Capitolul 1

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR – RAMURĂ DIN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

PSIHOLOGICE. ISTORIA APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI
VÂRSTELOR
Unități de conținut:
1. Conceptul de psihologie a vârstelor
2. Obiectul, sarcinile, ramurile şi metodele de investigaţie ale psihologiei vârstelor
3. Rolul eredităţii şi mediului în dezvoltarea personalităţii umane
4. Legităţile şi dinamica dezvoltării psihice şi formării personalităţii în ontogeneză
5. Etapele dezvoltării psihologiei vârstelor
6. Problema periodizării dezvoltării psihice

Finalităţi:
După studierea acestui capitol veți fi capabil:
- să definiți psihologia vârstelor ca ştiinţă;
- să identificați obiectul de studiu şi sarcinile psihologiei vârstelor;
- să deduceți ramurile psihologiei vârstelor în sistemul ştiinţelor psihologice;
- să determinați specificul metodelor psihologiei vârstelor;
- să apreciați rolul eredităţii şi importanţa factorilor externi în conturarea trăsăturilor de
personalitate;
- să analizați forţele motrice şi mecanismul dezvoltării psihice;
- să distingeți etapele dezvoltării psihologiei vârstelor;
- să analizați specificul periodizării dezvoltării psihice după mai mulţi autori.

Concepte-cheie: psihologia copilului, psihologia adultului, psihologia genetică, viziune

genetică, funcţională, diferenţială, ereditatea, educaţia, mediul natural, studiul longitudinal,
transversal, mixt.

Conţinut
„Psihologia vârstelor este o ramură a ştiinţelor psihologice izvorâtă din necesitatea de a
înţelege modul cum se constituie caracteristicile, funcţiile, procesele psihice de la cele mai
fragede vârste şi evoluţia lor pe tot parcursul existenţei umane, cu progresele ce caracterizează
fiecare vârstă”. Astfel, activitatea psihică este primită în mod unitar cu relevarea semnificaţiilor
posibile pentru un anumit palier al vârstei şi evidenţierea specificului de ansamblu în dezvoltarea
structurilor psihice. Din acest punct de vedere fiinţa umană este analizată longitudinal şi vertical
în contextul existenţei sale sociale, a modificărilor psiho-fizice ce se produc sub influenţa
condiţiilor de mediu, a educaţiei, a culturii, a profesiei, a statutelor şi rolurilor sociale ce le
îndeplinește.

