UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
MASTERAT Studii de limba şi literatura română

DISERTAȚIE

Conducător ştiinţific,
Lect. univ. dr. Ovidiu DRĂGHICI

Absolventă,
CORLAN V. MĂDĂLINA -MARIA

CRAIOVA
2023
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
MASTERAT Studii de limba şi literatura română

Unitatea accentuală în DOOM3. Litera C

Conducător ştiinţific,
Lect. univ. dr. Ovidiu DRĂGHICI

Absolventă,
CORLAN V. MĂDĂLINA -
MARIA

CRAIOVA
2023
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………...…......……………..4

I. ROLUL DOOM ÎN CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE.…………………………..6

I.1 DOOM2 și DOOM3..................................................................................................6
I.2 DOOM2 și DOOM3................................................................................................12
I.3 Tipuri de norme în DOOM.....................................................................................17
I.4 Normele accentuale................................................................................................29

II. UNITATEA ACCENTUALĂ ……………...…………….........................………34

2.1 Cuvânt, unitate accentuală și unitate ritmică..........................................................34
2.2 Concluzii: Tipuri de realizări ale cuvântului. Litera ... ..........................................42

BIBLIOGRAFIE………………………………………….………..…………………43
 INTRODUCERE

Studiul limbii române poate contribui la dezvoltarea gândirii logice, a spiritului de

observație, a capacității de analiză, de comparare, de generalizare, rolul decisiv în cultivarea
limbii revenind școlii deoarece doar prin studierea limbii române se însușesc și se aplică
normele de vorbire și de scriere corectă.
Cultivarea limbii române reprezintă pentru fiecare popor una dintre coordonatele
majore ale evoluției sale deoarece limba fiecărui popor suferă, odată cu mutațiile sociale,
permanente schimbări, determinate de nevoia unei cât mai eficace și clare exprimări. La
realizarea acestor obiective contribuie fiecare disciplină, însă locul preponderent îl ocupă
limba română fiindcă este evident că între diverşii vorbitori ai unei limbi există importante
deosebiri de ordin cantitativ şi calitativ, în consecință trebuie să se contureze și să se
concretizeze obligaţia de utilizare raţională a limbii, de formare şi dezvoltare a deprinderilor
de exprimare a gândurilor, ideilor şi sentimentelor în mod corect, logic, coerent şi concis.
Limba maternă este esențială pentru învățare, deoarece facilitează dobândirea
abilităților de lectură și scriere, abilități care stau la baza dezvoltării personale. De asemenea,
ea reprezintă o expresie unică a identității naționale, a unității ca popor și o sursă de
cunoaștere și de dezvoltare a creativității. Din momentul în care un copil este introdus într-o
limbă nouă, trebuie să i se ofere oportunități pentru ca acesta să continue să își dezvolte
utilizarea primei limbi, deoarece acest lucru va facilita învățarea unor niveluri mai complexe
de competențe și cunoștințe, proces pe care modelele de educație multilingvă îl încurajează
pentru a construi o punte către învățarea unei noi limbi. Copiii nu încetează complet învățarea
primei limbi, ci adaugă una nouă cunoștințelor lor, cu ajutorul noilor competențe pe care le
dobândesc prin dezvoltarea continuă a primei limbi.
Pe lângă aceasta, limba este mijlocul principal prin care are loc procesul de
socializare între ființele umane, prin care vorbitorul construiește sensuri pentru a le schimba
în dialog cu ceilalți, dezvoltând noi semnificații sociale și culturale. În acest sens, limba
reprezintă un instrument indispensabil pentru stabilirea de legături sociale între oameni,
deoarece existența umană este indisolubil legată de relațiile sociale, menținute prin
comunicare și dialog. Dobândirea competenței de comunicare implică învățarea utilizării
limbii ca mijloc de stabilire a interacțiunilor cu ceilalți, în măsura în care cunoaștem și
împărtășim semnificațiile culturale care stau la baza grupului social în care trăim.

