Sesiunea vara 2016

1. Care sunt problemele specifice notelor Z pentru care psihologii le transforma in note standard?
curs, pag. 67
Cu toate avantajele pe care le au scorurile Z, există două probleme majore, deşi acestea sunt cele
mai simple forme ale scorurilor standard.
a) O scală care are ranguri mici (de la -3 la +3) şi o medie de 0, are mai puţină semnificaţie, de aceea sunt
mai puţin utilizate de către psihologi.
b) Rezultatele la multe teste se distribuie mai mult sau mai puţin normal. Când distribuţia nu este normală
distribuţia scorurilor Z nu poate şi transformată în centile.

2. Scorul adevarat dupa Lord si Novik curs, pag. 12

Conceptul de scor adevărat a fost definit sintactic şi interpretat semantic ca scorul observat la o
persoană cu ajutorul unui test de o lungime infinită.

3. 3 factori care pot determina inconstanta in masurare (curs, pag. 37)

Eşantionarea itemilor, circumstanţele particulare de administrare a testului şi caracteristicile
subiecţilor determină inconstanţa în măsurare.

4. Statisticile posibile in scala ordinala (curs, pag. 22)

Datele scalelor ordinale pot fi analizate prin statistici neparametrice. Se poate recurge la toate
operaţiile statistice aplicabile scalelor nominale. Pentru aceste date putem calcula mediana, centile,
coeficienţi de corelaţie a rangurilor şi chi-pătrat.

5. Validitatea unui test(Legendre) (curs, pag.47)

După Legendre (1993), validitatea este "capacitatea unui instrument de a măsura realmente ceea
ce şi-a propus să măsoare după utilizarea acestuia".

6. metode psihometrice (curs, pag. 13)

Metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul).
 7. rxy = 0.60 (curs, pag. 53)
O altă formă de interpretare este transformarea coeficientului de validitate în procente de
varianţă. Prin ridicarea la pătrat a coeficientului de validitate obţinem proporţia din varianţă explicată prin
acesta. Astfel, dacă rXY = 0,60 atunci r2XY = 0,36 sau o proporţie de varianţă egală cu 0,36. Putem spune că
36% din varianţă este împărţită între două variabile, sau că 36% din varianţa criteriului este datorată
variaţiei scorurilor testului predictor. Observăm că coeficientul de validitate trebuie să fie de circa 0,7071
pentru ca jumătate din varianţa criteriului să fie explicată.

8. criteriu/masura-criteriu, ex (curs, pag. 51)

Astin (1964), face distincţia între criteriu şi măsura-criteriu.
El consideră criteriul un concept general legat de randament Acest concept trebuie să fie exprimat
în termeni operaţionali, conform unei măsuri care apoi permite determinarea validităţi unui test.
De exemplu reuşita la universitate este un criteriu conceptual, iar media cumulată este o măsură -
criteriu.
Măsura - criteriu are mai multe caracteristici:
􀂂 caracteristică foarte importantă a măsurii - criteriu este pertinenţa sa, adică validitatea sa. Ea
trebuie să reflecte şi să măsoare aspectele fundamentale ale criteriului conceptual. Media cumulată
este o măsură - criteriu validă dacă reflectă şi măsoară corect aspectele importante ale reuşitei la
universitate. Evaluarea pertinenţei unei măsuri - criteriu se face prin procedee raţionale şi calitative.
Nu există un indice cantitativ eficace pentru exprimarea gradului de pertinenţă a unei măsuri -
criteriu.

􀂂 a doua caracteristică a unei măsuri - criteriu este fidelitatea sau constanţa măsurărilor. O măsură
criteriu trebuie să fie constantă în timp indiferent de circumstanţe. O măsură - criteriu inconstantă
nu poate fi pusă în relaţie cu alta, iar indicele relaţiei cu predictorul nu va semnifica nimic, indiferent
de gradul acestuia. De exemplu, dacă folosim o măsură inconstantă pentru determinarea
productivităţii unui muncitor, atunci în cazul unei zile bune productivitatea va fi mare şi vom
supraestima valoarea sa, iar într-o zi proastă riscăm să subestimăm valoarea sa. Alegerea unei
măsuri - criteriu este supusă la cel puţin două constrângeri:
¤ factorii care induc o eroare de măsurare trebuie controlaţi pentru că ei influenţează măsurile -
criteriu în acelaşi fel ca şi predictorii;
¤ dacă controlul acestor factori nu ne permite să obţinem o măsură stabilă este posibil să creştem
stabilitatea alegând un număr mare de măsuri - criteriu sau alegând eşantioane în mai multe
ocazii.