1. Conceptul de psihologie a vârstelor

E. Verza defineşte psihologia vârstelor astfel: „Psihologia vârstelor este ştiinţa care
studiază caracteristicile constituirii activităţii psihice umane, modificările acesteia de la inferior
la superior, a regreselor ce au loc în anumite etape de vârstă, a evoluţiei personalităţii şi
manifestării actelor de conduită în relaţie cu determinările socio-culturale ale existenţei fiinţei
umane”.
Conţinutul şi sfera psihologiei vârstelor depăşeşte pe cel al psihologiei copilului prin
aceea că realizează o cuprindere pentru toate vârstele umane, departajând stadii şi substadii în
cadrul acestora cu specificul lor, dar fără să fie o psihologie generală, căci activitatea psihică pe
care o studiază aceasta este raportată la condiţia umană de o anumită factură şi structură
biofizică. Psihologia vârstelor se foloseşte de datele psihologiei copilului şi a psihologiei
generale ca şi ale celorlalte ramuri ale psihologiei cărora le furnizează, la rândul ei, cunoştinţe
pertinente despre evoluţia psihică a omului de la naştere până la moarte, şi cuprinde totul într-o
tratare unitară, ca relevarea specificului pentru fiecare stadiu de vârstă şi consumarea elementelor
comune ce unifică activitatea psihică. Aceasta conferă psihologiei vârstelor un statut solid şi
central în cadrul disciplinelor psihologice. Constituirea psihologiei vârstelor a fost posibilă ca
urmare a progreselor realizate de ştiinţele biologice şi sociale, a acumulării de cunoştinţe în
psihologia generală şi într-o serie de ramuri care vizau studiul omului în anumite perioade de
vârstă.
Ramurile mai tinere (ultime) sunt: psihologia copilului, psihologia sugarului,
antepreşcolarului, preşcolarului, şcolarului mic, puberului, şi mai puţin conturate, psihologia
tineretului, psihologia vârstei a treia, etc. O serie de discipline nu diferă atât prin conţinutul la
care se referă cât prin terminologia de denumire a acestora. Astfel, psihologia genetică,
psihologia dezvoltării umane, etc., fac parte din psihologia vârstelor care exprimă similaritate.
Psihologia vârstelor evită fragmentările şi ambiguităţile provenite chiar din titulatura disciplinei
respective şi analizează psihicul uman în mod unitar, cu accentuarea aspectelor de evoluţie şi
dezvoltare, dar şi de continuitate şi disfuncţionalitate de la o vârstă la alta. Cunoaşterea
psihologiei vârstelor oferă posibilităţi de elaborare a strategiilor educaţionale şi de dirijare
ştiinţifică a procesului de pregătire profesională şi de integrare socială a omului, de tratarea
"omului concret" condiţionat biologico-ereditar, social-economic, educaţional şi profesional. În
ştiinţa psihologică actuală există o tendinţă remarcabilă şi anume aceea de a depăşi constatativul,
analitismul şi descriptivul prin implicativ, integrativ şi dinamism evolutiv şi prospectiv,
consolidându-şi prin aceasta, locul ştiinţelor despre om (I. Piaget, 1972) şi în felul acesta
mărindu-şi aportul la dezvoltarea omului.
Psihologia vârstelor ,,încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice, dimensiunea
evoluţiei temporale diferenţiate cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi, de la naştere
până la moarte cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă.
Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi
adolescentului, precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte. Ca urmare, se impun unele
delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii
(Ursula Şchiopu, 1997). Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului, are ca scop
descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. Psihologia copilului nu
trebuie confundată cu psihologia genetică care la rândul ei este o ştiinţă a dezvoltării, centrată
asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. Psihologia copilului
studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia, precum şi pentru a
realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului, pe când psihologia genetică, plecând
de la studiul copilului are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt
aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei
umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. Termenul de
„psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor, ci dimpotrivă aspectul lor
evolutiv. Psihologia genetică reprezentată de A. Gesell în Statele Unite, J. Piaget în Elveţia şi H.
Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. Sillamy, 1996) al cărui obiect se
limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Psihologia genetică se deosebeşte şi de
psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla
descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie, explicaţia este inseparabilă de studiul
dezvoltării (P.P. Neveanu, 1978).
Pentru termenul de „psihologia vârstelor”, în dicţionarele de specialitate sunt oferite
traduceri în limba engleză prin „development psychology”, „psychology of life (life – span
psychology)”, în limba franceză „psychologie du développement” sau în limba germană
„Entwicklung Psychology” (germ. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu, 1997). De
asemenea, majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul
de „dezvoltare” este termenul central. Termenul de „psihologia dezvoltării” tinde să se substituie
termenului de „psihologie genetică” pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul
schimbării, fără a o delimita strict la perioada copilăriei, şi pentru că ambele se referă la
schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul
ei. Psihologia dezvoltării (în engl. „Life – span psychology”) a progresat mai mult în ţările
anglo-saxone decât în Franţa (Torrette, Guidetti, 2002, p.7) fapt care face să se impună astfel
termenul provenit din limba engleză. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi
a involuţiei proceselor sau comportamentelor. Folosirea termenului de „psihologia dezvoltării”,
spun cercetătorii francezi citaţi, aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea
utilizării cuvântului „genetic” care ar restrânge, spun ei, psihologia dezvoltării la procesele
evolutive.
Aşadar, Psihologia vârstelor este acea ramură care studiază condiţiile şi legile de apariţie,
evoluţie, maturizare şi schimbare a vieţii psihice a omului de-a lungul întregii sale existenţe.
Psihologia vârstelor realizează o triplă viziune asupra vieţii psihice:
- genetică (premisele apariţiei şi dezvoltării funcţiilor, proceselor, structurilor psihice);
- funcţională (dezvăluie semnificaţiile adaptative ale diverselor dimensiuni ale sistemului
psihic);
- diferenţială (surprinde specificul diverselor stadii şi multiplele variaţii din cadrul
aceleiaşi etape).
Psihologia vârstelor este pe de o parte o arie ştiinţifică relativ nouă, de la care se aşteaptă
încă multe răspunsuri, iar pe de altă parte, se constituie ca un spaţiu de suport pentru alte
domenii, acoperind o plajă extinsă de referinţe: de la psihologia educaţiei până la psihoterapie.

