Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Vorbirea, comunicarea directă şi firească realizată prin limbă, constă dintr-un flux sonor
asociat cu un sens, cu un conţinut de idei. Analiza acestui flux sonor duce la delimitarea în
cadrul lui a unor unităţi minimale discrete, capabile să diferenţieze o comunicare de alta,
unităţi care alcătuiesc sistemul fonologic al unei limbi şi constituie obiectul de studiu al
fonologiei.
Realizată după alte criterii, analiza duce, cum e şi firesc, la delimitarea altor unităţi, care se
definesc altfel, între care se stabilesc alte tipuri de relaţii şi care au alte funcţii în limbă.
Analiza se poate opri astfel, de ex., la unităţi mai mari, de cele mai multe ori, decât
fonemul (alcătuite de obicei din mai multe foneme), caracterizate prin aceea că au un
caracter de semn lingvistic: unităţii de expresie delimitate îi corespunde un sens, o
semnificaţie în planul conţinutului. Aceste unităţi minimale ale limbii constând dîntr-o
unitate minimă de expresie asociată nemjlocit cu o parte sau alta din sistemul conţinutului
reprezintă morfemul1.
Accepţia acordată mai sus termenului morfem nu este însă generală. Acest termen este
folosit de diferiţi cercetători cu accepţii mai mult ori mai puţin diferite. Foarte des termenul
morfem denumeşte segmente de expresie purtătoare ale unor semnificaţii gramaticale,
opunându-se astfel termenilor rădăcină sau semantem. Distincţia aceasta, întâlnită frecvent
în lingvistica românească, se face în ultima vreme din ce în ce mai rar, pentru că, pe lângă
avantajul de a sublinia diferenţele de semnificaţie care se manifestă în segmentele
componente ale unui cuvânt, ea are dezavantajul de a se baza pe distincţia şi disocierea
uneori dificilă (de ex., în cazurile când intervine morfemul zero) a celor două tipuri
(gramatical şi lexical) de semnificaţie.
2. Analiza unui text sau a unei serii de enunţuri duce la descoperirea unui mare număr de
unităţi minime cu valoare de semn lingvistic. Rezultul operaţiei de analiză este un inventar
foarte bogat de morfeme, un inventar de unităţi concrete foarte numeroase.
Dintre aceste unităţi, unele apar în contexte identice sau foarte asemănătoare. De aceea
ele pot fi grupate împreună, chiar dacă diferă sub aspectul structurii fonematice.
O asemenea grupă sau clasă de unităţi semnificative, mai mult ori mai puţin diferite sub
aspect fonematic, constituie, la o treaptă de abstractizare înaltă, un morfem, iar unităţile
concrete care o alcătuiesc pot fi considerate variante ale morfemului dat sau alomorfe4.
Aşa, de ex., unităţile -ă, -e, -q apar în contextul Văd o ~ frumoasă (Văd o casă – floare,
basma – frumoasă), iar unităţile semnificative -e, -i, -le, -ori sunt toate admise în contextul
Văd nişte ~ frumoase (Văd nişte case – flori, basmale, surori – frumoase).
Această constatare permite considerarea fiecareia din cele două serii drept un morfem
conceput ca clasă5 şi realizat în diferite alomorfe (sau variante), reprezentate prin unităţile
componente ale seriei. Morfemul de feminin singular nominativ-acuzativ nearticulat se
realizează, deci, în limba română prin alomorfele -ă, -e,-q etc.
Realizarea morfemului printr-un alomorf sau altul poate fi determinată de contextul fonetic
sau morfologic. Când distribuţia unui alomorf poate fi circumscrisă în termeni fonetici, deci
dacă prezenţa lui poate fi prevăzută pe baza unor particularităţi fonetice ale contextului
imediat, avem un alomorf fonetic. Când prezenţa unui alomorf se datoreşte apartenenţei
elementului care reprezintă contextul imediat la o clasă caracterizată morfologic, el
reprezintă un alomorf morfologic; iar când un alomorf se realizează într-un număr minim de
contexte, care nu pot fi caracterizate fonetic, nici morfologic, avem un alomorf lexical.
Aşa, de ex., pluralul substantivelor neutre în limba română contemporană se realizează prin
-e, -uri, -i şi -ă, alomorfe între care se pot stabili, considerandu-le din punctul de vedere al
distribuţiei, relaţii diferite. Aşa, de ex., -ă se realizează după un radical terminat în vocală
labială: ou/ă7, iar -i, după radical terminat în i aton: seminari/i, edifici/i, fotoli/i etc. Le
putem considera, deci, alomorfe fonetice. Dimpotrivă, -e şi -uri, apar în condiţii fonetice
similare – de ex.: scaun/e, tren/uri, templ/e, titl/uri, fiecare din ele caracterizând o clasă
de cuvinte – şi reprezintă deci alomorfe morfologice.