4
 Studierea limbii române în şcoală prezintă o importanţă deosebită deoarece formarea
şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de exprimare a gândurilor, a sentimentelor elevilor
în mod corect, logic şi concis, conştientizarea procesului comunicǎrii şi cultivarea unei
vorbiri şi scrieri clare şi corecte sunt principalele preocupări ale sistemului de învăţământ.
Prin însuşirea conştientǎ şi activǎ, incǎ din primele clase, a cunoştinţelor teoretice şi
dobândirea unor priceperi şi deprinderi corespunzătoare de către elevi, şcoala valorificǎ
disponibilitǎţile intelectuale ale copiilor, capacitatea de a recepţiona și perfecționeazǎ
deprinderile de vorbire, lǎrgind necontenit cercul cunoştinţelor.
Unul dintre obiectivele fundamentale ale studierii limbii române este însuşirea şi
aplicarea normelor de vorbire şi scriere corectă a limbii române şi folosirea corectă a
vocabularului limbii literare, dar atingerea acestui obiectiv este în strânsă legătură cu
mǎiestria cu care profesorul reuşeşte să facă elevul să deprindă intuirea cuvintelor,
înţelegerea semnificaţiei lor, recunoaşterea şi notarea graficǎ a sunetelor, redactarea unei
compuneri sau asimilarea noţiunilor pe care să le poată folosi într-o exprimare personală.
Prin studiul limbii române trebuie să se creeze priceperi şi deprinderi de exprimare a ideilor şi
sentimentelor care să modeleze vorbirea elevilor, facând-o precisă, clară şi nuanţată.

5
 I. ROLUL DOOM ÎN CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE

DOOM3 este o nouă ediție, integral revizuită și substanțial adăugită, a celei apărute
acum peste un deceniu și jumătate, respectiv DOOM 2. Ca și ediția precedentă, ea respectă
Hotărârea1 Academiei Române referitoare la scrierea cu â din a și la formele verbului a fi din
seria sunt.
În DOOM3 s-au păstrat, în general, corpusul DOOM2 și majoritatea schimbărilor din
DOOM2 față de DOOM1 validate de uz. În noua versiune s-au respectat, în linii mari,
concepția, principiile generale și majoritatea detaliilor normării din ediția DOOM 2, precum și
structura Dicționarului, ordinea informațiilor și convențiile de tehnică lexicografică.
Pe de altă parte, s-a actualizat într-o anumită măsură abordarea și s-a îmbogățit
considerabil și reorganizat parțial materialul, dezvoltându-se, prin exemplele de utilizare a
unor cuvinte în sintagme și în propoziții, componenta sintactico-stilistică. Toate cuvintele
incluse în plus în DOOM3 (peste 3.600) au fost verificate în dicționarele generale (în special
în volumele apărute după 2005) și specializate ale limbii române, ca și în unele dicționare ale
limbilor implicate, precum și în unele corpusuri și pe internet (fără a lua însă ca literă de lege
frecvența formelor în aceste surse).
S-a ținut seama, după spusele autoarelor 2, de recenziile la ediția precedentă provenite
din diverse centre universitare și de cercetare lingvistică, din studii despre unele aspecte ale
limbii române actuale, bazate multe pe DOOM 2 ca și de anumite interpretări, în special
privitor la componenta morfologică, din noile gramatici, precum GALR, GLRG și parțial din
GBLR3.
Ca și precedentele ediții, DOOM3 este destinat în principal publicului larg, cu
precădere școlar, astfel încât urmează în linii mari opțiunile gramaticii tradiționale, parțial
modernizate, așa cum se predă acum în învățământul de cultură generală. De asemenea,
DOOM3 oferă informații și interpretări utile specialiștilor în domeniu.
Noua ediție oglindește o anumită nuanțare a concepțiilor despre raporturile dintre
normă și uz, abaterile de la norma recomandată în DOOM 3 acoperind un spectru larg, de la

1
Hotărârea Adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „â” și
„sunt” în
grafia limbii române, publicată în Monitorul Oficial al României din martie 1993.
2
Ioana Vintilă-Rădulescu (coord.), „Notă asupra prezentei ediții”, Dicționarul ortografic, ortoepic și
morfologic al limbii române, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic Gold, București,
2021, p.10.
3
GALR-Gramatica limbii române; GLRG-Gramatica limbii române pentru gimnaziu; GBLR-Gramatica
de bază
a limbii române

