1

OBIECTUL PSIHOLOGIEI MUNCII

1. Consideraţiuni generale
Actul de naştere al psihologiei muncii a fost marcat la începutul secolului trecut
de contribuţiile unor iluştri psihologi în soluţionarea unor probleme practice
legate de situaţiile de muncã.
Activitatea de muncã este definitã în psihologia industrialã, ca fiind
interacţiunea dintre om şi mediul sãu de muncã. Este deja aproape un lucru
comun faptul cã succesul în muncã depinde de o serie de factori şi cã are deci
un caracter multifactorial. Este vorba de factori interni care ţin de persoanã :
aptitudini, motivaţie, atitudini, interese, starea fizicã, fiziologicã, etc. precum şi
de factorii externi persoanei, care enumeraţi succint ar fi: condiţiile fizice în
care se desfãşoarã munca (temperaturã, iluminat, condiţii de umiditate,
ventilaţie etc.) mediul social al muncii, stilul de conducere, cultura
organizaţionalã, etc.
Unii autori, ca de exemplu reputatul psiholog Constantin Botez (1981 )
considerã psihologia muncii ca fiind nu doar o disciplinã aplicativã între
celelalte ramuri aplicative ale psihologiei, ci o disciplinã cu un statut bine
precizat care are în componenţã 2 versanţi. Este vorba de un versant teoretic,
de cercetare fundamentalã şi de un altul cu caracter aplicativ. Din aceastã
cauzã, susţine psihologul citat, psihologia muncii n-ar putea fi totuşi
consideratã doar o ramurã aplicativã a psihologiei. Alţi autori considerã
dimpotrivã cã psihologia muncii ar fi totuşi o ramurã aplicativã a psihologiei,
asemenea psihologiei şcolare, medicale etc.; Totuşi aceastã disciplinã are o
deschidere cu totul deosebitã faţã de cercetarea fundamentalã. Multe dintre
câştigurile pe care psihologia teoreticã le-a înregistrat, mai ales în domeniul
percepţiei, atenţiei, vigilenţei se datoreazã unor cercetãri cu caracter
fundamental, care s-au originat în psihologia muncii sau în orice caz în cadrul
psihologiei aplicate. De asemenea, este elocvent faptul cã în deceniul 6 al sec.
trecut la unul din congresele internaţionale de psihologie dat fiind cã termenul
de psihotehnicã era depãşit şi amintea de anumite abuzuri în utilizarea testelor
 2

psihologice, s-a hotãrât schimbarea termenului de psihotehnicã - termen

consacrat în perioada interbelicã psihologiei muncii cu acela de psihologie
aplicatã. Este adevãrat cã acest termen are o serie de ambiguitãţi pentru cã aici
ar putea fi încadratã şi psihologia clinicã şi psihologia şcolarã pentru cã şi
acestea sunt tot ramuri aplicate ale psihologiei, însã, printr-un reducţionism
terminologic mulţi psihologi pun semnul egalitãţii între psihologia aplicatã şi
psihologia muncii.
Leplat şi Cuny (1977) evocã faptul cã psihologia muncii, în afarã de faptul cã
are o funcţie descriptivã (trebuie sã descrie locul de muncã, comportamentul
persoanei în timpul rezolvãrii sarcinilor postului) trebuie sã îndeplineascã şi o
funcţie explicativã cu privire la mecanismele organizatoare ale
comportamentului oamenilor în procesul muncii. Trebuie subliniat faptul cã
psihologul angrenat în domeniul psihologiei muncii, nu poate niciodatã sã
renunţe la a efectua cercetãri pentru cã şituaţiile de muncã sunt foarte diferite
de la o organizaţie industrialã la alta, şi chiar în cadrul aceleiaşi organizaţii de
la o perioadã la alta şi chiar de la un comportament la altul.
Mai utilizãm în domeniul psihologiei muncii un tezaur de principii şi de date pe
care totdeauna trebuie sã le particularizãm prin cercetare, prin studiul
şituaţiilor concrete de muncã pe care vrem sã le ameliorãm şi prin urmare
statutul de consilier, de sfãtuitor, de selecţioner pe criterii psihologice trebuie
sã fie întotdeauna fundamentat de cercetare.
Psihologul industrial cautã în plan teoretic şi experimental soluţii la probleme
practice care apar în organizaţie, şi de aceea el trebuie sã elaboreze tehnici de
transpunere a principiilor teoretice în rezolvarea şituaţiilor concrete de muncã,
urmãrind urmãtoarele obiective: ameliorarea condiţiilor de muncã, a securitãţii
comportamentelor angrenate în activitatea de muncã, diminuarea
suprasolicitãrii, optimizarea calitãţii şi cantitãţii producţiei, ridicarea gradului
de fiabilitate a persoanelor şi a maşinilor (a echipamentelor), creşterea
satisfacţiei în muncã, ameliorarea imaginii firmei în interior, în ochii
salariaţilor, dar şi în exterior în rândul clienţilor, în general, promovarea
produselor firmei.
 3