􀂂 A treia caracteristică a unei măsuri criteriu este absenţa contaminării. Măsurarea criteriului se va
efectua în condiţiile în care factorii non pertinenţi nu pot influenţa scorurile. Contaminarea poate să
apară uşor dacă măsura criteriu se prezintă sub forma unor scale de evaluare care sunt vulnerabile
datorită efectului de halo sau a tendinţei de indulgenţă. Instrucţiuni foarte precise de forma unei
descrieri detaliate a caracteristicilor de evaluat permite diminuarea riscului de contaminare.

9. Ce este izomorfismul?
 În domeniul ştiinţelor comportamentale, măsurarea presupune atribuirea de valori numerice
caracteristicilor (atributelor) pe care le vizăm în cercetare sau în practică. Izomorfismul scalelor de
măsurare se referă la corespondenţa dintre proprietăţile atributelor (caracteristicilor) măsurate şi
proprietăţile seriei numerice.

10. intratest / intertest, validitatea de continut

Metodele intratest vizează stabilirea validităţii de conţinut în funcţie de definiţiile operaţionale ale
constructului şi studii de omogenitate a testului cu ajutorul indicelui de consistenţă internă, prin
determinarea fie a coeficientului alpha fie a coeficientului Kuder-Richarson.

Metodele intertest studiază corelaţiile dintre mai multe teste pentru a verifica dacă ele măsoară
acelaşi construct. Este vorba de a stabili validitatea congruentă corelând scorurile obţinute la noul test cu
cele ale unui test bine cunoscut. Dacă corelaţia este ridicată, putem presupune că noul test măsoară
acelaşi construct ca şi testul deja recunoscut pentru calităţile sale de măsurare. Aceste metode folosesc şi
studiile de analiză factorială, tehnică statistică utilizată pentru a determina numărul de factori, pe baza
cărora putem explica intercorelaţiile unui ansamblu de teste. Tehnica permite determinarea numărului de
factori şi explică mai bine scorurile obţinute la fiecare din teste precizând gradul de varianţă între scorurile
explicate de fiecare factor (cât la sută din varianţa totală este acoperită de varianţa fiecărui factor). Testele
care au în comun o varianţă ridicată sunt cele care măsoară acelaşi construct. Dacă această tehnică este
folosită pentru a studia validitatea, putem vorbi de validitate factorială ca un aspect al validităţii teoretice.
 Sesiunea vara 2015

1. Cum masuram fidelitatea unui test?

Fidelitatea unui test psihologic se referă la gradul de încredere pe care îl putem avea în scorul
obţinut la test de un subiect/respondent. Cu alte cuvinte, gradul de precizie cu care testul măsoară ceea ce,
prin construcţie, ar trebui să măsoare. Conform teoriei scorurilor adevărate, scorul observat (X) al unui
subiect la test este compus dintr-un scor adevărat (A) şi un scor eroare (E), deci X = A + E. Corespunzător,
varianţa scorurilor observate la un test este egală cu suma dintre varianţa scorurilor adevărate şi varianţa
scorurilor eroare, deci S2X = S2A + S2E. Din punct de vedere teoretic, coeficientul de fidelitate (rxx’) reprezintă
raportul dintre varianţa scorurilor adevărate şi varianţa scorurilor observate, deci rxx’ = S2X/ S2A şi arată cât
la sută din varianţa scorurilor observate se datorează varianţei scorurilor adevărate.

2. Dacă avem acelaşi eşantion sau lot de subiecţi, acelaşi test, ce tip de fidelitate măsoară
psihologul?
Este vorba despre fidelitatea test-retest. Această metodă de determinare a fidelităţii unui test
psihologic presupune aplicarea unui test pe un eşantion de subiecţi, apoi aplicarea aceluiaşi test, în
aceleaşi condiţii de standardizare aceluiaşi eşantion de subiecţi. Coeficientul de corelaţie pe care îl obţinem
(între rezultatele obţinute în urma celor două aplicări) este numit coeficient de stabilitate.

