BAZELE BEHAVIORISMULUI

SUBIECTE PENTRU EXAMEN

Behaviorismul- Behaviorism provine de la cuvântul englez „behavior” care înseamnă

comportament, behaviorismul fiind unul din cele mai importante curente din istoria psihologiei,
apare în SUA, la înc. sec XX ca o reacţie împotriva psihologiei subiective a introspecţionismului
german.

Precursori al behaviorismului: I. N. Secenov- a fost un fiziolog rus si un adept al gândirii

materialiste. Secenov este considerat drept părintele fiziologiei ruse; formația sa inițiala a fost de
inginer militar, apoi a efectuat studii medicale la Moscova si în Germania cu marii fiziologi ai
vremii: H.Helmholtz, J. Muller, E. DuBois. A lucrat ca profesor și cercetător la St. Petesburg,
Moscova si Odesa. Un răsunet excepțional l-a a avut lucrarea sa „Reflexele creierului” (1863), in
care oferă o explicație strict fiziologică proceselor psihice. El demonstrează ca întreaga viață
sufletească nu reprezintă altceva decât o complicata însumare de acte reflexe. Pe făgașul deschis
de Secenov, Pavlov a dezvoltat ulterior teoria sa asupra activității nervoase superioare a omului.
Secenov este un precursor al behaviorismului întrucât consideră că activitatea psihică a omului îşi găseşte
expresia în stimulii din exterior. El susține că:
- activitatea exterioara a sistemului nervos se manifesta prin mișcări ce au drept finalitate
apărarea individului de influențele perturbatoare ale mediului.
- elementul central al activităţii nervoase cerebrale îl constituie reflexul. Secenov defineşte
reflexul ca reacţie motorie determinată de o excitaţie din mediul extern.
- - Secenov afirmă că toate actele psihice, fără excepţie, se dezvoltă pe cale reflexă. La baza
vieţii psihice, spune el, sunt reflexe simple, primare, care prin asociere conduc la
comportamente mai complexe.
I.P. Pavlov- În 1904 a câştigat premiul Nobel pentru cercetările sale asupra digestiei. A beneficiat de cele
mai bune condiţii asigurate de puterea sovietelor datorită concepţiei sale materialiste. Drept recunoaştere
a meritelor sale deosebite s-a construit lângă St. Petesburg în 1922 un mare institut de fiziologie consacrat
studiului activităţii nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic s-au elaborat în condiţii optime
cercetări asupra reflexelor condiţionate, asupra activităţii nervoase superioare, dinamicii corticale,
proceselor de excitaţie şi inhibiţie, tipurilor de activitate nervoasă superioară.

Contribuţia lui Pavlov în psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului activităţii nervoase
a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al behaviorismului este evidenţiată de
cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării reflexelor condiţionate demonstrând posibilitatea
modificării unui comportament într-o manieră obiectivă. Modelul experimental clasic propus de către
Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul condiţionat şi un reflex necondiţionat. (ex. cu reflexul
necondiționat al câinelui.)

Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la identificarea tipurilor de sistem
nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie şi inhibiţie. El a identificat patru tipuri e sistem
nervos pe care le-a denumit după terminologia rămasă încă de la Hipocrate şi Galenus: puternic
neechilibrat excitabil (coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi
tipul slab (melancolic). Explicare diferentelor temperamentale tine, in concepția filozofului rus Ivan
Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central: forța, mobilitatea, echilibrul.

Să ne amintim: Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram

medicilor Antichitatii, Hippocrate si Galenus. Ei au socotit ca predominanta in organism a uneia dintre
cele patru „umori” (sange, limfa, bila neagra si bila galbena) determina temperamentul. Pe aceasta baza ei
stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană: Psihicul se dezvoltă în raport cu
mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o perfecta unitate. O independenţă sau o
autonomie a organismului faţă de mediu este de neconceput şi viaţa nu este decât o adaptare continuă a
organismului la condiţiile de mediu.

E. Thorndike - A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a lucrat la acesta
universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza
sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind studii clasice în psihologia
învăţării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării: conexionism.

Conform teoriei lui Thorndike, baza învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi
impulsul spre acţiune.
El consideră că cea mai caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează
în procesul de încercare-eroare. (exemplul cu pisica înfometată ce deschidea ușa).
Teoria lui Thorndike a depăşit schema simplistă S-R. Aceasta pentru că în schemă Thorndike
introduce o variabilă intermediară, reprezentată de intervenţia sistemului nervos. Mai mult, tot ca
element intermediar acţionează valenţele motivaţionale ale recompensei sau pedepsei.
Contribuţia inovatoare a lui Thorndike priveşte cu deosebire introducerea categoriei de
comportament în sistemul psihologiei. Termenul rămâne o cale de acces, spre atenţie, voinţă, dar
și senzaţii. Nu a negat existenţa conştiinţei; prin folosirea termenului de comportament pur şi
simplu şi-a permis să nu o bage în seamă.

Întemeierea behaviorismului. Behaviorism provine de la cuvântul englez „behavior” care înseamnă

comportament, behaviorismul fiind unul din cele mai importante curente din istoria psihologiei, apare în
SUA, la înc. sec XX ca o reacţie împotriva psihologiei subiective a introspecţionismului german.