Dezvoltarea teoriei sistemelor şi a teoriei informaţiei nu a rãmas fãrã ecou în

domeniul psihologiei muncii, dimpotrivã, ea a determinat abordarea muncii
dîntr-o perspectivă sistemică.

2. Reperele istorice ale psihologiei muncii

Întrucât psihologia muncii înseamnă nu doar activitatea practică a
laboratoarelor de profil dar mai ales marile sinteze teoretice care au configurat
acest domeniu ca pe o disciplină aplicativă a psihologiei, trebuie menţionate în
primul rând următoarele contribuţii :
- Publicarea în intervalul 1913-1914 de către Munsterberg a unor lucrări care
concentrau experienţa sa în domeniul cercetării accidentelor de muncă şi al
selecţiei profesionale: „ Psihologie şi eficienţă industrială”, „Fundamentele
psihotehnicii” etc. El a utilizat probe psihologice pentru selecţia persoanelor pe
diferite posturi de muncă, denumind această activitate „ psihotehnică” după o
distincţie efectuată anterior de W. Stern între cercetarea teoretică a
fenomenelor psihice, numită psihognostică” şi latura aplicativă a acesteia
numită psihotehnică.
-1925 S.C. Myers publică „Industrial Psychology…” în care consideră că
metodele psihologiei industriale trebuie să aplice cunoştinţele despre procesele
psihice la ameliorarea activităţii de muncă, prin aceasta conferind psihologiei
muncii doar un statut aplicativ în detrimentul celui teoretic.
Începând cu deceniul al patrulea al sec. trecut conceptul de psihologie
industrială devine tot mai utilizat în sensul dublu, de ştiinţă teoretică şi
aplicativă având ca obiect conform lui M.S. Viteles relaţiile muncitorului cu
munca sa şi cu mediul social.
- Activitatea lui J.M. Lahy în domeniul selecţiei, orientării şi adaptării
profesionale în Franţa, în perioada interbelică.
- Odată cu deceniul al şaselea în psihologia industrială îşi face apariţia o nouă
orientare ca un refuz faţă de modelul simplist de abordare a relaţiei dintre om şi
activitatea sa, practicat de psihotehnică. Conceptele de variabilă moderatoare
introdus de Sounders (1956), sau noul model de predicţie în domeniul selecţiei
 4

