1.

UNITĂŢILE LIMBII

1.1.Cuvântul

Cuvântul se deosebeşte de morfem şi enunţ.

În calitatea sa de semn lingvistic, cuvântul asociază un semnificant
(o componentă fonică) cu un semnificat (reprezentat printr-o anumită
informaţie), ceea ce îl situează în categoria elementelor care fac posibilă
comunicarea.
Sub aspectul semnificantului componenta „fizică", materială a unui
anumit cuvânt este reprezentată de un element sau o secvenţă fonică,
obligatoriu aceeaşi, ceea ce presupune asocierea, în aceeaşi ordine de
succesiune, a aceloraşi unităţi fonice, condiţie satisfăcută numai în parte în
cazul cuvintelor flexibile, fiecare formă flexionară deosebindu-se (cf. pom,
pomi, floare, flori), cel puţin parţial, de celelalte. La nivelul
semnificatului, reprezintă sensul sau semnificaţia entităţii cuvânt.

1.2. Cuvinte compuse, locuţiuni

Ca unităţi lingvistice purtătoare de semnificaţie, cuvintele se
asociază în procesul comunicării pentru a exprima semnificaţii mai
complexe: o asociere (intenţionată, neîntâmplătoare) de cuvinte este mai
bogată ca informaţie decât oricare dintre componentele ei. Reluarea
constantă şi repetată în procesul de comunicare a grupărilor de acest fel
afectează libertatea componentelor, conferind grupului un caracter
oarecum fixat, şi favorizează trecerea de la statutul" de combinaţie liberă
(de cuvinte) la cel de unitate lingvistică (complexă) stabilă, evoluţie care
explică apariţia cuvintelor compuse şi a locuţiunilor.
Cuvântul, ca unitate participând la sistemul lexical al limbii, este
asociat constant cu o semnificaţie (globală - rezultând din amalgamarea
sensurilor, adeseori deviate, ale componentelor) şi integrarea gramaticală a
1
grupării ca ansamblu prin subordonarea / includerea ei în una dintre clasele
lexico-gramaticale ale sistemului: untdelemn (unt de lemn), du-te-vino
funcţionează ca substantive, cuminte (cu minte), cumsecade (cum se
cade), ca adjective, a (-şi) aduce aminte, a-şi bate joc, ca verbe, devreme
(de vreme), alene (a lene), împotrivă (în potrivă), ca adverbe, împotriva, de-
a lungul, ca prepoziţii (compuse sau locuţiuni) etc.
Constituirea în unităţi / grupări stabile - cuvinte compuse sau
locuţiuni - se realizează în timp şi presupune pierderea autonomiei
componentelor, marcată de modificarea structurii accentuale a grupării
(care păstrează un unic accent principal, comp. Du-te [,] vino! şi du-te-
vino, de exemplu), uneori, mai ales în cazul formaţiilor vechi, şi prin
reducerea / contopirea unor componente fonice (comp. gruparea originară:
unt de lemn şi cuvântul untdelemn, pronunţat [undelemn]), dar şi prin
alterări semantice, care afectează transparenţa structurii şi, implicit,
recunoaşterea componentelor; cuvintele compuse şi locuţiunile păstrează
adeseori în organizarea lor unităţi lexicale ieşite din uz sau care se
păstrează cu sens modificat, cf. pe de rost, untdelemn (unt „grăsime, ulei"
de lemn „copac, arbore").

2
 1.3. Morfemul

Unitatea minimală la care se opreşte analiza la nivelul unităţilor semn

este morfemul. în calitatea sa de semn lingvistic minimal, morfemul poate
reprezenta un cuvânt (cf. deci, vai, cu, unde etc.) şi chiar un enunţ (Hai!, de
pildă). De cele mai multe ori însă, morfemul participă la comunicare ca
parte componentă a cuvântului sau a enunţului (cf. Unde stai?, E frig.
etc). Cuvântul analizabil reprezintă, la nivel morfematic, o asociere
stabilă, unităţile componente organizându-se într-o succesiune fixă, care
nu admite modificări sau disociere; componentele morfematice ale
cuvântului pot fi totdeauna aceleaşi (cf. furiş, devreme etc), sau pot
reprezenta asocieri parţial variabile, modificarea structurii morfematice
condiţionând existenţa variantelor (comp. acum şi acuma, atunci şi atuncea)
sau a flexiunii.
Ca unitate minimală, morfemul se opune cuvântului şi enunţului, ca
unitate semn se opune fonemului şi trăsăturilor distinctive.

Ca semn lingvistic minimal, morfemul a fost adoptat în numeroase

descrieri gramaticale ca unitate fundamentală a limbii în locul cuvântului,
promovare determinată de lipsa unei definiţii satisfăcătoare, capabilă să ofere un
criteriu clar pentru distincţia „cuvânt (compus) / grup de cuvinte".

Morfeme lexicale şi morfeme gramaticale

În funcţie de calitatea semnificaţiei, se face deosebirea dintre

morfemele lexicale şi cele gramaticale.
Alături de fonetică şi lexicologie, un alt nivel de organizare îl reprezintă
morfologia. Un fundament al morfologiei şi care este purtătoare de sens este
morfemul.
3
 Morfemul are un conţinut, o expresie sau un semnificant, cel mai
adesea realizat fonetic (prin existenţa alternanţelor, prin opoziţia între forma
grafică şi pronunţare, uneori acest morfem putând avea şi realizare zero < Ø >:
par Ø - substantiv (Ø = m. sg., i = m. pl).
- verb Ø singular I, i =
singular II, e =
singular III.
Morfemul are şi un sens sau un fascicul de sensuri sau un
semnificat. El îşi realizează funcţia semnificativă numai prin cuvântul din
structura căruia face parte şi numai prin intermediul unei opoziţii în interiorul
categoriei gramaticale care îi determină sensul (i ~ Ø → plural ~ singular).
În vorbire cuvântul reprezintă o unitate constitutivă a textului, dar şi el,
la rândul lui, este alcătuit din unităţi minimale sau morfeme.
 Ei vânau urşi.
vânau = vân + -a (morfem temporal) + -u (morfem care indică
numărul)
Partea constantă a cuvântului sau morfemul radical reflectă poziţia în
limbă la nivel lexical. Această parte constantă este purtătoare de sens lexical şi
este capabilă să primească afixe. Există şi o parte variabilă, adică un morfem
mobil care permite integrarea cuvântului în sistemul gramatical. Fiecare cuvânt
se înscrie concomitent în două tipuri de clase, adică clase lexicale şi clase
gramaticale.
1. Clase lexicale sunt clasele în care cuvântul este constituit din
rădăcina purtătoare de sens şi care se află la baza familiei de cuvinte (în
rădăcină se petrec alternanţe) şi afixe (sufixe, prefixe, interfixe) care pot marca
apartenenţa cuvântului la diferite câmpuri semantice. De exemplu verbul a
usca din a cărui familie fac parte derivatele uscat, uscăciune, uscător, uscăţiv,
dar fiecare derivat aparţine unui câmp semantic diferit. De exemplu uscat se

4
integrează în câmpul semantic al pământului, iar uscăţiv în câmpul semantic al
adjectivului slab.
2. Clase gramaticale se pot diferenţia din mai multe puncte de
vedere:
a) Morfematic – cu referire la structura cuvântului şi întâlnim o
parte constantă, adică morfemul rădăcină şi morfeme variabile, respectiv sufixe
gramaticale, desinenţe. Anumite morfeme sunt invariabile şi care în gramatica
clasică sunt cunoscute cu termenul parte de vorbire neflexibilă, cu excepţia
adverbului care se află la graniţa între cuvintele flexibile şi cuvintele
neflexibile, întrucât poate fi analizat în morfemele componente. De exemplu:
furiş, cruciş, pieziş.
b) Sintactic – priveşte capacitatea unui cuvânt de a intra în relaţii
sintactice ocupând o anumită poziţie.
c) Semantic – se ştie că orice cuvânt semnifică ceva, el trebuie utilizat
corect, iar utilizarea sa este în funcţie de exprimarea proprie sau
figurată.
Raporturile interne, opoziţiile dintre doi sau mai mulţi termeni se
exprimă prin anumite modalităţi specifice numite categorii gramaticale.
Categoriile gramaticale determină variaţiile flectivului (desinenţe,
sufixe) din structura binară (radical + flectiv). Ele orientează flexiunea
specifică a claselor lexico-gramaticale ale vocabularului, respectiv substantiv,
adjectiv, verb.
 Flectivul este acel morfem care se modifică în funcţie de diferiţi
factori realizând ceea ce se numeşte flexiune.
 Flexiunea nominală este proprie substantivului şi adjectivului
şi se realizează prin categorii gramaticale de gen, număr, caz şi determinare.
 În general, flexiunea nominală este o flexiune sintetică, adică
alcătuită din radical şi flectiv.

5
 Exemplu: Pomul/pomului - lui Ion
 Flexiunea pronominală este caracteristică pronumelui; se
realizează prin categorii nespecifice pronumelui, adică gen, număr, caz şi o
categorie gramaticală specifică, anume persoana.
Flexiunea pronominală se realizează sintetic sau supletiv. De exemplu:
eu, mie, pe mine, mă, etc.
 Flexiunea verbală este caracteristică verbului şi se realizează
prin categorii gramaticale specifice (diateză, mod, timp, aspect, conjugare) şi
categorii gramaticale nespecifice (număr, gen, persoană). Această flexiune se
realizează atât sintetic (cântØ, cânţi, cântă), dar şi analitic (am cântat, cântat-
am).
 Adjectivul şi adverbul cunosc categoria gramaticală a
intensităţii care se realizează atât analitic prin atragerea unui adverb (frumos,
mai frumos), dar şi sintetic (rarisim).
 Sensurile gramaticale se realizează prin morfeme gramaticale
actualizate prin alomorfe. De exemplu morfemul de plural se realizează prin
mai multe alomorfe de plural: -e, -i, -uri, -ă (cret-e, pom-i, treb-uri, ou-ă).
În realizarea flexiunii sintetice şi analitice un rol important îl au diverse
tipuri de morfeme:
1) Morfeme conjuncte (legate) – fac corp fonetic comun cu
morfemul rădăcină şi în funcţie de a căror poziţie (antepuse, postpuse) sunt:
- Sufixe, adică acele morfeme care pot caracteriza, de exemplu în
flexiunea verbală modul şi timpul (cântasem).
- Prefixe – morfeme antepuse rădăcinii. Acestea se întâlnesc în flexiunea
adverbului sau a adjectivului pentru a exprima categoria intensităţii
(arhi-, stră-, supra-); în flexiunea verbală prefixele au doar valoare
aspectuală, aşa cum este cazul a două verbe: a adormi, a amuţi.

6
 - Desinenţele – sunt morfeme care urmează sufixelor sau sunt adăugate
direct la morfemul rădăcină (radical) pentru a exprima categoria
gramaticală de gen, număr, caz, persoană.
În flexiunea nominală desinenţa poate fi urmată de morfemele
determinării: cartea:
cart – morfem rădăcină + -e (indică numărul, genul) + -a (articol
hotărât, morfem de determinare).
2) Morfeme interne – caracterizează flexiunea sintetică şi nu sunt
detaşabile de rădăcină, se întâlnesc în flexiunea pronominală şi verbală şi mai
ales în cazul pronumelor sau verbelor supletive (sunt, eşti, eu, mie, mă, mine).
3) Morfemul zero – se referă la toate substantivele masculine şi
neutre terminate în consoană pentru a realiza opoziţia cu morfemul de plural.
scaun Ø scaune
pom Ø pomi
4) Morfeme sinonime – sunt acele morfeme care se distribuie în
structura unui verb, dar care marchează diferite timpuri:
pomi carte
cântaţi citeşte
5) Morfeme omonime – se referă la capacitatea morfemelor de a
aparţine sensul gramatical diferitelor categorii. De exemplu -i poate fi
desinenţă de pers. a II-a singular la verb; în acelaşi timp -i se întâlneşte la
substantive unde marchează morfemul de plural. În oricare din cele două
situaţii morfemul marchează categorii gramaticale diferite şi poate intra în
opoziţie fie cu o altă persoană (tu cânţi, el cântă), fie cu numărul la substantive.
6) Morfeme libere – caracterizează flexiunea analitică. Acestea pot fi:
- Articol nehotărât (morfemul determinării indefinite) un, o.
- Articol definit caracteristic pentru numele proprii (lui Ion, lui Carmen)
- Articol adjectival cel.

7
 - Morfem de conjunctiv – să.
- Morfem de viitor – voi, va.
- Morfem de condiţional -aş, -ar, -ai.
Morfemele lexicale sunt unităţile morfematice purtătoare ale
sensurilor lexicale, ale sensurilor prin care cuvintele unei limbi aparţin
vocabularului, ca entităţi de sine stătătoare (cf. aici, ieri, timp, creion) sau, în
calitate de componente ale cuvintelor analizabile, ca elemente morfematice
utilizate în formarea unor semne lexicale noi (prefixe: neifast), re(vedea)
sau surixe: (copil)aş, (folos)itor etc). în cuvintele flexibile, alcătuite
obligatoriu din cel puţin două unităţi morfematice, cel puţin una este
purtătoare a semnificaţiei lexicale (cf. camer-ă, codr-u, cuti-uţ-ă, cânt-ând,
des-cânt-ănd etc); celelalte, prin care se realizează flexiunea cuvântului
respectiv, sunt purtătoare ale valorilor gramaticale (cf. cas-ă : cas-e, teatr-u :
teatr-e, umbl-a : umbl-a-m : umbl-a-ră : umbl-ând). Morfemele lexicale,
plasate de regulă la începutul grupurilor de morfeme care reprezintă
cuvântul, se regăsesc în toate formele cuvântului, asigurând unitatea
flexionară a unei unităţi lexicale date.
Morfemele gramaticale, aşezate, de obicei, după cel(e) care exprimă
sensul lexical, se succedă într-o ordine fixă, alcătuind un şir
indisociabil. Asociate aceluiaşi morfem / grup de morfeme lexicale,
morfemele gramaticale variază în cursul flexiunii cuvântului, caracterizând
diferitele forme. Ocurenţa morfemului gramatical este condiţionată de
coocurenţa celui (celor) lexical(e). Morfemele gramaticale sunt morfeme
dependente, pe când cele lexicale pot fi independente, atunci când reprezintă
unităţi semnificative care se situează la nivelul cuvântului (neanalizabil:
când, iar, gata etc.) sau când reprezintă forma gramaticală a unui cuvânt
flexibil marcată prin morfeme gramaticale realizate negativ (cf. timp-0,
faţă de timp-uri, cânt-0, faţă de cânt-ă, cânt-ănd etc).