Behaviorismul căuta să elimine din discuţie studiul minţii umane, aceasta fiind doar o
iluzie; nu există un sine necorporal înăuntrul nostru; experienţele mentale, inclusiv conștiința,
sunt doar evenimente fiziologice care au loc la nivelul sistemului nervos ca urmare a influenţei
stimulilor. În sprijinul acestui curent au venit studiile din psihologia animală, conform cărora
comportamentul animal putea fi explicat fără a face apel la concepte mentaliste. De vreme ce
omul este înrudit cu animalul, de ce nu se poate face acest lucru şi pentru el? Comportamentul ar
trebui aşadar să devină obiectul de studiu al psihologiei, deoarece este vizibil, observabil; ar
trebui să se renunţe la ipotezele vizând funcţii invizibile, iar în locul lor să se identifice legi
derivate din fenomene observabile, precum este condiţionarea.
Viața, activitatea și concepțiile psihologice ale lui J. B. Watson. Născut într-o familie săracă, la 15
ani are o criză puternică de identitate şi începe să studieze cu fervoare. Sărac lipit, s-a întreţinut în timpul
facultăţii lucrând în cafenele, făcând curăţenie în laboratorul de psihologie sau hrănind cobaii. În 1902
trăieşte o cădere nervoasă severă, din cauza fricii de întuneric de care suferea încă din copilărie,
din cauza poveştilor pe care le auzise despre Satana Îşi revine încet, iar un an mai târziu obţine
doctoratul cu funcţionalistul James Angell. În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în
armată şi s-a ocupat de selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze
un proiect de cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe
câmpul de luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra
armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţa, atâta extravaganţă şi un
asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.

Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a unei
distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după
scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să demisioneze,
în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte cu Rosalie,
studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale, financiare fiind un
om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic
l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a
cizmelor de cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota
de vânzări a unui produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la
oameni (în W. Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om
bogat, având contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea. Sunt
contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale învăţării
şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit la
recunoaşterea publică a psihologiei.

John Broadus Watson (1878-1958) numit şi „părintele behaviorismuiui", s-a opus

introspecţionismului lui Wilhelm Wundt. A acordat mare importanţă lucrărilor lui Pavlov și
Thorndike. O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul ( bazat pe acțiune) american.

Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută de un
behaviorist”, menționând: „Aşa cum o vede un comportamentalist, psihologia este o ramură
obiectivă, experimentală, a ştiinţelor naturale. Scopul său teoretic este predicţia şi controlul
comportamentului. Introspecţia nu este una dintre metodele ei. În efortul său de a descrie o
schemă unitară a răspunsului animal, comportamentalistul nu recunoaşte nicio linie de demarcaţie
între om şi animal… Psihologia trebuia să-şi modifice punctul de vedere, să renunţe la studiul
fără finalitate al conştiinţei.
Organismele se adaptează mediului prin intermediul echipării genetice şi a obişnuinţelor. Watson
recunoaşte însă că la om este dificil de delimitat între ceea ce este moştenit genetic şi ceea ce
este învăţat. Cunoscând faptul că anumiţi stimuli determină apariţia aceloraşi răspunsuri, este
posibilă anticiparea comportamentului uman.

Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere

condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică
în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a
demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. (Exemplul cu
copilul și șobolanul)

Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital, Albert. Copilul era sănătos şi
bine dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi
cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană,
bumbac, lână, ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri.
În schimb manifesta o reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de
metal cu un ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns
emoţional condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a
încercat să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a
repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa
zgomotului, copilul începea să plângă şi îndepărta. reacţia sa era generalizată şi la alte animale
cu haină de blană. ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor raporturi
emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptata între apariţia animalului şi
primirea unei recompense (ciocolată).

Concluzia lui Watson era că emoţiile, ataşamentul apare prin condiţionare, că anxietăţile şi fobiile
pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ataşamentele
pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri cu
circumstanţe agreabile.

În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare şi

laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj şi
gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale
laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu
creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe.

Watson considera că toţi copiii normali au potenţiale de învăţare similare, diferenţierea fiind
cauzată de educaţie;

Citat: „cu o duzină de copii sănătoşi (…) şi o lume guvernată de principii indicate de mine,
garantez că iau pe orice, la întâmplare, şi îl pregătesc să devină orice fel de specialist – doctor,
avocat … şi, da, chiar şi cerşetor şi hoţ, fără să ţin cont de talentul său, de înclinaţii, de afinităţi,
de capacităţi, de vocaţii, de rasa predecesorilor săi” (Watson, 1924).
- şi-a pus în practică ideile behavioriste referitoare la educaţie în creşterea propriilor copii, pe
care i-a numit chiar copii behaviorişti

Contribuții ale activităţii lui John Watson

Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul învăţării.
Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al psihologiei.
Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi controlul
comportamentului.

Pentru numeroase concepte, a formulat definiţii operaţionale în termeni de operaţii care să

permită măsurarea lor (de exemplu, foamea este definită ca fiind numărul de ore în care subiectul
nu a ingerat hrană, sau ca o anumită reducere a greutăţii corporale a subiectului).
A fost considerat, după Freud, cea mai importantă figură a gândirii psihologice din prima
jumătate a secolului al XX -lea. A propus un sistem conceptual obiectiv al behaviorismului; a
desfăşurat cercetări experimentale de psihologie comparată, învăţare şi condiţionare a reacţiilor
emoţionale ale copiilor; a fundamentat dezvoltarea terapiilor comportamentaliste.

B. Skinner si condiționarea operantă. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind

capacitatea de discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea
treptată a ceea ce animalul (sau omul) trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit
treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui
succes.

Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă. El face
deosebirea între comportamentul de răspuns (la stimuli cunoscuți) şi comportamentul operant (la
stimuli necunoscuți, unde răspunsul se află în corelație cu întărirea).
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă, care
furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli
neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul de răspunsuri corecte
date; întărirea la proporţie variabilă mai eficientă în timp decât cea fixă.
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi
ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea
negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în
primul rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comportamentul
nedorit; în al doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu
comportamentul indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică , de obicei, ceea ce nu trebuie să
facă şi nu ceea ce este bine să facă.
Skinner a propus un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o cutie fără lumină,
izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată face să cadă bucăţele de
mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi reprodus de un grafic.
Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner este că urmarea evidentă a întăririi unui
operant se manifestă prin creşterea ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul învaţă
să acţioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte numărul de
acţionări ale pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au fost
învăţate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a
descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului
operant si ca întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul. Nu
întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament. Au fost
constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre exemplu un
animal îşi scarpină urechea sau se învârte inainte de a se uita în cutia cu mâncare, deoarece în
trecut acest comportament a fost asociat cu recompensa). Skinner a dezvoltat modelele sale
experimentale studiind şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea
treptată a ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit
treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui
succes.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt utilizate mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul
terapiei comportamentale. De asemenea şi în aplicaţii militare având caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici severe. Marele
psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner considerând-o fascistă. Alţi
autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator, având o valabilitate redusă în
lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea, cogniţia, sentimentele,
scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează
individul.

Neobehaviorismul: Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-R introducând termenul O prin care
se desemnează organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde într-o
manieră simplistă de stimul ci şi de organism. Astfel, schema devine S-O-R. Tot ceea ce se întâmplă la
nivelul organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă
intermediară (spre exemplu, istoria învăţării anterioare, programele de deprivare senzorială, injectarea de
droguri ca variabile experimentale etc.)

C. Hull (1884-1952). În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima
condiţie a formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea
primară care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară
ca stimulent ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se
consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimentele sale:
învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea
mecanica ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de gradient de
întărire. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce în ce mai
puţin dependent de întărirea iniţială. Astfel, conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea.
În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a considera învăţarea în termeni de interacţiune
complexă între organism şi mediu.

E. Tolman (1886-1957). Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de

variabilă intermediară care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În
categoria variabilelor intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi
dorinţele. De exemplu, o expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după fiecare
răspuns corect. Astfel oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc relaţii între
răspunsuri si stimuli din mediu.

Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist în
psihologie îl constituie termenul de hartă mentală.
În experimentul său utilizează două grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după
fiecare parcurgere reuşită a labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să
parcurgă labirintul la întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început să
primească recompensa. Se constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au scăzut într-o
manieră impresionantă. Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă relaţiile spaţiale şi
dezvoltă aşa numite hărţi mentale ale labirintului, astfel întărirea influenţează motivaţia şi
performanţa dar învăţarea în sine este un proces independent.
Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi
aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge într-un
loc în altul al şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un sens al locaţiei şi
un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care conexează diferite locaţii.
Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi muncim; nu ne mişcăm într-o manieră
mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta. Astfel, Tolman subliniază că învăţarea
nu implică doar conexiuni stimuli răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.

Contribuții
1. Utilizarea metodei ştiinţifice obiective în studiul comportamentului (experimentul).

2. Evidenţiază accesul la evenimente şi reacţii observabile în opoziţie cu încercările

introspective anterioare.
3. Prin behaviorism psihologia îşi consolidează prestigiul ca ştiinţă, câştigă încrederea
oamenilor de ştiinţă din celelalte domenii.
4. Behaviorismul lărgeşte sfera psihologiei, incluzând studiul comportamentului animalelor,
ca o cale de a învăța mai multe despre oameni.
5. Behavioriștii au contribuit la dezvoltarea psihologiei experimentale şi au introdus rigoare
ştiinţifică şi control obiectiv în cercetare.
 6. Cercetătorii behaviorişti au contribuit la cercetarea experimentală a învăţării.
7. Contribuie la apariţia unor terapii comportamentale.
Argumentele behaviorismului aveau o forţă enormă, nu atât pentru logica lor, ci pentru vasta
expansiune şi obiectivitatea cercetării psihologice experimentale pe care perspectiva
comportamentalismului o încuraja. Mai mult, existau şi dezvăluirile provocate de rezultatele
slabe ale primilor introspecţionişti. Oricare ar fî fost motivele, din anii 1920 până în anii 1950,
vasta majoritate a psihologilor americani au fost de acord cu teoria lui Watson privitoare la faptul
că psihologia este ştiinţa comportamentului; mintea, conştiinţa şi procesele mentale tindeau a fi
pe cât posibil, ignorate în cercetarea psihologică.

Limite ale behaviorismului. Behaviorismul a ignorat cercetarea conștiinței, considerând asemenea

preocupare ca „misticism". (V. Pavelcu, 1972, aprecia că în psihologia behavioristă corpul înlocuiește
sufletul).

Diferențele dintre animal şi om încep să fie neglijate: în behaviorismul clasic, lumea subiectivă a
omului este amenințată, randamentul şi acțiunea primează asupra libertății interioare şi a
meditației, limita esențială a behaviorismului este faptul că a ignorat conştiinţa şi lumea
subiectivă a omului. (Mînzat I, 1994).
Behavioriștii accentuează rolul mediului înconjurător in formarea naturii umane si acorda un rol
minor trăsăturilor ereditare. Promovează acțiunea (randamentul, performanta), blocând meditația
și introspecția.