3. Care este diferenţa dintre aptitudine şi capacitate?

În sensul cel mai general, aptitudinea = potenţialul înnăscut de care o persoană dispune pentru
realizarea cu succes a unei activităţi sau pentru obţinerea unei performanţe bune într-un anumit domeniu
de activitate.
Capacitatea se referă la posibilitatea ca o persoană să obţină reuşita în îndeplinirea unei sarcini sau
în realizarea unei activităţi. Capacitatea este întotdeauna demonstrată sau demonstrabilă prin fapte
(rezultate, comportamente) observabile, adică prin acţiunile eficiente pe care o persoană le întreprinde sau
prin performanţele pe care le obţine în rezolvarea sarcinilor într-un anumit domeniu de activitate.
Capacitatea este condiţionată de existenţa unor aptitudini, care pot fi dezvoltate şi transformate în
capacitate prin antrenament şi experienţă. Capacitatea într-un anumit domeniu de activitate poate fi
evaluată în mod direct (de exemplu, prin aprecierea performanţelor).

4. Metode de estimare a fidelitatii/cum calculam fidelitatea unui test?

Sunt patru metode pentru estimarea fidelităţii unui test psihologic:
a) metoda test-retest → constă în a administra de două ori (la un anumit interval de timp, de la 2-3
săptămâni la un an), în aceleaşi condiţii (stamdardizate) acelaşi test pe acelaşi eşantion de subiecţi.
Coeficientul de corelaţie pe care îl obţinem (între scorurile obţinute în urma celor două administrări) este
numit coeficient de stabilitate; dacă retestarea se realizează la un interval de timp scurt (2-3 săptămâni), se
obţine coeficientul de încredere;

b) metoda formelor echivalente (paralele) ale aceluiaşi test → această metodă urmăreşte să evite
problemele care ţin de utilizarea metodei test-retest (de exemplu, familiarizarea subiecţilor cu testul,
tendinţa de a răspunde la fel la itemii identici etc.), în sensul în care, la re-test, se utilizează o altă versiune
a testului construită din itemi diferiţi ca formulare, dar avându-se în vedere ca atât numărul, conţinutul, cât
şi forma şi/sau dificultatea itemilor să fie comparabile (de aceea, se numesc forme echivalente ale
testului); coeficientul de corelaţie pe care îl obţinem prin corelarea scorurilor la cele două forme
echivalente se numeşte coeficient de echivalenţă;

c) metoda înjumătăţirii (split-half) → constă în divizarea lungimii testului în două părţi egale, astfel încât să
se obţină două serii de scoruri distincte asupra cărora să se poată aplica calculul de corelaţie; divizarea se
poate face prin separarea primei părţi a testului (jumătate din numărul total de itemi) de cea de-a doua sau
prin separarea itemilor impari de cei pari; coeficientul de corelaţie obţinut între scorurile la cele două
jumătăţi se apropie de coeficientul de echivalenţă, deosebirea fiind că administrarea itemilor se face într-o
singură şedinţă (ceea ce constituie un avantaj);

d) metoda consistenţei interne → constă în calcularea corelaţiilor dintre itemii testului şi, pe baza acestora,
a aşa-numitului coeficient de consistenţă internă; de asemenea, se poate calcula corelaţia dintre scorul la
fiecare item al testului şi scorul total; consistenţa internă se referă la măsura în care, prin conţinutul lor,
itemii se referă la unul şi acelaşi construct psihologic; calcularea consistenţei interne nu are sens decât
pentru testele unidimensionale (care măsoară o singură trăsătură), cum ar fi testele de aptitudini specifice;
pentru itemii la care răspunsurile se prezintă sub forma de alegere multiplă, cel mai utilizat coeficient
pentru calcularea consistenţei interne este coeficientul afpha (α) propus de J. L. Cronbach; acesta ia valori
între 0 şi 1, o valoare ≥ 0.70 fiind dezirabilă atunci când testul este utilizat în scopuri de cercetare, iar o
valoarea ≥ 0.85-0.90 fiind de dorit atunci când testul este utilizat în scopuri de evaluare individuală pentru
consiliere sau selecţie.

5. Care scor e mai mare: z=2 sau scorul T=60?

Formula de calcul pentru scorul T (Thurstone), a cărui distribuţie are media = 50 şi abaterea
standard = 10, este: T = 50 + 10 × z, unde z = scorul standardizat. Pentru T = 60, avem: 60 = 50 + 10 × z, de
unde rezultă: 60 – 50 = 10 × z, adică 10 = 10 × z, deci z = 1. Cu alte cuvinte, scorului T = 60 îi corespunde
scorul z = 1. Cum z = 2 > z = 1, rezultă că z = 2 > T = 60.