2. Obiectul, sarcinile, ramurile şi metodele de investigaţie ale psihologiei vârstelor

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de
la naştere, până în perioada bătrâneţei.
Studiul fiinţei umane încă din momentul concepţiei şi mai intensiv de la naştere şi până la
moarte, cu tot ceea ce este comun şi semnificativ pe toată durata vieţii, dar şi cu relevarea
etapelor distincte ale evoluţiei umane conferă psihologiei vârstelor un statut solid şi central în
cadrul disciplinelor psihologice, constituirea ei fiind posibilă printre altele datorită acumulărilor
de cunoştinţe în psihologia generală şi în unele ramuri ce vizau studiul omului în anumite
perioade de vârstă. Dintre aceste ramuri enumerăm: psihologia copilului (studiază perioada
copilăriei cu caracteristicile ce ţin de condiţia activităţii psihice): mai restrânse pentru o
pătrundere mai amplă în această sferă au apărut psihologia copilului sugar, psihologia
antepreşcolarului, psihologia preşcolarului sau mai puţin dezvoltate psihologia tineretului,
psihologia perioadei adulte etc. Conţinutul şi sfera psihologiei vârstelor depăşeşte cu mult pe cel
al psihologiei copilului prin faptul că realizează o cuprindere pentru toate vârstele umane trasând
stadii şi substadii în cadrul acestora, cu specific şi comun între ele, dar fără să fie o psihologie
generală, căci activitatea psihică pe care o studiază aceasta este raportată la condiţia umană de o
anumită factură şi structură bio-psihică. Psihologia vârstelor se foloseşte de datele cuprinse în
psihologia generală şi cea a copilului ca şi ale celorlalte ramuri ale psihologiei cărora le
furnizează la rândul ei cunoştinţe pertinente despre dezvoltarea şi evoluţia psihică a omului de la
naştere până la stadiul terminal.
Sarcinile teoretico-metodologice ale psihologiei vârstelor:
- descifrarea mecanismelor evoluţiei proceselor şi funcţiilor psihice, oferind astfel
argumente genetice pentru conceptele şi teoriile psihologice;
- descoperirea legilor dezvoltării psihice contribuie la elaborarea sistemului coerent al
acestora;
- dezvăluirea interacţiunilor şi interinfluenţelor între diverse planuri ale psihicului uman
confirmă viziunea structurală şi sistemică asupra vieţii în toate momentele devenirii ei;
- relevarea a ceea ce este caracteristic fiecărui ciclu şi stadiu de dezvoltare, psihologia
vârstelor oferind un tablou diferenţial al dezvoltării psihice normale, necesar altor
ramuri;
- datele recente de care dispune psihologia vârstelor cu privire la începuturile vieţii
psihice (premisele prenatale ale acestora) permit aprofundarea înţelegerii relaţiei dintre
ereditar şi dobândit în devenirea fiinţei umane;
- descoperirea de noi fapte şi elaborarea unor concepte corespunzătoare şi chiar a noi
teorii, precum şi înlăturarea altora care nu mai corespund etc.
Activitatea psihică nu poate fi studiată în mod nemijlocit, deoarece conţinutul şi forma ei
de manifestare este foarte complexă încât numai concretizarea ei într-o anumită situaţie dată
poate fi supusă decelării, dar cu ajutorul şi prin evoluţia unor variabile care exprimă unele
caracteristici de personalitate şi de conduită umană şi prin cunoaşterea interpretărilor acestora
putem trasa o dimensiune umană de ansamblu. Aceste variabile pot fi provocate experimental
sau pot fi surprinse în diferite tipuri de activitate umană: de joc, de învăţare, de muncă, de
creaţie. Variabilele pot fi directe, ce depind direct de caracteristicile personalităţii şi
independente ce sunt constituite din reacţiile psihice provocate, iar lanţurile de corelaţii care se
stabilesc între ele înlesnesc analiza şi apoi sintetizarea datelor în vederea constituirii de tipologii
specifice unui stadiu de vârstă şi chiar a condiţiei umane în general. În urma acestor demersuri
apar modele ale unor funcţii sau procese psihice (al imaginaţiei, al gândirii, al inteligenţei, al
afectivităţii, al limbajului) sau ale unor categorii umane (al normalului, al handicapului, al
anormalului, al dotatului, al supradotatului, etc.). Aceste modele sunt raportate unele la altele
prin utilizarea modalităţilor de investigare din care se desprind:
- metodica genetico-longitudinală (urmăreşte dezvoltarea psihică a subiectului pe o
perioadă mai lungă de timp);
- metoda transversală (surprinde caracteristicile psihice într-un stadiu anumit de vârstă);
- metodica mixtă genetico-longitudinală-transversală (surprinde evoluţia activităţii psihice
în diferite stadii).
 Pentru a cerceta diverse aspecte ale activităţii psihice prin metodele de mai sus specialistul
adaptează la vârsta subiecţilor şi la condiţiile concrete de activitate metode ca: observaţia,
experimentul, testul, analiza produselor activităţii, anamneza, etc.