Modelul ABC comportamental (Analiza funcțională a comportamentului); Modelul behaviorist

original+ elemente de prelucrare informațională (expectanțe, cogniții iraționale, etc)
ABC=comportamentele noastre sunt generate de prelucrări informaționale amorsate de stimuli și
sunt menținute de consecințele lor.
A, ANTECEDENTE
Sunt reprezentate de stimuli (interni sau externi) și de prelucrări informaționale, Cele mai
importante prelucrări informaționale implicate în generarea comportamentelor operante sunt:
1. Cunoștințe procedurale (ca să generez un comportament trebuie să știu cum să-l fac);
2. Autoeficacitate (să am încredere că pot să-l generez, sunt capabil să-l fac);
3. Expectanțe pozitive (mă aștept să-mi aducă beneficii).
B; BEHAVIOR
Comportamentul operant: comportamentele prin care operam asupra mediului.
C; CONSECINȚE
Includ întăriri (ex. hrană, sex) și pedepse (frig, arsură, lipsa hranei, etc), ca urmare a evoluției
speciei.

Metode de creștere și metode de scădere a frecvenței unui comportament. Exemple pentru un

studiu de caz concret.
Metode de creștere a frecvenței unui comportament:
Întărirea pozitivă: se aplică atunci când dorim să menținem un comportament prin intermediul
stimulării (Ex: dacă învăț bine poezia la română mă uit la desenele mele preferate)
Întărirea negativă: comportamentul este executat pentru eliminarea sau reducerea unui stimul
aversiv sau a unei situații care produce disconfort. Deci, dacă pedeapsa scade frecvența unui
comportament, întărirea negativă o mărește.
Ex: Învăț poezia pentru a evita o situație de disconfort.
Metode de scădere a frecvenței unui comportament:
Pedeapsa – un comportament este slăbit de consecința experimentării unei condiții negative.
Extincție – un amunit comportament este slăbit de consecința neexperimentării unei condiții
pozitive sau stoparea unei condiții negative.

Modelul ABC cognitiv

Cogniții descriptive și inferențiale;
Cogniții evaluative;
Depistarea cognițiilor iraționale și reformularea lor în raționale, care vor genera
comportamente funcționale. Exemple pentru un studiu de caz concret.

Metode de colectare a datelor: observația, experimentul, metoda biografică, metoda

interviului;
Condiții de desfășurare a interviului, cerințe pentru întrebările interviului. Exemple.

Tehnici și proceduri de intervenție la nivel comportamental;

PROCEDURI DE INTERVENȚIE LA NIVEL COMPORTAMENTAL
În acest context, prin comportament înțelegem reacțiile observabile și măsurabile ale
organismului, care au fost învățate în cursul dezvoltării ontogenetice – adică comportamente
operante.
Intervenția la nivel comportamental este ghidată de două reguli:
- Orice comportament este determinat de procesări informațional amorsate de stimuli externi sau
interni și este menținut de consecințele sale. Cu alte cuvinte, facem un anumit comportament
deoarece stimulii din mediul intern și extern ne amorsează prelucrările informaționale cu referire
la faptul că: - știm să facem comportamentul; - vrem să-l facem, deoarece ne aduce consecințe
pozitive; - considerăm că suntem în stare să-l facem;
- Accelerarea sau decelerarea unui comportament este automat însoțită de accelerarea sau
decelerarea comportamentului opus. Comportamentul opus trebuie să aibă următoarele
caracteristici: să fie imcompatibil cu comportamentul dezadaptativ; să aducă aceleași beneficii ca
și comportamentul dezadaptativ; să fie adaptativ.
Reguli pentru facilitarea diagnosticării;
1. Alternanța întrebărilor deschise (mai ales la început) cu întrebări țintă/închise.
2. Sensibilitate la perspectiva personală, cognitivă și lingvistică a pacientului asupra
problemelor proprii și a cadrului său de referință;
3. Comunicarea nonverbală adecvată;
 4. Reflectări empatice frecvente;
5. Atenția la ceea ce spune și la cum anume exprimă (asta ne-ar oferi informații despre
atitudine sa reală);
- Traducem permanent ceea ce spune subiectul în constructe științifice (Modelul ABC
cognitiv sau comportamental), iar cu el utilizăm termenii într-un limbaj adaptat înțelegerii
(ex. disfuncțional = nefolositor, nesănătos etc.)
- Este necesar să constatăm faza pregătirii pentru schimbare a clientului: -precontemplare
(nu are intenția de a schimba ceva în viitorul apropiat), contemplare (se gândește la
schimbare, dar nu face nimic pentru ea), - pregătire (face primii pași pentru schimbare),
acțiune (face schimbări majore pentru a-și depăși problemele; - menținere (desfășoară
activități pentru a preveni recăderile/recurențele).
- În scopul pregătii pentru schimbare se utilizează interviul motivațional.

Relația terapeutică cognitiv-comportamentală;

- Se caracterizează ca o alianță de lucru;
- Comunicarea empatică cu pacientul, fără însă identificare: Din cele ce mi-ați spus, înțeleg
că... Ex. Scala de empatie.
- Acceptarea necondiționată (Îl acceptăm ca întreg, ca om care are nevoie de ajutor, fără ca
aceasta să însemne că suntem de acord cu ceea ce face sau gândește. Ex. cu Einstein.
- Congruența, se referă la gradul de suprapunere între comportamentul manifest al
terapeutului și cel interior. Orice discrepanță poate genera îndoieli și poate avea efecte
negative asupra evoluției terapiei. Se critică comportamentul nu persoana. Ex. cu
întârziatul la ședințe.
- Colaborarea: demersul terapeutic este bine structurat și se face după o agendă comună,
negociată și convenită cu clientul. Sentimentul pacientului trebuie să fie că el ca persoană
și terapeutul se află de aceiași parte a baricadei, iar problema de cealaltă.

