Tema 12 .

ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

La finele acestei teme, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de accent;
- Să depisteze corect silabele accentuate şi cele neaccentuate;
- Să identifice lexemele oxitone, paroxitone, proparoxitone şi anteproparoxitone;
- Să cunoască noţiunea de cuvânt fonetic, proclitic şi enclitic;
- Să însuşească tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic;
- Să descrie, cu lux de argumente (exemple), funcţiile accentului în limba română.

NOŢIUNEA DE ACCENT
„Accentul este sufletul cuvântului” Diomede

Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie
sau frază, constituie ceea ce numim accent.
În latină, accentul este situat pe penultima silabă şi, uneori, se deplasează pe ultima,
franceza îl are pe ultima silabă, maghiara pe prima silabă a cuvântului etc.
În limba română, accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice în scrisul
comun. El poate să ocupe diverse poziţii:
a) pe ultima silabă a cuvântului: colét, colég, hiát, mistér, evidént, popór, hexagón etc.
b) pe silaba penultimă: fereástră, introdúce, lavándă, pálmă, páloş etc.
c) pe silaba antepenultimă: fágure, látură, ínimă, pánică, pájură etc.
d) pe a patra silabă (de la sfârşitul cuvântului): véveriţă, lápoviţă, chélneriţă, şlíboviţă,
férfeliţă etc.
e) pe a cincea silabă: şáptesprezece, dói-spre-ze-ce-lea etc.
Accentul diferenţiază două cuvinte sau două forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt,
identice ca aspect: barem(e), normă şi barem, măcar, adverb; luptă (pers. a III-a sg. şi pl.,
indicativ, prezent) şi lupta (pers. a II-a sg, perfect simplu).
Aceste cuvinte care se scriu la fel dar ale căror sensuri se deosebesc prin accent se numesc
omografe: (în) lắturi – lătúri; compánie – companíe; véselă – vesélă; cópii – copíi; comédie –
comedíe etc. [1, p. 8]
Accentul (ca şi intonaţia) este unitate fonetică suprasegmentală (neliniară) deoarece nu
poate exista separat, decât alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul, silaba, cuvântul
fonetic, fraza fonetică) pe care le caracterizează.
Cuvântul „accent” vine din l.latină „accentus”, ceea ce înseamnă „ton”. Are „marele dar”
de a evidenţia o silabă dintr-un cuvânt, un cuvânt dintr-o frază prin pronunţarea cu o
intensitate mai puternică. Se admite, în general, că accentul românesc este de intensitate,
dinamic sau expirator [2, p. 98].
Sau „accentul are rolul de a da o marcă formală unei unităţi gramaticale, cuvântul,
introducând în vorbire o articulaţie suplimentară, cea în cuvinte” [3, p. 23].
Gramaticianul roman Diomede (sec. IV e.n.) a definit accentul concis şi plastic, numindu-l
„sufletul cuvântului”.
Profesorul francez Andre Martinet subliniază că funcţia fonologică a accentului se obţine
anume prin faptul că silaba accentuată se identifică prin contrast cu silabele neaccentuate
vecine. Un cuvânt accentuat incorect nu va fi înţeles, chiar dacă fonemele din care-i compus,
sunt rostite cu o claritate perfectă. [4, p. 96]