3. Rolul eredităţii şi mediului în dezvoltarea personalităţii umane

Personalitatea este un produs social, un centru de acţiune, subiect al cunoaşterii şi
transformării realităţii, fiinţă conştientă, ce alege un drum în viaţă sau altul, fiind în acelaşi timp
suport al înrâuririlor externe, dar şi agent al propriei transformări.
Viaţa psihică, aşa cum se prezintă, la om, este rezultatul unui lung proces de dezvoltare
care este multideterminat şi multicondiţionat.
Între factorii şi condiţiile care intervin, trei sunt consideraţi fundamentali, în sensul că lipsa
lor ar face imposibilă sau ar compromite dezvoltarea psihică.
Primul dintre aceştia este ereditatea, definită ca proprietate a organismelor vii de a
transmite urmaşilor caracteristicile pe care le-a dobândit de-a lungul filogenezei.
Ereditatea biologică: sunt transmise următoarele însuşiri:
- o anumită structură corporală cu diversitatea de organe interne, cu funcţiile lor
specifice, particularităţi staturale şi ponderale, conformaţia feţei, culoarea ochilor şi
părului, caracteristici ale compoziţiei chimice a sângelui, particularităţi ale
metabolismului, ale sistemului hormonal, particularităţile funcţionale şi structurale ale
sistemului nervos şi ale analizatorilor.
Ereditatea psihologică:
- particularităţile părinţilor şi copiilor, ale famililor celebre, specificul dezvoltării dintre
gemeni crescuţi în medii diferite etc.
Ereditatea este considerat un factor necesar, dar nu şi suficient pentru dezvoltarea psihică
umană.
Al doilea factor al dezvoltării psihice este mediul, definit adesea ca totalitatea influenţelor
naturale şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, voluntare şi
involuntare care constituie „cadrul în care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă” fiinţa umană pentru
întreaga sa viaţă.
Influenţele exercitate de mediu pot fi:
- cele ale mediului natural;
- socioeconomice, ce vizează condiţiile materiale de existenţă;
- socioprofesionale, reprezentate de statutele şi rolurilor profesionale;
- socioculturale;
- socioafective, constând în frecvenţa şi natura contactelor cu cei din jur etc.
Şi nu în ultimul rând educaţia care poate fi definită drept ansamblul de acţiuni şi activităţi
care integrează subiectul ca factor activ şi care se desfăşoară sistemic, unitar, organizat, având un
conţinut cu necesitate definit de societate, uzând de metode, procedee şi mijloace adecvate şi
fiind condusă de factori competenţi, special calificaţi.
Educaţia îşi va atinge scopurile numai în măsura în care:
- va găsi căi de activare a structurilor motivaţionale deja existente;
- va dezvolta alte structuri motivaţionale cu o bază din ce în ce mai înaltă;
- va organiza astfel activitatea de învăţare încât să transforme obiectivele formative de
educaţie în ţeluri proprii subiectului;
 - va solicita cunoştinţele şi modalităţile de operare deja dobândite ca operatori pentru noi
achiziţii;
- va asigura avansul acţiunilor mintale şi practice.
Toate cele relevate mai sus arată că procesul dezvoltării psihice umane este deosebit de
complex, multicondiţionat, multideterminat şi totodată îndelungat.