8
 Partea constantă a cuvântului, care îl situează ca unitate a
vocabularului, reprezintă radicalul, realizat prin morfemul / morfemele
lexicale asociate (cf. cadr-u, în-cadr-a, găs-i, re-găs-i). Componentul
variabil în cursul flexiunii, reprezentat prin unul sau mai multe morfeme
gramaticale, constituie flectivul formelor flexionare, a cărui prezenţă este
condiţionată de coocurenţa radicalului.
În cadrul asocierii constante dintre un anumit sens şi o unitate fonică,
care reprezintă morfemul, componenta fonică poate fi realizată prin unul sau
mai multe elemente; la organizarea structurii fonice a morfemului
participă unităţi fonice segmentale (vocale şi consoane), dar şi accentul,
component suprasegmental (cf. cas-ă, pădur-e, ved-e+m, ved-e, îm+pătr-i).
Accentul face parte, împreună cu unităţile segmentale, din structura
morfemului, fiind asociat totdeauna cu unul din componentele vocalice ale
cuvântului; în cazul cuvintelor plurimorfematice, numai unul dintre
morfemele alcătuitoare cuprinde în organizarea sa componentul
suprasegmental (cf. cas-a, cas-e+le, în+durer-a).
Reprezentarea fonică a unui (acelaşi) morfem nu este constant şi
general unică şi neschimbată. în limba română, componenta fonică minimală
purtătoare de sens se modifică atât în derivare (comp. cas-ă : căs+uţ-ă, faţ-ă
: făţ+iş, pqrt-e : părt+aş, în+soţ+i : îm+părţ+i), cât şi în flexiune (cf.
vinde : vând-ut: vânz-âitd, doqrm-e : dorm-i_nd). Realizarea fonică a unităţii
morfematice se poate modifica, cum reiese din exemple, sub aspectul
componentei segmentale şi / sau suprasegmentale; ceea ce asigură
stabilitatea morfemului ca unitate este corelarea acestor variante fonice cu
aceeaşi semnificaţie. în aceste condiţii, unitatea morfem se realizează sub
forma unei clase de alomorfe.

Morfemul, unitate minimală a limbii cu caracter de semn lingvistic,

poate fi reprezentat în comunicare prin una sau mai multe realizări fonice

9
(alomorfe). Termenul „alomorf implică obligatoriu corelarea cu o anumită
unitate semnificativă: un morfem poate fi reprezentat printr-un singur
alomorf sau printr-o clasă de alomorfe. Morfemul şi alomorful reprezintă
realităţi care aparţin sistemului, statutul lor depinde de poziţia lor în
organizarea sistemului. Reprezentarea la nivelul discursului / textului a
unităţilor semnificative minimale este morful. Recunoaşterea morfelor ca
unităţi semnificative minimale în organizarea enunţului constituie prima fază
în procedura de analiză a textului, presupusă de orice descriere a sistemului.
Considerat ca membru al unei „clase" care reprezintă un morfem, morful
corespunde în sistem unui alomorf.

1.4. Clase de alomorfe

Clasa de alomorfe poate fi reprezentată de un număr variabil de

variante. Variaţia fonică la nivel morfematic, deşi foarte răspândită, nu este
obligatorie: în cazul a numeroase morfeme, componenta semantică
(aceeaşi) este totdeauna asociată cu aceeaşi componentă fonică. Astfel, de
pildă, secvenţa fonică pădur-rămâne neschimbată în combinaţiile pădur-e,
pădur-i, pădur-e-a, pădur-i-lor, care reprezintă, toate, forme flexionare ale
cuvântului pădure. în aceleaşi condiţii distribuţionale, asociindu-se cu
aceleaşi unităţi morfemice gramaticale, morfemul lexical din substantivul
carte este reprezentat prin secvenţe fonice diferenţiate: cart~(-e, -e+a),
cărţ-(-i, -Mor). Conservarea unităţii constitutive a diverselor morfeme în
condiţiile variaţiei fonice este pusă în evidenţă de particularităţile
distribuţionale ale unităţilor morfematice (care subliniază latura
semnificativă comună): clasa de alomorfe este o clasă de unităţi
semnificative mai mult sau mai puţin diferite sub aspectul componentei
fonice asociate cu aceeaşi semnificaţie (informaţie semantică).

10
 Reprezentarea morfemului / morfemelor printr-o clasă de alomorfe
(care acoperă toate categoriile de unităţi morfematice) are o relevanţă
specială în descrierea morfemelor gramaticale.
Ca purtătoare ale valorilor gramaticale, unităţile morfematice din
această categorie implică în mod necesar participarea la organizarea internă a
cuvântului. O caracteristică a morfemului gramatical este dependenţa
ocurenţei lui de asocierea cu un morfem lexical. Aceeaşi restricţie
caracterizează morfemele lexicale derivative, cf. des-(face), re-(da),
(copil)-aş, (graţi)-os. Această particularitate comună grupează laolaltă - ca
morfeme dependente - morfemele gramaticale şi cele lexicale derivative.
Prin opoziţie, morfemele lexicale care, în grupările morfematice
constituind cuvinte, reprezintă suportul necesar al asocierii, sunt morfeme
independente, chiar dacă ocurenţa lor în enunţ presupune totdeauna
asocierea cu alte unităţi morfematice, cf., de exemplu, pădur-(e), cart-(e),
cărt-(urar). Morfemul lexical -morfem independent - nu este supus acestei
restricţii decât în situaţiile în care se identifică cu cuvântul.
Implicarea ca alomorfe ale aceluiaşi morfem gramatical (punerea în
evidenţă a unităţii / identităţii semnificative) cere raportarea la un anumit
sistem de opoziţii, care poate presupune aducerea în discuţie a unor
contexte depăşind limitele cuvântului: unităţile morfematice -ă, -e, -u fac
parte din aceeaşi clasă de alomorfe (ale morfemului de „singular"), după cum
-e, -i, -uri reprezintă morfemul de plural, pentru că participă la opoziţia
„singular / plural" (casă / case, ladă / lăzi, parte / părţi, câine / câini,
codru / codri, cadru / cadre), opoziţie ale cărei valori semnificative se
explicitează prin încadrarea în contexte mai largi, cf. (o / această) casă, ladă,
floare sau (un / acest) codru, câine, perete, respectiv (multe) case, lăzi, flori,
(mulţi) codri, câini, pereţi.

11
 Alomorfele subordonate aceluiaşi morfem gramatical se diferenţiază
unul de altul prin selecţia segmentelor reprezentând componenta lexicală
(radicalul) a cuvintelor din care fac parte; la acest nivel contextual, fiecare
alomorf al unui anumit morfem apare în contexte din care sunt excluse
celelalte componente ale clasei (-ă se combină cu mas-, Iad-, fat- etc,
contexte din care este exclus -e, care e unicul acceptat de radicalele part-,
floar-, câin- etc.)- în situaţiile (marginale) în care un anumit context acceptă
alomorfe aparţinând aceleiaşi clase (reprezentând, deci, acelaşi morfem), ele
sunt în variaţie liberă (cf. coal-e, col-i, copert-e, coperţ-i, chibrit-uri, chibrit-
e, nivel-uri, nivel-e etc), semnificaţia {formei) cuvântului rămânând aceeaşi
(spre deosebire de band-ă/benz-i sau band-e, de pildă).

Alomorfele aparţinând aceleiaşi clase de alomorfe se organizează

distribuţional în mai multe tipuri. Identificarea morfemului cu o clasă de
realizări fonice se dovedeşte deosebit de utilă în inventarierea şi descrierea
morfemelor gramaticale. în limbile cu flexiune bogată, cum este limba
română, alomorfele prin care se realizează acelaşi morfem, adeseori destul
de numeroase, se diferenţiază prin selecţia radicalului cu care se asociază şi
care (condiţionând în mod necesar ocurenţa unei unităţi morfematice
dependente) constituie, pentru oricare dintre ele, contextul minimal.
Distribuţia alomorfelor depinde de această selecţie şi poate fi delimitată prin
raportare la anumite particularităţi ale radicalului: în situaţiile în care
apariţia unui alomorf poate fi corelată cu particularităţi fonice ale radicalului,
avem a face cu un alomorf fonetic; alomorful a cărui ocurenţă se limitează
la un unic context sau la câteva contexte, care nu pot fi indicate decât prin
enumerare, este un alomorf lexical. Când un alomorf caracterizează o
clasă mai largă de contexte, care nu poate fi circumscrisă fonetic, el
reprezintă un alomorf morfologic.

12
 Varianta morfologică a alomorfelor caracterizează limbile cu flexiune
complexă şi extinsă. în condiţiile unei flexiuni reduse, clasa de alomorfe poate
cuprinde numai alomorfe fonetice şi lexicale. în engleză, de pildă, morfemul de
plural se realizează prin alomorfele fonetice [-s], [-z] şi [-iz], a căror ocurenţă este
strict condiţionată de calitatea fonică a finalei radicalului, şi de alomorfe lexicale: [-
ren], children sau [-en], oxen.

În limba română actuală, unde pluralul substantivelor neutre, de pildă,

este realizat prin alomorfele -e, -uri, -i (semivocalic), -ă şi -ete, clasa de
alomorfe se organizează mai complicat ţinând seamă de particularităţile
distribuţionale ale acestora. Condiţionarea fonetică poate fi invocată pentru
-i/, ocurent după radicale terminat în -i neaccentuat (cf. fotoli-i, spre
deosebire de pardesi-e), dar şi pentru -ă, care se asociază cu un radical cu
finală (semi)vocalică labială (ouă). Alomorfele -e şi -uri, care apar în condiţii
fonetice similare (cf. scaun-e şi tren-uri, templ-e şi titl-uri) şi realizează,
fiecare, pluralul unei clase largi de substantive neutre, sunt alomorfe
morfologice. Alomorful -ete, care nu apare decât în flexiunea câtorva cuvinte
(capete, râsete, planşete), se plasează la nivelul alomorfelor lexicale.

Pentru simplificarea descrierii şi a clasificărilor, alomorfele fonetice

pot fi subordonate, respectând anumite condiţii distribuţionale, alomorfelor
morfologice: un alomorf morfologic poate fi reprezentat prin una sau
mai multe realizări (alomorfe) fonetice. Astfel, alomorful (morfologic) [-
uri] este realizat totdeauna prin secvenţa -uri, spre deosebire de alomorful
morfologic [-e], care poate fi realizat ca -e, dar şi ca -i sau -ă în condiţiile
fonetice precizate înainte (realizarea -e, cea mai frecventă, este ocurentă
în toate celelalte situaţii). Alomorful morfologic se poate identifica cu
realizarea fonetică (unică) sau se plasează la un nivel superior de
abstractizare, când îşi subordonează mai multe alomorfe fonetice.

13
 Distincţia dintre alomorfele morfologice şi cele fonetice are avantajul de a
simplifica (prin reducerea numărului de „clase") clasificările flexionare (în
declinări şi conjugări), care reprezintă o componentă importantă a descrierii
gramaticale mai ales în cazul limbilor caracterizate, ca limba română, printr-o
mare varietate flexionară.

Posibilitatea realizării prin mai multe alomorfe, de o deosebită

relevanţă pentru morfemele (dependente) gramaticale, este comună
oricărei categorii de morfeme, inclusiv morfemelor lexicale.
Morfemele lexicale independente pot fi reprezentate printr-o unică
realizare fonică, cf. tren, templ-u, alb (-i, -ă, -e) etc, sau prin mai multe
alomorfe, comp. cart-(-e), cărf-(-i), albastr-(u),albaştr-(i), frumos, frumoas-
(ă), frumoş-(i), întreb, întreab-(ă), întreb-(a) etc, ca şicele dependente, cf. re-
(lua), re-(aduce), re-(veni), dar în-(dulci), îm-(bărbăta) etc.
În calitate de semn lingvistic minimal, unitatea „morfem"
presupune, prin definiţie, asocierea obligatorie a unei semnificaţii cu o
componentă fonică (reprezentabilă în scris prin litere). În aceste
condiţii, combinaţia morfem/alomorf zero apare ca o contradicţie în
termeni, anularea oricăruia dintre cele două componente conducând -
definitoriu - la anularea unităţii lingvistice desemnate ca
morfem/alomorf. Concluzia priveşte fără excepţie morfemele
independendente, dar nu şi morfemele (dependente) gramaticale. Spre
deosebire de morfemele independente lexicale, cele gramaticale
(totdeauna dependente) pot cuprinde în clasa de alomorfe care le
reprezintă şi realizarea negativă / zero (Ø), adică „reprezentarea" unei
semnificaţii prin asocierea ei cu absenţa componentei sonore. Astfel, în
flexiunea substantivului, de pildă, opoziţia semnificativă „singular / plural"
corespunde unor diferenţe de expresie, cf. cas-ă / cas-e, lucr-u / lucr-uri,
templ-u / templ-e, codr-u / codr-i, câin-e / câin-i, care permit asocierea celor

14
două semnificaţii cu unităţile de expresie -ă, -u, -e, respectiv -e, -uri, -i.
Aceeaşi diferenţă semnificativă opune însă şi formele caiet/caiet-e, tren /
tren-uri, doctor/ doctor-i, dar, spre deosebire de semnificaţia „plural",
asociată celui de al doilea termen al fiecărui cuplu, care este realizată prin
alomorfele -e, -uri, -i, semnificaţiei „singular", care caracterizează celălalt
termen, nu-i corespunde niciun component fonic: diferenţa de expresie prin
care este semnalată prezenţa acestei semnificaţii constă tocmai în absenţa
componentului fonic, clasa de alomorfe a morfemului de singular include şi
un alomorf Ø.
Semnificaţia realizată de alomorful Ø variază în funcţie de sistemul
specific de opoziţii la care participă. Astfel, inflexiunea verbală românească,
participând la exprimarea opoziţiilor de persoană, realizarea negativă este
asociată semnificaţiei „persoana I" (a prezentului indicativ sau conjunctiv),
pe care o opune celorlalte, exprimate pozitiv, comp., de pildă: rup-i, rup-e şi
rup-Ø, sar-i, sar-e şi sar-Ø.