profesionale propus de Dunnette (1969), contribuţiile lui Rasmussen (1990) şi

Reasonen (1991) în domeniul proceselor cognitive ale operatorului, modelul
cauzal al accidentului de muncă al lui Shaff prezentat într-o teză de doctorat în
1992 sau contribuţiile unor autori de limbă franceză ( Leplat, Cunny,
Ombredane Faverge) în domeniul psihologiei inginereşti au constituit tot atâtea
etape în dezvoltarea capacităţii teoretico-explicative şi practico-aplicative ale
psihologiei industriale în ultimele decenii.
3. Psihologia muncii în România. Primul laborator de psihotehnică a fost
înfiinţat de Lahy în perioada interbelică după care s-a dezvoltat o întreagă
reţea de laboratoare de selecţie şi orientare şcolară şi profesională. Coordonarea
teoretică şi metodologică a fost asigurată de către personalităţi din două centre
universitare: Cluj (Florin Ştefãnescu Goangã, N. Mărgineanu, Al. Roşca, M.
Peteanu, D. Salade) şi Bucureşti (C. Rãdulescu-Motru, I.M. Nestor, Gh.
Zapan, G. Bontilă ).
-1935-sunt publicate teste pt. măsurarea funcţiilor mintale şi fişa personalã de
observaţie a acestor funcţii.
-Institutul de sociologie experimentalã diferenţialã şi comparativã
-1943-.Mãrgineanu publică “Psihotehnica”
- Sub egida institutelor de psihologie de la Bucureşti şi Cluj sunt elaborate
monografii profesionale pentru o mare diversitate de meserii.
Bucureşti:
-În 1926 iau fiinţă laboratoare psihotehnice la Cluj şi Bucureşti.
În 1936 apare o lege specialã prin care se oficializeazã existenţa acestor
laboratoare. Se înfiinţeazã 15 oficii de orientare profesionalã. În 1937-1941,
apare ”Jurnalul de psihotehnicã”. În perioada interbelicã se înfiinţează
laboratoare de întreprindere, Gh.Zapan, M. Botez, Gh.Iosif, Elena Popescu-
Neveanu, Pufan, Holban, Moraru ş.a. editează lucrări de referinţă în domeniu.

4. Locul psihologiei muncii în sistemul ştiinţelor psihologice

 5

Psihologiile aplicate pot fi divizate în clase de conduite umane care sunt

definite prin obiectivul lor: psihologie şcolarã şi educaţionalã, psihologia
muncii, psihologie clinicã, sportivã, militarã, etc.
Psihologia muncii se preocupã cu studiul clasei de conduite specifice activitãţii
de muncã. Din aceastã perspectivã se pot realiza studii de psihologie a muncii,
în aria cercetãrii fundamentale (pe versantul de cercetare fundamentalã) fãrã
un scop direct, aplicativ, ci doar cu intenţia de a înţelege mecanismele
procesului de muncã; distincţia dintre cercetarea fundamentalã şi cercetarea
aplicatã rãmâne operantã. Cercetarea fundamentalã, în orice ştiinţã, este aceea
care nu serveşte unui scop anume, unui scop practic; ea este orientatã în primul
rând de dorinţa de a completa golurile în cunoaşterea umanã.
Cercetarea aplicatã în cadrul aceleiaşi ştiinţe este cealaltã faţetã a ştiinţei, care
serveşte unor scopuri precise.
În psihologie, anumite întrebãri servesc drept mobil pentru cercetãri care nu
urmãresc un scop precis, ci doar întregirea concepţiei generale a teoriei
generale psihologice ; altele ca în cazul rezolvãrii unor şituaţii speciale cum ar
fi cele dezadaptative din domeniul şcolar, clinic, al muncii etc., implică
cercetări cu caracter aplicativ. Acestea urmãresc ameliorarea adaptãrii omului
la muncã şi a muncii, la rândul ei, la condiţiile psihologice, specifice omului
normal.
5. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia experimentală. Psihologia
experimentalã este acea ramurã a psihologiei care înglobeazã cercetãri orientate
cãtre înţelegerea legilor psihicului uman. Înţelegem prin modele experimentale,
cercetãri care au loc în condiţii de sigur control al variabilelor dependente şi
independente. O serie de studii s-au dezvoltat la graniţa dintre psihologia
experimentalã şi latura de cercetare fundamentalã a psihologiei muncii.
Cercetãrile asupra percepţiei stimulilor, cu mare impact asupra ameliorãrii
sarcinii operatorului de radar, sau a operatorului din instalaţiile automatizate,
cercetãrile asupra vigilenţei, deşi desfãşurate în aria psihologiei muncii au
operat cu modele aparţinând psihologiei experimentale.
 6

6. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia diferenţială. Psihologia

diferenţialã care se ocupã cu studiul diferenţelor psihologice între oameni
(diferenţe privind capacitãţile aptitudinale, trãsãturile de personalitate,
atitudinile, nivelul motivaţional, sistemul intereselor, deprinderilor etc.) a oferit
psihologiei muncii o paradigmã extrem de importantã : explicaţiile privind
diferenţele de randament în câmpul muncii trebuie să se bizuie pe diferenţele
psihologice întrucât factorii interni ai personalitãţii sunt determinaţii
comportamentului extern. Psihologia muncii poate aborda pe acest temei
evaluarea aptitudinilor pentru o anumitã activitate şi a condiţiilor diferenţiale
care favorizeazã adaptarea omului la o anumitã activitate. În acest sens
activitatea de psihodiagnozã ocupã un loc central în activitatea psihologului
industrial. Conform A. Anastasi putem vorbi de o adevărată psihodiagnoză
dezvoltată în chiar interiorul psihologiei muncii.
În continuare enumerãm câteva jaloane ale psihodiagnozei care au avut un
impact deosebit asupra psihologiei selecţiei, clasificãrii şi repartiţiei
personalului, domenii importante ale psihologiei muncii :
Scara Metricã a Inteligenţei elaborată de Binet şi Şimon în 1905 şi activitatea
lui Munstenberg în 1912, primul care a utilizat probe psihologice în selecţia
vatmanilor de tramvaie. El a folosit termenul de psihotehnicã pentru a
desemna activitatea psihologicului industrial, însã trebuie menţionat cã
termenul ca atare a fost inventat de W.Stern. El îl utiliza în opoziţie cu acela de
psihognostică prin care desemna cercetarea teoreticã.
7. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia socială. Psihologia muncii are ca
obiect de studiu activitatea umanã care se desfãşoarã cel mai adesea în grupuri
de muncã, în contexte sociale, iar eficienţa muncii este influenţatã de
raporturile interpersonale care se instituie la nivelul acestor grupuri. De aceea
interesul psihologilor angrenaţi în studii de psihologia muncii s-a extins încă
din deceniul al patrulea al secolului trecut asupra problemelor sociale şi
organizaţionale.
Un moment esenţial îl reprezintă în acest sens cercetãrile lui K.Lewin în 1937,
privind dinamica grupurilor mici. Alt moment l-au constituit studiile întreprinse
 7

de Elton Mayo la o companie de echipamente electrice din America, precum şi

cercetãrile întreprinse de Institutul Tavistock din Londra. Aceste cercetãri au
subliniat importanţa relaţiilor umane, a climatului psihologic şi moral, a ceea ce
economiştii au numit mai târziu cultura de întreprindere, importanţa stilului de
conducere, de luare a deciziilor asupra randamentului grupului de muncã
precum şi asupra randamentului individual.
8. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia educaţională. Psihologia
educaţionalã este focalizatã pe descoperirea metodelor optime de instruire, pe
ameliorarea procesului instructiv-educativ. În domeniul psihologiei muncii se
produce un transfer al acestor metode asupra instruirii profesionale, adicã
asupra procesului de însuşire a cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale sau
asupra procesului de restructurare a deprinderilor o datã cu schimbarea locului
de muncã sau a profesiei. Ceea ce caracterizeazã societatea industrialã actualã
este mobilitatea profesiunilor. Orice firmã dacã doreşte sã fie competitivã, sã
realizeze profit trebuie sã fie foarte elasticã, mobilã în formularea obiectivelor,
în stabilirea produselor şi serviciilor pe care urmează să le realizeze şi a
tehnologiilor aferente acestora. De aceea în cadrul unei firme are loc aceastã
mobilitate a posturilor, a profesiilor, mobilitate datoratã în primul rând
modernizãrii şi retehnologizării.
Din aceastã cauzã învãţarea umanã capãtã un caracter permanent, de-a lungul
întregii perioade active în cadrul unui sistem de educaţie permanentã. În
domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii criteriul rentabilitãţii şi al eficienţei
este determinat de capacitatea de schimbare, funcţie de cerinţele pieţei, a
produselor pe care le fabricã. O datã cu schimbarea comenzilor se schimbã
tehnologia, ea trebuie reînvãţatã şi din aceastã cauzã pentru a-şi menţine locul
de muncã persoanele ocupate trebuie sã înveţe continuu.
Importanţa implementãrii principiilor psihologiei educaţionale în contextul
muncii şi în special în domeniul muncii industriale este relevatã şi de faptul cã
în societatea românã aceastã problemã dramaticã a închiderii întreprinderilor
nerentabile impune persoanelor disponibilizate mari eforturi de reconversie
profesionalã.
 8

9. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia medicală. Munca în organizaţiile

industriale, efortul continuu de adaptare la tehnologii care se impun factorului
uman au repercusiuni asupra stãrii de sãnãtate a operatorului uman. Cele mai
frecvente sunt tulburãrile cu tentã psihosomaticã ce apar pe fond de
suprasolicitare. Munca în şine conţine un potenţial dezadaptativ, adicã prin
suprasolicitare, prin efort, pot sã aparã tulburãri. Ex: schimbul de noapte
produce modificãri ale ciclurilor nictemerale care sunt instituite în fiziologia
umanã de-a lungul întregii sale filogeneze.
Existã la ora actualã paradigma abordãrii persoanei în unitatea aspectelor
somatice şi psihologice, în dublu sens, anume că tulburãrile somatice sunt
întodeauna însoţite de un tablou psihologic după cum simptomatica psihogenă
ajunge, prin agravare, să se somatizeze.
Într-un studiu realizat cu aproape 2 decenii în urmã s-a demonstrat foarte
concludent cã starea de stres combinatã cu un anumit tip psihosomatic, acela
orientat cãtre succes, poate, în anumite condiţii, sã ducã la perturbarea
metabolismului celular. Disfuncţiile se produc pânã la nivelul celulei şi pot
apare neoplasme.
Din aceastã cauzã rolul psihologului industrial este fundamental în consilierea
persoanelor, în reducerea nivelului de solicitare de stres, în creşterea gradului
de adaptabilitate şi a satisfacţiei în muncã. Aceste componente ale stării de
echilibru sunt cu atât mai importante în profesiile moderne care implică un înalt
nivel de solicitare neuropsihică.

10. Domeniile psihologiei muncii

Marile domenii ale psihologiei muncii sunt :
- psihologia personalului
- psihologia inginereascã
- psihologia socialã a muncii
- psihologia organizaţionalã
- psihologia economicã
- preocupãrile de naturã ergonomicã din cadrul psihologiei muncii
 9