SILABE ACCENTUATE ŞI NEACCENTUATE

Sub aspect fonologic, silabele contrastează între ele: cea care înregistrează un grad înalt
de pronunţare, adică silaba accentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate mai
slabă la rostire – neaccentuate. În limba română, dar şi în alte limbi, care au accent, toate
cuvintele noţionale (independente, de sine stătătoare), bisilabice, polisilabice, iar în context şi
cele monosilabice, sunt accentuate.
De regulă, fiecare cuvânt noţional posedă un singur accent, adică în cuvânt, o silabă este
accentuată sau tonică, iar celelalte sunt neaccentuate sau atone [5, p. 160].
Exemple: dumbrávă, lápoviţă, naţionál, spectácol, reuşítă.
Nota bene: Silabele neaccentuate, care se găsesc înaintea silabei accentuate, se numesc
silabe protonice ( din gr. pro „înainte” şi tonos „accent”), iar cele care stau după silaba tonică se
numesc silabe posttonice (lat. post „după” şi tonos „accent”).
Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi menţionează faptul că, în cuvintele
polisilabice, silabele neaccentuate sau atone, se caracterizează printr-o intensitate mai slabă de
pronunţare faţă de silaba accentuată, între ele neavând acelaşi grad de intensitate.
Ca rezultat, pe lângă accentul principal, mai poate apărea şi un accent secundar. Mai ales
în cuvintele compuse, pot apărea unul sau mai multe accente secundare.
În limba română, accentul secundar este mai perceptibil decât în alte limbi. În cuvintele
compuse, este posibilă, uneori, şi o schimbare de loc între accentul principal şi cel secundar:
únsprezece, dőuăsprezece, bűnăvoínţă.
Prefixul de negaţie ne– poartă, de regulă, un accent secundar clar perceptibil, adesea şi
alte prefixe cu sens general negativ, ca a- , in- , non- : neadevărát, neavând, neştiínţă, apolitíc,
inacceptábil, nongráv; şi prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - , foto - , hiper - , hipo - ,
super - , tele - , au, de obicei, accent secundar: arhiplín, antiatómic, autoservíre, fotomodél,
hipertensív, hipotensív, superdotát, teleenciclopedíe. Accentul secundar poate sta şi în imediata
vecinătate a accentului principal: nearsă, neom, porthartă. Accentul secundar al prefixului
negativ poate deveni accent principal: nevinovàt, nefăcút, involuntár, când „vorbitorul le simte
în opoziţie cu vinovat, făcut, voluntar” [6, p. 104].
În sintagme (relativ) fixe, un cuvânt îşi poate pierde accentul principal, care devine accent
secundar. Accentul secundar poate apărea şi în cuvinte la care vorbitorul ezită între două
accentuări posibile: apói – ápoi, bolnáv – bólnav, gingáş – gíngaş, Ştefán – Ştéfan etc.
În cuvintele mai lungi (unele compuse, neanalizabile sau semianalizabile pentru
vorbitorul obişnuit) pot apărea accente asemănătoare celor secundare, care sunt însă mai slab
perceptibile şi facultative (nu apar în vorbirea alertă): autobuz, circumspect, contemporan,
epigramă, la revedere, separare, studentului.
Acest accent, care se poate percepe, în multe limbi, mai ales pe silaba a doua anterioară
sau posterioară accentului şi care are funcţie ritmică şi nu lexical-morfematică ar putea fi
denumit, cu termenul propus de P. Garde: ecou al accentului [7, p. 53].
Unele cuvinte prezintă în limba literară oscilaţii de accentuare, unele recunoscute, altele
combătute de norma prescriptivă: ápoi – apói; acólo – acoló; ádică – adícă; ás(t)fel – astfél;
áltcumva – altcumvá; ántic – antíc; célălalt – celălált; câţiva – câţivá; câteva – câtevá; dóctoriţă
– doctoríţă; íntim – intím; óricare – oricáre; profésor – profesór; Ştéfan – Ştefán; pers. I şi a II-a
pl. de la verbele de conj. a III-a îşi mută accentul sub influenţa aceloraşi persoane de la conj.a
II-a: spúnem – spuném: mérgeţi – mergéţi; se răspândesc tot mai mult accentuările analogice, la
numele proprii de tipul: Ciubotáriu – Ciubotaríu; Moráriu – Moraríu. În unele cazuri,
accentuarea diversă se explică prin provenienţa diferită a unor cuvinte, mai ales din greacă sau
latină, respectiv din franceză: académie – academíe; ántic – antíc; carácter – caractér; spléndid
– splendíd. Schimbările ocazionale de accent se pot datora stării afective a vorbitorului: álo –
aló! párdon!
Sextil Puşcariu (1959, p. 105) nota strigătele-reclamă (cu ritm strigat): cóvrigi! strugúri!, în
care schimbarea accentului este menită să atragă atenţia.
Unele accentuări afective s-au impus în rostirea standard: ádu, spúrcat – considerate
neliterare.
În limba română, nerealizarea accentului lexical (sau transformarea accentului principal
în secundar) are loc atunci când două sau mai multe cuvinte accentuate alcătuiesc o unitate
strânsă semantică şi ritmică (la limita dintre cuvintele compuse, locuţiuni şi îmbinări libere): se
poate realiza o ierarhizare a accentelor, accentul cuvântului mai puţin important semantic
devenind secundar (S. Puşcariu, 1959, p. 102): búnă seára, cérul gúrii, din noápte-n-noápte,
múma pădúrii, pápă-lápte, mi-adúc amínte etc.
Este interesant faptul: combătând explicaţia lui S. Puşcariu că deplasarea acentului în „n-
áud” (faţă de aud) a fost provocată de transferul accentual, după modelul „n-ascult – ascult”,
Al. Graur observă că transferul accentului de la nu, ce pe vocala iniţială a verbului următor nu
are loc când vocala iniţială a verbului este accentuată: se zice n-aude, ce-arată, dar nu se zice n-
află, n-arde, ce-află, ce-arde, ci nu află etc. Singurul verb care permite eliziunea sau sinereza
 este a avea: n-am, ce-are, fapt ce explică prin formele cu accent pe desinenţă: avem, aveţi > n-
avem, ce-aveţi. În n-áduce , u ar conserva un acccent secundar, pe când deplasarea accentului
în n-áflă pe negaţie, ar duce la dezaccentuarea acestuia şi aceasta împiedică eliziunea şi
deplasarea accentului. Deci, în nu aud eliziunea (şi transferul accentual) nu s-a produs decât
după deplasarea accentului pe „u” [8, p. 27].