15
 1.5. Structura morfematică a cuvântului flexibil

O particularitate a cuvântului flexibil o constituie faptul că este

reprezentat printr-o mulţime de forme: mulţimea de unităţi
lingvistice [casă, casa, casele, casei, caselor etc], de exemplu,
reprezintă unitatea lexicală casă: cuvântul casă există şi funcţionează
ca realitate a limbii române prin aceste forme ale sale.
Din perspectiva descrierii gramaticale, componentul lexical
al formei cuvântului flexibil (radicalul), totdeauna realizat pozitiv,
reprezintă partea constantă, prezentă în diferitele forme ale
paradigmei, şi este cel care asigură unitatea cuvântului, pe când
componentul gramatical (flectivul), alcătuit din unităţi morfematice
dependente, subordonate categoriilor gramaticale, diferă de la o
formă la alta şi este compatibil şi cu realizarea negativă a unităţilor
morfematice din care este alcătuit.
Radicalul se poate reduce la o unică unitate morfematică
(reprezentând un morfem independent), cf. pădur-e, cas-ă, sau
poate fi reprezentat printr-o grupare de morfeme lexicale cuprinzând
şi unul (căs+uţ-ă) sau mai multe (re+îm-pădur-i, în-făţ-iş-a) morfeme
lexicale dependente.
Flectivul poate fi şi el neanalizabil (cas-a, căsuţ-a, de
pildă) sau analizabil (cf. cas-e+le, căsuţ-e+lor; ar-ând, ar-a+se+m).
Componenţa flectivului depinde de tipul de flexiune (nominală,
verbală) în care se încadrează paradigma din care face parte forma
respectivă (şi care situează cuvântul flexibil ca aparţinând la o anumită parte
de vorbire). în flexiunea nominală, flectivul asociază unităţi morfematice
reprezentând categoriile de număr, caz, determinare, dar şi de gen (în formele
adjectivului); flectivul verbal este alcătuit din unităţi morfematice purtătoare

16
ale valorilor de număr şi persoană (desinenţe), de timp şi mod (sufixe
gramaticale).
Plasat de regulă după radical, flectivul se disociază (în formele mai
puţin sudate ale paradigmei): componentele sale se situează atât înainte,
cât şi după radical (comp. cas-e+i, cas-e+le şt o cas-ă; intr-a+m şi am intr-
a+t).

1.6. Clasificarea părţilor de vorbire

Cea mai veche şi mai răspândită clasificare lexico-gramaticală este

cea în părţi de vorbire. Fundamentală pentru descrierea gramaticală a
limbii, gruparea în „părţi de vorbire" este considerată ca asigurând
cuprinderea tuturor cuvintelor unei limbi date într-un număr de clase
diferenţiate prin particularităţile specifice care condiţionează şi permit
cuprinderea lor în organizarea comunicării
Orice partiţie gramaticală a unităţilor lexicale are în vedere
modalităţile specifice de integrare a acestora în unităţi semiotice superioare
şi presupune identificarea particularităţilor care asigură selecţiile şi
modalităţile de asociere a lor în comunicare.
Gruparea unităţilor lexicale în părţi de vorbire pune în evidenţă
particularităţile gramaticale, care se manifestă la nivel sintactic (ca
posibilităţi de asociere) şi morfologic (sub aspectul variaţiei flexionare).
Componenta gramaticală a cuvintelor participă atât fonetic, cât şi
semantic la structurarea semiotică a cuvântului. Unele componente ale
secvenţei fonice care reprezintă cuvântul pot fi direct subordonate
exigenţelor actului comunicaţional, informaţia gramaticală cu care sunt
asociate intervenind în modelarea „conţinutului semantic" al cuvântului:
deosebirile de conţinut dintre cuvintele grupate în jurul aceluiaşi nucleu

17
noţional - cum sunt, de pildă: alb, albeaţă, albi sau fugă, fugi - se datoresc,
cel puţin în parte, asocierii acestuia cu o informaţie gramaticală (gen,
număr, timp etc), specifică pentru diferite clase lexico-gramaticale
(adjectiv, substantiv, verb); informaţia gramaticală participă decisiv la
configurarea semnificaţiei de ansamblu a respectivelor unităţi lexicale.

Oricare dintre părţile de vorbire este reprezentată prin clase (mai largi
sau mai extinse) de unităţi lexicale prezentând particularităţi gramaticale
comune; fiecare clasă astfel delimitată este susceptibilă de a fi supusă, la
rândul său, operaţiei de subclasificare, ţinând seamă de prezenţa unor
particularităţi suplimentare - sintactice, morfologice, dar şi semantice
-relevante sub aspectul compatibilităţilor asociative şi enunţiative.

Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor

unităţi lexicale (care reprezintă una dintre modalităţile de realizare a
integrării în enunţ), permite o primă grupare morfologică a cuvintelor în
părţi de vorbire flexibile şi neflexibile, partiţie care are în vedere
importante deosebiri de organizare internă a cuvintelor.

Cuvântul flexibil există în sistem (şi funcţionează în comunicare) ca

mulţime de forme (organizate în paradigmă prin relaţii de opoziţie în temeiul
informaţiei gramaticale specifice); oricare dintre aceste forme reprezintă o
entitate complexă, divizibilă în unităţi semnificative minimale (unităţi
morfematice). Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare
un cuvânt flexibil constituie flexiunea /paradigma lui.

Particularităţile flexionare, dar şi selecţiile asociative (sintactice) sunt

luate în considerare în delimitarea părţilor de vorbire substantiv, adjectiv,
pronume, verb.

O clasificare importantă a părţilor de vorbire flexibile (substantive,

adjective, pronume, verbe) este cea impusă de particularităţile morfologice

18
reprezentate de diversitatea mijloacelor flexionare implicate în diferenţierea
formelor constituind paradigma substantivelor, adjectivelor, pronumelor,
verbelor. Aceste particularităţi impun repartizarea cuvintelor flexibile în clase
flexionare (declinări, conjugări).

Cuvintele neflexibile participă la realizarea comunicării într-o unică

formă sau prin forme neopozabile, variante ale aceleiaşi unităţi lexicale. Ca
atare ele sunt în general neanalizabile la nivel morfematic: cuvântul
coincide cu morfemul (aici, cum, şi, dar, vai etc.). În cazurile destul de
frecvente când cuvântul neflexibil este alcătuit din mai multe unităţi
morfematice, avem a face cu variante ale aceluiaşi cuvânt (comp. acum
şi acuma) sau cu cuvinte diferite, asociate derivaţional (cf. piept şi
pieptiş).

Caracter clasificator mai general au posibilităţile combinatorii,

particularităţile sintactice ale unităţilor lexicale: orice cuvânt
(indiferent de apartenenţa la o clasă lexico-gramaticală sau alta) poate fi
integrat - în condiţii determinate - în enunţ, pe când flexiunea caracterizează
(în mod diferenţiat) numai anumite părţi de vorbire (cele flexibile).
Particularităţile sintactice constituie criteriul partiţiei ansamblului cuvintelor
neflexibile în mai multe clase. Distingem astfel în limba română, ca şi în alte
limbi, părţile de vorbire neflexibile adverb, prepoziţie, conjuncţie şi
interjecţie.

19
 2. CLASA PRONUMELOR

Clasa pronumelor are o poziție specială în raport cu alte părți de vorbire flexibile
(substantive, adjective) cu care prezintă importante asemănări.
Deși destul de apropiat de substantive, pronumele se deosebește esențial de aceasta parte de
vorbire , ca și de adjectiv , de altfel, cu care se aseamănă flexionar prin prezența variațiilor de
expresie determinate de categoriile de gen, numar si caz.
Din punct de vedere morfologic , unitațile lexicale atribuite acestei parți de vorbire se
deosebesc de substantive ( și adjective) prin faptul că nu pot fi grupate în clase flexionare,
fiecare pronume se caracterizează prin particularități flexionare specifice.
La nivelul categoriilor de caz și număr –comune pronumelui, substantivului și
adjectivului - diferențele se manifestă în sistemul omonimii (flexiunea pronominală se
caracterizează prin prezența unor forme distincte de N-AC. Si G-D pentru plurar și la
masculin/neutru singular), dar și prin mijloace de expresie prin care se realizează opozițiile
(prezența unor desinențe specifice - ui(a), -ei(a), -or(a) pentru genitive-dativ: acestuia,
acesteia, acestora).
O particularitate diferențiatoare, grupând câteva pronume, reprezintă manifestarea în
flexiune a categoriei de persoană (necunoscută substantivului și adjectivului, dar profund
implicate în flexiunea verbala).
Definiția curentă a clasei privilegiază tocmai caracteristică funcțională a pronumelor
(aceea de a “ține locul unui nume/substantiv”, de “a se substitui unui alt termen”).
Exemple:Acesta a fost premiat pentru merite deosebite.
Eu ma implic în tot ce întreprind.

20
 2.1 Pronumele Personale

Din perspectiva particularitații de conținut invocate în definiția tradiționala a clasei

pronumele( aceea de a “ține locul unui nume”)-particularitate care a constituit temeiul
principal al recunoașterii acestei “părti de vorbire” - , poziție cu totul singulară are pronumele
personal.
Specificitatea lui constă tocmai în faptul că cel puțin în ce privește pronumele de
persoana I și a II-a, nu se substituie unui alt termen.

2.2 Pronumele nepersonale

Pronumele nepersonale (demonstrative, nehotărâte, interogative, etc.) neafectate de

categoria de persoana -deictica în substanța sa – le este proprie capacitatea de a-și preciza
infrmația referențială prin stabilirea unor relații de tip anaforic: în “Dintre filmele vizionate ,
acesta i-a plăcut cel mai mult”, semnificația pronumelui demonstrativ asociază informația
proprie „apropiere” cu cea pe care i-o oferă corelarea anaforică cu sustantivul „ filmele” din
propoziția precedentă.

Din categoria pronumelor nepersonale fac parte și pronumele semiindependente, al și

cel, care se deosebesc de celelalte prin faptul că ocurența lor în enunț este condiționată de
asocierea cu un adjunct \determinativ.

Încadrarea lor în clasa pronumelor este justificată de particularitatea comuna de a-și

preciza conținutul referențial prin corelarea anaforică cu un termen lexical „plin”concurente.
În „Am citit ambele lucrări”. Aceea/Cea de ieri/ A Mariei/ A ta este mai bine scrisă”, de
pildă , referentul pronumelor este identificat prin raportarea anaforică la substantivul din
propoziția precedentă , relația fiind marcată prin acordul în gen.

21
 Pronumele cel și acela se deosebesc nu numai sintactic , ci și semantic: informația
„depărtare” care opune pronumele demonstrativ „ acela” lui „acesta”, se atenueaza în cazul lui
„cel” prin neparticiparea lui la această opoziție semantică compusă în acest sens : „prefer pe
acesta [ „tablou”], acela e prea mic, și „Dintre toate aceste /acele tablouri, îl prefer pe cel
mare”. De altfel, opoziția „apropiere, departare”, în situațiile de utilizare deictică (când
reperul îl reprezintă poziția față de locutor), se atenuează când demonstrativ („independente”)
își precizează referința prin anafova.”Se văd două statui , una mai inalta , cealaltă mai
joasă”.

„Aceasta (din urma) dateaza de mii de ani”.

Neparticipând la nici un fel de opoziție , „al” este cel mai desemantizat, rolul lui se reduce la
evocarea unui substantiv concurent sau a unui substantiv făcând parte din organizarea
sintactică a altui grup( Primesc alte flori decat ale mamei, Meritul este al tuturor).

Specificitatea lui „al”, care constă în obligativitatea și stricta limitare a selecției

adjuncților, face discutabilă încadrarea lui într-o descriere gramaticală coerentă. Inregistrat
traditional ca articol, este interpretat ca pronume /adjectiv semiindependent sau prin translare
la nivel informatic ca marca a genitivului. Interpretarea ca morfen al genitivului se întemeeaza
pe obligativitatea adjunctului „ posesiv”.

Încadrarea ca pronume scoate în prim plan compatibilitatea lui „al” cu toate pozițiile
sintactice satisfăcute de substantiv și pronume: poate reprezenta subiectul (Toate floriile s-au
ofilit.A lui /vecinului(nostru) nu s-a ofilit), complementul direct (Nu-mi trebuie alte rochii, o
vreau pe a mea), numele predicativ (succesul este al colectivului/ al lor) etc.

Aceasta interpretare prezinta mai multe avantaje :

1. Evita dificultatea sintactică a acceptării unui subiect, complement direct etc. exprimate
prin genitiv;
2. Explică alegerea variațiilor de gen și numar (ale lui, al) prin transfer de informație, în
cazul utilizării anaforice, sau de la „obiectul” din situația de comunicare, în condițiile
deictice;
3. Permite asumarea, fără artificii suplimentare, a flexiunii adjectivale a posesivului
asociat –cf. [copiii aleargă]. Al tău e primul .

2.3 Clasa cantitativelor

22
 Numeralele se încadrează în clasa semantică a cantitativelor , care reuneste unitațiile
lingvistice a caror semnificație implică, informații de „evaluare cantitativă”- referitoare la
număr , cantitate, dimensiune, extindere, intensitate, durată etc.
Prezența informației cantitative se manifesta la nivel lexical prin numerale, prin
substantive ca pereche, duzină (caracterizate semantic printr-o componentă numerică
„ punctuală” de același tip cu cea exprimată de numerale ca amândoi , tustrei), dar și în
semnificația unor substantive care presupune o componența multiplă, cum sunt grup, popor,
mulțime.Dintre acestea, unele ca echipă, brigadă sunt compatibile și au precizarea numerică a
cantității (în situația în care este vorba de formații cu un număr de membri fixat
regulamentar).
Componența cantitativă caracterizează și semnificația unor pronume și adjective
nedefinite –mult, puțin etc., a unor adjective și adverbe ca: “ dublu, triplu, enorm etc”, a unor
grupări locuționale ca de mii de ori, a unor vorbe ca „a înzeci, a diminua, a agrava, a scurta
etc”.

2.4 Clasa Determinaților

Această clasă reunește acele elemente ale limbii care, asociate unui substantiv , sunt
compatibile , au rolul de a transfera substantivul din zona abstractă a determinării în domeniul
substanțial al referinței , de a transforma (în actul de enunțare). Substantivul , entitate a
sistemului , în grup substantival, component al enunțului;
Enunțul în calitate de suport al comunicării, este cel care asigură transferul informației
referitoare la un „eveniment”. Includerea în enunț a sunstantivului se realizează prin asocierea
cu unul dintre membrii clasei determinațiilor. Prezența determinantului asigură corelarea în

23
comunicare a determinării (a substantivului), cu „obiectul” la care face referință comunicarea.
Prin asocierea cu un determinant, substantivul se integrează în enunț;
Determinantul participă la structurarea grupului nominal cu funcția de integrator
enunțiativ.
In limba română, rolul de integrator enunțiativ poate fi îndeplinit de articol, de
adjectivele pronominale, de numerale , precum și de câteva adjective de origine adverbială
(așa [am] , asemenea) sau de grupări locuționale ca astfel de , altfel de.
Categoria determinanților este reprezentată de o clasa destul de numeroasă și
gramatical neomogenă reunind unității lingvistice afixale (articolul), dar si cuvinte și grupări
locuționale. Oricare dintre membri clasei , asociat substantivului, poate funcționa ca integrator
unutiativ asigurând încadrarea în enunț a substantivului : Pomul/ Acest/ Un/ Alt/ Celălalt pom
s-a uscat; Copii/ Niște/ Alții/Irei/ Cațiva copii au mers în excursie.
În situațiile frecvente , când la componenta grupului nominal structurat în jurul
aceluiași substantiv participă două sau mai multe unități din clasa determinanților (cf. , de
pilda , fratele acesta ,un alt frate, acest alt frate, acești patru alți copii, copiii ceilalți etc. numai
unul dintre determinanți îndeplinește rolul de integrator enuțiativ.
Componentele lexicale ale clasei determinanțiilor se repartizeaza în limba română în
două grupe:
a. Cele care precedă obligatoriu substantivul - centru-alt, fiecare, fiece, oricare,
ce, care, cât, câți, numerarul (adjectiv), unele adjective provenind din adverbe
(asa, asemenea), grupările astfel(altfel) de

b. Cele care pot sta înainte sau după substantivul-centru; unele au forme diferite
în funcție de așezarea fața de substantiv compus,” acest om și omul acesta” ,
altele au o forma unica compatibila cu ambele poziții, cf,” cealaltă persoană și
persoana cealaltă”.Numai formele compatibile cu antepunerea pot avea rolul
de integrator enunțiativ.
Articolul

Articolul - definit (enclitic) și nedefinit (proclitic) reprezintă modalitatea gramaticală

afixală de integrare enunțiativă, statut care îl diferențiază de ceilalți determinanți (care apartin
nivelului lexical).