Alomorfele fonetice pot fi de cele mai multe ori subordonate unui alomorf morfologic. În
cazul exemplelor precedente putem considera – din cauza asemănării sub raportul structurii
fonematice – că alomorfele -i şi -ă sunt variante, condiţionate fonetic, ale alomorfului
morfologic -e. Ca atare, substantivele neutre se grupează după criteriul mijloacelor de
realizare a plurarului în două clase morfologice: cu pluralul în -uri şi în -e. În acest ultim
caz, alomorful morfologic
-e se realizează ca -i după un radical terminat în -i8, ca -ă după u şi ca -e în toate celelalte
situaţii.
Alomorfe pot prezenta şi morfemele independente10: mas- (în masă) şi mes- (în mese)
reprezintă alomorfele aceluiaşi morfem; tot aşa fat- şi fet- sau frumos-, frumoas-, frumoş-
11. Variaţiile, adică diferenţele care caracterizează diferitele alomorfe ale morfemului
independent, pot fi descrise sub forma alternanţelor fonologice12, cu condiţia ca alomorfele
să prezinte măcar o porţiune constantă, comună: ard/e, arz/ând, cresc/q, creasc/ă,
creşt/e etc.
În rare cazuri, alomorfele diferă în toată extensiunea secvenţei fonetice care le reprezintă:
sunt/em, est/e, er/am etc. Variaţia totală a morfemului independent este înregistrată în
lingvistică sub termenul de supletivism.
Un prim criteriu constituie natura elementelor fonologice care reprezintă latura de expresie
a morfemului. Morfemele se grupează din acest punct de vedere în morfeme segmentale,
reprezentate prin foneme propriu-zise (cas-, -ă etc), şi morfeme suprasegmentale,
reprezentate prin accent şi intonaţie. Intonaţia, deşi nu se manifestă decât asociată cu o
secvenţă segmentală, poate servi, în mod independent, şi ca mijloc de exprimare a unei
unităţi de conţinut, poate reprezenta deci un morfem de sine stătător. Astfel, o secvenţă de
tipul Vine azi poate fi asociată cu ideea de enunţare sau de întrebare, după cum e însoţită
de o intonaţie care coboară sau urcă la sfârşit (în scris: Vine azi, sau Vine azi?). Conturul
intonaţional reprezintă, aşadar, un morfem.
Accentul face parte, asociat, de obicei, cu unul sau mai multe elemente segmentale, din
structura unui morfem. Aşa, de ex., în flexiunea verbală românească se înregistrează un
morfem -ă (cf. cânt/ă, prez. ind) şi un morfem -ă (cf. cânt/ằ perf. simplu): morfemul din
forma de perf. simplu e alcătuit din elementul segmental ă şi accent, componenta
suprasegmentală, pe când -ă de la prezent indicativ se reduce la elementul segmental ă,
opunându-se şi diferenţiindu-se de morfemul de perfect simplu tocmai prin lipsa accentului.
Deosebirea suprasegmentală rezolvă, deci, omonimia dintre cele două segmente
morfematice.
Alt criteriu pot constitui posibilităţile de combinare, relaţiile de dependenţă de care sunt
susceptibile diferitele morfeme.
Din acest punct de vedere distingem, în primul rând, morfemele care pot apărea numai
combinate cu alte morfeme, a căror apariţie este, deci, condiţionată de prezenţa unuia sau a
mai multor morfeme, şi morfeme care pot apărea singure (sau combinate cu un morfem
zero). Aşa, de ex., în vârf/uri şi vânt/uţ, vânt şi vârf sunt morfeme care pot apărea
independent de morfemele -uri, -uţ, pe când acestea din urmă presupun în mod necesar
prezenţa unui morfem de tipul vârf sau vânt.
Morfemul cas-, care poate fi şi el selectat de -uţ(ă) (cf. căsuţă), reprezintă un morfem
independent numai în măsura în care poate fi delimitat în contexte similare cu cele în care
este decupat vânt, de ex.: vânt mar/e – vânt/uri mar/i; cas/ă mar/e – cas/e mar/i. Dat fiind
ca morfeme de tipul cas- nu apar niciodată singure (sau cu morfem zero), ele pot fi
considerate morfeme independente numai datoriăa faptului că se încadrează, având în
vedere ditribuţia, în aceeaşi clasă cu morfeme de tipul vânt.
Altă caracteristică a lor constă în faptul că sunt selectate de alte morfeme: morfemele
dependente �cer”, pentru a putea apărea, prezenţa unui morfem independent.