Tehnici de accelerare a comportamentului: prin modificarea consecințelor, prin modificarea

antecedentelor;
1. TEHNICI DE ACCELERARE A COMPORTAMENTULUI
Vizează creșterea ocurenței unui comportament operațional țintă.
1.1.PRIN MODIFICAREA CONSECINȚELOR:
1.1.1.Tehnica întăririi pozitive.
Tipuri de întăriri pozitive:
- Întăriri primare, funcția cărora a fost stabilită în cursul evoluției speciei noastre (hrană,
sex, adăpost etc)
- Întăriri secundare, care au dobândit această funcție prin asocieri cu întăririle primare: -
obiecte materiale (jucării, cadouri); activități frecvente (jocul preferat, programul tv
preferat); sociale (atenție, laudă, zâmbet), feedback (informații despre propriul
comportament); simbolice (bani, jetoane de schimb, etc).
Identificarea întăririlor:
 - Prin interogare directă (ce îți place cel mai mult, ce ți-ai dori, etc)
- Prin selectarea de către pacienți din liste standartizate de intrări, a celor care li se
potrivesc.
- Prin observarea subiectului în situații naturale (ceea ce îi place, etc)
- Prin metoda experimentală (oferirea diferitor tipuri de întăriri)
2. PRIN MODIFICAREA ANTECEDENTELOR

- 1.2.1.Prin amorsajul stimul-intrare: organizarea mediului de lucru astfel încât să fie prezenți doar
stimuli care ne amorsează comportamentul adaptativ. (Exemplul cu masa de lucru)

- 1.2.2. Tehnica amorsajului preșucrărilor informaționale: amorsarea stimululor interni sau externi
prin modificarea expectanțelor clientului;

- 1.2.3. Tehnica controlului guvernat de reguli: Pentru ca regulile să fie eficiente în controlul
comportamentului este nevoie să stabilească clar legătura stimul-comportament-consecință.
Regula trebuie să precizeze: ce să facă subiectul; în ce situație să facă acest lucru; ce consecințe
pozitive vor apărea. Exemplu de reguli ineficiente.

Tehnici de decelerare a comportamentului;

2.1 Prin modificarea antecedentelor: prin controlul stimulilor care-l amorsează și prin controlul
prelucrărilor informaționale (cunoștințe procedurale pentru efectuarea unui comportament odată
dobândite, rămân în repertoriul subiectului, deci, putem schimba doar expectanțele și/sau
autoeficacitatea (să se îndoiască de faptul că poate realiza eficient respectivul comportament)
2.2. Prin modificarea consecințelor: ocurența unui comportament se reduce dacă el este urmat
de o pedeapsă sau elimină o întărire pozitivă.
2.2.1.Tehnica extincției: înlăturarea întăririlor pozitive subsecvente unui comportament
dezadaptativ, mizând pe faptul că acesta își va reduce ocurența. Tehnica este utilă doar dacă, în
paralel, se accelerează un comportament adaptativ, altfel întâmpună rezistență, dificultăți etc.
2.2.1. Tehnica pedepsei. Asocierea unui comportament dezadaptativ cu unele consecințe fizice
neplăcute (ex. șocuri electrice). Deoarece pedeapsa de cele mai multe ori nu poate fi aplicată din
considerente etice, s-au elaborat alte variante (4-7):
2.2.3. Tehnica time-out (sau izolării) – îndepărtarea temporară a subiectului de la întăririle
pozitive. Se recomandă ca timpul să fie unul fixat, în care să nu apară alte întăriri pozitive, dar
nici negative. Exemplu: un copil care este scos din clasă pentru că vorbește la telefon.
2.2.4. Tehnica manipulării întrării pozitive: dacă întărirea pozitivă a comportamentului
dezadaptativ începe să fie aplicată independent de acesta, comportamentul își reduce ocurența.
2.2.5. Tehnica sațierii: Un comportament dezadaptativ se reduce când întărirea sa își pierde
valoarea de întărire. Ex. cu ciocolata; ex cu hârtia igienică.
2.2.6.Tehnica penalizării: Ex: suspendarea permisului de conducere în cazul conducerii cu
viteză.
2.2.7. Tehnica corecției excesive: Ex. Comportamentul dezadaptativ: fură mâncarea colegilor.
Corecția: să o de înapoi; Corecția excesivă: să dea și mâncarea lui colegilor.
2.2.8. Tehnica paradoxală: Se cere subiectului, aparent paradoxal, să amplifice voluntar
frecvența comportamentului operant, cu scopul de a declanșa simptomatologia. Această tehnică
însă conduce la reducerea simptomatologiei.
Tehnici de terapie aversivă utilizate cu subiecții maturi, cu o motivație puternică pentru
schimbare:
- Tehnica stimulării aversive directe: ex: vomitivele în consumul de alcool;
- Tehnica stimulării aversive simbolice: ex: vizionează înregistrarea.
- Tehnica stimulării aversive imaginare – la nivel imaginativ.