Domeniul semantic acoperit de articol prin realizarile sale (enclitică, proclitică și

zero) se organizează, în modul specific al categoriilor gramaticale, printr-un sistem închis de
opoziții (determinat definit (articolul enclitic)/ nedeterminat (articol 0), determinat definit/

24
determinat nedefinit ( articol proclitic), determinat nedefinit/ nedeterminat), ceea ce situeaza
articolul ca morfen gramatical, expresie a categoriei determinării.

În calitate de cantitativ, articolul interforează, în primul rând, cu categoria gramaticală

a numărului: compatibilitațiile de asociere a diferitelor realizări ale articolului variază în
raport cu forma de singular sau plural a substantivului.

Spre deosebire de formele de singular (ale substantivelor numărabile), a căror

actualizare impune asocierea cu un determinant (Fetița /Orice fetița zâmbește), integrarea în
enunț a formelor de plural se poate disperesa de prezența acestuia (în contexte ca (Zboară
păsări, Se joacă copii), cantitatea este marcată prin forma de plural a substantivului,
(nedeterminarea fiind asociată cu realizarea 0 a articolului), și derivă din raportul de opoziție
cu structuri ca ( Se joacă copii), sau (Se joacă niște copii).

Expresie a determinării, articolul cumulează în limba română diverse funcții.

Contribuie la dezambiguizarea flexiunii nominale, soluționand unele situații de sincretizare (al
cazurilor (flori-le, flori-lor\ niște copii, unor coii); al numerelor si cazurilor (arici-ul, arici-
ului, niste arici, unor arici) al genului (scaunul, scaunele).

Marchează substantivizarea: orice cuvânt al limbii asociat cu articolul se comportă ca

un substantiv (comp. adjectivul rău și răul facut , adverbul „bine” si „binele”, „un bine,
mâine” și „mâinele”, pronumele „eu „ și „eul”, „sine” și „sinele”, conjuncția „ca” etc.), dar și
deplasarea substantivelor comune spre cele proprii spre cele proprii (florea-Floarea , croitor-
Croitoru)sau a celor proprii spre cele comune (Măria - Sărbătorirea tuturor „măriilor” din
familie).

Elemente omonime cu articolul participă la alcătuirea a diferite unitați lexicale ale

limbii romane.Un asemenea comportament caracterizează pronumele personal de persoana a
III-a , dânsul a cărui parte finală este omonimă cu articolul definit: flexiunea de gen, numar și
caz a pronumelui este realizată prin unitați de expresie identice cu cele ale articolului (cf.
dânsul, dânsa, dânsului etc.); acestea se atașeaza unor grupări morfematice cu desinențe
proprii- e care le regăsim la anumite clase de substantive masculine, respectiv feminine

25
( dâns-a, ca si cas-a). Ca elemente componente, contribuind la distincția de gen, articolul face
parte din organizarea gramaticală a numeralelor ordinale.

2.5 Clasa proformelor

O clasă gramaticală eterogenă este și cea a proformelor, care reunește unitați

lingvistice gramaticale foarte diferite. Ca și pronumele nepersonale, proformele depind
referențial de context , își precizează referentul prin stabilirea unui raport anaforic, cu alt
component al comunicarii. Această particularitate le permite să se constituie în substituit al
altor termeni, cuvinte, grupuri de cuvinte.

Din această clasă fac parte pronumele (cf. Fetițele au alergat, unele au obosit, altele
nu, trei au renunțat) dar și proformele adjectivale (precum Expoziția a avut succes. Nu am mai
văzut de mult o asemenea/ o așa expoziție.)proformele adverbiale (cf. A plecat la serviciu, de
acolo la teatru, în timpul verii e secetă, atunci pământul are nevoie de apă.)Când sursa

26
referențiala este reprezentată printr-o unitate a textului structurată sintactic, avem a face cu
profaza (S-ar parea ca s-au înțeles.Asta nu pot sa cred.)

2.6 Clasa substantivelor

Particularitatea semantico-funcțională de a-și completa informția referențială prin

raportare la un alt component al comunicării este comună și clasei substantivelor, care se
suprapune în mare proformelor , dar și pronumelor. Nu satisfac condiția de substituite
pronumele personale de persoana întâi și a doua, a căror semnificație este direct dependentă
de situația de comunicare, dar și unele pronume nepersonale, cele cu utilizare generica, cum
sunt interogativele „ cine, ce” negativele „nimeni, nimic” nehotărâtele „fiecare, oricine” etc.

Categoria gramaticală a cazului exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între

cuvinte în cadrul unei propoziții.
Mi-a cedat un șurub (nominativ).
Mi s-a rupt cand îl (acuzativ) înfiletam.
Este o discuție cu directorul (acuzativ impus de prepoziție) școlii.
Toți parinții adunați în curtea școlii îl (acuzativ impus de verbul regent) așteapta sa
vina.
Au sosit invitații (nominativ). Fiecare (nominative) a adus cu el (acuzativ impus de
prepoziție) câte un cadou.

Întâlnim și câteva excepții și anume: pronumele personal propriu - zise de persoana I

si a II-a nu au forme de genitive; pronumele personale propriu-zise de persoana I si a III-a nu
au forme de vocative și pronumele reflexive și reciproce nu au forme de nominative, genitive,
vocativ etc.

2.7 Pronumele - determinată tantum

În semnificația pronumelor este inclus ca “ morfen convertit ” articolul hotărât:

pronumele au trăsătura semantică intrisecă deoarece reprezintă în discurs un obiect deja numit
sau prezent în spațial mental al particularitațiilor prin simpla menționare a pronumelui în
timpul interacțiunii verbale. Prin această trăsătură pronumele se aseamănă cu numele proprii.

27
 Unele dintre aceste pronume au un articol aparent, devenind formant în structura
pronumelui (dânsul/dânsa, unul/una, altul/alta etc.), uneori cu rol distinctive (articolul aparent
distinge între pronume si adjectivul pronominal corespunzator, altul/alt, unul/unu); în această
situație , mărcile flexionare sunt solidare cu articolul aparent, ca la substantiv
(dânsul/dânsului, dânsa/dânsei).
Categoriile gramaticale determină variațiile flectivului din structura binară (rădăcina +
flectiv)a cuvântului , orientând flexiunea specifică a claselor lexico - gramaticale ale
vocabularului.
Flexiunea nominală, proprie substantivului si adjectivului, se realizează prin
categoriile gramaticale de gen, număr, caz și determinare și este, în general, o flexiune
sintetică.
Flexiunea pronominală, caracteristică pronumelui , se realizeaza prin categoria
gramaticală specifică a persoanei și prin categoriile gramaticale nespecifice de gen, număr și
caz. Flexiunea se realizează , în general, sintetic sau supletiv.
Flexiunea verbală, caracteristică verbului, se realizează prin categoriile gramaticale
specifice de diateză, timp, mod, aspect, și prin categoriile nespecifice număr, persoană și gen.
Flexiunea verbală se realizează deopotrivă analitic și sintetic.
Adjectivul și adverbul cunosc o categorie gramaticală a intensitații, realizată cu
preponderența analitic: scrie/scris, frumos/mai frumos, foarte frumos.

Sensurile lexico-gramaticale și sensurile gramaticale se realizează și se manifestă în

planul expresiei prin morfeme gramaticale, constituind un sistem la nivelul limbii și
actualizandu - se în mod frecvent, ca alomorfe (cel mai adesea variante fonetice contextuale )
în structura textului.
În legatură cu cele două modalitați de desfașurare a flexiunii romanești, sintetică și
analitică, morfemele sunt morfeme conjuncte, morfeme interne și morfeme libere.
În funcție de realizarea lor fonetica în raport cu morfemul rădăcină, morfemele
gramaticale sunt morfeme continue sau morfeme discontinue.

28
 3. CLASIFICAREA PRONUMELOR

3.1.Caracteristici generale
Comparativ cu alte parți de vorbire, pronumele participă la puține procese lexico-
gramaticale (derivare, compunere, conversiune) și se încadrează în două mari clase:
 Pronume personale
 Pronume nepersonale
Pronumele personale sunt de mai multe tipuri:
 Propriu-zise (eu, tu, el(ea), noi voi, ei (ele)(dânsa, dânsul, dânșii, dansele, însul,
însă)

29
 Pronumele personale propriu-zis formează câteva derivate: „a tutui“ ( a spune cuiva
tu)” , „ iar prin conversiune, câteva substantive: eu > Propriul eu, eul artistic; el > un el; ele
> iele.
 De politețe (dumneata, dumneavoastră)
Pronumele de politețe acceptă derivarea cu sufixe diminutivele (mătăluță, tălică) și
participă la construcții locuționale ocazionale, glumețe sau ironice create prin antifraza:
“întunecimea voastră” , “mărșăvia voastră” , “dobitocia voastră” (I. Creanga).
 De întărire (însumi , însuși, însămi, însăți, însăși).
Pronumele de întărire apare în sintagme cvasilocuționale: „ stima de sine însuși “ , “
stima de sine însuți ”, “ eu însumi”.
 Reflexiv (sine, sieși).
Prin conversiune , forma accentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ devine
substantive feminine (si-a zis în sinea ei…) sau masculine (Scriitorul și-a regăsit sinele în
exil); alteori, valoarea pronominală evolueaza spre o valoare adjectivală/adverbială:
Propunerea în sine mi-a placut. ( “ propriu-zisă ”); A reusit prin sine însuși.(“singur”)
Demarează acțiuni prin sine și pentru sine. (“independent”);
Pronumele reflexiv apare și în clișee, alături de substantive sau verbe:” stapanire de
sine”, “uitare de sine”, “își vine în sine”, “de la sine înțeles” etc.
 Posesiv ( al meu, al tău, al său, a mea, a ta, a sa)
Pronumele posesive intra în structuri cvasilocuționale: “propria mea persoană”, “
ființa mea”, “oasele mele”, “mutra mea” etc.

3.2 PRONUMELE PERSONALE

Sintaxa pronumelor personale

Au urmatoarele caracteristici:
 Calitatea de substitute (respective cele de persoana a III-a ) sau sunt nonsubstituite
(persoana I, persoana a II-a). Ca substitute, pot înlocui prominal diferite (proprii
comune):
Învațatorul explică clasei. El explică clasei. Adina citește. El citește.
 Pot inlocui un substantiv însoțit de determinarii : Un om respectabil salută. Îl salut
și eu.

30
 Poate înlocui o propoziție: Că au criticat o recunosc.
 Primesc mărci de gen și număr de la termenul de referința: Băieții s-au pregătit ,
fetele nu. Pe ei i-am mustrat zdravăn, pe el l-am lăudat.
 Își pot schimba forma în raport cu cazul. Formele pronominale de G.D. plurar sunt
diferite de N.AC.
 Categoria gramaticală a persoanei este inorentă pronumelui, fiind raportată la
membrii situației de comunicare, adica locator (persoana I ) , alocutor (persoana a
II-a), referință (persoana a III-a).
 Formele pronumelui personal propriu-zis sunt supletice (nu provin din același
radical) și sunt accentuate și neaccentuate.
 Ele pot fi forme clitice (pronume) libere (mi, imi, ți, îți: Îmi spune /Mi se spune)
sau clitice conjuncte-forme neaccentuate fară statut silabic care se grupează cu un
termen aflat la stânga (chemându-l , chemând-o) sau la dreapta (l-am chemat, i-am
strigat) ori dublu conjuncte (zisu-mi-a, întrebatu-l-ați).
 Cliticele libere sunt selectate în funcție de caz țn anumite structuri: la Dativ forma
accentuate + verbe sau forme neaccentuate + pronume în AC. + verb.
 Cliticele de D. și Ac. intra în structuri sintactice au semnificatie posesivă:
Dativul posesiv: - Ți-au urat numai de bine.
Acuzativul posesiv: - Mă ustură rana de la picior.

Dativul etic (pentru persoana a I, persoana a III-a ) utilizat cu rol stilistic în

enunțul populare, argotice sau colocviale: - Mi ți-l bate.
Dativ cu valoare neutra (cliticul de persoana a III-a) cu rol stilistic: - Dă-I cu
apă, dă-I cu suc…
Acuzativul cu valoare neutră (privește clitical de persoana a III-a singular și
plural): - A șters-o iepurește. Nu le are cu bunele maniere.
Pronumele personale propriu-zise , reflexive, de politețe nu funcționează ca
adjective pronominale.
Pronumele posesive și de întărire, în anumite contexte, au comportamente
morfologic de tip adjectival, dar comportament sintactic și de tip pronominal:
a) Ca adjective posesive (părerea mea, o parere a mea) când determină un substantiv.

31
 A mea a întârziat. ( mea - adjectiv posesiv și determină un pronume
semiindependent a/al). Din punct de vedere sintactic, în aceste situații adjectivul
posesiv actualizează funcția de atribut.
b)pronumele posesive pot fi considerate ca forme de G. ale pronumelui personal :
meu, tău, nostru), iar din punct de vedere sintactic actualizează forme de atribut
pronominal genitival.
Funcțiile sintactice ale pronumelui personal

NOMINATIV

Subiect: - Ea citește.
Nume predicative: - Fratele meu este el.
Apoziție: -Citeam noi, eu și mama, multe despre el.

ACUZATIV

Nume predicativ: - A devenit ca el.