6
greșeli incontestabile și compromițătoare la aspecte tolerabile în anumite situații și contexte,
dar care nu pot fi detaliate într-un dicționar.
DOOM3 a fost reelaborat de Cristiana Aranghelovici, Ioana Vintilă-Rădulescu și
parțial, în faza inițială, de Marina Rădulescu Sala, care și-au revăzut propriile litere și pe cele
ale autoarelor care au ieșit din proiect 4. Litera D a fost revizuită în principal de Marina
Rădulescu Sala, literele E-M de Ioana Vintilă-Rădulescu iar literele N-P de Cristiana
Aranghelovici.
Aceasta din urmă s-a ocupat în mod special de documentare și de verificarea pe
probleme, a elaborat prima formă a Bibliografiei, a citit de mai multe ori tot volumul făcând
numeroase propuneri de completare și îmbunătățire. Ioana Vintilă-Rădulescu a coordonat și
revizuit ediția, reelaborând principiile de redactare și de completare, convenții tehnice,
adăugirile și revizuirile sistematice, precum și secțiunile introductive și finale.
Referentelor științifice ale DOOM2 li s-au adăugat pentru DOOM3 inițial Ana-Maria
Barbu și Emanuela Timotin, fiecare primind spre analiză o porțiune echivalentă din Dicționar
și tot Studiul introductiv. Au mai participat cu observații la DOOM 3 Adina Dragomirescu
(mai ales cu privire la transcrierea din Dicționar și la Studiul introductiv), Camelia Stan
(raportul rostire-scriere în tot Dicționarul) și Raluca Brăescu (pentru Studiul introductiv) iar
Ion Giurea a citit majoritatea cuvintelor la care este indicat statutul de element străin și a
făcut precizări.
Cei care au colaborat la realizarea DOOM 3 provin din Secția de Filologie și literatură
și din Comisia de cultivare a limbii ale Academiei Române, din Facultatea de Litere a
Universității din București și din Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti”
al Academiei. Astfel, DOOM3 a devenit un fel de lucrare colectivă a Institutului și a fost
avizat de Consiliul Științific al acestuia și de Secția de filologie și lingvistică a Academiei
Române.
Ce este nou așadar în DOOM3? Principalele intervenții din Dicționar fie sunt
normative, fie vizează conținutul și redactarea articolelor. Unele dintre cele mai importante
modificări operate în DOOM3 sunt prezentate și exemplificate pe scurt în următoarele
paragrafe.5 DOOM3 propune 3.600 de articole noi, marcate prin semnul + înaintea intrării
de dicționar, iar dintre elementele nou-introduse, sunt: abrevieri devenite cuvinte (ARN);
locuțiuni diverse (ce fel de; pe șleau; astfel că; ei bine; în/la stânga; cine știe ce/cine;
termeni ai unor (mini)serii (astronime, denumiri de instrumente muzicale în „jargonul”

4
Cristiana Aranghelovici; Ioana Vintilă-Rădulescu (coord.), „Elaborarea DOOM 3”, op.cit., p.21.
5
Ioana Vintilă-Rădulescu (coord.), op.cit., pp.11-21.