1.Psihologia personalului are ca obiect identificarea calitãţilor psihice

solicitate în activitatea profesionalã în vederea atingerii unui anumit grad de
succes de cãtre persoanele care solicitã o profesiune sau alta . Psihologia
personalului este orientatã spre elaborarea metodologiei realizãrii optime a
adaptãrii omului la munca sa. Aceste obiective le putem subscrie urmãtorului
dicton:“Omul potrivit la locul potrivit”.
Marile programe ale psihologiei personalului sunt: selecţia, orientarea şi
formarea personalului.
Selecţia profesională este prima etapã care sprijinã şi dirijeazã toate
eforturile de decizie cu privire la personal. Ea se referã la cunoaşterea
diferenţelor psihologice şi subliniazã rolul factorilor de personalitate în
adaptarea la cerinţele muncii. Aceastã activitate a impulsionat cercetãrile
privitoare la psihologia aptitudinilor deoarece într-o anumitã perioadã a
dezvoltãrii acestei secţiuni a psihologiei personalului s-a pus un accent
deosebit pe rolul aptitudinilor în reuşita profesionalã. Ulterior cercetãrile în
domeniul psihologiei muncii preluând o serie de cunoştinţe de anvangardã din
domeniul psihologiei teoretice au subliniat relaţia dintre aptitudini şi
personalitate, evidenţiind aici într-un mod focalizant, aspectele dinamice şi
motivaţionale ale persoanei. Deci succesul profesional este o rezultantã a
acestor componente şi nu doar a aptitudinilor.
Baza ştiinţificã a psihologiei selecţiei personalului o constituie
mãsurarea diferenţelor individuale, prin examen psihologic, dar şi evaluarea
solicitãrilor psihice şi neurologice (neuropsihice) pe care dificultãţile profesiei
le exercitã asupra oamenilor.
Aptitudinea profesionalã are un caracter complex, reuşita profesionalã
fiind înţeleasã ca o rezultanţã multifactorialã, univers care înglobeazã
aptitudini, caracteristici care ţin de sex, vârstã, tipul de personalitate, cultura de
provenienţă, mediul muncii, caracteristicile echipamentelor utilizate, etc.
Selecţia profesionalã se realizează în scop de:
- angajare
 10

- promovare
- schimbarea profesiei sau a locului de muncã dupã accident
- expertizã a capacitãţii de muncã .
- selecţie şi promovare a managerilor pe diferite trepte de decizie.
Examenul psihologic în selecţie este efectuat şi cu scopul clasificãrii
salariaţilor din aceeaşi organizaţie în realizarea planului de carierã, adicã pentru
a stabili nivelul ierarhic pânã unde poate promova fiecare persoanã.
Orientarea profesionalã urmãreşte îndrumarea pe criterii ştiinţifice a
persoanei în alegerea unei profesiuni cât mai potrivite stilului sãu personal,
modului particular în care este structuratã personalitatea sa, nivelului
capacitãţilor, intereselor şi ţelurilor sale. Stabilirea planului de carieră ca o
succesiune de activităţi şi/sau profesiuni pe care individul le desfăşoară de-a
lungul vieţii sale active îmbracă şi o evidentă componentă socială atîta vreme
cât opţiunile individuale trebuie să fie în acord cu realităţile pieţei muncii.
Existã o adevărată evoluţie a opticii privitoare la perioada de viaţă cea mai
adecvată pentru realizarea orientãrii. În 1908 E. Parson a înfiinţat în Belgia
Oficiul de orientare profesionalã. În 1928 ia fiinţã în Franţa Institul de orientare
profesionalã şi care a fost condus de Pieron. Un câştig în planul principiilor
orientãrii profesionale l-a constituit înţelegerea necesitãţii corelãrii orientãrii
şcolare cu cea profesionalã. Importanţa orientãrii profesionale a crescut foarte
mult mai ales dupã perioada interbelicã o datã cu democratizarea politicii
educaţionale în mai toate statele civilizate, politici care au dat posibilitatea
accesului la diverse niveluri de educaţie a pãturilor sociale sărace ocupate cel
mai adesea în activitãţi necalificate sau semicalificate.
De asemenea un rol important în dezvoltarea programelor de orientare
profesionalã l-a avut accesul tot mai larg al femeilor la învãţarea şi exercitarea
unor profesiuni care altã datã erau considerate exclusiv masculine.
Toate acestea au configurat aproape într-o manierã devenită tradiţionalã
obiectivele orientãrii profesionale care sunt:
- gãşirea pentru fiecare candidat a profesiei adecvate potenţialului său
individual.
 11

- asigurarea cu forţã de muncã calificatã a fiecãrei profesiuni.