4. Legităţile şi dinamica dezvoltării psihice şi formării personalităţii în ontogeneză

Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblul de transformări care afectează
organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de „continuitate”,
„finalitate” şi „evoluţie” (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3).
O accepţiune generală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un
ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială
dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau definitiv.
Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu
dezvoltării. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi
ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de
satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Dezvoltarea
implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi
circumstanţiale concrete ale vieţii (U. Şchiopu, 1997).
Cu alte cuvinte, dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psihosociale ale individului
ierarhizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe vârste, deşi vârsta în sine nu le explică.
Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari
categorii, în funcţie de specificul dezvoltării:
 fizice,
 psihice,
 sociale.
Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare, dar evoluţia lor este relativ
independentă una de cealaltă. De exemplu, încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea
dezvoltării psihice sau o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creşterea este
esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice când ritmurile de dezvoltare sunt mai
apropiate.
Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate:
 descrierea,
 explicarea,
 diagnoza,
 consilierea.
Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale
principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă, respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice,
psihice, afective, cognitive, precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul
interacţiunii sociale.
Explicaţiile oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă
asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice, precum şi
caracteristicile dominante.
Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie.
 Consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane,
recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării
umane în cazul vârstelor adulte.
De aceea, psihologii care se ocupă de dezvoltare au trei sarcini:
 să descrie schimbările;
 să descopere cauzele aferente schimbărilor;
 să construiască teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul
formulării de predicţii.
Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ,
respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării, precum şi alte aplicaţii practice
referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare
cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare.
În studiul dezvoltării există un număr de subiecte încă nerezolvate, controversate, care se
pot constitui în teme principale.
Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. Interpretările extreme
unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. Aceste interpretări
disjunctive nu mai sunt actuale, dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o
aduc la teoria dezvoltării.
Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu
explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care
pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. De exemplu,
teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului, vor
ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la
presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu.
Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea
subiect important al dezvoltării copilului.
Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă
constă din etape separate.
Alt subiect controversat ar fi că dezvoltarea înseamnă a creşte, a se maturiza şi a învăţa.
Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale,
implicând adăugiri şi nu transformări. Se pot identifica creşteri ale masei somatice, cum sunt
modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului,
cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Asemenea schimbări,
cum sunt creşterea în înălţime sau greutate, sunt exemple clare de creştere.
Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul
copilului. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. Lefrançois, p. 4) sau
celor fiziologice (M. Zlate, 1993).
Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot
până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate.
În evoluţia psihică se pot deprinde anumite legi şi principii general valabile, dar şi structuri
specifice pentru o etapă sau alta de vârstă.
O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate.
O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în
organism între toate părţile, funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. Descrierea
stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal al dezvoltării, dar nu specifică maturitatea individului
care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare.
O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este
aceeaşi pentru toţi copii, nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată
durata stadiului. Alte legităţi ale dezvoltării psihice ar fi:
 caracterul stadial al dezvoltării psihice;
 caracterul ireversibil al dezvoltării psihice;
 caracterul neuniform al dezvoltării psihice;
 integritatea dezvoltării psihice;
 plasticitatea şi posibilitatea compensării dezvoltării psihice;
 individualizarea dezvoltării psihice.
Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Dar de
vreme ce adaptarea se face prin creştere, maturare şi învăţare, acestea nu sunt decât aspecte ale
dezvoltării. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune
adaptare imediată pe termen scurt, în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o
perioadă îndelungată.
De reţinut: psihologia vârstelor se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe.
În mod tradiţional, psihologii au raportat procesele de dezvoltare la vârstă.
De exemplu, abilitatea tipică a unui copil de 5 ani de a extrage raţionamente este foarte
diferită de aceea a unui copil în vârstă de 9 ani. Psihologul dezvoltării îşi poate pune problema