7
profesional, numele unor substanțe, ale zodiilor, ale zonelor geografice ș.a.:
Rac (zodie), Racul (constelație).
Există nume proprii de tip: Coulomb (fizician francez)/coulomb (unitate de măsură);
omografe ale unui cuvânt-titlu existent: marker2 (genă) și marker1 (creion); unele paronime:
hiatus (discontinuitate), alături de hiat (lingv.); perechi de cuvinte scrise cu/fără cratimă
ori/și cu literă mare/mică la inițială: domnia-voastră (dumneavoastră) pr., alături de Domnia
Voastră (înv.) loc. pr.; substantive feminine atestate, rar folosite: dramaturgă, alături
de dramaturg; verbe cu valoare reflexivă, impersonală, ce implică și diferențiere semantică:
înnopta (a se ~) „a se face noapte” alături de înnopta (a ~) „a petrece noaptea”.
Cuvintele din uzul actual incluse în DOOM3 în plus față de DOOM2 sunt majoritatea
lor neologisme, inclusiv din anumite terminologii (informatică, medicală etc.), cu o circulație
tot mai largă, recente, precum: abord, comorbiditate, a digitaliza, fără a putea ilustra toată
bogăția extraordinară a vocabularului limbii române de astăzi, aflat în continuă creștere.
Cuvintele străine de diverse origini folosite actualmente în română sunt mai ales elemente
din engleză, utilizate tot mai frecvent, inclusiv în vorbirea curentă. DOOM 3, nefiind un
dicționar explicativ, ele nu au putut fi însoțite de indicarea sensurilor, care trebuie căutate în
alte surse.
S-au adăugat în DOOM3 unele elemente depășind sfera limbii standard actuale, cu o
utilizare relativă, cu privire la care au apărut întrebări din public: făloșenie (pop.), a găta
(reg.). Printre acestea se numără și o serie de cuvinte și expresii frecvente în vorbirea
familiară, tot mai des întâlnite în spațiul public, ca: cu dus și întors, habarnist etc. De precizat
că includerea unor asemenea cuvinte și expresii nu echivalează cu recomandarea folosirii lor.
Modificările normative se referă la peste 3.000 de intervenții care privesc într-un fel
sau altul normarea și descrierea cuvântului-titlu sau a unor forme din interiorul articolelor,
dar cu interpretarea lor gramaticală. Normele ortografice, ortoepice și morfologice de bază
nu au fost modificate în DOOM3 însă s-au făcut, punctual, unele recomandări normative noi.
Problemele cele mai complexe le-a pus tratamentul variantelor unor cuvinte-titlu și
ale unor forme flexionare și cele mai ample modificări efectuate în DOOM 3 constau
în eliminarea unor variante, după diverse criterii (frecvența, cel mai important) la multe
cuvinte sau forme, a căror prezență în număr mare era resimțită ca un neajuns de către
utilizatori. Reducerea semnificativă a numărului variantelor corectează imaginea românei ca
limbă insuficient normată, cele eliminate neîncadrându-se printre recomandările academice.
Aceasta nu înseamnă însă că folosirea variantelor care nu se regăsesc în DOOM3 ar fi total