- luarea în consideraţie în politicile de orientare a contextului economic-
social, a condiţiilor pedagogice şi psihologice.
Cealaltã secţiune a psihologiei personalului este pregãtirea profesionalã.
Pregătirea profesională
La începuturile psihologiei muncii accentul se punea pe antrenarea persoanelor
în cicluri cu durate foarte reduse într-un numãr de sarcini specifice (persoanele
erau antrenate foarte precis sã facã anumite operaţii). Taylorismul a constituit
în perioada interbelică în America o adevărată practică socială în eficientizarea
muncii. Soţii Gilbreth, el inginer în domeniul construcţiilor, ea psiholog, au
antrenat muncitorii zidari raţionalizând comportamentul de muncă prin
eliminarea mişcărilor de prisos. Randamentul a crescut spectaculos. Ulterior
rezultatele au diminuat dramatic datorită creşterii solicitării prin intensificarea
aspectului monoton al operaţiilor. Dezvoltarea industrialã a determinat
creşterea ponderii efortului intelectual în detrimentul celui fizic. Ca urmare a
crescut interesul managerilor pentru formarea complexă şi mai mult nespecifică
a salariaţilor care pune accent îndeosebi pe dezvoltarea intelectualã şi moralã
decât pe dezvoltarea unui set de deprinderi şi aptitudini specifice unui post sau
altul. Actualmente s-a instituit concepţia cã formarea de instrumente aferente
de cunoaştere trebuie sã fie însoţitã de achiziţionarea unor instrumente
concrete, tehnice. Instruirea, pregãtirea profesionalã sunt concepute potrivit
acestei orientãri ca un proces de formare - adaptare, ca un proces organizat de
modificare sistematicã a comportamentului uman, sau de formare a unui
comportament nou, prin însuşirea de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini necesare
exercitãrii unei anumite activitãţi.

11. Psihologia muncii şi Psihologia inginerească

S-a dezvoltat în cadrul psihologiei muncii sub impactul progresului tehnologic
în domeniul echipamentelor militare (ex. radarul în al doilea rãzboi mondial) şi
de asemenea sub impactul industriei automatizate dupã al doilea rãzboi
mondial. Utilizarea acestor echipamente au scos la ivealã o serie de limite ale
 12

capacitãţilor umane, limite privitoare la volumul percepţiei, volumul memoriei

la nivelul vitezei de prelucrare a informaţiilor. Pânã la aceastã datã se considera
cã psihologia muncii trebuie sã accentueze eforturile de creştere a gradului de
adaptabilitate a omului la munca sa sau la echipamentele tehnice. Datoritã
limitelor fiziologice proprii naturii umane s-a constatât cã aceastã adaptare
trebuie sã fie completatã cu reversul ei, respectiv cu dimensionarea
echipamentelor în concordanţă cu posibilitãţile fiziologice şi psihologice ale
omului. Revenind la paradigma sistemului om-maşinã-mediu trebuie sã
precizãm odatã cu Reason ( 1982 ) şi cu Rasmussen ( 1985) cã cea mai
infiabilã componentã a sistemului sociotehnic este componenta umanã. Erorile
care apar în sistem se datoreazã omului şi ele vizeazã atât receptarea
informaţiei , cât şi prelucrarea şi decizia.
Dar datoritã importanţei în cadrul sistemului a exercitãrii funcţiilor de
informare, prelucrare şi decizii, pe bunã dreptate se acordã un rol deosebit în
prevenirea erorilor umane, calitãţilor proceselor cognitive, implicit calitãţii
cunoştinţelor profesionale, calitãţii structurãrilor pe traiectul de memorie de
lungã duratã M.L.D.,pe traiectul memoriei de scurtã duratã M.S.D.
Obiectivul psihologiei inginereşti îl constituie utilizarea cunoştinţelor de
psihologie în proiectarea echipamentelor. Obiectul psihologiei inginereşti îl
constituie proiectarea adecvatã a activitãţii locului de muncã, a ambianţei
acestuia în scopul creşterii eficienţei şi fiabilitãţii sistemului, odată cu creşterea
satisfacţiei operatorului.
Psihologia muncii are ca scop înţelegerea modului în care performanţa umanã e
condiţionatã de variabilele sarcinii şi de diferenţele individuale de pregãtire
profesională. Ea trebuie sã formuleze teorii şi principii privind performanţele
umane, care vor fi aplicate în proiectarea sistemelor şi sarcinilor de muncã. S-
au conturat următoarele direcţii de cercetare:
-factorii psihofiziologici şi informaţionali care influenţeazã calitatea.
-elaborarea de modele informaţionale.
 13