ACCENTUAREA OXITONĂ, PAROXITONĂ, PROPAROXITONĂ ŞI ANTEPROPAROXITONĂ

În limba română, accentul stă, de obicei, pe ultimele trei silabe ale cuvântului: după locul
accentului începând cu ultima silabă, cuvintele se numesc oxitone: oráş, caiét, studént,
calendár, piciór etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi „tonos” – ton, accent
Nota bene: Accentuarea se realizează de la finele cuvântului după cum urmează:
I silabă de la sfârşitul cuvântului,
a II-a silabă de la sfârşit,
a III-a etc.
Studenţii vor despărţi în silabe lexemele, după care vor numerota sus, cu cifre romane,
numărul silabelor. De exemplu: u(VI)-ni(V)-ver(IV)-si(III)-ta(II)-te(I) (şase silabe; accentul pe
a doua de la sfârşitul cuvântului). Paroxitone – de ex.: facultáte, cúlme, múnte, flóare, fráte,
dínte, frúnză, geántă, revístă, maşínă, smoálă, fereástră etc.
Verificăm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se află pe a doua silabă de la
sfârşitul cuvântului, acesta este paroxiton). Din greacă „paros” – lângă, înainte şi „oxiton” –
intensitate, putere. Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe antepenultima silabă,
adică pe silaba a II-a de la sfârşit.
În limba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţin numeroase decât cele oxitone şi
paroxitone, cedând mult în această privinţă: pásăre, vrábie, corábie, întrécere, sálcie, límpede,
foárfece, strúgure, sécetă (din greacă „pro” – înaintea + paroxiton).
În cazuri rare, mai ales în cuvinte compuse, accentul poate sta chiar pe a cincea sau a
şasea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţele, (al) nóuăsprezecelea.
De asemenea, şi cuvintele vechi: bívoliţă, lápoviţă, lúbeniţă (harbuz), iáloviţă (vacă mare şi
grasă), prépeliţă etc., precum şi denumirile de râuri din România: Dâmboviţa, Ialomiţa.
Lexemele date se numesc anteproparoxitone, din gr. „ante” – înainte + proparoxiton. Tot
cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralele cardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece
... optsprezece, înafară de şaptesprezece) [9, p. 154].
Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor au accentuare oxitonă şi paroxitonă.
Mai puţin numeroase fiind proparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele.
CUVINTELE FONETICE, PROCLITICE ŞI ENCLITICE