inacceptabilă, unele putând fi utilizate în anumite contexte și în diverse scopuri.
8
 În DOOM3 se recomandă câte una singură dintre mai multe variante accentuale ca:
acatist, anost, axilă, intim, mijloc etc.; de formă ca: apocalipsă, percheziție, mănăstire;
flexionare, precum la adjective ca analog, numai formele cu alternanță, de tipul analoagă;
grafice: scrierea abrevierilor formate din litere mari numai fără puncte despărțitoare (NATO)
dar cu puncte a abrevierilor din latină (P.S., P.P.S.); lexico-gramaticale: au rămas variantele
literare, fără -a, ale unor cuvinte (nimic), diminutivele feminine preferate în –ică (cărticică);
dintre formele de plural ale unor substantive neutre una singură (lighean s. n., pl. ligheane);
dintre variantele de ind./conj. prezent ale unor verbe, conform tendinței din uzul actual, s-au
eliminat formele cu augmentele -esc sau –ez la: a bocăni/(să) bocăn, a rășchira/(să)
rășchir, respectiv a ciocăni/(să) ciocănesc, a înveșmânta/(să) înveșmântez.
La neologisme, selecția a mers în sensul privilegierii variantelor în curs de adaptare și
al unificării seriilor. Variante tratate în DOOM2 în articole diferite au fost unite sub una dintre
dintre forme: bretea, reunind sensurile „detaliu de îmbrăcăminte” și „rețea feroviară sau
rutieră” (în dauna formei etimologice, bretelă). În cazuri în care soluțiile recomandate în
DOOM2 nu s-a impus, s-a revenit la opțiunile anterioare: corvoadă, molibden, muschetar.
În cazul elementelor nonstandard (învechite, populare, regionale, familiare), care nu
se pot practic norma, reducerea variantelor după criterii precise este dificilă. Ea s-a încercat
totuși, parțial, la unele forme flexionare, precum GD art. sg. al unor substantive
feminine terminate în -aică, -ică: maică2 (mamă) (înv., reg.), g.-d. art. maicii; mămică (fam.),
g.-d. art. mămicii.
În DOOM3 s-au păstrat unele variante ale unor cuvinte-titlu, la elemente literare,
inclusiv la împrumuturi relativ recente adaptate sau nu: cocktail (engl.)/
cocteil, pampas/(sp.) pampa; ale unor forme flexionare contestate de unii experți: g.-d.
art. căpșunii/căpșunei sau cireșii/cireșei cu pl. căpșuni/căpșune, cireși/cireșe și cele ale unor
elemente care nu aparțin limbii literare: acum/(pop.; fam.) acuma; mămucă (reg.), g.-d.
art. mămucăi/mămuchii. Despărțirea la capăt de rând a cuvintelor (semi)analizabile
preferă variantele bazate pe structură după cele întemeiate pe pronunțare: idiostil (stil
individual) (desp. -di-os-/-o-stil).
În unele cazuri s-a schimbat ordinea de preferință a variantelor păstrate: a birui-(să)
birui/(să)biruiesc, germene/germen, a se îngâmfa-(să) mă îngâmf/(să) mă îngâmfez. În alte
situații s-au adăugat variante la unele cuvinte-titlu la formele lor flexionare:greier/greiere;
filologă/filoloagă; mass-media/mass-medie, disertație/dizertație; teozofie/teosofie; reactor-
reactoare/reactori, suport- suporturi/suporți; a exceda-(să) exced/(să) excedez etc.