investigării proceselor implicate în această evoluţie. Ce experienţe şi interacţiuni au influenţat
dezvoltarea copilului? Totuşi, în anul 1980, Paul Baltes, un psiholog german, a scris un articol
influent, subliniind natura permanentă a dezvoltării şi a unor factori, alţii decât vârsta, care
influenţează procesul de dezvoltare.
Baltes şi colaboratorii (1980) au susţinut existenţa a trei influenţe importante asupra
dezvoltării. El le-a denumit influenţe cu caracter de vârstă, influenţe cu caracter istoric şi
evenimente de viaţă fără un caracter specific.
Influenţele cu caracter de vârstă se află într-o relaţie puternică cu vârsta cronologică. De
exemplu, modalitatea în care copiii îşi dezvoltă limbajul se află într-un raport foarte strâns cu
vârsta lor, un copil în vârstă de 2 ani are o performanţă a limbajului mult mai redusă comparativ
cu performanţa unui copil de 5 ani. Influenţele cu caracter istoric sunt legate de evenimentele ce
au loc la un anumit moment şi-i afectează pe majoritatea membrilor unei generaţii date. Exemple
de acest gen pot fi: războiul din fosta Iugoslavie sau foametea din Rwanda. Evenimentele de
viaţă fără un caracter specific sunt cele care influenţează dezvoltarea indivizilor în anumite
momente sau la vârste diferite.
Efectele divorţului într-o familie sau un accident grav ce are ca rezultat o incapacitate
fizică pot fi exemple în acest sens. Baltes susţine că fiecare influenţă este determinată prin
interacţiunea factorilor biologici şi a celor ambientali, cu toate că unul sau altul poate fi mai
dominant în circumstanţe particulare.
Deci, dezvoltarea psihică este un proces continuu în cadrul căruia are loc trecerea de la
acumulările cantitative în psihicul copilului în modificări calitative (dezvoltarea proceselor
cognitive).
Formarea personalităţii este un proces în cadrul căruia la copil apar noi calităţi în
structura personalităţii (formarea trăsăturilor morale).
Forţa motrice a dezvoltării şi formării personalităţii este contradicţia dintre:
 - trebuinţele copilului şi posibilităţile lui de a-şi satisface aceste trebuinţe (vreau şi pot);
- cerinţele mereu crescânde ale mediului social şi posibilităţile copilului de a satisface
aceste cerinţe.
Condiţiile dezvoltării şi formării personalităţii:
 Prezenţa unui cod genetic sănătos.
 Prezenţa unui sistem nervos sănătos.
 Satisfacerea trebuinţelor vitale.
 Satisfacerea trebuinţelor psihologice.
 Prezenţa unui mediu social favorabil, prosper.
 Asimilarea experienţei social-istorice.
Reperele psihodinamice se exprimă în conduite, caracteristici şi trăsături psihice în
decursul întregii vieţi. Ele au o latură instrumentală, folosesc la sesizarea momentelor de
schimbare din ciclurile vieţii şi o latură teoretică, ce constă în faptul că permit descrierea
probabilistă şi prospectivă a dezvoltării umane şi a reacţiilor ei mai semnificative.
Contribuţii mai importante în problemele reperelor dinamice ale dezvoltării personalităţii
au adus specialiştii în psihologia copilului, aparţinând diferitor şcoli şi curente. Ca de exemplu:
A. Gesell este de părerea că dezvoltarea psihică este animată de o forţă pe care a
considerat-o mai puternică decât forţa energiei atomice, forţă înnăscută şi direcţionată datorită
cerinţelor şi condiţiilor mediului de cultură care o utilizează. A diferenţiat componentele
maturizării ca fiind mai importante ca cele de achiziţie în perioadele timpurii, apoi regimul de
pregnanţă se inversează. A ţinut seama de vârsta cronologică, pe care a considerat-o drept ecran
de referinţă esenţial şi vârste de dezvoltare ca expresie a condensării motorii, senzoriale,
intelectuale, de exprimare verbală şi de sociabilitate.
J. Piaget consideră că structura, relaţiile cu mediul se construiesc pe plan psihologic în mod
dinamic, sub formă de acţiuni, operaţii, grupări de operaţii, întâi concrete apoi, în adolescenţă,
formal-logice. Procesul adaptării are două laturi intercalate, acomodarea şi asimilarea.
L. Vîgotski determină liniile generale care caracterizează structura internă a procesului de
dezvoltare. Teza principală constă în aceea că, dezvoltarea în fiecare etapă de vârstă este ceva
integru ce are anumită structură. La fiecare etapă de vârstă dezvoltarea are loc în aşa mod că se
schimbă nu doar unele laturi ale structurii ei, ci se restructurează personalitatea în ansamblu.
Personalitatea copilului se schimbă ca ceva integru şi legile acestei schimbări determină
schimbarea fiecărei părţi aparte. În rezultat în dezvoltarea fiecărei trepte aparte putem evidenţia o
neoformaţiune (o formaţiune nouă) centrală. Această neoformaţiune conduce tot procesul
dezvoltării şi caracterizează personalitatea copilului. În jurul acestei neoformaţiuni se grupează
toate celelalte funcţii, laturi ale personalităţii. Acele funcţii care sunt legate nemijlocit de
neoformaţiune se numesc linii centrale de dezvoltare în perioada dată, celelalte funcţii sunt
denumite ca linii secundare. Acele funcţii care constituie liniile centrale într-o anumită perioadă
devin secundare într-o altă perioadă şi invers. Această schimbare a funcţiilor are loc, prin faptul
că se schimbă importanţa acestor funcţii în structura integră a dezvoltării, se schimbă raportul lor
faţă de neoformaţiunea centrală. Când are loc această schimbare, copilul trece de la o vârstă la
alta. Fiecare vârstă are o structură specifică irepetabilă, de aceea copiii de diferite vârste se
deosebesc esenţial unul de altul.
5. Etapele dezvoltării psihologiei vârstelor
 Distingem două etape ale dezvoltării psihologiei vârstelor şi anume etapa preştiinţifică şi
etapa ştiinţifică.
Etapa preştiinţifică:
Psihologia vârstelor, ca ştiinţă, a început să se dezvolte de la sfârşitul secolului 19.
Momentul critic care desparte perioada preştiinţifică de cea ştiinţifică se consideră lucrarea
lui Preier „Sufletul copilului”(1781).
Primul moment important care s-a produs la sfârşitul secolului 19 şi care a contribuit la
conturarea psihologiei vârstelor ca ştiinţă, rezidă în recunoaşterea deosebirilor calitative dintre
psihicul copilului şi psihicul adultului.
Al doilea moment, apariţia lucrării lui Preier „Sufletul copilului”, care e o centralizare a
observărilor efectuate în decursul zilei. Preier evidenţiază 46 de aptitudini (funcţii), pe care le
clasifică în opt direcţii de dezvoltare: motorica (motricitatea), sensibilitatea, limbajul, procesele
cognitive, sfera emotivă, aptitudinile, comunicarea, personalitatea.