6. In functie de ce elemente se stabileste metoda de etalonare?

Metoda (statistică) de etalonare a unui test psihologic se stabileşte în funcţie de caracteristicile
descriptive ale distribuţiei scorurilor pe care subiecţii din eşantionului normativ le-au obţinut la test. Mai
precis, este vorba despre normalitatea distribuţiei scorurilor, sub aspectul asimetriei (oblicităţii) şi al
boltirii.
Asimetria este foarte importantă, deoarece are un impact mai important asupra mediei şi abaterii
standard a distribuţiei scorurilor brute la test. În majoritatea cazurilor, distribuţia scorurilor în eşantionul
normativ se abate mai mult sau mai puţin de la distribuţia normală, mai ales sub aspectul asimetriei. De
aceea, tipul distribuţiei scorurilor brute este esenţial în stabilirea tipului de transformări la care vor fi
supuse scorurile brute.
Printre tehnicile care pot fi utilizate în stabilirea normalităţii unei distribuţii, se numără testul ,,hi
pătrat” şi calculul indicatorilor asimetriei (de exemplu: skewness) şi boltirii sau excesului (de exemplu:
kurtosis).
 7. Ce este izomorfismul?
În domeniul ştiinţelor comportamentale, măsurarea presupune atribuirea de valori numerice
caracteristicilor (atributelor) pe care le vizăm în cercetare sau în practică. Izomorfismul scalelor de
măsurare se referă la corespondenţa dintre proprietăţile atributelor (caracteristicilor) măsurate şi
proprietăţile seriei numerice.

8. Într-o scală de măsurare cu intervale egale, diferenţa dintre două valori rămâne constantă sau
magnitudinea este egală/aceeaşi, indiferent de locul pe care îl ocupă valorile ?
Într-o scală de măsurare cu intervale egale, diferenţa dintre două valori consecutive rămâne
constantă. O scală de măsurare cu intervale egale prezintă o complexitate mai mare, în comparaţie cu o
scală ordinală, datorită faptului că relaţiei de ordine (care este specifică scalei ordinale) i se adaugă
mărimea exactă a intervalelor (distanţelor) care separă categoriile (valorile ordonate pe scală) scalei, ceea
ce presupune existenţa unei unităţi de măsură constantă. Cu ajutorul acestei unităţi de măsură, putem
atribui fiecărei valori un loc bine definit pe continuumul scalei, în funcţie de numărul de unităţi care separă
diferitele valori ordonate pe scală. De exemplu, să luăm scorurile la un test de cunoştinţe obţinute de patru
subiecţi, şi anume: A = 20, B = 25, C = 35 şi D = 40. Putem constata că B – A = D – C = 5, după cum C – A = D
– B = 15.

9. Ce poate şi ce nu poate standardiza psihologul în interpretarea rezultatelor la teste?

Din punct de vedere psihometric, interpretarea cantitativă a rezultatelor unui subiect la un test
presupune raportarea scorurilor brute la un etalon care exprimă rezultatele (valorile)/scorurile medii
obţinute de către populaţia din care provine subiectul (sau grupul de referinţă). Etalonul oferă un cadru de
referinţă (clar şi uniform definit pentru toţi subiecţii care completează testul) pentru analiza din punct de
vedere cantitativ a comportamentelor, trăsăturilor de personalitate, randamentului sau a altor
caracteristici vizate printr-un test. Transformarea scorurilor brute în scoruri standard permite
determinarea poziţiei relative a subiectului testat în raport cu grupul de referinţă, ceea ce presupune
posibilitatea de comparare şi ierarhizare interindividuală a mai multor subiecţi. Totuşi, pentru fiecare
subiect testat în parte, psihologul trebuie să ţină cont, în interpretarea rezultatelor la un test psihologic, şi
de scopul testării (de exemplu: consiliere în carieră, selecţie profesională, evaluare periodică a
caracteristicilor psihice necesare ocupării unui post de muncă) grupul de referinţă (de exemplu: categoria
ocupaţională, vârsta – dacă este vorba despre teste de randament), alte caracteristici de dezvoltare
particulare (alte domenii ale dezvoltării care pot fi relevante pentru explicarea nivelului performanţei la
test, dacă este vorba despre un test de aptitudini, de exemplu), precum şi de comportamentul subiectului
în timpul sarcinii de testare. Toate aceste aspecte nu pot fi standardizate, informaţiile pe care psihologul
trebuie să le colecteze, pentru a înţelege mai bine semnificaţia rezultatelor la un test, diferind de la subiect
la subiect.