Atribut: - Cadoul de la ea m-a impresionat.
Obiect direct: - Pe ea o bârfesc.
Obiect indirect: - Conta pe tine.
Complement de agent: - Fusese atribuit de ei.
Complement circumstanțial de timp: - A plecat odata cu el.
Complement circumstanțial de loc: - Trăia lângă tine.
Complement circumstanțial de mod: - Am procedat ca el.
Complement circumstanțial de cauza: - Fusese supărat pentru ea.
Complement circumstanțial de scop : - Vine pentru tine la petrecere.
Complement circumstanțial instrumental : - Vom reusi prin noi înșine.
Complement circumstanțial sociativ: - Au sosit împreuna cu noi.
Complement circumstanțial de relatie: - Cât despre tine, nu au fost obiecții.
Complement circumstanțial cumulativ: - Pe lângă noi, au mers și alții.
Complement circumstanțial de excepție: - În afară de voi, nu mai vine nimeni.
Complement circumstanțial opozitional: - În loc de voi, m-am trezit cu musafiri
nepoftiți.

32
 DATIV

Nume predicativ: - El a fost împotrivă-mi.

Complement indirect: - Ei îi place opera.
Atribut pronominal: - În glasu-i subțire se simțea emoția.
Complement circumstanțial de loc: - Grădina se întindea în juru-i .
Complement circumstanțial de cauza : - A plâns datorită mie.
Complement circumstanțial instrumental: - Datorită nouă a ajuns la facultate.

GENITIV

Nume predicativ: - Pământul a devenit al ei.

Atribut pronominal: - Răspunsul ei m-a uimit /Omul din fața lui e vecinul meu.
Complement direct: - Luptase împotriva ei.
Complement circumstanțial de loc: - Pe dinaintea ei a trecut tranvaiul.
Complement circumstanțial de cauza: - A pierdut din cauza ei.
Complement circumstanțial condițional: - În locul lui, aș fi tăcut.
Complement circumstanțial opozițional: - În locul lui , s-a prezentat vărul său.
Complement circumstanțial cumulative: - În afara ei, au mai lipsit și alții.
Complement circumstanțial de excepție: - În afara lui au trișat toți la joc.
Complement circumstantial concesiv: - În ciuda lui , n-am acceptat condițiile.

3.3 Pronumele de politețe

Pronumele de politețe evocă participanții la actul de comunicare sub forme

lexicale care implică anumite relații sociale, ierarhice, politețea, diferența fața de o
poersoana mai în vârstă, față de o persoană care are o formă ori o profesie superioară.
Formele pronominale apar la persoana a II-a, adică dumneata cu variante
regionale măta, matale sau varianta colocvială mătăluța/mătălică și dumneavoastră, iar
la persoana a III-a dumnealui, dumneaei, dumnealor marcând opozitia de persoană

33
prin termenul pronominal –ta, -voastra, -lui, -ei, -lor, aflat în compunere cu
substantivul domnia, dar marcând și opoziția de număr și gen.
Formele de mai sus se regăsesc la N. Ac. , iar la G.D. apar formele dumitale
și dumneavoastră.
Mai există valoare învechită de N. Ac. masculine și feminine singular
“dumneasa” și forma de G. D. masculine, feminine singular “dumisale”. Formele
pronominale personale propriu-zise de persoana a III-a (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele)
funcționează curent și ca pronume de politețe.
În situații protocolare, oficiale, în vechime s-au folosit locuțiunile pronominale
de politețe: Măria (Înălțimea Ta, Măria Sa /Voastră, Înălțimea Sa/ Ta/ Voastră.
În limba română exprimarea politicoasă și de diferența impune reluarea unor
forme mai vechi: Domnia Voastră/Sa, Domniile Voastre/ Lor.

3.4 Pronumele și Adjectivul Pronominal de întărire

Formele de întărire pot fi considerate pronume dacă reiau sau anticipează un

nominal, adică un substantiv cu marcă + uman.
Prin acordul în gen, număr și caz cu numele determinat pot fi considerate
adjective pronominale de întărire actualizând funcții sintactice de atribute adjectivale.
Formele de întărire au flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei și
se pot afla înainte sau dupa grupul nominal.

34
Structural, pronumele de întarire au în component pronumele personale “ –însu,
-însa, -însuși, -înse” + pronume reflexive și au formele scurte neaccentuate “ -mi, -ți,
-și, -ue, -va ” și respectiv: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, însași, înșine, însene,
înșivă, însevă, înșiși, înseși, însele pentru N. AC. si G. D.
La G. D. mai exista și forme specific de feminine singular ( însemi/ înseți/
înseși).
Forma de plural feminin persoana a III-a înseși apare în variație libera cu forma
“însele”. În limba vorbită se manifestă tendința de simplificare prin folosirea formei
invariabile “ însuși ” , indiferent de gen, număr , persoana neadmisă de norma literară
(eu însuși, ea însuși).
Pentru a evita formulări incorecte există tendința de substituire a formei de
întărire pronominale cu sinonimele adverbiale “chiar, tocmai, personal”.
De asemenea se mai poate produce substituirea cu sinonimele adjectivale :
“propriu, singur (tu însuți cu vociferate/tu singur…)” cu sinonimele pronominale :
unul/ una (el însuși s-a lăudat, el unul s-a lăudat), cu sinonimele locuționale: cu mâna
mea, cu ochii mei, cu urechile mele ( L-am auzit eu însămi. L-au auzit cu urechile
mele).

3.5 Pronumele reflexive

Pronumele reflexive apar în context reflexive, atunci când într-o propoziție

două poziții sintactice depind de acelasi obiect.
Ana se joacă. (Ana - are funcția sintactică de Subiect/ se - are funcția de Obiect
direct)
Ana își ia mere.(Ana - are funcția sintactică de Subiect/își - are funcția
sintactică de Obiect indirect).

35
 Ana are grijă de sine.(Ana - are funcția sintactică de Subiect; de sine - are
funcția sintactică de complement preposițional).
Ana și-a pierdut brațara .(Ana - are funcția sintactică de Subiect; și - are funcția
sintactică de complement posesiv).
Pronumele reflexive sunt morfene obligatorii in structura unor verbe reflexive
ori a unor locuțiuni verbale reflexive, dar, din punct de vedere sintactic sunt
afuncționale , adică nu participă la fenomenul dublării caracteristic obiectului direct
sau indirect și nu participă la opozițiile de diateză.
Verbele cu reflexive obligatoriu de Ac. sau D. fac parte din fondul vechi
popular: a se bosumfla, a se burzului, a se codi, a se teme, a se văicări, ori din fondul
neologic: a se erija, a se eschiva , a se prevala “a se folosi”.
De asemenea reflexivul obligatoriu pentru verbele care intra in locuțiuniile
verbale prezente în vorbirea populară și colocvială (limba neformată): a-și avea parte
de, a-și face saună, a-și găti de băut, a se da de la treabă, a se pune de rămăsag, a se
strica de râs.
Reflexiv propriu-zis marchează identitatea dintre Subiect si Obiectul direct sau
indirect, actualizând funcția sintactică a Obiectului direct sau indirect pe care le
substituie .
Andreea se străduiește.( se - este pronume reflexiv în Ac., funcția sintactică de
Obiect direct).
Andreea își cumpără flori (își - este pronumele reflexiv în D. cu funcția
sintactică de Obiect indirect).
Reflexivul posesiv marchează identitatea dintre Subiect si Atribut Obiectului
direct îndeplinind funcția de complement posesiv.
Andreea și-a cumpărat flori.
Nerecunoașterea valorii posesive a pronumelor reflexive în diverse locuțiuni cu
reflexive posesiv obligatoriu favorizează exprimări pleonastice: a-și stăpâni râsul
(pleonasmul a-și stăpâni râsul sau) a-și aduna forțele, a-și acoperi ochii, a-și da
sufletul, a-și veni în fire.

Reflexivul reciproc
Pronumele reflexiv dobândește valoarea reciprocă când Subiectul este multiplu
sau se realizează la plural:
Dan si Daniela se viziteaza des.

36
 Dan si Daniela își trimit mesaje.
Reflexivul factitive participă la structura în care Subiectul Gramatical nu este
agentul acțiunii propriu-zise îndeplinită de altcineva:
Ana se spală pe cap la coafor.
Andrei se tunde la frizer.
Marian își face haine la croitor.
Reflexivul inerent.
Reflexivul inerent este reflexivul care poate apărea fără funcție sintactică ca un
element component în structura unor verbe (ex: a se bosumfla, a se deda la, a se
hazarda, a se mândri).
Reflexivele inerente pot avea o semnificație reciprocă în cazul verbului “ a se
învecina cu” , “a se înfrăți cu” , “a se înrudi”.
Reflexivele inerente pot avea o diferența semantică față de un verb aflat la
diateza activă: a se aștepta / a aștepta, a se ruga de cineva/a ruga, a se purta/a purta, a-
și aminti/a aminti.

Reflexivul pasiv
Reflexivul pasiv are rolul de a marca apoziția de diateză pasivă/activă, deci nu
îndeplinește funcție sintactică.
Recoltele sunt adunate toamna. Toamna se adună recoltele (se - pronume
reflexive fără funcție sintactică).
Carnea nu este mâncată în post. În post nu se mănâncă carne.

Reflexivul impersonal este prezent în structura cu verbe impersonale (se

cuvine, se cade, se pare) sau în construcții în care apare opoziția între
personal/impersonal:
Andreea mănâncă multe legume. Se mănâcă multe legume.
În general, se vorbește despre pronume reflexive atunci când persoana si numărul
pronumelui Subiect coincide cu persoana si numărul pronumelui Complement:
El mă striga (mă - pronume personal cu funcția sintactică de Obiect direct) Eu
mă întreb.(pronume reflexiv)
Eu am cumpărat cartea mea. Eu mi-am cumpărat cartea.
În cazul verbelor impersonale este exclusă apariția pronumelor personale de
persoana I si a II-a.

37
 Formele pronumelor reflexive, atât cele accentuate, cât și cele scurte, atât cele
ciclice libere, cât și cele conjuncte coincid la persoana I, a II-a cu cele ale pronumelui
personal.
La persoana a III-a sunt forme diferite (se, s, sine pentru Ac. și, își, se, sieși, sie
pentru Dativ).
Reflexivul poate fi:
- Marca a reflexivului la verbele fără funcție sintactică:
S-a anunțat câștigătorul.
Se cade să mai rămâneți un pic.
Se luminează.

- În alte cazuri pronumele reflexive poate să actualizeze funcții sintactice:

1. Obiect direct: Nu se cunoaște pe sine.
2. Complement prepozițional: Nu are încredere în sine.
3. Obiect indirect: Își atribuie sieși merite.
4. Complement posesiv: El își respectă promisiunea.

3.6 Pronumele și adjectivul pronominal posesiv

Posesia se exprimă prin intermediul unui pronume sau adjectiv pronominal: eu/meu,
Tu/ tau, el,ea/sa, noi/nostru, voi/vostru.
La persoana a III-a posesia se poate exprima și prin pronumele personal în G:
lui, ei, lor.
Mingea sa este în curte.(adjective posesiv)

38
 Haina ei este în dulap.(pronume personal în G. cu funcția sintactică de atribut
pronominal).
Pot apărea structuri cu dativul posesiv:
Mi-am pierdut rațiunea.
Mai pot apărea atructuri cu acuzativul posesiv:
Ma doare mâna.
În structurile urmatoare întâlnim adjective pronominale posesive.
Rochia mea e verde
Rochia această a mea este verde.
Rochie a mea e verde.
Două rochii ale mele sunt verzi.
Ale mele rochii sunt verzi.
In structura : A mea este verde (pronumele posesiv format din articol posesiv
genitival + posesivul- mea).
Flexiunea posesivului este incompletă, nu are forme de persoana a III-a plural,
în locul acestora folosindu-se formele pronominale personale de G. plural
nediferențiate după gen, respective lor.
La persoana a III-a singular în paralel cu posesivele sau, să, săi, sale, se
folosesc formele de G. ale pronumelui personal lui, ei pentru marcarea genului
posesorului.

Ca urmare a organizarii flexiunii, prin existentul articolului hotărât sau

nehotărât al substantivului, în cel de-al doilea caz arătându-se ocurența lexenului –al:
Caietul meu (determinarea definite).
Un caiet al meu (determinarea indefinită).
Adjectivul posesiv a fost reorganizat ca pronume personal în G., completând
absența din paradigma pronumelui personal.
Consecințe:
1. Dacă meu, tău, nostru, vostru sunt considerate forme de G. ale pronumelui
personal, vor îndeplini funcția sintactică de atribut pronominal genitival
Ideea mea….
Părerea aceasta a ta….

39
 2. Dacă meu, tău, nostru, vostru sunt considerate adjective pronominale, atunci
îndeplinesc funcția de atribut adjectival:
Vecinul meu…
Acest vecin al nostru…
3. Formele meu, mea, mei, mele apar fără semnificație posesivă când sunt precedate
de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale cu regim de G.
În fața mea/ ta…
În spatele meu/ tău….
4. În transformarea “Eu am o floare. Floarea este a mea., posesivul se comportă ca
pronume personal în G., adică la fel cum se întamplă pentru persoana a III-a.
El are o idee.Ideea este a lui.
5. Pronumele posesiv este considerat un substitut al substantivului, ca atare va
actualiza funcții sintactice specifice acestuia:
Subiect: Ai tăi merg la mare.
Nume predicativ: Opinia este a mea.
Obiect direct: Pe ale tale nu le cunoște nimeni.
Complement prepositional: Le este teama de ai voștri.
Complement circumstantial: Inainte de ai vostri să vină ai tăi.

3.7 Pronumele nepersonale

Sintaxa pronumelor nepersonale

Se numesc nepersonale pentru ca nu au flexiune în raport cu categoria gramaticală

persoanei.
Pot funcționa și ca adjective pronominale; în unele cazuri pot fi doar pronume sau doar
adjective pronominale ori pot fi și pronume și adjective pronominale.

3.8 Pronumele și Adjectivele Pronominal Demonstrativ

40
 Reprezintă percepția locutorului (vorbitorului) privind apropierea sau depărtarea în
spațiu sau timp față de referent (obiectul evocat)
Sustipuri:
A. Demonstrativ de apropiere cu 2 forme:
a) Compuse, adică - N. Ac. : acesta, aceasta, acestia, acestea
- G. D. : acestuia, acesteia, acestora
b) Simple, adică - N. Ac. : asta, ăsta, ăstia, astea
-G. D. : ăstuia, ăsteia, ăstora
Formele se pot afla atât în ipostaza pronominala, cât și adjectival cu corecția ca
formele compuse, ca și formele simple sunt forme literare.
Formele adjectivale simple ăst, ăști, ăsta, ăste, ăstui, ăstor sunt forme populare,
dilaectale, autepuse și considerate ca expresii ale limbii vorbite.
B. Demonstrativ de depărtare cu două forme:
a) Compuse , adică N. Ac. : acela, aceea, aceia, acelea
G. D. : aceluia, aceleia, acelora
b) simple, adică N. Ac.: ăla, ăia, aia, alea
G. D. : ăluia, ăleia, ălora.
Formele adjectivale postpose substantivului determinat sunt identice cu cele
pronominale, cand adjectival este autepus se întâlnesc formele acel, aceea, acei, acele, dar si
forme populare al/al barbat a (a femeie), ai, ale la N. Ac., iar acelui, acelei, acelor, forme
literare în paralel cu cele populare ălui, ălei, ălora pentru G. D.

