Întăririle pe care le aplicăm pentru a accelera un comportament pot fi
similare sau identice cu cele din mediul social real (caz în care se numesc întăriri naturale) sau pot fi
neuzuale, artificiale. Întăririle sunt artificiale şi când mărimea lor este mult diferită decât cea obişnuită.
Putem, de pildă, să oferim un cadou unui copil de fiecare dată când el realizează un comportament
dezirabil, dar în mediul social real el se va întâlni foarte rar cu astfel de situaţii. Acolo se operează cu
laude, aprobări sau dezaprobări, acordarea atenţiei, o atingere pe umăr, o strângere de mână, un zâmbet,
un semn de amiciţie etc. Cu cât sunt mai naturale întăririle pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa
consolidării şi persistenţei comportamentului ţintă.
3. Programarea întăririlor. Când vrem să formăm sau să modificăm un comportament, în
cadrul intervenţiei cognitiv-comportamentale, întăririle fac obiectul unei planificări prealabile. În funcţie
de modul în care sunt planificate, întăririle pot avea efecte diferite asupra comportamentelor. Principalele
planuri sau programe de întăriri sunt prezentate mai jos.
a) Întăriri pe bază de proporţii, constă în faptul că întărirea survine după executarea unui anumit
număr de comportamente dezirabile, există aşadar o proporţie de răspunsuri / întăriri (dacă numărul
de răspunsuri e fix sau variabil, în jurul unei medii, atunci avem de-a face cu întăriri pe bază de
proporţii fixe respectiv variabile). De pildă, lăudăm un copil pentru fiecare cuvânt pronunţat corect
sau după un număr variabil de cuvinte pronunţate (după 3, după 6, după 7, după 4, gravitând în jurul
mediei de 5 cuvinte corecte / recompensă). Întăririle pe bază de proporţii fixe favorizează învăţarea;
cele pe bază de proporţii variabile – persistenţa. Jocurile de noroc (mecanice) se bazează pe
recompense cu proporţii variabile. “Câştigul” survine uneori după o singură încercare, alteori după
mai multe încercări, dar numărul lor e variabil. Rezistenţa în timp a comportamentelor bazate pe acest
gen de întăriri explică o parte din adicţiile pe care le fac unii dintre jucători.
b) Întăriri pe bază de intervale (fixe sau variabile) constă în administrarea unei întăriri după un interval
de timp, indiferent de numărul de comportamente produse în acel interval. Aşadar, întărirea se aplică
după primul răspuns care survine după un interval, fix sau variabil, de timp. În instituţiile bugetare, de
 pildă, salarizarea se face la sfârşitul fiecărei luni, deci pe bază de interval fix, iar premierea – după
perioade variabile de timp.
Programele de întărire produc reacţii diferite din partea subiectului. Întăririle pe bază de proporţii
fixe produc o creştere a frecvenţei comportamentului (subiectul produce mai multe comportamente ca să
beneficieze de întăriri), dar, imediat după primirea întăririi apare o perioadă de “delăsare”, de relaxare a
performanţei; persistenţa în timp e redusă. Întăririle pe bază de propoziţii variabile intensifică producţia
răspunsului, induc persistenţa în timp şi nu produc perioade de relaxare, post-întărire. Întăririle pe bază de
intervale fixe determină o rată scăzută a răspunsului şi relaxarea performanţei în perioada iniţială a
intervalului, după care urmează o accelerare continuă, pe măsură ce se apropie scadenţa. În fine, întăririle
pe bază de interese variabile produc o rată moderată a răspunsului şi elimină alternanţa deplasare /
participare în decursul intervalului.

Exerciţiu participativ:
Arătaţi cum se poate aplica notarea şcolară – ca formă de întărire, după fiecare dintre programele
menţionate mai sus. Ce consecinţe pot produce asupra comportamentului (= cantitatea de
informaţie învăţată la o materie).

Care program de întărire e mai bun depinde de tipul de comportament, contextul în care el apare
şi obiectivele pe care noi le urmărim. Pe de altă parte, cercetările efectuate asupra preferinţelor celor care
primesc întăririle (a receptorilor) au arătat că ei tind să se angajeze în acele comportamente care: a) sunt
mai frecvent întărite; b) întărirea este mai mare; c) survine mai rapid; şi d) reclamă un efort minim din
partea subiecţilor (Friman  Polling, 1995) Mai simplu spus, cerem întărire maximă contra efort minim.
Din păcate, această pretenţie e realizabilă, poate, în paradis, dar nu în viaţa noastră socială. Întâi că
resursele, de orice fel, sunt mereu limitate şi întotdeauna se găseşte cineva dispus să facă un efort puţin
mai mare sau că ceară mai puţin decât noi, ca să acceadă la întăriri, înaintea noastră. În al doilea rând,
viaţa socială presupune cel puţin doi parteneri; dacă amândoi cer întăriri maxime contra efort minim şi
nici unul nu cedează, viaţa socială devine imposibilă. Ori, ea e o tranzacţionare şi negociere permanentă
de întăriri şi comportamente. Morala e simplă: ne putem face viaţa mai uşoară doar dacă ne reducem din
pretenţii sau facem un efort mai mare decât e dispus să facă celălalt, care vizează aceleaşi recompense.
Regulile simple sunt însă greu de urmat!
4. Starea prealabilă a subiectului. Întăririle survin pe un fond prealabil al unui organism. Dacă
acesta a fost deprivat de anumite întăriri, efectul lor actual este mai mare. Dimpotrivă, dacă întăririle pe
care le aplicăm într-un anumit moment au mai fost aplicate anterior şi au produs saţierea organismului,
efectul lor este mai redus. În plus, pe măsura aplicării lor întăririle pot produce saţiere. Astfel, un stimul
care a funcţionat anterior ca întărire (ex.: o activitate de loisir, după efectuarea unui comportament
dezirabil) îşi pierde din impact dacă o aplicăm excesiv, produce saturaţie. Chiar gesturile de mare
tandreţe, dacă sunt excesiv repetate îşi pierd din semnificaţie.

Recomandări

Pe baza analizei întăririlor, aşa cum am prezentat-o mai sus, formulăm câteva recomandări
practice pentru aplicarea lor cu maximă eficienţă:
1. Definiţi (operaţionalizaţi) precis comportamentul pe care doriţi să-l întăriţi (comportamentul ţintă)
2. Utilizaţi întăriri disponibile
3. Treceţi de la întăriri imediate (în faza de învăţare) la întăriri decalate (în faza de consolidare) a unui
comportament.
4. Treceţi de la întăriri artificiale la întăriri naturale
5. Utilizaţi un repertoriu larg şi alternativ de întăriri, încât să nu produceţi saturaţie


Friman, P.C  Polling, A. (1995) – Making life easier with effort. Basic findings and applied research on
response effort, Journal of Applied Behavior Analysis, 28, 589-590.
6. Comparaţi dimensiunile comportamentului înainte şi după aplicarea întăririi, pentru a cunoaşte efectul
ei (= dacă este sau nu o întărire)
7. Programaţi întăririle, în funcţie de obiectivele urmărite
8. Descrieţi comportamentul în momentul în care aplicaţi întărirea; în acest fel facilitaţi învăţarea (ex.:
“Ţi-ai făcut temele cu grijă. Bravo, sunt mândru de tine”).
9. Repetaţi verbal contingenţa pe care se bazează întărirea: dacă f faci X, beneficiezi de Y (întărire
pozitivă); dacă faci X eviţi Y (întărire negativă). Exprimarea lor verbală facilitează învăţarea.
10. Învăţaţi clientul să-şi identifice şi să-şi autoadministreze întăririle.