10. Un avantaj şi un dezavantaj al itemilor cu alegere multiplă.

Itemii cu alegere multiplă constau dintr-o întrebare (enunţ) – de exemplu, în cazul chestionarelor
de personalitate sau dintr-o problemă/exerciţiu – cum se întâmplă în cazul testelor de cunoştinţe
(docimologice) pentru care se oferă cel puţin trei variante de răspuns, dintre care subiectul trebuie să o
aleagă pe cea care i se potriveşte sau pe cea corectă; variantele de răspuns pot lua forma unor răspunsuri
complete preformulate sau, în cazul testelor de cunoştinţe, a rezultatului final al rezolvării sau forma unor
scale de evaluare cantitativă cu mai multe trepte/ancore verbale (de exemplu: dezacord puternic,
dezacord, neutru, acord puternic, acord sau niciodată, rareori, uneori, întotdeauna).
 Unul dintre avantajele acestor itemi constă în faptul că, atunci când nu sunt ambiguu formulaţi (în
cazul chestionarelor de personalitate) sau atunci când sunt corect formulaţi (în cazul testelor de
cunoştinţe), reduc ambiguitatea şi riscul interpretărilor subiective din partea subiectului sau a
examinatorului. Un alt avantaj ţine de faptul că itemii cu alegere multiplă au o fidelitate mai ridicată decât
itemii dihotomici (de tipul DA/NU) şi reduc considerabil riscul ca subiectul să aleagă un răspuns la
întâmplare (în cazul chestionarelor de personalitate) sau să ghicească răspunsul corect (în cazul testelor de
cunoştinţe). De asemenea, astfel de itemi salvează timp în procesul de scorare şi interpretare a scorului
brut.
Principalul dezavantaj este că, mai ales în cazul testelor de cunoştinţe, răspunsurile la astfel de
itemi nu oferă examinatorului posibilitatea de a evalua mai adânc abilitatea subiectului de a selecta,
organiza şi utiliza în mod creativ informaţii şi idei. Pentru itemii din testele de cunoştinţe, răspunsurile
subiectului pot fi influenţate de factori, precum abilitatea verbală (de exemplu, capacitatea de a citi şi de a
înţelege limbajul scris), raţionamentul deductiv, orientarea către utilizarea altor stimuli ce apar în contextul
de testare, atitudinea faţă de asumarea riscului în alegerea unei variante de răspuns etc.

11. Dacă adăugăm valori foarte mici sau foarte mari într-o distribuiţie, este influenţată media sau
mediana ? Ce impact au valorile extreme asupra mediei unei distribuţii ?
Dacă, la valorile unei distribuţii, adăugăm valori foarte mici sau foarte mari, impactul se va resimţi
mai ales asupra mediei, care este cel mai sensibil indicator în raport cu valorile extreme (outliers). Astfel,
valorile extreme situate în partea dreaptă (valori ridicate) tind ,,să tragă” valoarea mediei în direcţia lor
(deci tind să crească valoarea mediei), în timp ce valorile extreme situate în partea stângă (valori scăzute)
tind să scadă valoarea mediei. De aceea, analiza normalităţii unei distribuţii implică identificarea şi
eliminarea valorilor extreme.

12. Pe ce se bazează evaluarea normativă ?

Evaluarea normativă presupune raportarea performanţei (pentru testele de aptitudini sau
cunoştinţe)/scorului (pentru chestionarele de personalitate) pe care un subiect testat l-a obţinut la
performanţa (medie)/scorul (mediu) obţinute de grupul de referinţă, adică de grupul din care subiectul
face parte. Aceasta presupune existenţa unui etalon (normă) care implică transformarea scorului brut în
scor standard. Etalonul trebuie să fie realizat pe un eşantion extras din populaţia de referinţă, numit
eşantion normativ. Etalonul oferă un cadru de referinţă (clar şi uniform definit pentru toţi subiecţii care
completează testul) pentru analiza din punct de vedere cantitativ a comportamentelor, trăsăturilor de
personalitate, randamentului sau a altor caracteristici vizate printr-un test.
 Subiecte teorie

1. Diferentele dintre metodele clinice si cele experimentale

Metodele de cunoastere se impart in 2 categorii: metode clinice (observatia, convorbirea, metoda
biografica) si metode psihometrice sau expermentale (experimental, testul si chestionarul).Diferenta
fundamentala dintre cele doua metode apare in functie de:
-scopul urmarit
-a gradului de precizie si de obiecivitate in cunoastere
Dpv al scopului urmarit:
-metodele clince isi propun o cunoastere cat mai amanuntita a persoanei si explicatia evolutiei sale.Deci
orientarea acestora este predominant calitativa.
-metodele psihometrice se orienteaza spre stabilirea rangului persoanei, a pozitiei sale in rsport cu o
populatie normala,Deci interpretarea este predominant cantitativa.
Dpv al gradului de precizie si obiectivitate:
-metodele psihometrice, folosind verificari statistice viguroase, sunt mult mai exacte, specificandu-se de
fiecare data limitele de eroare.
-metodele clinice prezinta un grad de obiectivitate si de precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de criteria
precise de interpretare, aceasta depinzand de subiectivitatea celui care face analiza.
Se incearca apropierea celor doua metode.