Din pronumele demonstrative de departare s-a desprins sub clasa pronumelor semi-
independente, cel și al, uneori au apariții diferite in contexte diferite.
Cel este pronume semi-independent cu flexiunea asemănătoare lui acel, acela cu forme
populare asemănătoare și care substituie un nominal (un substantiv).
Stiloul roz s-a spart.
Cel roz s-a spart.
Obligatoriu este împreună cu un determinant sau adjunct cu funcție sintactică de
atribut:
Cel+ adjectiv: cel frumos
Cel+ adverb/ numeral ordinal precedat de prepoziția- de: cel de acolo,
cel de aici cel de-al treilea.

41
 Funcțiile sintactice ale pronumelui /adjectivului demonstrativ sunt comune cu ale
substantivului.

1. Subiect-Aceasta /aceea/cealaltă este mama.

2. Nume predicativ-Bunica este aceeași.
3. Atribut pronominal-Mama acesteia/aceleia/ celeilalte este mătușa noastră. (aderență)
4. Atribut prepozițional-Cartea de la acesta/acela celălalt nu mi-a plăcut.(recțiune)
5. Obiect direct-Pe acesta/acela/celălalt nu-l cunosc.
6. Obiect indirect.I-am spus-o aceluia.
7. Complement prepozițional-Ne gandim la aceeași persoana.
Adjectivul demonstrativ îndeplinește funcția sintactică de Atribut adjectival: acești
copiii frumoși.

Pronumele de cuantificare exprimă raportul parte-întreg și se clasifică în:

A. Pronume si adjectiv pronominal nehotărât cu întrebuințări exclusiv
pronominale.Avem formele cineva,careva, altcineva, altceva, altcareva, altcâtva,
oricine, fiecine, carecine.

Mai frecvente ca pronume si mai rar ca adjective sunt ceva, oricât, oricare.Au
intrebuințări exclusiv adjectivale formele anumit, anume, niște, niscai ,niscaiva,
alde.

Sunt mai fecvente adjective si mai rar pronume câteva și fiece.

Din punct de vedere al flexiunii pronumele nehotărât se grupeaza astfel:

- N. Ac.: unul, altul, vreunul,una, alta, vreuna, unii, alții, vreunii, unele, altele,
vreunele.

-G.D. :unuia, altuia, vreunuia, uneia, alteia, vreuneia, unora, altora, vreunora.

Acestora le corespund adjectivele pronominale nehotărâte omonimele cu formele

flexionare.

42
-N. Ac.: un, alt, vreun. O, alta, vrea, unii, alții, vreunii, unele, alte, vreunele

-G. D.: unui, altui, vreunui, unei, altei, vreunei, unor, altor, vreunor.

Pronumele si adjectivele nehotarate compuse conțin în structura un pronume

interogativ –cine,ce, care, cat, la care se adauga elemente inițiale (alt, fie, oare, ori,
si)sau elemente finale - va: altcineva, altceva, altcareva, fiecine, fiece, fiecare,
oarecine, oarece, oarecare, oricine, orice,oricare, oricât, cineva, cineva, ceva,
careva.

Formele câtva, altcâtva,fiecât, oarecât se află foarte puțin în uz. Sunt populare,
arhaice, sau regionale urmatoarele forme: fieșicine,, fiestecine,, fieșicine,,fiestece,
fieșicat, fiestecat, fieșicare, fieștecare, fitecine, fitece, fitecare, fitecât, orișicine,
orișicare, orișicât, oareșicine,oareșicât.

Flexiunea lor urmează flexiunea pronumelui cine (lui) si care (cărui, cărei,
căror).

Aprecierea cuantificatorilor este calitativă, când se raportează la un referent

uman unic (unul, altul, cineva, altcineva) sau individual (oricare, fiecare) ori non-
unic (unii, alții, vreunii) .

Aprecierea este cautitativă (numerabilă): atât, mult, puțin / tot, oricât.

Tot are statut aparte fiind considerate mai degrabă pronume decât adjectiv:

1. Când se combină cu un nume are caracteristicile adjectivului pronominal toți

oamenii / oamenii toți. Celelalte adjective pronominale nehotărâte precedă
numele fără articol hotărât.
2. Are un comportament asemănător cu opozițiile acordate : vecinii, toți mă
cunoșteau;
3. Poate apărea într-un lanț de determinanții sau adjuncții .Toate aceste multe idei
l-au canalizat spre ceva mai bun.
4. Păstrează mărcile de G. D. în condițiile în care, într-un lanț de determinanți, în
stânga determinantului, doar primul element apare la G. D.
Acestor mulți și cuminți copii .Tuturor acestor mulți și cuminți copii.
Pronumele nehotărât “ tot” , mult , puțin, atât, au forme flexionare de
N. Ac. Singular si plural, iar la G.D. au forme de masculin și feminin plural,
adică tuturor / tuturora, multor / multora, puținor / puținora si atâtora.

43
Totuși pentru exprimarea cuantificării la singular se pot utiliza construcții
echivalente cu G., adică a+forma de Ac. : a mult, a puțin, a atât, sau construcții
echivalente cu D: prepoziția la +forma de Ac.: la mult,la puțin, la atâta.
Pronumele nehotărât “cutare” are forme flexionare de singular
masculin si feminin N. Ac. , iar la G. D. masculine (cutăruia / lui cutare) și
feminin singular (cutărică). In ipostaza de adjectiv pronominal formele sunt
omonime cu excepția G. D., unde nu apare particula “a”.
Pronumele nehotărâte pot fi derivate : atâtica, puținel, multișor,
cutărică; ele pot intra în compoziția locuțiunilor pronominale (de una, de alta,
care mai de care), a locuțiunilor adjectivale (oameni tot unul si unul), a
locuțiunilor adverbiale (toate ca toate, de tot, cu totul si cu totul), a locuțiunilor
conjuncționale (cu toate că), a locuțiunilor prepoziționale (cu tot cu).
Cele mai cunoscute locuțiuni pronominal nehotărâte sunt: cine știe cine,
cine știe ce, nu știu cine, nu știu ce, nu știu care, te miri cine, te miri ce, te miri
care, dracul știe cine / ce; te pomenești cine, te pomenești ce, câte și mai câte.
Funcțiile sintactice ale pronumelui nehotărât:
1. Subiect - Oricine poate să-și spună părerea.
2. Nume predicativ – Invitatul este oricare dintre ei.
3. Atribut - Opinia fiecăruia contează.
4. Obiect direct - Ea așteaptă pe cineva.
5. Complement secundar - Îl deranjează ceva.
6. Complement indirect - Spune oricărui povestea ta.
7. Complement prepozițional - Te gândești la cineva.
8. Complement circumstanțial - Ajunge înaintea oricui.
Adjectivul pronominal nehotărât este totdeauna in poziția sintactica de
Atribut.

44
 3.8 Pronumele si adjectivul negativ

Este o clasa morfologica cu trei termeni: nimănui, nimic, niciunul, se realizează fie ca
pronume (nimeni, nimic), dar si ca pronume, adică niciunul, niciuna ori ca adjectiv
pronominal niciunu , nicio.

Ca apreciere cantitativă „nimic” este un pronume individual si apare doar in context

de masculin singular la N. Ac.. Ca apreciere calitativă, “nimeni” la N. Ac. , se realizează doar
in contexte de masculin singular și în același context la Obiect direct în forma nimănui. La
Dativ se poate întâlni și construcția prepozițională echivalentă cu un D. , adică la nimeni.

Pronumele negativ niciunul variază în raport de gen și număr (niciuna, niciunii ,

niciunele )în raport de caz cu omonimele la N. Ac. (niciuna, niciunii , niciunele) , iar la G. D.
cu formele niciunuia, niciuneia, niciunora).

Adjectivul negativ determină un nume la singular acordându-se în gen, număr și caz și

având formele : nici un (om), nicio (femeie), niciunui (om), niciunei (femei) si este poziționat
înaintea substantivului la singular și nearticulat.

Funcțiile sintactice

1. Subiect - Nu-l mai rabdă nimeni.

2. Atribut - Cartea niciunuia nu a avut succes.
-Niciun om nu trebuie să rabde atâta suferință.
3. Obiect direct - Nu-l cunosc pe niciunul.
4. Complement secundar - N-a întrebat pe nimeni nimic.
5. Obiect indirect - N-am cerut nimănui nimic.
6. Complement propozițional - Nu se așteaptă la nimeni și la nimic.
7. Complement circumstanțial - Să nu treci înaintea nimănui.
Pronumele negativ „nimic” poate fii derivat (nimicuț , nimicuța), substantivizat
(nimicuri, un nimic, nimeni).
Împreună cu prepoziție ori cu adjectiv pronominal sau/și substantiv pot forma
locuțiuni adjectivale (om de nimic) locuțiuni adverbiale (pe nimeni cu nimic, pe nimic
toată, in nici un caz) sau locuțiuni pronominale negative (o nimica toată, nimeni pe
lume, nimic în aer și pe pământ, nimic mai mult).

3.9 Pronumele si adjectivul pronominal interogativ

45
 Pronumele interogative sunt mari ale enunțului interogativ care, din punctul de vedere
al aprecierii calitative plus minus uman sunt: cine(+uman), ce (- uman), care(+- uman) la N.
Ac. , iar G. D. cui, cărui , căruia, cărei,/căreia, căror/cărora; ce „are forma unica de N. Ac. și
nu are forme de G. D.”.
Din punctul de vedere al aprecierii cantitative aveau formele: câta / câtă, câți/câte,
pentru N. Ac. cu forme de G. D. doar pentru plural , câtor/ câtora . Aceste pronume pot
exprima ordinea prin numărare , prin N. Ac. singular și plural , masculin si feminin al
câtelea/a câta.
Adjectivele pronominale interogative au forme omonime cu pronumele , cu excepția
lui „care câți”, folosit la G, D, fără particula „a” (cărui om i-ai făcut rău; căror doamne le-ai
vorbit urât) și sunt poziționate în fața unui nume nearticulat.
Locuțiunea adjectivală interogativă “ce fel de?” Este invariabilă, se utilizează în fața
unui substantiv când se așteaptă ca răspunsul să se refere la substantiv , substantiv cu
prepoziție sau adjectiv:
Ce fel de copiii preferi? Perseverenți.(adjectiv)
Ce fel de poezii iți plac?De poeți români(substantiv cu prepoziție).
Ce fel de pantofi preferi?Pantofii cu toc stiletto.(substantiv)
Pronumele si adjectivul pronominal interogativ se utilizează în propoziții interogative
cu scopul de :
a)identificare : - Cine a cumpărat această carte?
- La ce salon ai fost?/
- Care este ideea?
b)de categorizare : - Ce este mama ta?
c)de selectare : - Cine poate contribui cu ceva?
- Ce preferi astăzi?
- Care dintre voi a marcat golul?
d)de apreciere cantitative non-numărabile:- Câtă făină se folosește?
- Cât șarm are acel băiat?
e)apreciere cantitativa numărabile: - Câți copii lipsesc astăzi?

Funcțiile sintactice
1. Subiect : - Cine strigă la poartă?
2. Obiect direct: - Pe cine ai strigat?
3. Atribut: - Al cui băiat este?
4. Complement secundar: - Ce m-a întrebat această persoană?
5. Obiect indirect: - Cui i-ai trimis mesajul?
6. Complement prepozițional : - La ce te referi?
7. Complement de agent: - De cine a întrebat turistul?
8. Complement circumstanțial: - În ce ai transportat atâta motorina? (complement
circumstanțial instrumental).
Cine si ce ca subiect impun verbe personale, persoana a III-a singular. Ele nu
sunt dublate când actualizează un Obiect direct de un pronume personal, spre

46
 deosebire de care și câți (+ uman), unde prezența pronumelui personal formă
neaccentuata este obligatorie.
Pe cine ai privit atât de insistent?, spre deosebire de
Pe care l-ai privit…?/ Pe câți i-ai privit…?
Pronumele interogativ intră în structuri ale locuțiunilor pronominale nehotărâte : cine
știe cine , cine știe ce.

3.10 Pronumele si adjectivul pronominal relativ

Are formele: care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte. Acest pronume substituie un nominal
(prin definiție), dar are si rolul de corector ( = element funcțional, element de relație
inter-proporțional asemănându-se din aceasta perspectivă cu conjuncția subordonatoare dar si
cu adverbul prin poziționare adverbială:
Cine se scoală de dimineață departe ajunge.
Ce ție nu-ți place , altuia nu-i face.
Poate relua un antecedent (un termen care se află în propoziția regentă) care poate fi:
- substantiv: Îl iubesc pe omul care mi-a dăruit un copil.(care –pronume relativ
introduce o subordonată atributivă, iar in propoziția din care face parte actualizează funcția
sintactica de Subiect).
- pronume : Acela/cel/toți care fură e pedepsit. Acela care fură e pedepsit.
- numeral : Primul despre care au vorbit este doctor (despre care- funcția sintactică
de complement prepozițional).
Pronume nehotărât: Transmite-i ceva care să-l doară. Vorbește cu cineva care-l
cunoaște.
Pronumele relativ compus ceea ce are valoare neutra.
Pronumele relativ „care” are un echivalent popular si învechit, respectiv pronume
relativ „de” : Omul de a intrat este tatăl meu.
Structurile „cel ce, cel care”, considerate de gramatica Academiei reprezintă „cel”
(pronume demonstrativ semi-independent) + ce/care (pronume relative simple).
El nu este cel/ce urmase aceste cursuri.

47
 Pronumele „cât ” cu forme de masculin singular la N. Ac. este omonim cu adverbul
cât:
Mănâncă fructe cât vrea .(pronumele relativ substituie substantivul fructe).
Își pune fructe în farfurie. Mănâncă cât vrea.(adverb de cantitate).
Pot avea valori relative pronumele nehotărâte compuse cu ori: oricare, oricine (pot
introduce o subordonată).
Adjectivele pronominale relative sunt: care, ce ,cât, al câtelea: Vinde care/ce, câte
flori vrea clientului.