Tema pentru acasă. Rigori vizând tema de acasă; De obicei, patternurile cognitive și
comportamentale implicate în patologie/comportamente deviante sunt bine sedimentate. De aceea,
pentru a fi eficient, tratamentul trebuie să deruleze și între ședințele terapeutice (ca și tratamentul
medicamentos), temele de acasă fiind o transpunere mai ecologică a tehnicilor utilizate în cursul terapiei
și/sau o tesatre și întărire a lucrurilor convenite și învățate în terapie.
Astfel, implementarea temelor de acasă conduce la:
- Eficientizarea terapiei;
- Scurtarea duratei acesteia;
- Generalizarea (aplicarea) rezultatelor în viața de zi cu zi.
Rigori vizând tema de acasă:
- Să fie asimilabile în conceptualizarea clinică a cazului; pacientul să înțeleagă clar
utilitatea lor . (Ex: nivelul de concordanță de 41%)
- Să fie acceptate de pacient (ca durată de timp, grad de dificultate, etc)
- Să vizeze zona proximă a dezvoltării;
- Să folosească la maximul resursele și punctele tari ale pacientului;
- Pacientul să-și poată alege temele dintr-o varietate;
- Ar fi bine ca tema să fie prezentată explicit, într-o formă scrisă;
- Să fie discutate în cadrul fiecărei ședințe, ca parte a agendei terapeutice. Este important să
se discute barierele întâlnite, să se ofere feedback, întărire pozitivă dacă este cazul, iar la
necesitate – să se modifice tema.

Contractul terapeutic, cerințe și prescripții. Exemple.

CONTRACT TERAPEUTIC ÎNTRE PĂRINŢI (DOAMNA ŞI
DOMNUL C) ŞI FIICĂ (D-RA T)
Valabil începînd de la data de 01.11.2019 pînă la data de 30.11.2019
I. Părinţii C se obligă:
- Să îi respecte deciziile privind viaţa sa intimă.
- Să îi ofere zilnic, pe durata trimestrelor şcolare, suma de 200 lei.
II. Fiica T. se obligă:
- Să îşi respecte obligaţiile de elev.
- Să îşi petreacă serile acasă pe durata trimestrelor şcolare.
 III. Dacă Părinţii C se achită de obligaţii, fiica T. se angajează să îndeplinească toate obligaţiile
care îi revin.
IV. Dacă Părinţii C nu se achită de obligaţii, fiica T are dreptul la o seară liberă pe săptămînă în
timpul trimestrelor şcolare (în raza orasului)
V. Dacă fiica T se achită de obligaţii, părinţii C se angajează să-şi îndeplinească toate obligaţiile
care le revin.
VI. Dacă fiica T nu se achită de obligaţii, părinţii C au dreptul să nu îi mai acorde timp liber şi să-
i reducă suma de bani la o sumă pe care o decid personal.
Implimentarea acestui contract începe la data de 01.11.2019, ora 12:04, prin timpul liber suma de
bani, precum și facelitățile ce îi revin fiicei T.
Semnături: Părinţii C Fiica T Terapeut
Data: 01.11.2019
Tehnici comportamentale de grup;
Construirea unui grup terapeutic:

- Beneficiile subiect-grup să fie reciproce;

- Nu se introduc în grup subiecți foarte agresivi;
- Nr. membrilor grupului este de aproximativ 6-8.
Ședințele de grup au loc de două ori în săptămână. (nr. mediu fiind de 25). O atenție specială se
acordă șeidnțelor inițiale, de consolidare a grupului. Exerciții de încălzire și de familiarizare a
subiecților din grup sunt foarte importante. Ex: tehnica scaunului, a omulețului, etc.
Factori de reușită în psihoterapia de grup:
- Accesul la o cantitate mai mare de informație terapeutică;
- Facilitatea speranței: Dacă alții au reușit, și eu voi reuși.
- Învățarea prin modelare și imitație;
- Suportul social al grupului;
- Universalitatea: subiectul înțelege că problema respectivă nu-l vizează doar pe el.
Adesea, o combinație între terapia individuală și cea de grup este extrem de eficace. În general,
psihoterapia individuală este indicată în cazuri mai severe, iar cea de grup – în cazuri mai puțin
severe, cu rol profilactic sau educativ.

Construirea unui grup terapeutic;

Beneficiile subiect-grup să fie reciproce;

- Nu se introduc în grup subiecți foarte agresivi;

- Nr. membrilor grupului este de aproximativ 6-8.
Ședințele de grup au loc de două ori în săptămână. (nr. mediu fiind de 25). O atenție specială se
acordă șeidnțelor inițiale, de consolidare a grupului. Exerciții de încălzire și de familiarizare a
subiecților din grup sunt foarte importante. Ex: tehnica scaunului, a omulețului, etc.

Factori de reușită în terapia comportamentală de grup;

- Accesul la o cantitate mai mare de informație terapeutică;
- Facilitatea speranței: Dacă alții au reușit, și eu voi reuși.
- Învățarea prin modelare și imitație;
- Suportul social al grupului;
- Universalitatea: subiectul înțelege că problema respectivă nu-l vizează doar pe el.
Adesea, o combinație între terapia individuală și cea de grup este extrem de eficace. În general,
psihoterapia individuală este indicată în cazuri mai severe, iar cea de grup – în cazuri mai puțin
severe, cu rol profilactic sau educativ.