Morfemele dependente pot comuta unele cu altele: clas/ă – clas/e; cânt/ă – cânt/a –
cânt/ând; fet/iţ/ă – fet/ic/ă – făt/uţ/ă.
Prefixele, sufixele şi infixele sunt reunite, de obicei, prin termenul generic de afix, care
cuprinde toate morfemele dependente.
Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusă, la rândul ei, unei clasificări după depărtarea
faţă de morfemul independent. Aşa, de ex., putem spune că sufixul -uţ se află pe poziţia I,
încadrându-se în aceeaşi categorie cu sufixul -iţ, de ex. Sufixul -ă poate ocupa însă poziţia I
sau poziţia II (cas/ă, dar căs/uţ/ă) încadrându-se, din acest punct de vedere, în aceeaşi
categorie cu sufixul -e sau -i, de ex. (fet/e, fet/iţ/e, braz/i, brăd/uţ/i). Sufixul -m poate
ocupa poziţia II (cânt/a/m), III (cânt/a/ră/m) sau IV (cânt/a/se/ră/m).
În acelaşi mod se pot clasifica prefixele: des- face parte, ca şi pre-, dintre prefixele care
ocupa locul I: des/face, pre/face, pe când ne- sau re- pot ocupa fie locul I, fie locul II:
ne/făcut, ne/des/făcut, ne/pre/făcut; re/face, re/îm/păduri, re/des/face etc.
Altă clasificare a morfemelor se face după structura lor considerată din punctul de vedere al
modului cum sunt plasate părţile morfemului în comunicare. Avem astfel morfeme continue
şi morfeme discontinue.
Morfemele continue sunt alcătuite dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme: vânt, -uţ,
-se- etc.
În limba română putem vorbi de un morfem întrerupt de infinitiv a…á (í, î, e, eá), dacă
admitem că primul a (a lucra, de ex.) e o marcă a infinitivului, sau de morfem întrerupt de
genitiv, dacă considerăm aşanumitul articol genitival drept marcă a genitivului. În categoria
morfemelor repetate se încadrează situaţii de tipul cas/ă frumoas/ă, lat. fili/us bon/us, în
care se repetă morfemul de singular feminin sau singular masculin.
Un criteriu de clasificare a morfemelor poate fi şi conţinutul lor. Din acest punct de vedere
se disting morfemele lexicale, în care, alături de morfemele rădăcină, se includ, de obicei şi
afixele derivative16, şi morfemele gramaticale17. Fiecare dintre aceste categorii poate fi
supusă la rândul ei unor subclasificări. Astfel printre morfemele gramaticale distingem
morfeme nominale şi verbale, iar în cadrul morfemelor dependente verbale postpuse,
sufixele şi desinenţele, definite după conţinul lor; sufixe sunt numite morfemele care
exprimă modul şi timpul, iar desinenţe cele care exprimă persoana şi numărul. Astfel în
cânt/a/m, a este sufix, iar -m desinenţă. Termenul desinenţă e folosit şi pentru morfemele
nominale postpuse, când ele exprimă numărul, cazul, genul: ei în acest/ei, de ex.18
4. Morfem zero. Conceptul de morfem zero e o achiziţie relativ recentă a lingvisticii şi
reprezintă un caz special de morfem dependent gramatical. Nu se poate vorbi de morfem
independent zero, fiindcă, aşa cum am văzut, morfemul independent se caracterizează
tocmai prin faptul că nu admite comutarea cu zero. Introducerea acestui concept în
discutarea morfemelor derivate e posibilă, dar neeconomică, din cauză că orice combinaţie
de morfeme poate fi considerată ca incluzând un număr mai mare sau mai mic de morfeme
zero, în funcţie de valenţele combinatorii ale morfemelor din care e alcătuită. O formaţie de
tipul cas/ă ar putea fi considerată, de ex., ca incluzând un sufix derivativ zero, dacă avem în
vedere posibilitatea acestor două morfeme de a se combina cu -uţ (căsuţă), iar o formaţie
de tipul ulceá ca incluzând două morfeme derivative zero, dacă ne referim la o formaţie de
tipul ulcicuţă, care conţine două morfeme cu valoare diminutivală -ic (comp. fet/ic/ă) şi -uţ
(comp. făt/uţ/ă).
Conceptul de morfem zero e însă necesar şi util, când e vorba de morfemele dependente
care se organizează în sisteme strânse şi care se caracterizează prin capacitatea de
combinare cu un mare număr de morfeme independente.
Relaţiile care se stabilesc în cadrul sistemului între diferite forme permit descrierea unor
combinaţii de morfeme ca incluzând un morfem zero. Astfel paradigma schimb – schimbi –
schimbă permite a impune analiza formei schimb, pe baza paralelismului cu celelalte două
(schimb/i, schimb/ă), în cel puţin două morfeme, dintre care al doilea e un morfem zero,
purtător în planul conţinutului al valorilor de număr şi persoană exprimate în celelalte două
forme prin morfemul -i, respectiv -ă.