Pronumele relative ca și conectori introduc diverse tipuri de subordonate:

- subiecte: - Cine sapă groapa altuia cade singur în ea (cine sapă groapa altuia -
subordonată subiectivă).
- predicative : - Va deveni ce și-a propus (ce și-a propus - subordonată predicativă)
- atributive: - Cumpăr casa pe care au visat-o.(pe care au visat-o - subordonată
atributivă)
- completivă directă: - Așteaptă-l pe cine te-a sunat.(pe cine te-a sunat-subordonată
completivă directă)
- completivă indirectă: - Nu-i răspund la salut cui m-a supărat.(cui are funcție
sintactica de Subiect, caz aparent al Subiectului).
- completiva prepozițională : - Mă gândesc cu ce să-l atrag. (cu ce să-l atrag-
subordonată completivă prepozițională).
Pronumele relativ intră în structura construcțiilor relative infinitivale, adică
a fi sau a avea + cine/ce/care + verb la infinitiv:
N-au ce face.
Nu-i cine mă jignește.
N-are cui se văita.
N-are al cui fi.
Nu-i ce bea.
N-ai cât cere el.
In subordonatele pe care le introduce pronumele relative pot actualiza urmatoarele
funcții sintactice:
Subiectiva: - Ce ție nu-ți place , altuia nu-i face (Ce ție nu-ți place-subordonată
subiectivă).
Predicative: - Cine ar fi, nu vorbește cu mine.(Cine ar fi-subordonată predicativă).
Atributivă: - Cumpără casa al cărei preț îl avantajează.(al cărei preț îl avantajează
- subordonată atributivă).
Completivă directă: - Pe care o întreabă, îi răspunde.(Pe care o întreabă -
subordonată completivă directă ).
Completivă indirectă: - Cui îi cer îmi dă mai mult.(Cui îi cer –subordonată
completivă indirectă).

48
 Completivă prepozițională: - De care te legi mai mult, acela îți va face rău. (de
care te legi mai mult - subordonată completivă prepozițională).
Completivă e agent: - De cine a fost bârfită, a fost bârfită bine.(De cine a fost
bârfită - subordonată completivă de agent).
Completivă circumstanțială: - Nu-i convine înaintea cui a vorbit.
Împletirea subordonatei cu regenta:
Pronumele relativ introduce un tip de subordonată, dar îndeplinește altă funcție
sintactică în altă propoziție decât cea pe care o introduce : - Acesta este omul cu care trebuie/
poți, vreau, e bine sa mergi pe acest drum.(cu care introduce o atributivă, îndeplinește funcția
sintactică de Complement instrumental în propoziția - cu care sa mergi pe acest drum)
L-am întrebat pe cine a rugat. (pe cine - Subiect)
I-am cerut cui vrea. (cui - Subiect)
Mă gândesc la ce voi afla. (La ce - Obiect direct)
Pronumele si adjectivul pronominal relativ interogativ apar în enunțuri interogative
redate în vorbirea indirectă și depind sintactic de un verb „dicendi” (a spune, a zice, a întreba,
a răspunde), de un adjectiv sau un substantiv .
Apar numai în propoziții subordonate , deosebindu-se de cele relative care se afla în
relație atât cu verbul din propoziția regentă, cât și cu cel din propoziția subordonată.
Mi-a spus cine a strigat la poarta.(cine-pronume relativ interogativ)
I-am pus întrebarea cine a sosit la noi.(cine-pronume relativ interogativ)
Sunt surprinsă cine a venit.(cine - pronume relativ interogativ)
N-am aflat câte persoane vor veni și care obiecte li se vor oferi(care este adjectiv
pronominal relativ interogativ).

3.10 Categorii gramaticale ale pronumelui

Părţile de vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă noţiunile
morfologice fundamentale numite categorii gramaticale. Categoriile gramaticale proprii limbii
române sunt: genul, numărul, cazul, gradul de comparaţie, persoana, diateza, modul şi timpul.

49
 Categoriile gramaticale întâlnite la majoritatea pronumelor sunt cazul, numărul şi
genul. Prin aceste categorii, flexiunea pronominală se aseamănă cu cea substantivală, dar are
şi trăsături proprii. Câteva specii de pronume cunosc categoria persoanei (pronumele
personale propriu-zise, pronumele de politeţe, pronumele reflexiv, pronumele de întărire şi cel
posesiv) şi prin aceasta se aseamănă cu verbul.
Aceste categorii gramaticale nu caracterizează toate pronumele. Unele pronume
personale nu au gen (eu, tu); pronumele interogative relative (care, cine, ce), nehotărâte (toţi,
alţii), negative (nimeni), demonstrative (acesta, acela) nu au persoană; altele, cele
interogative-relative (care, cine, ce), nehotărâte (oricare) şi negative (nimic) nu au gen şi
număr sau caz (cât la singular); alte pronume sunt invariabile (ce).
Persoana: Unele pronume (personale propriu-zise, reflexive, posesive, de întărire şi de
politeţe) au forme de persoană pentru a arăta că se referă la vorbitor (persoana I), la cel
căruia i se adresează vorbitorul (persoana a II-a) sau la altă persoană (persoana a III-a). În
gramatica tradiţională persoana I este cea care vorbeşte; persoana a II-a este cea cu care se
vorbeşte; persoana a III-
a este cea despre care se vorbeşte.
În Gramatica Academiei, Editia 2005 apar alte noţiuni referitoare la persoană. Prin
categoria persoanei se gramaticalizează în discurs cele trei elemente constitutive ale situaţiei
de comunicare: locutorul (persoana I); alocutorul (persoana a II-a); nonlocutorul sau
nonalocutorul (persoana a III-a). Nonlocutorul formează obiectul comunicării dintre locutor
şi alocutor. Semnificaţia gramaticală abstractă a persoanei se lexicalizează în discurs ca
pronume personale propriu-zise (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele) sau ca pronume personale cu
semnificaţii suplimentare (dumneata, însumi, mă, te, se etc.).
Categoria persoanei la pronume exprimă opoziţiile:
a) opoziţia dintre locutor şi alocutor
b) opoziţia dintre locutor/alocutor (corespunzători persoanei I şi a II-a) şi nonlocutor
(persoana a III-a).
În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale care impun
predicatului formă de persoana a III-a.
Exemplu:
El citeşte. -- Acesta citeşte. -- Unul citeşte. -- Cine citeşte? -- Cine citeşte reuşeşte.
Numărul: Categoria gramaticală a numărului exprimă opoziţia
unicitate/multiplicitate prin două valori: singular şi plural. La pronumele personale propriu-
zise, numărul are semnificaţie specială la persoana I şi a II-a. Pronumele personale de

50
persoana a III-a precum şi pronumele nepersonale preiau numărul de la nominalul pe care îl
reprezintă în discurs.
Categoria numărului se exprimă diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta:
prin forme supletive (eu - noi, tu - voi, el - ei, ea - ele), prin desinenţe comune cu substantivul
(dânsul - dânşii, dânsa - dânsele, acesta - aceştia, altul - alţii), prin desinenţe specifice
flexiunii pronominale (căruia - cărora, altuia - altora), prin flexiunea unuia dintre componenţi
(însuşi - înşişi, acelaşi - aceiaşi) sau prin flexiunea unuia dintre componenţi şi prin desinenţe
(celălalt - ceilalţi). În cadrul diverselor subclase semantice nu toţi membrii subclasei
marchează opoziţia de număr. Aici este vorba despre pronume invariabile în raport cu
numărul: se, ce, cine, orice etc. Invariabilitatea în raport cu numărul poate fi totală (se) sau
doar parţială, pentru unele genuri sau cazuri (care - sg/ care - pl; căruia - cărora - pl).

Genul: Categoria genului la pronume se manifestă prin două valori opozabile:

masculin şi feminin. pronumele preia
numărul, persoana şi genul cuvântului pe care-l substituie. Acordul în gen este o formă de
reconstituire neechivocă a legăturii dintre proformă şi cuvântul pe care aceasta îl reprezintă în
discurs. Există trei situaţii de acord:

a) Acord formal: pronumele preia mărcile genului gramatical al nominalului pe care îl

reprezintă în discurs: Am citit cartea pe care mi-ai împrumutat-o. Pronumele care înlocuiesc
formele de singular ale substantivelor neutre, sunt reprezentate în discurs prin forme de
singular masculin, iar formele de plural ale substantivelor neutre sunt reprezentate prin forme
de plural feminin ale pronumelor.
Exemplu:
Am vizitat un muzeu. Ti-l recomand şi ţie;
Am vizitat nişte muzee. Ţi le recomand şi ţie.
b) Acord referenţial: genul pronumelui corespunde sexului natural al nominalului
substituit.
Exemplu:
M-am întâlnit cu Maria. Am întrebat-o despre tine.
c) Absenţa acordului: este întâlnită atunci când se folosesc pronume cu formă fixă
pentru dublarea unei propoziţii sau fraze. Acestea pot fi dublate prin:
• forma de singular feminin a pronumelui personal o, poziţia sa de complement
direct este dublată datorită existenţei anumitor verbe:

51
 Exemplu:
A spus-o tuturor că se va răzbuna pe el.
• pronumele relativ compus ceea ce.

Exemplu:
Vorbea tare ceea ce a deranjat pe toată lumea.
• forma de feminin singular a pronumelui demonstrativ asta.

Exemplu:
Că e supărat, asta cred, dar că nu mai doarme de supărare, asta nu mai cred.
La unele pronume, opoziţiile de gen se marchează prin forme supletive (el-ea, ei-ele)
sau prin forme flexionare ale articolului care intră în structura pronumelui (dânsul/dânsa,
dânşii/dânsele); la alte pronume opoziţia de gen se manifestă prin desinenţe (acestuia-
acesteia), prin flexiune internă şi desinenţe (celuilalt-celeilalte).
Nu la toate pronumele este marcată opoziţia de gen. Doar pronumele de întărire şi
pronumele demonstrative marchează această opoziţie în întregime. Celelsalte sunt, în diferite
grade, invariabile în raport cu genul. La unele pronume (relative, negative) invariabilitatea
este totală; la altele (personal propriu-zis, posesiv) invariabilitatea este parţială. Rezultă un
sistem de omonimii de gen specific fiecărei subclase semantice de pronume sau fiecărui
membru al subclasei.

Cazul: exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între cuvinte în cadrul

propoziţiei. Pronumele nu preia cazul de la termenul pe care îl evocă în discurs, ci se înscrie
într-un sistem propriu de relaţii între cuvinte. Identitatea de caz între pronume şi nominalul
substituit este doar o coincidenţă.
Exemplu:
Elevul a răspuns corect când l-am întrebat.
Copiii au luat cu ei costumele de carnaval.
În limba română sunt cinci cazuri (nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ), însă la
unele dintre ele, pronumele au paradigme defective. Pronumele personal propriu-zis de

52
persoana I şi a II-a nu are forme la genitiv; pronumele personal propriu-zis de persoana I şi a
III-a nu are forme de vocativ; pronumele personal propriu-zis are forme accentuate doar la
nominativ, genitiv şi vocativ, iar forme neaccentuate la dativ şi acuzativ; pronumele reflexive
nu au forme de nominativ, genitiv şi vocativ; pronumele demonstrative, posesive, de întărire,
nehotărâte, negative, relative-interogative nu au forme la vocativ.
Opoziţiile cazuale sunt marcate prin forme supletive eu-mie / tu-ţie / el-lui; prin
desinenţe însoţite de alternanţe fonetice: acesta-acestuia, care-căruia, fiecare-fiecăruia; prin
flexiunea unuia dintre componenţi: celălalt-celuilalt, aceeaşi-aceleiaşi. Opoziţia de caz se mai
manifestă şi prin prepoziţiile care însoţesc formele pronominale. Există prepoziţii care cer
acuzativul: de, spre, la, cu, din, despre, pentru etc.; alte prepoziţii cer dativul: graţie,
mulţumită, datorită, potrivit, aidoma, asemenea, conform, contrar; iar genitivul este cerut
de: contra, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, deasupra, dedesubtul.
Exemplu:
Ieri m-am întâlnit cu el.
Lupta împotriva lor va fi grea.
Graţie lor, am reuşit.
Cazurile genitiv şi dativ se pot confunda. prepoziţiile ajută la identificarea corectă a
celor două cazuri. Prepoziţiile care cer
genitivul se recunosc după forma lor articulată: împotriva, împrejurul, înaintea etc. Când
prepoziţia care cere genitivul are formă nearticulată, cazul se construieşte cu forma
neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis în dativ: "Deasupră-mi teiul sfânt ..." (M.
Eminescu).

Atunci când apar ca determinări într-un grup nominal şi se comportă ca nişte adjective
pronominale. În afară de pronumele personale propriu-zise, cele de politeţe şi cele reflexive,
toate pronumele pot deveni adjective pronominale atunci când determină un nominal.
Adjectivele pronominale au trăsături comune atât cu adjectivele cât şi cu pronumele
corespondente, dar se şi deosebesc de acestea.
Acordul în gen, număr şi caz cu nominalul regent, este o asemănare în comportament a
adjectivului propriu-zis cu adjectivul pronominal.
Exemplu:
Toţi copiii au nevoie de dragoste.
Ne întâlnim pe strada noastră.
Adjectivele propriu-zise şi adjectivele pronominale diferă prin următoarele trăsături:

53
 a) adjectivele propriu-zise se pot combina cu morfisme ale intensităţii şi gradării, în
timp ce adjectivele pronominale nu acceptă categoria intensităţii.
b) adjectivele pronominale prin conversie pot deveni pronume.
Exemplu:
Toţi copiii citesc basme.
Toţi citesc cursurile.
La toate adjectivele pronominale se poate întâmpla acest fenomen, dar la adjectivele
propriu-zise, se întâmplă mai rar.
Exemplu:
Erau mulţi oameni răniţi.
Erau mulţi răniţi.
c) tot prin conversie, adjectivele propriu-zise pot deveni adverbe şi substantivele, însă
adjectivele pronominale nu pot dobândi statut adverbial, nici nominal.
Exemplu:
Elevul ordonat are caiete curate. (adjectiv propriu-zis)
Elevul scrie ordonat. (adverb)
Ordonatul scrie frumos. (substantiv)

54
 d) adjectivele pronominale nu pot avea funcţia sintactică de nume predicativ şi
predicativ suplimentar, spre deosebire de adjectivele propriu-zise care pot avea această funcţie
sintactică.
Exemplu:
Elevul este ordonat./ Elevul este acest.
e) în ceea ce priveşte topica, adjectivele pot sta atât în faţa cât şi după substantivul
determinat (cu excepţia adjectivelor categoriale: an şcolar - şcolar an); în schimb această
modificare a topicii este posibilă doar la unele adjective pronominale (acest băiat - băiatul
acesta, fiecare carte - carte fiecare).
Atunci când substantivul determinat este precedat de un adjectiv pronominal sau
propriu-zis, acest substantiv nu se poate articula hotărât, cu excepţia cazului în care este
precedat de un adjectiv pronominal de întărire şi a adjectivelor pronominale nehotărâte: tot,
toată, toate: acest băiat - isteţul băiat - însuşi băiatul - toţi băieţii.
Prin definiţie, adjectivul determină substantivul. Adjectivul pronominal, ca orice
adjectiv, determină şi el un substantiv dând indicaţii asupra modului de prezentare a entităţii
desemnate de acest substantiv: entitatea este cunoscută cu precizie: acest copil - copilul; este
indeterminată: un copil - orice copil; este cuantificată: câţiva copii - toţi copiii - doi copii;
este participantă la relaţia de posesie: copilul meu. Unele elemente din categoria
determinării se exclud reciproc: trei copiii, fiecare copilul, altele sunt concurente: aceşti trei
copii ai mei - mai multe tipuri de adjective determină un substantiv.
În limba română, pronumele personal propriu-zis, pronumele de politeţe şi cel reflexiv
nu au corespondent adjectival. În afară de pronumele posesive şi de întărire care nu au un
statut special (statutul de determinare de tip adjectival este discutabil la formele din clasa
pronumelui posesiv şi la formele pronumelui de întărire), toate celelalte pronume (pronumele
nepersonale: demonstrative, nehotărâte, negative, relative, interogative) cunosc şi realizări
adjectivale, funcţionând ca determinări în cadrul grupului nominal. La unele pronume
(demonstrative) realizările adjectivale apar pentru toate formele (de apropiere, de depărtare,
de identitate), la unele pronume (nehotărâte, negative, relative, interogative) realizările
adjectivale nu apar pentru toate formele.