6. Problema periodizării dezvoltării psihice

Încă Aristotel, în lucrările sale, evidenţiază particularităţile de vârstă, ce-şi lasă amprenta
asupra memoriei, gândirii, simţului etc. Aristotel propune şi o periodizare:
I. 0-7 ani (doar că aici trebuie să se evidenţieze vârsta de la 5-7 ani).
II. 7-15 ani (copilul trebuie să fie învăţat să citească, să scrie, să însuşească muzica şi
arta declamaţiei).
III. 16-21 ani (educaţia cetăţenească, să se dezvolte voinţa curajul, bărbăţia, intelectul,
arta discuţiei).
J. J. Russo în lucrarea sa „Emil sau despre educaţie”, abordează două probleme psihologice
importante: dezvoltarea psihologică are un caracter stadial şi copilul se naşte desăvârşit, îl strică
educaţia incorectă şi societatea. Periodizarea după J. J. Russo:
I. 0-2 ani (dezvoltarea fizică a copilului);
II. 2-12 ani (stadiul dezvoltării organelor de simţ);
III. 12-15 ani (dezvoltarea mintală);
IV. 15-21 ani (schimbări profunde în sufletul copilului).
Se mai cunosc aşa zisele zilnice de observare ţinute de diferiţi cercetători. De exemplu în
zilnicul său Sighizmund descrie dezvoltarea psihofiziologică a propriului copil, zilnicul lui
Darwin etc.
Comenius în lucrarea „Marea didactică” abordează problema importanţei cunoaşterii
particularităţilor psihologice de vârstă şi individuale ale copiilor în procesul didactic.
Interesul faţă de psihologia vârstelor a fost observat mai întâi în Europa şi mai târziu s-a
răspândit în SUA. Evidenţiem:
Şcoala psihologiei genetice din Geneva, fondatorul acestei şcoli este J. Piaget, teza
principală – intelectul se dezvoltă şi până la dezvoltarea limbajului. Piaget foloseşte noţiunile de
asimilare, acomodare şi adaptare. Asimilarea este includerea cunoştinţelor noi în structurile şi
operaţiile intelectuale şi comportamentale care deja există. Acomodarea este schimbarea acestor
structuri şi operaţii deja existente sub influenţa noului deja asimilat. Aceste două procese se
completează, se echilibrează reciproc. Dacă între ele se stabileşte echilibru, atunci are loc,
procesul numit de Piaget, adaptare. În cazul, când între asimilare şi acomodare nu se stabileşte
echilibrul sunt posibile trei variante:
 1. când asimilarea întrece acomodarea, la copil se dezvoltă gândirea egocentrică, sau
chiar autistă. Gândirea egocentrică se manifestă atunci când copilul se centrează asupra
propriilor acţiuni, asupra propriului punct de vedere şi nu e apt să privească obiectele,
să înţeleagă fenomenele obiectiv, sau de pe poziţia altuia. Gândirea autistă e mai
pronunţată decât cea egocentrică, copilul nu manipulează, nu operează cu obiectele, de
multe ori se joacă în plan imaginativ.
2. când acomodarea întrece asimilarea. Intelectul copilului se dezvoltă în direcţia imitării,
el totul acceptă fără a avea o atitudine critică şi propria poziţie.
3. când între asimilare şi acomodare există echilibru, adică are loc procesul de adaptare,
atunci e vorba de un intelect adevărat, un intelect propriu zis.
Piaget evidenţiază următoarele stadii de dezvoltare, folosind aceste acţiuni:
- 0-1,5 ani intelectul senzomotoriu, se dezvoltă intelectul practic neverbal, până la 9 luni
se finisează formarea activităţii perceptive, copilul este centrat asupra propriului corp,
tot mediul înconjurător se reduce la senzaţii proprii, treptat percepe mediul înconjurător
ca o mulţime de obiecte separate, independente de copil.
- 1,6-2ani – 6-7 ani intelectul preoperaţional, este marcat prin apariţia funcţiei simbolice
a limbajului. Dezvoltarea limbajului devine prim factor care determină dezvoltarea
intelectuală a copilului.
- 7-8 ani – 11-13 ani etapa operaţiilor concrete, operaţiile apar, dar ele reflectă acţiunile
nemijlocite cu obiectele.
- Se desfăşoară după 11-13 ani etapa operaţiilor formale.
Şcoala psihologiei genetice din Paris, fondatorul acestei şcoli este H. Wallon, lucrarea
principală „Evoluţia psihică a copilului”. Alt reprezentant este R. Zazzo. Ei consideră că în
cadrul fiinţei umane e nevoie să se evidenţieze trei laturi ale dezvoltării: naturală, individuală şi
socială. Zazzo considera că chiar şi primele acţiuni ale copilului cu obiectele sunt determinate
social. Wallon aduce următoarea periodizare:
- 0-1 an stadiul senzoriomotor, emoţional şi al impulsivităţii;
- 1-4 ani stadiul de personalism, independenţă a sinelui şi achiziţie de roluri;
- 4-5 ani stadiul de constituire a conştiinţei de sine;
- 5-7 ani stadiul de diferenţiere a comportamentului social;
- 7-11 ani stadii şcolare;
- Peste 11 ani stadiul gândirii categoriale.
Şcoala psihologică din Viena, fondatoarea acestei şcoli este Şarlota Bühler. Evidenţiază
rolul condiţiilor sociale în educaţie şi instruire. Printre primii a abordat problema educaţiei
copilului în diferite medii sociale: orfelinate, instituţii educative de tip închis, de tip deschis etc.
Forţa motrice a dezvoltării este, după părerea ei, tendinţa înnăscută a omului de a se autorealiza.
Ş. Bühler evidenţiază următoarele faze ale vieţii:
- 0 – 16-20 ani se caracterizează lipsa propriei familii, lipsa activităţii profesionale, lipsa
autodeterminării.
- 16-20 – 25-30 ani se încearcă diferite tipuri de activitate, se caută perechea pentru
întemeierea propriei familii, autodeterminarea este difuză, neconturată.
- 25-30 – 45-50 ani are loc specificarea autodeterminării, adică se înaintează mai multe
scopuri. La 40 ani se formează autoaprecierea, care reflectă rezultatele vieţii ca un tot întreg.
Anume la această vârstă omul conştientizează sensul vieţii.
 - 65-70 şi până la sfârşitul vieţii. Persoana rămâne singură, lipseşte activitatea profesională.
Activitatea interioară este orientată spre trecut, amintiri, lipsesc scopurile, viaţa se schimbă în
existenţă.
Americanul E. Erikson este adept al curentului socio-genetic. Comunicarea cu mediul
social are o influenţă selectivă, deoarece individul are în aparatul său genetic nişte posibilităţi
înnăscute, care şi determină în mod biologic influenţele sociale.
Reprezentanţii şcolii psihologice ex-sovietice sunt Rubinştein S.L. (personalitatea este
totalitatea condiţiilor interne prin prisma cărora se reflectă acţiunile externe), Vîgotski L.S.
(dezvoltarea psihică este rezultatul asimilării experienţei social-istorice, experienţă ce se
transmite în cadrul comunicării de către adult copilului), Leontiev A. (propune activitatea
dominantă specifică fiecărei vârste, care contribuie în măsura cea mai mare la dezvoltarea
copilului şi-l pregăteşte pentru o nouă treaptă, mai superioară), Elkonin (continuitorul ideilor lui
Vîgotski, Leontiev), şi mulţi alţii.
Leontiev propune următoarea periodizare:
- 0-1 an perioada de copil mic;
- 1-3 ani perioada antepreşcolară;
- 3-6 ani perioada preşcolară;
- 6-7 – 9-10 ani perioada primei şcolarităţi;
- Peste 10 ani perioada adolescenţei – trecerea la adult.