2. Atributele unei scale de masurare

- magntudinea: cand un atribut poate fi judecat ca fiind mai mic decat, mai mare decat sau egal cu o alta
stare a aceluiasi atribut. Daca un subiect X obtine la agresivitate scorul 8,iar un subiect Y obtine la acelasi
atribut scorul 5, aceasta scala reflecta diferentele in magnitudine ale agresivitatii celor doi
subiecti.(subiectul X este mai agresiv decat subiectul Y).
-intervale egale: inseamna ca magnitudinea unui atribut reprezentat de o unitate de masura pe o scala
este agala, idiferent de locul unde este plasataunitatea pe scala
-punctul zero absolut este valoarea care indica faptul ca atributul care trebuie masurat nu are nici o valare
(are valoarea zero). (zero pentru inaltime indica lipsa inaltimii, agresivitatea se noteaza de la valoarea 1, nu
are zero absolut).

3. Scala ordinala (cunoscuta si sub de numirea de scala de ordine, de rang sau ierarhica)
-permite ordonarea observatiilor, indivizilor, situatiiilor de la mic la mare, de la simplu la complex,de la mai
putin la mai mult.
In interiorul unei clase date indivizii pot fi comparati in functie de gradul prezentei unui atribut
comun. Trebuie sa fim preocupati de ordinea relative a obiectelor sau indivizilor.
O scala ordinala poate fi obtinuta constatand ca un obiect sau individ poseda un atribut intr-un grad mai
ridicat decat obiectul sau individulprecedent din serie:
S1 mai mic decat S2 mai mic decat S3 mai mic decat ……………Sn (ptr. n subiecti)
Operatiunea de ordonare presupune o discriminare foarte riguroasa fata de simpla categorizare,
deoarece pentru fiecare obiect sau individ trebuie sa stabilim gradul de prezenta a unui atribut ceea ce nu
inseamna ca scala indica cantitatea absoluta a atributelor prezente, nici amploarea diferentelor sau
raporturile dintre cantitatile atributelor prezente (sau atributul nu se exprima in mod necesar in unitati
egale chiar daca numerele care le reprezinta sunt la distante egale. ( daca un individ se situeaza la rangul 4,
nu inseamna ca el prezinta de doua ori mai multe atribute decat cel care se situeaza la rangul 2)
Nu poate exista in absenta totala a unui atribut, deci ea nu admite zero absolute
S1……S2……S3……S4…..
Intr-o scala ordinal directia continuului este cunoscuta. Informatiile cunoscute de pe acest
continuum sunt de tipul “mai mic ca”, “mai mare ca”, “egal” sau “diferit” intre indivizi sau obiecte, in
functie de atributul masurat
Ex: S1 mai mic ca S2
S4 mai mare ca S3
S3 diferit de S5
Datele scalelor ordinale pot fi analizate prin statistici neparametrice:
-toate operatiile statistice aplicabile scalelor nominale( frecventa, modul, coeficient de contingent)
-mediana
-centile
-coeficientul de corelatie a rangurilor
-chi patrat
Crearea unei scale ordinale presupune stabilirea unei relatii de ordine intre valorile posibile ale
variabilei studiate.

4. Diferenta dintre test si experiment (din perspectiva relatiei S-P-R)

Relatiile diferentiale folosite pentru studierea diferentelor dintre indivizi, unde luam in consideratie
reactiile unor personae la o singura situatie standardizata.