55
 4. CONCLUZII

Din lucrarea de faţă se pot desprinde următoarele concluzii:

I. Categoriile gramaticale din limba română sunt: genul, numărul, cazul, persoana,
comparaţia, diateza, modul şi timpul. Unele dintre acestea se întâlnesc la o singură clasă
lexico-gramaticală de cuvinte şi le numim categorii specifice, iar altele apar la două sau mai
multe clase lexico-gramaticale şi le numim categorii comune (nespecifice).
După tipul de flexiune pe care o realizează, categoriile gramaticale sunt grupate astfel:
 categorii gramaticale specifice flexiunii nominale: genul, numărul, cazul:
Pe birou am găsit o carte cu poezii eminesciene.
- carte – substantiv comun, gen feminin, număr singular, caz Ac.;
 categorii gramaticale specifice flexiunii verbale: timpul, modul, diateza:
- am găsit – verb, diateza activă, modul indicativ, timp prezent;
 categoria gramaticală specifică adjectivului: comparaţia:
eminesciene – adjectiv, 4 forme flexionare, gradul ….
 categoria gramaticală specifică unor pronume: persoana (menţionată şi în
flexiunea verbelor):
Aceasta este a voastră?
- aceasta – pronume demonstrativ de apropiere, persoana a III-a.
 categorii gramaticale comune flexiunii nominale şi celei pronominale: gen,
număr şi caz:
- carte – substantiv comun, gen feminin, număr singular, caz Ac.;
- aceasta – pronume demonstrativ de apropiere, persoana a III-a, gen feminin,
număr singular;
 categorii gramaticale comune flexiunii verbale şi celei pronominale:
persoană şi număr:
- am găsit – verb, diateza activă, modul indicativ, timp prezent, persoana I,
număr singular;
- aceasta – pronume demonstrativ de apropiere, persoana a III-a, gen feminin,
număr singular;

56
 Limba română a moştenit din limba latină categoria gramaticală a genului.
În limba română, substantivul are trei genuri: masculin, feminin şi neutru.
În principiu există o concordanţă între genul natural şi cel gramatical. Genul masculin
se referă la bărbaţi, femininul la femei, iar neutrul la neînsufleţite. Adesea încă, concordanţa
dintre genul substantivelor şi genul natural nu este respecatată.
Aceasta se poate observa, în special, la nume de lucruri, "casă" este feminin, "scaun"
neutru, "covrig" masculin, "pâine" feminin; dintre numele părţilor corpului, "dinte" este
masculin, "mână"feminin, iar "picior" neutru.
Cele mai multe nume de lucruri se grupează totuşi la neutru.
În limba română, deosebirile de gen, la substantive, nu constituie o categorie
morfologică, manifestată în flexiune, dat fiind că genul substantivelor este fix. De
aceea, în analiza formală a substantivului nu putem separa morfemul de gen. Marca
genului, la substantiv, în limba română apare solidară cu morfemele de număr şi cu cele
de caz sau împreună cu morfemele determinării (articol, reunite de obicei în terminaţia
cuvântului).
Substantivele formează pluralul prin desinenţe specifice sau nespecifice, totdeauna în
radical producându-se şi alternanţe fonetice. Dacă putem vorbi de morfemul de plural, specific
substantivelor discontinue, acestea se realizează prin alomorfe, adică -i pentru masculin, -uri
pentru neutru, -le pentru feminin, adică alomorfe specifice.
Articolul reprezintă, deasemenea, un mijloc secundar de recunoaştere a genului la
substantiv. Aceasta pentru că, mai intâi, toate articolele româneşti au forme numai pentru
două genuri, masculin şi feminin, în timp ce substantivele pot fi şi de trei genuri, masculin,
feminin şi neutru, ceea ce înseamnă că folosind articolul nu putem recunoaşte niciodată genul
neutru.
Spre deosebire de desinenţă, articol şi alternanţe fonetice, care reprezintă
mijloace secundare de recunoaştere a genului, contextul este mijlocul principal de
recunoaştere a acestei categorii gramaticale la substantivele limbii române.
Aceasta pentru că, importanţa categoriei gramaticale a genului la substantive se vede
în îmbinările de cuvinte studiate la sintaxă.
Toate determinările de tip adjectival, adjective propriu-zise şi toate părţile de vorbire
cu valoare de adjective ale unui substantiv trebuie să se acorde cu substantivele
determinate şi în gen.

57
 Acest lucru face ca genul unui substantiv, care aproape că nu se poate recunoaşte cu
ajutorul desinenţei, articolului şi al alternanţelor fonetice, să rezulte cu uşurinţă din
determinările de tip adjectival pe care le are sau le poate primi substantivul respectiv.

II.

 Pronumele face parte din marea categorie a numelor, finnd o clasă morfologică
menită să substituie sau să evoce entităţi ce apar în universul de discurs.
 Există mai multe criterii de clasificare a pronumelui: etimologic, morfematic,
semantic, flexionar şi sintactic.
 Din punct de vedere semantic există zece tipuri de pronume: personale, de
politeţe, reflexive, posesive, de întărire, demonstrative, relative, interogative,
nehotărâte şi negative. Conform noii gramatici a Academiei, acestora li se adaugă şi
pronumele hibride, şi anume cele relativ-exclamative şi relativ-interogative.
 Dintre cele douăsprezece tipuri de pronume, numai nouă pot deveni adjective
pronominale.

A. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ

Reprezintă percepţia locutorului (vorbitorului) privind apropierea sau depărtarea în
spaţiu sau timp faţă de referent (obiectul evocat)
Subtipuri:
A. Demonstrativ de apropiere cu 2 forme:
a) compuse, adică -NAC: acesta, aceasta, aceştia, acestea
-G.D.: acestuia, acesteia, acestora
b) simple - N.AC.: ăsta, asta, ăştia, astea
-GD.: ăstuia, ăsteia, ăstora
Formele se pot afla atât în ipostaza pronominală, cât şi adjectival cu corecţia că
formele compuse, ca şi formele simple (asta) sunt forme literare.
Formele adjectivale simple ăst, ăşti, astă, aste, ăstui, ăstor sunt forme populare,
dialectale, antepuse şi considerate ca expresii ale limbii vorbite.

58
 B. Demonstrativ de depărtare cu 2 forme:
a) compuse adică N.AC.: acela, aceea, aceia, acelea
G.D.: aceluia, aceleia, acelora
a) simple: N.AC.: ăla, aia, ăia, alea
G.D.: ăluia, ăleia, ălora
Formele adjectivale postpuse substantivului determinant sunt identice cu cele
pronominale, când adjectivul este antepus se întâlnesc formele acel, aceea, acei, acele, dar şi
forme populare ăl/al bărbat, a (a femeie), ai, ale la N.AC., iar acelui, acelei, acelor, foeme
literare în paralel cu cele pop. ălui, ălei, ălorla pentru G.D.
Din pronumele demonstrative de depărtare s-a desprins subclasa pronumelor
semiindependente, cel şi al, uneori cu apariţii diferite în context diferite .
Cel este pronume semiindependent cu flexiune asemănătoare lui acel, acela, cu formr
poulare asemănătoare şi care substituie un nominal (un substantiv)
Ex.: Creionul albastru este pe masă. Cel albastru este pe masă.
Obligatoriu este prezent împreună cu cu un determinant sau adjunct cu funcţie
sintactică de atribut:
 Cel + adjectiv: cel înalt
 Cel + adverb/numeral ordinal precedate de prepoziţia de: cel de aici, cel de
acolo, cel de-al doilea
 Cel + substantiv/pronume în Genitivul posesiv: cel al mamei/cel al ei, cel al
meu
 Cel + substantiv/pronume cu prepoziţie: cel de la tata, al de la mine
 Cel + supin: cel de scris
 Cel + propoziţie relativă: cel/care te-a căutat/cel ce te-a căutat
După modelul vechi (Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân) în limba vorbită actuală pot
apărea structure nominale individualizatoare (personalizatoare), mai ales când copiii au
acelaşi prenume cu părinţii: Cristi cel mic, Monica cea mică.

Alte valori ale lui cel

1. formant (element component) obligatoriu în structura numeralelor ordinale: cel
dintâi, celui dintâi, cel de-al doilea, cea dintâi, celei dintâi, cea de-a doua, celei de-a doua
2. formant în structura superlativului relativ de la adjectiv: cel mai frumos, cel mai
aproape.

59
 Al este pronume semiindependent
 cu forme de N.AC. – al, a, ai, ale)
 şi cu forme de G.D. masculine şi feminin, alor doar plural
Ca pronume semindependent apare ca substituit al unui nominal cu condiţia să fie
ocurent un G. sau un posesiv:
 Al tău este profesor .
 Al Ioanei este inginer.
 Le-am spus alor mei.
 Le-am spus părinţilor.
 Lipsesc unele dintre ale mele, ale Mariei, ale sale.

Alte val ale lui al:

1. formant în structura posesivului sau G.: un caiet al Mariei, o carte a mea .
2. formant şi adjectiv demonstrative, intră în structura unor expresii sau locuţiuni ca:
astă-iarnă, astă-seară, afară de asta, pe lângă asta, vorba aia, vorba ceea, vorba ăluia, de
aceea, toate cele, în cele din urmă, cel din urmă, Cel de Sus

C) Pronumele si adjectivul demonstrativ de identitate

Pronumele are o structură compusă din pronumele demonstrativ acela + elementul şi
cu formele flexionare pentru N.AC. acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi şi pentru G.D.
aceluiaşi, aceleiaşi, aceloraşi
În ipostaza de adjectiv pronominal demonstrative de identitate apare doar antepus
(aceluiaşi om).

D) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere

Are o structură compusă prin afereza (căderea) vocalei iniţiale şi a celei finale din
pronumele demonstrativ acela + adjectivul pronominal nehotărât alalt cu forme flexionare
pentru N.AC. celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte, iar pentru G.D. celuilalt, celeilalte,
celorlalţi, celorlalte.
Ca adjectiv pronominal are forme omonime cu pronumele şi se poate poziţiona înainte
sau după determinant. Se întâlnesc în variant vorbită a limbii literare forme populare
dialectale, cellalt, celant, celălalt, alălalt, allant, alălalt.

60
 Forme frecvente în româna actuală: astălalt, astălaltă, ăştialalţi, ăştialalţi, ăstelalte,
astealalte.
Funcţiile sintactice ale pronumelui/adjectivului demonstrativ sunt comune cu ale
substantivului.
1. Subiect – Acesta/acela/celălalt este prezent.
2. Nume predicative – Profesoara este aceeaşi.
3. Atribut pronominal – Mama acesteia/aceleia/celeilalte este profesoara
noastră (aderenţă).
4. Atribut Prepoziţional – Scrisoarea de la aceasta/acela/celălalt nu i-a plăcut
(recţiune).
5. Complement direct – Pe acesta/acela/celălalt nu-l întreb.
6. Complement indirect – I-am trimis-o celuilalt.
7. Complement prepoziţional – Ne gândim la aceeaşi.
Adjectivul demonstrativ îndeplineşte funcţia sintactică de Atribut adjectival:
Ex: aceşti îngeri trişti.

61
 BIBLIOGRAFIE

* * * Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi

adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005;
*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998
*** Gramatica Academiei ( GALR), volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005
Asan, Finuţa, Categoriile substantivului în: Omagiu Iordan, Editura Academiei,
1958
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1986
Brâncuş, Grigore şi Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române, volumul I,
Morfologia, Editura Atos, Bucureşti, 1999
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora,
1998
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii romane, Editura Stiintifica,
1974
Diaconescu, Paula, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului
românesc, Bucureşti, Editura Academiei, 1970
Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura
Junimea, 1979
Florea, Melania, Structura grupului nominal în limba română
contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983
Gramatica limbii române, vol I, Bucureşti, Editura Academiei, 1963
Gramatica limbii române, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 2005
Graur, Alexandru, Gramatica azi, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1973
Guţu-Romalo,V., Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei, 1968
Iordan, I., Robu,V., Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1978

62
 Iordan, Iorgu, Manoliu, Maria, 1965, Introducere în lingvistica
romanică,Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică.
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Irimia, Dumitru, Structra gramaticală a limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1987
Istoria limbii române, coord. Florica Dumitrescu, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978
Ivănescu,Gh., Nume şi verb, în: Omagiu Rosetti, Bucureşti, Editura Academiei,
1965
Ivănuş, Dumitru, Morfologia limbii române, Editura Universitaria, Craiova, 2000
Mihăescu,H., 1960, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului
roman, Bucuresti
Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii române, Ediţia a V-a, Editura
Orizonturi, Bucureşti, 1995
Rosetti, Al., Despre genul personal şi genul neutru în limba română, SCL,
1957, nr.4
Sinteze de limba română, coord. Hristea, Theodor, Editura Albatros, Bucureşti, 1984
Stati, Sorin şi Bulgăr, Gheorghe, Analiza elementară a structurilor sintactice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
Toma, Ion, Morfologia limbii române, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
, 2001
Tomescu, Domniţa, Analiza gramaticală a textului. Metodă şi dificultăţi, Editura All,
2003
Vasiliu, Laura, Observaţii asupra vocativului în limba română, în: Studii de
gramatică, vol. I, 1956

63
64