Cuvântul fonetic este alcătuit dintr-o totalitate de silabe, cu un singur accent, dotat cu
sens. El poate coincide cu un cuvânt lexical, iar în vorbire numărul cuvintelor fonetice trebuie
să coincidă cu numărul cuvintelor accentuate. Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi proclitice
şi enclitice. Atunci când cuvântul neaccentuat se află înaintea cuvâtului noţional accentuat la
care aderă, el se numeşte lexem proclitic (din greacă „proklitikos – înclinat înainte). De
exemplu: Gândesc la fapte/ de atunci/ la arătări/ din era prea fierbinte/ ce se sparse/ ... Lucian
Blaga Atunci când lexemul neaccentuat se află după cuvântul noţional accentuat la care aderă
(legându-se, în general, de acesta prin cratimă) se numeşte enclitic (din gr. „enclitikos” -
înclinat în urmă). De exemplu: Alexandru/ simţi/ prelungindu-i-se/ cald/ pe obraz/ ... Vladimir
Beşleagă, Acasă

Nota bene: În conluzie: în unele cazuri, unitatea accentuală este formată dintr-un cuvânt
accentuat însoţit de cuvinte clitice, proclitice şi enclitice: prepoziţii, conjuncţii, articole, forme
conjuncte ale pronumelui personal şi reflexiv, verbe auxiliare. În scris, cuvintele proclitice şi
enclitice, de regulă, sunt separate de cuvântul accentuat la care aderă prin blanc sau prin
cratimă.

TIPURILE ACCENTULUI

Foneticienii Vl. Zagaevschi şi N. Corlăteanu clasifică accentul după cum urmează:

I.Sub aspect fonologic
a) Accentul dinamic – de intensitate, de forţă. Din greacă „dynamikos” (de intensitate) este
evidenţierea unor silabe dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternică.
Caracteristic pentru foarte multe limbi: română, franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă,
cehă, gruzină, armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă etc.
b) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin rostirea ei
pe un ton mai ridicat (mai acut) decât celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile vechi
clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina clasică, vechea slavă).
Accentul muzical este înlocuit, deseori, cu cel dinamic. În latina populară, începând cu sec.
al II-lea şi terminând cu sec. al II-lea, are loc trecerea definitivă de la accentul muzical la cel
dinamic – acesta fiind moştenit de limbile romanice inclusiv româna.
Deseori, accentul muzical al cuvântului se îmbină cu prezenţa accentului politonic al silabei
(din gr. „polys” – mult şi „tonos”- voce). Prin accent politonic se subînţelege variaţiile înălţimii
vocii în limita silabei, variaţii care îndeplinesc funcţie distinctivă.
 Diferitele tipuri opozante ale accentului silabic se numesc tonuri sau voci: ton uniform
( __ ), ton ascendent (/), ton descendent (\), ton ascendent-descendent ( ٧), ton descendent-

ascendent (٨).
c) Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cât”) este reliefarea unei silabe din cuvânt prin
pronunţarea ei cu o durată mai lungă decât celelalte silabe.
Lingviştii consideră că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se întâlnesc foarte
rar. Lingvistul Tomson, spre ex. examinează numai două tipuri de accent – dinamic şi
muzical. d) Accentul mixt - În unele limbi accentul dinamic se împleteşte cu accentul muzical
în aşa măsură, încât e greu de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi se
numesc limbi cu accent dinamico-muzical, muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sârbo-
croata, norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana).