Variații culturale în terapia comportamentală; Procedurile și tehnicile comportamentale au în

spate principii de funcționare ale psihicului uman descoperite în studii de laborator riguroase și
reproductibile. Totuși, un specific cultural pronunțat va necesita adaptarea/selectarea cu atenție a
tehnicilor potrivite.
Ex: Societățile caracterizate de colectivism și feminitate (consens/modestie) nu încurajează
trainingul asertiv, spre deosebire de societățile cracterizate de individualism/autonomie.
Ex. 2: În societățile tradiționale cognițiile iraționale vor fi reprezentate mai bine de conținuturile
lor sociale (Trebuie să mă iubească), iar în cele moderne – de performanță (Trebuie să reușesc).

Tehnici comportamentale autoadministrate.

Terapeutul are rol de monitorizare și de consultant.
Faze ale programului de terapie autoadministrată:
1. autoobservația/automonitorizarea;
2. Autoevaluarea rezultatelor;
3. Autoadministrarea întăririlor.
Pași de bază:
- Organizarea funcțională a mediului;
- Aplicarea corectă a întăririlor (doar dacă faci comportamentul dezirabil);
- Precizează clar comportamentul pe care dorești să-l realizezi într- o situație binedefinită;
- Observă atent cât de des execuți comportamentul respectiv, ce antecedente și ce
consecințe are;
Exemplul cu decelerarea comportamentului alimentar și accelerarea comportamentului de somn.

Teorii explicative ale comportamentului deviant;

Teorii biologice: teoria etologică, teoria aberațiilor cromozomiale;
TEORII BIOLOGICE (AGRESIVITATEA ARE UN CARACTER ÎNĂSCUT SAU ARE VALOARE ADAPTATIVĂ)

TEORIA ETOLOGICĂ (K. Lorenz): Agresivitatea răspunde nevoilor adaptative,

indivizii mai agresivi sporindu-și șansele de supraviețuire (să-și dobândească mai ușor resursele
necesare vieții, selecția naturală fiind responsabilă de conservarea și întărirea instinctului agresiv.
Motivele principale ale actelor agresive sunt frustarea unor nevoi legate de instinctele
fundamentale: de conservare, hrană, competiție sexuală, apărarea speciei, apărarea teritoriului etc.
Astfel, comportamentul agresiv este de natură biologic-instinctuală.
TEORIA ABERAȚIILOR CROMOZOMIALE
În mod normal, celula umană cuprinde 46 de cromozomi, 22 perechi de cromozomi regulați,
nereproductivi și cei doi cromozomi sexuali (XX în cazul femeii și XY în cazul bărbatului)
Sindromul Klinefelter: 47 cromozomi, XXY, afectează 1/1000 din nou-născuții de sex masculin
Se caracterizează prin: înălțime crescută, sexualitate deficitară, sterilitate masculină, nivel scăzut
al testosteronului, pilozitate facială, axilară sau corporală absentă, conformație de tip feminin,
dezvoltare a glandelor mamare.
Caracteristici psihice: inadaptare socială, timiditate, pasivitate, depresie și uneori tulburări psihice
grave. Ar putea prezenta și homosexualitate, pedofilie, etc. Coeficientul de inteligență este la
limita inferioară, cu tulburări de învățare.
Sindromul apare de 5-10 ori mai frecvent printre criminali decât în populația generală.
Sindromul dublu Y – 47 cromozomi, XYY.
Caracteristici: Alură masculină, talie înaltă, dezvoltare intelectuală medie sau la limită,
comportament agresiv. Sindromul respectiv are a frecvență mult mai mare în penitenciare decât
în mediul social.
Totuși, se pare că nu atât anomalia cromozomială, ci nivelul scăzut al IQ ar fi cauza
comportamentului criminal.

Teorii psihanalitice;

TEORII PSIHANALITICE Conform teoriei lui S. Freud, agresivitatea este o forță ce nu poate fi
controlată, care dezorganizează și divide.
Conform teoriei respective, Eul realizează compromisul dintre Sine (impulsurile și tendințele
inconștiente) și Supraeu (ce acționează ca o conștiință morală responsabilă de sentimentele de
culpabilitate, inferioritate și rușine).
Infractorul este definit ca având un Supraeu slab, care nu-i permite să-și înfrâneze pornirile
antisociale. Este incapabil de orientare și/sau sublimare a dorințelor inconștiente, a pulsiunilor
sexuale sau agresive spre scopuri sau obiecte socialmente valorizate. Infractorii nu numai că nu
reușesc să direcționeze energia lor sexuală spre activități educative, dar nici nu ajung să dezvolte
sentimente de iubire, respect, devotament în relațiile interpersonale.
La fel, agresivitatea mai este explicată prin:
- necesitatea individului de a se proteja de frica de moarte (Thanatos).
 - Complexul Oedipian, ca nucleu al tuturor nervozelor dă naștere păcatului originar:
uciderea tatălui și relația incestuoasă cu mama.
- Orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, care îl scapă de
copleșitoarea vinovăție cauzată de sentimentele incestuoase inconștiente.

Teorii criminologice;

TEORIILE CRIMINOLOGICE Etienne De Greef, întemeietorul criminologiei clinice (1947) consideră

că tulburările de caracter și limitele inteligenței conduc la realizarea actului deviant.