Psihologia inginereascã a permis abordarea unor probleme teoretice noi: teoria

performanţei umane, aplicarea teoriei informaţiei în cercetarea activitãţii şi
vigilenţei etc., teoria detectãrii semnalelor, teoria filtrului, etc

12. Psihologia socială a muncii şi psihologia organizaţională

Conturarea acestui domeniu şi-a gãsit expresia cea mai concludentã în
cercetarea lui E.Mayo, în deceniul al patrulea al sec. trecut, cu privire la
importanţa climatului şi relaţiilor interpersonale. În aceeaşi perioadă sunt de
menţionat cercetãrile lui J. Moreno privind dinamica grupurilor. Bavelas
(1951) studiază reţeaua de comunicaţii la nivelul microgrupului. Într-un proces
etapizat s-a produs mutarea accentului de la:
- sarcini la funcţii (funcţia implicã responsabilitate, informaţii date şi primite,
relaţii interpersonale)
- indivizi la climatul social
- principii la modele (=construcţii teoretice cu funcţie explicativã).
Recent (M., Zlate, Revista de psihologie organizaţională, nr.1/2001) se
argumentează convingător pentru emanciparea psihologiei organizaţionale, ca
disciplină distinctă de psihologia muncii.
13. Psihologia economică. Este un domeniu distinct al psihologiei muncii
Studiazã implicaţiile psihologice ale desfacerii şi consumului de bunuri şi
servicii precum şi rolul jucat de variabilele psihologice în desfãşurarea
fenomenelor economice. Momente importante în dezvoltare:
-1902,”psihologia economicã”. În SUA activează şcoala instituţionalistã
(Mitchell,McMclark)
Raymond (1966) enumeră următoarele etape în coagularea obiectului
psihologiei economice:
-şcoala austriacã de economie numitã şi „psihologicã” sau ”psihologia bunului
simţ” ; a fost iniţiată de economişti în intervalul 1870-1920
-sfârşitul primului rãzboi mondial - până în 1945 ; s-a impus necesitatea unor
cercetãri concrete, rezultând un bogat material de observaţie.
 14

-dupã 1945, psihologia economicã se fundamenteazã ca o teorie coerentã.

Cunoştinţele psihologice sunt îmbinate cu cele economice.

14. Psihologia muncii şi ergonomia. Ergonomia este definită ca o tehnologie a

comunicaţiilor în sistemul om-maşină-mediu , al cãrei obiectiv este proiectarea
acestui sistem şi ameliorarea funcţionãrii lui pe baza unui criteriu esenţial
reprezentat de operatorul uman.
Psihologia muncii se apleacã şi asupra altor forme de activitate umanã, nu
numai asupra muncii fizice, ci şi asupra celei intelectuale. Activitatea de
concepţie, cea managerialã sunt domeniile ei de interes mai recente. Se pune
un accent deosebit pe proiectarea unei relaţii optime între om şi munca sa,
dându-se prioritate omului. Intervenţia ergonomicã se bazează pe următoarele
principii:
-Existã o relaţie între eficienţa activitãţii şi cea a echipamentelor tehnice ;
-Caracteristicile constructive ale maşinii influenţeazã eficienţa umanã ;
-Este mai uşoară şi mai ieftinã adaptarea maşinii la om decât invers ;
Ergonomia este o ştiinţă optimizatoare care din perspectiva sistemului om-
maşinã-mediu se preocupă de organizarea adecvatã a procesului de producţie,
de ameliorarea relaţiilor interpersonale, de standardizarea dimensiunilor,
spaţiului, confortului, arhitecturii ambianţei muncii, de amenajarea urbanã, de
utilizarea eficientã a energiei, a materiilor prime, de combaterea poluãrii, de
conservarea mediului.