ATENŢIA

I. Definirea şi caracterizarea atenţiei:

Def. Atenţia: fenomenul psihic de orientare selectivă şi de concentrare a energiei psihonervoase, în vederea desfăşurării
optime a activităţilor psihice / orientarea, selectarea şi concentrarea conştiinţei noastre asupra unor stimuli aflaţi în afara
noastră sau în interiorul nostru.
Caracterizarea atenţiei: Principalele caracteristici ale atenţiei sunt:
- a fi atent înseamnă a fi orientat către ceva anume;
- a fi atent înseamnă a fi atras de ceva anume;
- a fi atent înseamnă a ignora cât mai mult din tot ceea ce există şi se întâmplă în jurul a ceva anume de care ne ocupăm;
- a fi atent înseamnă a fi concentrat asupra a ceva anume.
Orientarea, selectivitatea şi concentrarea sunt cele trei note definitorii ale atenţiei:
- reflexul de orientare se declanşează la început spontan, dar apoi este dirijat voluntar, prin intermediul cuvântului;
concentrarea şi focalizarea efortului voluntar ce generează selectivitatea reflectării, este bazată pe acest reflex;
- selectivitatea se produce diferit în funcţie de punctele de reper, este strâns legată de starea de veghe a persoanei sau în
oricare altă situaţie când conştiinţa este afectată;
- concentrarea atenţiei se manifestă printr-o orientare mai stabilă a activităţii psihice, printr-o creştere a activităţii psihice
în raport cu obiectul aflat în „câmpul atenţiei” care este reflectat clar şi precis.
Atenţia este resimţită, subiectiv, ca o stare de încordare. Indici comportamentali: fixarea privirii asupra
persoanei/obiectului vizat (mimica), imobilitatea sau tăcerea, mişcări în raport de obiectul atenţiei etc.
Atenţia nu face parte nici din categoria proceselor cognitive - nu are un conţinut informaţional-reflectoriu
specific, nu are un produs propriu - nici din categoria activităţilor psihice. Ea are calitatea de condiţie facilitatoare pentru
procesele şi activităţile psihice. Ea este condiţie necesară şi obligatorie pentru reuşita acţiunii omului, dar nu şi suficientă.
Atenţia este inclusă între funcţiile voinţei, între operaţiile inteligenţei şi chiar printre funcţiile generale ale
conştiinţei. Atenţia este strâns legată de motivaţie, mai ales de interese – dacă persoana este preocupată şi atrasă de
anumiţe categorii de stimuli, orice semn al prezenţei acestora îi va capta imediat atenţia.
II. Formele atenţiei:
a). În funcţie de mecanismul implicat / de prezenţa sau absenţa efortului depus şi a gradului de conştientizare:
1. Atenţia involuntară: atenţia este captată deşi nu ne propunem acest lucru. Ea este declanşată de stimuli externi
(intensitatea deosebită, noutatea lui, mobilitatea lui, apariţia sa bruscă, mişcarea stimulilor) sau interni (interesul pentru
activitate, actualizarea unor motive şi trăiri afective etc.). Ea reprezintă un reflex de orientare, nefiind provocată de orice
modificare a mediului, ea fiind dependentă şi de dispoziţia persoanei.
2. Atenţia voluntară: forma superioară a atenţiei care e declanşată intenţionat, se realizează cu efort voluntar şi e
autoreglată conştient. Pentru ea, decisive sunt mecanismele verbale: decizia de a fi atent, stimularea şi focalizarea atenţiei.
3. Atenţia postvoluntară - multe activităţi conduc la formarea unor deprinderi şi la dezvoltarea unor atitudini pozitive
faţă de acestea în sensul că ele devin preferate, deci reluarea lor nu va mai necesita efortul voluntar – deci atenţia
postvoluntară se bazează pe deprinderea de a fi atent.
b). În funcţie de direcţia principală de orientare a atenţiei:
1. Atenţia externă: este orientată către lumea exterioară (obiecte, fenomene, persoane); ea intervine în toate tipurile de
activitate umană: muncă, joc, învăţare, creaţie.
2. Atenţia internă: presupune orientarea către interior, către diferite aspecte ale psihologiei proprii: gânduri, imagini,
sentimente; ea intervine în cadrul comunicării cu sine (introspecţie, reflecţie interioară).
III. Însuşirile atenţiei:
Însuşirile atenţiei sunt formate în ontogeneză, spontan sau dirijat, fiind considerate aptitudini la nivelul personalităţii.
- Volumul: cantitatea de elemente pe care le putem cuprinde simultan cu acelaşi grad de claritate în câmpul atenţiei;
numărul de elemente (stimuli) pe care le putem include concomitent în sfera de cuprindere a atenţiei este 7±2, adică el
este cuprins între 5 - 9; prin antrenament putem extinde volumul atenţiei.
- Concentrarea atenţiei: presupune fixarea asupra unui anume obiect, asupra unei activităţi, şi neglijarea, inhibarea
celorlalte. Concentrarea atenţiei depinde de particularităţile psiho-fiziologice ale omului, de motivaţia pentru activitate, de
importanţa şi de interesul pentru activitate, de antrenamentul special la factorii perturbatori. Opusul ei este distragerea
atenţiei (incapacitatea de a fi atent, persoanele sunt „distrase” de orice modificare a mediului extern sau intern).
- Stabilitatea: menţinerea atenţiei la un stimul - obiect sau activitate, o perioadă mare de timp; ea se dezvoltă cu vârsta.
Opusul ei este instabilitatea atenţiei, frecventă la preşcolari şi la şcolarii mici, la persoanele obosite sau bolnave.
- Mobilitatea (flexibilitate, comutativitatea): uşurinţa comutării atenţiei de la un stimul la altul, de la o activitate la alta.
Opusul ei este fixitatea / rigiditatea – când persoana nu-şi poate deplasa uşor atenţia.
- Distributivitatea: desfăşurarea concomitentă a mai multe activităţi, cu condiţia ca unele dintre ele să aibă componente
automatizate / capacitatea persoanei de a-şi concentra simultan atenţia asupra a doi sau mai mulţi stimuli.