Jean Pinatel (1966) sugerează faptul că orice om în condiții excepționale poate deveni criminal.
Oamenii diferă însă între ei în funcție de pragul lor delincvențial: unii au nevoie de stări interne
de frustrare și de instigări exterioare foarte puternice pentru a recurge la actul criminal, iar alții –
foarte ușoare.
Nucleul personalității criminale are următoarele componente:
- Egocentrismul – tendința subiectului de-a raporta totul la sine;
- Agresivitatea – ansamblu de conduite ostile, care se pot manifesta în plan conștient sau
inconștient, mergând de la atitudinea pasivă de refuz de ajutor, până la violența fizică;
- Indiferența afectivă – se manifestă prin răceala față de ceilalți, prin lipsa înclinației spre
simpatie și altruism.
- Labilitatea se referă la schimbarea bruscă, frecventă şi exagerată a dispoziţiei, cu apariţia
unor sentimente sau emoţii puternice.
Criminologii explică creșterea infracționalității în societatea contemporană și în termenii ocaziei
criminale (mai multe case bogate, mai multe mașini staționate...stimuli mai intenși). O altă
explicație se referă și la lipsa de perspective pe termen lung, din cauza lipsei unui post de muncă,
a unui salariu etc.

Teoriile influențelor familiale;

TEORIILE INFLUENȚEI FAMILIALE Familia rămâne contextul social cu cea mai mare influență asupra
dezvoltării psihice și a sănătății copilului. Din această perspectivă, devianța comportamentală
(lejeră și gravă) sunt produsul numeroaselor greșeli de educație, a distorsiunii socializării, a
problemelor cu care se confruntă familia. Cele mai vulnerabile sunt familiile: incomplete,
divorțate, căsătorii repetate, adopții, adultere etc. dar și cele formale, în care partenerii aproape că
nu comunică. Copii din aceste familii (nu toți) cresc de obicei indeciși, frustrați, cu un grad redus
de responsabilitate, lipsiți de convingeri, de idealuri, neputiincioși în fața dificultăților și
dezamăgiți.

Caracteristici ale practicilor parentale coercitive:

- Duritatea sau folosirea abuzivă a pedepselor;
- Dezacordul dintre părinți, îndeosebi când este însoțit de violență conjugală;
- Nervozitatea părinților, în special a mamei, manifestată prin țipete, cicăleli, dezaprobare,
care devin în timp toxice.
Ar mai putea fi aici:
- divergența metodelor educative aplicate de părinți;
- Atitudinea hiperprotectoare;
- Indiferența parentală;
- Părinți mereu ocupați sau plecați;
- Părinți foarte autoritari, tiranici care inhibă și manipulează copilul.

Teorii comprehensive ale învățării sociale;

TEORII COMPREHENSIVE ALE ÎNVĂȚĂRII SOCIALE: comportamentul criminal se învață. Indivizii

însușesc comportamentul deviant în cadrul procesului de învățare socială, având modele negative.

Procesul învățării devianței nu este unul liniar, ci include mai multe trăsături și momente,
sintetizate de criminologul E. Sutherland în următoarele:
- Comportamentul criminal este dobîndit prin învățare, în procesul interacțiunii cu ceilalți;
- Se realizează preponderent în relația cu un număr restrâns de persoane intime (și nu mass-
media, școală etc);
- Învățarea comportamentului criminal presupune: dobândirea de tehnici specifice și
adoptarea unor motive, scopuri, modalități de justificare;
- Predominarea interpretărilor favorabile violării legilor, adică expunerea la modele
criminale și izolarea sa de cele noncriminale;

Teoria strategică.
TEORIA STRATEGICĂ Abordează actele deviante specifice, ca: sinuciderea, furtul, consumul de
droguri, violul etc, etapele, motivele și strategiile în care se produc.

Presupune analiza motivației, ca factor declanșator al acțiunii deviante, inclusiv și cu ajutorul

Piramidei trebuințelor, elaborată de A. Maslow.
Ex: delincventul minor preferă să petreacă mult timp în banda de pe stradă , deoarece acesta
reprezintă singurul grup în care se simte apreciat și acceptat.
Ex: Multe dintre crimele realizate cu violență apar din dorința satisfacerii nevoii de putere a
delincventului, nevoie pe care nu și-o poate realiza decât în relație cu victima.

Înțelegerea mai bună a comportamentului prin detectarea minciunii;

Analiza pozițiilor corporale, a paraverbalului și nonverbalului.

Bibliografie recomandată:
1. Cooper, J. O., Heward, W. L., & Heron, T. E. (2007). Applied behavior analysis (2nd
ed.). Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.
2. David D. Tratat de psihoterapii cognitiv-comportamentale. București 2017.
3. Dragomirescu (1976) Psihologia comportamentului deviant. Bucureşti Ed. Ştiinţificăşi
Enciclopedică.
4. E. Ewen, R.E., Introducere în teoriile personalității, București, Editura Trei, 2010;
5. Ioan Bus (1997), Psihologiejudiciara. Cluj-Napoca
6. Mânzat, I. Istoria psihologiei universale. Bucureşti, 2007.
7. Meyer P. Cum recunoști minciuna. București 2018
8. Miclea, M., Modificări cognitiv-comportamentale, Universitatea “Babeş- Bolyai” Cluj-
Napoca, 2004-2005;
9. Pahlavan F. Comportamentul agresiv. Iași 2011
10. Popa C. Psihoterapii cognitive și comportamentale în tulburările de personalitate.
București 2018
11. Skinner, B. F. (1971). A technology of behavior. În: Beyond freedom and dignity (pp. 3 –
25). New York:
12. Skinner, B.F. (1969). An operant analysis of problem-solving. pp. 133–57. In Skinner,
B.F., Contingencies of reinforcement: a theoretical analysis. Appleton-Century-Crofts.
13. Turchet F. Sinergologie. De la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt.
București 2015
14. Turliuc M. Psihosociologia comportamentului deviant, Iași, 2007
15. Watson, J.B. (1913). Psychology as the behaviorist views it. Psychological Review, 20,
158–177