Unii lingvişti văd în conceptul de morfem zero o abstracţie ştiinţifică necesară şi utilă numai
în plan teoretic. Această opinie nu corespunde însă realităţii, pentru că fenomenul real
corespunzător acestui concept există în sistemul unei limbi date: pentru vorbitori, într-o
formă ca schimb se asociază sensul lexical ca atare şi valoarea de persoana I singular,
vorbitorii o p u n această formă tuturor celorlalte alcătuite din două sau mai multe
morfeme. În sistemul paradigmatic, o formă de tipul schimb se caracterizează pentru
vorbitor prin faptul că este alcătuită dintr-un singur morfem concret. Ea se opune celorlalte
tocmai prin absenţa unui morfem cu structură fonematică. Formele cu morfem zero
constituie baza unor serii de opoziţii privative19, ca schimb – schimb/i, schimb – schimb/ă;
sap – sap/i, sap – sap/ă.
Introducerea conceptului de morfem zero e şi mai necesară când sistemul lingvistic dat
înregistrează, în planul expresiei, pentru aceleaşi valori, şi opoziţii echipolente20, în care
fiecare element are o marcă pozitivă. Existenţa paradigmei de tipul url/u, url/i, url/ă, în
virtutea căreia există opoziţiile url/u – url/i, url/u – url/ă, arată clar utilitatea recunoaşterii
unui morfem zero în forme de tipul schimb. Valorile de număr şi persoană corespunzătoare
morfemului zero din aceste forme se asociază, în forme ca url/u, cu elementul de expresie
-u.
Omonimia se rezolvă atât prin relaţiile paradigmatice, cât şi prin cele sintagmatice, prin
opoziţiile în care se încadrează şi prin distribuţie: -ă din cas/ă nu se confundă cu -ă din
cânt/ă, pentru că se opune lui -e din cas/e, aşa cum -ă din lad/ă se opune lui -i din lăz/i, pe
când -ă din cânt/ă se opune lui -i din cânţ/i, morfemului zero din cânt etc. În plan
sintagmatic, cele două morfeme -ă se deosebesc prin faptul că primul poate apărea în
construcţii ca o cas- e albă, dar nu poate apărea în construcţia el cânt- frumos, unde apare
cel de-al doilea -ă.
6. Morfemul cu semnificaţie zero. Conceptul de morfem cu semnificaţie zero, care apare
în diferite lucrări de specialitate21, nu se justifică teoretic, ba, mai mult decât atât, el
desfiinţează conceptul de morfem, care se caracterizează, cum am văzut, faţă de fonem sau
faţă de diferite tranşe sonore delimitate după alte criterii (silabă etc.), tocmai prin faptul că
e un element de expresie dotat cu semnificaţie, că are, deci, caracter de semn lingvistic.
În limba română, o unitate morfematică dificil de încadrat reprezintă de ex., segmentele
-ez-, -eaz-, din anumite forme de prezent ale unor verbe în -a: lucr/ez/q, oper/eaz/ă etc.,
care sunt interpretate ca sufixe22, ca desinenţe sau ca �elemente” care însoţesc
�desinenţele propriu-zise”23.
De fapt, rolul lor se clarifică, dacă acceptăm posibilitatea de a avea în limbă sufixe
gramaticale variabile24, şi în acest mod de interpretare segmentele -ez- etc., sunt
considerate realizări ale sufixului de prezent, alături de -ă-, -á-25.
7. Morfemele realizate prin diferite alomorfe se combină în unităţi mai largi sau mai
restrânse. Cele mai restrânse grupări de morfeme reprezintă cuvântul. O parte din cuvinte
există în limbă ca o mulţime de forme. Acestea sunt cuvintele flexibile. Paradigma
cuvintelor flexibile cuprinde forme reprezentate prin combinaţii mai largi sau mai restrânse
de morfeme. Între morfemele care alcătuiesc o asemenea grupare relaţia poate fi foarte
strânsă: morfemele se succedă într-o ordine strictă şi indisociabilă (ele nu pot şi permutate
în cadrul lanţului, iar acesta nu poate fi disociat). Aceste grupări reprezintă formele simple
sau sintetice (cântam, de ex.). Când relaţia dintre morfeme în cadrul lanţului este mai laxă,
mai puţin rigidă, aşa încât elementele componente pot fi permutate sau admit disocierea
lanţului prin intercalarea dintre ele a anumitor elemente lexicale exterioare lui, gruparea de
morfeme reprezintă o formă compusă sau analitică (am cântat, am mai cântat, cântat-am,
de ex.)