P1-----------R1
P2-----------R2
S P3-----------R3

Pn-----------Rn

Diferentele dintre R1, R2, R3…Rn se obtin datorta diferentelor existente intre P1,P2, P3…Pn. Astfel
putem studia diferentele dintre indivizi, dar putem compara si reactiile unor grupuri diferite, in functie de
anumite caracteristici ca: varsta, sexul, etnia, nivelul cultural etc. In cel de-al dilea caz putem pune in
evident unele aspecte ale pesonalitatii, comune in diferite grade, tuturor subiectilor care apartin unui grup
selectat pe baza unor criterii dinainte stabilite.
Acest tip de relatie este folosit atat in cazul experimentului, cat si in cel al testului psihologic, dar
cele doua aspect nu sunt identice.
In situatia experimentala, P1, P2, P3…Pn este aceeiasi persoana in stari diferite.Situatiile interne, subiective
pot fi diferite (mai ales in cazul consumului de substante stimulatoare, deprimante, droguri, rectiile sunt
determinate de acestea)
In cazul testului P1, P2, P3,….Pn sunt persoane diferite. Din aceasi cauza nu mai avem aceeasi
certitudine in stabilirea relatiilor dintre fapte si nici atunci cand interpretam rezultatele, deoarece situatia
este interpretata diferit de fiecare persoana.In cazul relatiilor S-P1, recunoscand perfect persoana, nu
putem sti care din factorii care actioneaza asupra lui P2 determina R2. R1 si R2 pot fi raspunsuri aproape
identice, dar P1 si P2 pot fi subiecti foarte diferiti.
 Deci intre experiment si test exista o deosebire de precizie, testul fiind mai putin precis decat
experimental. Totusi , testul ramane o forma de experiment, pentru ca provocam o reactie in conditii bine
determinate si obtinem reactii in aceste conditii. Si in cazul experimentului, chiar daca acesta se adreseaza
acelorasi subiecti, starea acestora se poate modifica, subiectii isi pot schimba atitudinea si pot intervene
factori care ne scapa de sub control. Pentru a evita erorile in cazul experimentului vom folosi grupe de
subiecti, si in acest fel vom putea verifica daca rezultatele sunt datorate stimulului si nu subiectivitatii
subiectilor. Conditia care se impune pentru precizie este ca subiectii sa fie echivalenti.

5. Definirea testului.
In psihologie, termenul “test” are doua sensuri:
a. Este o proba standardizata dpv al consemnului (explicarea sarcinilor de efectuat) si a modului de
corectare, cotare si interpretare a rezultatelor acestea fiind fixate dinainte pentru a evita eventualele
variatii care se pot datora persoanei care aplica, corecteaza si interpreteaza testul.
b.Este o micro-situatie, o simulare a unor caracteristici bine definite, in care vom plasa o persoana cu
scopul de a studia modul in care aceasta procedeaza in raport cu situatia. Micro-situatia produsa trebuie sa
fie cat mai apropiata de situatia reala din care a fost extrasa.
Cu ajutorul testului se va extrage dintr-o situatie concreta, reala un esantion de conditii sau factori
considerate semnificativi pt un anumit tip de comportament, ignorand aspectele neesentiale.
Constatam ca testul este o situatie experimentala controlata, variabilele lui esentiale trebuie sa fie dinainte
cunoscute de examinator.Prin natura sa testul tinde sa reproduca, in conditii artificiale,conditiile unei
situatii reale.Testul nu trebuie sa piarda din vedere nici o variabila esentiala a situtiei concrete.In acest caz
testul nici analitic, nici sintetic, ci analog cu situatia reala, in sensul ca modeleaza continutul psihologic al
activitatii reale dar nu si forma exterioara a acesteia.

6. Distinctia dintre teste si chestionare

Reprezentntii scolii germane defines chestionarele ca fiind “teste subiective”.Aceasta atitudine este
justificata de faptul ca precizia chestionarelor este mult mai mica, din cel putin doua motive:
1.raspunsurile obtinute cu ajutorul acestor instrumente sunt dezirabile, subiectii au tendinta de a face o
buna impresie, de a raspunde asa cum red ei ca este bine si nu cum sunt in realitate
2.bazandu-se pep e introspective (care este de fapt o retrospectie), intervine uitarea ceea ce ace ca multe
aspect esentiale sa fie neglijate.
Prin utilizarea testelor aceste limite sunt inlaturate, acesta fiind un instrument mult mai précis.
Distinctia essential- neesential este mai transanta in cazul testelor si dispare posibilitatea de a masura
aparentele. Diferentele dintre persoane evidentiate cu ajutorul testelor sunt esentiale daca demonstram
constanta acestora. Testul este un instrument valoros daca predictia pe care o facem cu ajutorul lui este
pertinent, adica daca se refera la comportamenta care persista la un individ.