II. Tipurile accentului sub aspect morfologic

a) Accentul fix sau previzibil. Dacă accentul vizează aceeaşi silabă în toate cuvintele unei
limbi, indiferent de numărul silabelor, el se numeşte fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri – şi
polisilabice, iar silaba lovită de accent – prima, ultima, penultima şi antepenultima. Accentul
rămâne fix, de asemenea, la derivare, declinare, conjugare în sensul că la adăugarea prefixelor,
sufixelor, desinenţei, accentul părăseşte silaba pe care se află, transferându-se pe altă silabă. Ex.
patriót – cómpatriot, echilíbru – dézechilibru.
b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. Există limbi cu acccent liber (ca: rom.,
it., sp., bulg., rusă, ucrain.). Accentul (în limba română) cade diferit (popór, mantá, báştină
etc.). În alte limbi accentul este dimpotrivă limitat sau condiţionat. De ex., în greaca veche
accentul cade, de obicei, pe penultima silabă şi pe ultima (virtú, fratéllo, bontá, novitá) şi foarte
rar pe celelalte silabe. În limba română, în cuvinte diferite, accentul poate cădea diferit: - pe
ultima silabă (copác); - penultima silabă (frúnză); - antepenultima (rámură); - foarte rar pe
silaba a patra de la sfârşit (véveriţă).
c) Accentul permanent şi accentul mobil – în orice limbă pot fi întâlnite cuvinte cu un
asemenea accent. Dacă în timpul declinării sau al conjugării cuvântului, ori la formarea
cuvintelor noi prin sufixare accentul rămâne pe silaba pe care a fost în cuvântul nederivat,
atunci accentul se numeşte permanent. Dacă însă, în timpul flexionării sau al derivării accentul
trece de pe radical pe afixe sau invers – mobil. În limba română, accentul permanent este
caracteristic pentru declinare; se mai întâlneşte şi la conjugarea unor verbe (conj. a I-a cu suf. –
ez; conj. a IV-a cu suf. –esc (-ăsc)). Exemple: copác, copácului, copáci, copácilor; lúcru, lúcrul,
lúcrului, lúcrurilor, lúcrurile; conj. a I-a: lucréz, lucrézi, lucréază, lucrăm, lucráţi etc. Însă la
derivare accentul mobil trece de pe radical pe sufix: másă – măsúţă; pădúre – pădurár, păduríce.
FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC

1. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mai numeşte contrastivă,

culminativă. Să ne imaginăm cum cele mai înalte culmi ale munţilor şi ale dealurilor, vârfurile-
reper, se reliefează foarte clar în contrast cu povârnişurile, colinele, dâmburile. Aşa şi în
torentele vorbirii, alcătuite din înlănţuiri de cuvinte fonetice, accentul fiecărui cuvânt, silaba
accentuată se prezintă ca o culme, ( de aici şi denumirea - culminativă). De ex.: în cuvintele
„universitate”, „filologie”: a) u- ni- ver- si- tá- te b) fi- lo- lo- gí- e (într-un cuvânt)
2. Funcţia demarcativă. Accentul ca şi fonemele, conţine în sine şi o „încărcătură”
suplimentară, prezentându-se în calitate de mijloc de semnalizare, adică el îndeplineşte şi o
funcţie demarcativă sau delimitativă. De ex.:
a) Digraful oa-, -oa- notează nu numai diftongul ascendent oa (floáre), ci şi hiatul binar oa
(coagulare). Prezenţa sau lipsa accentului semnalează, de regulă, - în caz marcant – diftongul
(oámeni, soáre, şcoálă) şi – în poziţie nemarcantă – hiatul (exploatatoare).
b) După cum s-a spus, în limba română, cuvintele terminate în consoană sunt, de regulă,
oxitone. De aceea, variantele cu accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troléibus, televízor ş.a.
cunoscute şi în limba rusă sunt considerate incorecte. Accentul oxiton semnalează varianta
literară corectă: autobús, documént, televizór, transpórt, troleibús.