Activități de învățare
1. Analizaţi cele trei modalităţi de interacţiune optimă a factorilor fundamentali ai
dezvoltării psihice.
2. Enumeraţi problemele periodizării vârstelor, prin prisma mai multor şcoli psihologice.
3. Comentați afirmația: „Dezvoltarea psihică umană reprezintă un proces complex,
multicondiționat, multideterminat și îndelungat.”
4. Evidenţiați caracterul stadial al dezvoltării psihice.
5. Delimitați conceptual termenii creștere, dezvoltare, formare, maturare.
6. Argumentați rolul asimilării și acomodării în dezvoltarea intelectuală a copilului.
7. Prin ce argumente puteți evidenția statutul solid și central al psihologiei vârstelor în
cadrul disciplinelor psihologice?
8. Explicați complexitatea obiectului de studiu al psihologiei vârstelor.
9. Exemplificați rolul influențelor cu caracter de vârstă, influențelor cu caracter istoric și
evenimentelor de viață fără un caracter specific în procesul dezvoltării psihice.

Surse suplimentare:
1. http://www.umfcv.ro/files/c/u/Curs%201+2%20Psihologia%20dezvoltarii.pdf
2. https://proform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-
educatiei-incluzive-de-calitate/factorii-fundamentali-ai-dezvoltarii-psihice-umane
3. https://prezi.com/w3rwlhywqh-4/factorii-dezvoltarii-psihice/