7. Precizati relatia dintre fidelitate si validitate pornind de la relatia ce exista intre coeficientii
corespunzatori acestora. (curs, pag. 47)
Fidelitatea se referă la precizia cu care un test măsoară anumite caracteristici în timp ce validitatea
vizează calitatea măsurării.
 8. Mentionati cele trei motive pentru care Meehl (1977) considera constructul teoretic drept un
concept deschis.
~ Constructul este descris printr-o definiţie operaţională care precizează indicatorii observabili şi
mijlocul prin care aceştia pot fi măsuraţi.

9. Precizati, in cadrul noilor perspective in cercetarea si cunoasterea personalitatii, specificul

studierii productiilor deosebite, a talentului si creativitatii.
"?"

10. Precizati cele mai importante surse de varianta care pot interveni in cazul calcularii unui
coefficient de fidelitate.
Pentru evaluarea unui coeficient de fidelitate este foarte important să cunoaştem metode pentru
a repera sursele de varianţă care pot interveni. Aceste surse pot fi următoarele:
• varianţa distribuţiei erorilor ca rezultat al unei schimbări care apare într-o situaţie sau alta, într-un
mediu sau altul (S2E);
• varianţa care decurge din subiectivitatea corectării (S2ES);
• varianţa datorată hazardului (S2EH), sau altor surse: memorie (S2EM), oboseală (S2EO)

11. Mentionati doua dintre dificultatilor legate de acceptarea datelor clinice ca baza pentru suportul
empiric al teoriei psihanalitice (cf. Silverman, 1976)
"?"

12. Caracteristicile unei masuri- criteriu.

Măsura - criteriu are mai multe caracteristici:

􀂂 caracteristică foarte importantă a măsurii - criteriu este pertinenţa sa, adică validitatea sa. Ea
trebuie să reflecte şi să măsoare aspectele fundamentale ale criteriului conceptual. Media cumulată
este o măsură - criteriu validă dacă reflectă şi măsoară corect aspectele importante ale reuşitei la
universitate. Evaluarea pertinenţei unei măsuri - criteriu se face prin procedee raţionale şi calitative.
Nu există un indice cantitativ eficace pentru exprimarea gradului de pertinenţă a unei măsuri -
criteriu.

􀂂 a doua caracteristică a unei măsuri - criteriu este fidelitatea sau constanţa măsurărilor. O măsură
criteriu trebuie să fie constantă în timp indiferent de circumstanţe. O măsură - criteriu inconstantă
nu poate fi pusă în relaţie cu alta, iar indicele relaţiei cu predictorul nu va semnifica nimic, indiferent
de gradul acestuia. De exemplu, dacă folosim o măsură inconstantă pentru determinarea
productivităţii unui muncitor, atunci în cazul unei zile bune productivitatea va fi mare şi vom
supraestima valoarea sa, iar într-o zi proastă riscăm să subestimăm valoarea sa. Alegerea unei
măsuri - criteriu este supusă la cel puţin două constrângeri:
¤ factorii care induc o eroare de măsurare trebuie controlaţi pentru că ei influenţează măsurile -
criteriu în acelaşi fel ca şi predictorii;
¤ dacă controlul acestor factori nu ne permite să obţinem o măsură stabilă este posibil să creştem
stabilitatea alegând un număr mare de măsuri - criteriu sau alegând eşantioane în mai multe
ocazii.
􀂂 A treia caracteristică a unei măsuri criteriu este absenţa contaminării. Măsurarea criteriului se va
efectua în condiţiile în care factorii non pertinenţi nu pot influenţa scorurile. Contaminarea poate să
apară uşor dacă măsura criteriu se prezintă sub forma unor scale de evaluare care sunt vulnerabile
datorită efectului de halo sau a tendinţei de indulgenţă. Instrucţiuni foarte precise de forma unei
descrieri detaliate a caracteristicilor de evaluat permite diminuarea riscului de contaminare.

13. Critica notiunii de examen si de selectie (pag. 102)

Ghicirea este inevitabilă chiar în cadrul unor examene de admitere, promovare sau selecţie pentru
o anumită profesie.
1. Subiecţii sunt instruiţi să ghicească. În instrucţiunile testelor se cere subiecţilor să ghicească. “Nu lăsaţi
spaţii goale. Dacă nu ştiţi un răspuns sau nu sunteţi sigur, ghiciţi soluţia corectă. ”
2. Completaţi la întâmplare un test apoi cotaţi-l. Această completare este echivalentă ghicirii. Un sistem
computerizat de cotare poate fi programat să realizate acest lucru.