3. Funcţia distinctivă. În limbile cu accent fix, accentul nu are valore fonologică distinctivă,
adică două cuvinte sau forme gramaticale nu pot fi niciodată diferenţiate datorită accentului.
El serveşte pentru a delimita cuvintele. Funcţia fonologică a accentului în limbile cu accent
liber poate fi identificată ca funcţie distinctivă. În limba română succesiunile de foneme:
mijloc, mobilă, para, acele, matură, cântă, luate izolat, în afara contextului, nu ne spun încă
numic despre ce cuvânt sau despre ce sens al cuvântului este vorba
Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci când cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi
punct de vedere şi se caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale. Ex. comédie
(întâmplare ciudată) – comedíe (operă dramatică); parálele – paraléle; tórturi – tortúri; víţele
– viţéle; éra – erá etc. Augúst – áugust; míjloc – mijlóc; cântecele – cântecéle etc
Funcţia distinctivă lexico-gramaticală. În limba română funcţia fonologică distinctivă a
accentului e folosită deseori în scopuri lexico-gramaticale.
Accentul diferenţiază sensurile cuvintelor, care sunt omoforme:
1.Substantiv + adjectiv: álbie – albíe; búnei – bunéi;
2.Substantiv + pronume: ácele – acéle;
3.Substantiv + verb: dúduie – dudúie; móbilă – mobílă;
4.Substantiv + adverb: lătúri (resturi de mâncare) – lături (la o parte);
 5.Adjectiv + verb: dúră – dură;
6.Adjectiv + numeral: óptime (cele mai bune) – optíme;
7.Verb + adverb: (se) repéde – répede;
Funcţia distinctivă morfologică. Ex. iar – adverb; iar – conjuncţie; mai – substantiv; mai
– adverb (cuvânt auxiliar folosit la formele gradului compus); tot – numeral; tot – cuvânt
auxiliar la gradele de comparaţie; bucură (el) – bucură (ei);
Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţând o frază de mai multe ori şi punând accentul logic
de fiecare dată pe alt cuvânt, noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite. Ex. Mâine
mergem la teatru. (nu azi, nu poimâine); Mâine mergem la teatru. (noi mergem neapărat);
Mâine mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema sau cafenea). La Mihai Eminescu „Împărat
şi proletar”: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi
bogaţi.”
Funcţia distinctivă stilistică. Este vorba de variantele dialectale de ex.: bólnav, dúşman,
áripă, acoló etc.; de cuvintele marcate stilistic: „áripi zburătoare” (în versuri), folosite de
autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritul local, arhaic etc. „De treci codri de aramă,
de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acoló, lângă izvoară, iarba
pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (M. Eminescu, Călin) „Eu? Îmi
apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul ... Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e
prieten numai mie, iară ţie dúşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de
veste ...” (M. Eminescu, Scrisoarea III)

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Definiţi accentul în limba română.
2. Pronunţaţi corect silabele accentuate şi apoi pe cele neaccentuate, observând diferenţa
acustică.
3. Exemplificaţi accentuarea oxitonă, paroxitonă şi anteproparoxitonă.
4. Precizaţi care sunt cuvintele fonetice, proclitice şi enclitice.
5. Însuşiţi şi apoi caracterizaţi tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic.
6. Caracterizaţi funcţiile accentului fonetic (culminativă, demarcativă, distinctivă).

Note bibliografice:
1. Th. Parapiru, Bună ziua! Limba română! Galaţi, 1993, p. 8
2. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1994, p. 98
3. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 23 4.
A. Martinet, Elemente de lingvistică generală. Bucureşti, 1970, p. 96
5. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău: Lumina, 1993 p. 160
6. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1994, p. 104
7. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 53 109
9. I. Iordan, Gramatica limbii române, vol. I, Vocabularul, fonetica şi morfologia. Bucureşti,
1954, p. 154
10. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău: Lumina, 1993 p. 169