9
 DOOM3 a modificat câteva norme ortografice sau/și ortoepice: atașarea fără cratimă a
articolului -ul șia desinenței de plural -uri la împrumuturile terminate în -y pronunțat i precum
în:
bodyul/bodyuri; grafii: carismă; pronunțarea cu diftong și despărțirea corespunzătoare a unor
cuvinte terminate în –uu: ambiguu (desp. -guu), încontinuu, reziduu, păstrându-se, pe locul al
doilea ca preferință, varianta cu hiat; scrierea cu literă mică a noilor pronume de politețe din
seria domnia-sa, în contrast cu locuțiunile pronominale din seria Domnia Sa; scrierea cu literă
mare la toate componentele unor substantive proprii compuse: Război Mondial (Primul);
scrierea legată a unor compuse considerate sudate: binevenit, întrucâtva.
La anumite cuvinte s-au adăugat forme flexionare, în măsura în care sunt justificate de
sens și atestate în dicționare, pe internet sau în uz. De exemplu, forme de gen sau/și număr la
adjective considerate defective (retrovers adj. f. retroversă, pl. retroverse;); forme de plural
la substantive compatibile cu ideea de pluralitate, acordându-se atenție mai ales unificării, pe
cât posibil, a unor (mini)serii care denumesc: animale, plante: pl. lupii-bălții; boli:
pl. angiocolite; nuanțe de culori: pl. bejuri; proceduri medicale: pl. rahianestezii; produse
variate: pl. ginuri; nativi dintr-o anumită zodie: pl. Săgetători; altele: pl. jacuzziuri.
Alte intervenții asupra unor norme privesc: descrierea explicită ca
(formal) articulate a unor substantive proprii: Anul Nou, Dobrogea, Evul Mediu; încadrarea
lexico-gramaticală: considerarea ca reflexive inerente a unor verbe care în DOOM2 apăreau
implicit active: a se împletici, a se lăcomi, a se resemna; interpretarea drept
cuvinte compuse și scrierea cu cratimă: două-puncte, punct-și-virgulă (semne de punctuație);
schimbarea calificării din numerale colective în pronume/adjective pronominale: amândoi,
tustrei; pronunțări modificate în serii ca:
bestseller (engl.) [er pron. ăr], pulover [er pron. ăr]; renunțarea la menționarea formei de
plural articulat în -(le) le la substantivele feminine terminate la singular în -a, -ea și la plural
în -le, de tipul cafelele, sofalele.
Intervențiile care nu afectează norma nu sunt marcate în Dicționar, fiind
identificabile de cei interesați prin compararea cu DOOM 2, cele mai multe
reprezentând adaosuri de informații la cele peste 6.500 de verbe, deoarece flexiunea verbală
fusese prezentată în DOOM2, ca și în DOOM1, mai succint decât cea nominală.
O primă modificare este adăugarea persoanei I la verbele personale, deoarece, din
indicarea numai a persoanei a III-a la verbe în DOOM 1, conservată în DOOM2, nu reieșea
dacă verbul este personal sau impersonal: a abandona vb., ind., conj. prez. 1 sg. (să)
abandonez.
10
 De asemenea, adăugarea formelor care pun diverse probleme, precum alternanțe
fonetice, despărțirea la capăt de rând, mobilitatea accentului, scrierea cu cratimă: a abrevia
(desp. a-bre-vi-a), ind. prez. 1 sg. abreviez (desp. -vi-ez), 3 abreviază, 1 pl. abreviem; conj.
prez. 1 sg. să abreviez, 3 să abrevieze; ger. abreviind (desp. -vi-ind); a abstrage, ind. prez. 1
sg. și 3 pl. abstrag, 3 sg. abstrage, imperf.1 abstrăgeam; conj. prez. 1 sg. să abstrag, 3 să
abstragă; ger. abstrăgând; part. abstras etc.
Alte intervenții se referă la adăugarea unor abrevieri/coduri de monede/simboluri la
sfârșitul unor articole: informatică abr. (fam.) info; leu (leu românesc [nou] L cod RON);
adăugarea unor contexte pentru adjectivele invariabile care sunt și adverbe: mono
(discuri ~, a înregistra ~); la pas (mers ~, a merge ~); adăugarea unor exemple de expresii în
plus: morțiu (a urla a ~/a fluiera a ~); adăugarea unor glosări: scorbut, (cazuri)
pl. scorbuturi; adăugarea unor indicații de registru: abraș (reg.), sagace (livr.) înlocuindu-se
uneori mențiunea (pop.) cu (reg.):căiță (reg.); aplicarea principiului un cuvânt-un accent la
cuvintele compuse, notându-se numai accentul compusului: Alba Iulia, dacoromân, două-
puncte, argint-viu, două sute (dar în locuțiuni/grupuri de cuvinte, accentul marcat la fiecare
component plurisilabic: două puncte); adăugarea pronunțării la pluralul cuvintelor la fără
accent marcat la cuvântul-titlu: T-shirt, pl. T-shirturi [pron. tișărturi]; indicații de frecvență:
ravagiu s.n., (mai frecv.) pl. ravagii; semnalarea cuvintelor-mărci înregistrate: adidas®;
renunțarea la distincțiile de tipul anglicism-cuvânt englez: aftershave (engl.), all right (engl.).
Îmbunătățirea organizării informației a fost un aspect important urmărit în
DOOM3. Pentru uniformizarea tratării locuțiunilor adjectivale și adverbiale s-a
optat, convențional, pentru plasarea celor în care cuvinte semantic pline sunt precedate
de prepoziții la locul alfabetic al întâiului cuvânt semantic plin care urmează după
prepoziție: prim (de ~ ordin/rang) excepție locuțiunile care încep cu de-a care au fost plasate
toate la D. S-a extins prezentarea contrastivă a unor reguli, precum scrierea cu literă mare la
inițială a cuvintelor din componența unor denumiri cu statut de nume proprii, incluse în
paranteză la sfârșitul articolelor la numele comun respectiv:
luteran (Biserica Luterană); s-a introdus termenul (desp.) înaintea recomandărilor legate de
despărțirea în silabe: a efectua (desp. -tu-a); când se indică mai multe sensuri sau domenii la
un cuvânt, ele se despart prin virgulă sau punct-și-virgulă: ablație (astr.; med.); aer (amestec
de gaze; aspect; atitudine; obiect de cult), ajutaj (tub, duză). Aceste precizări sunt extrem de
utile și ajută mult utilizatorii care nu sunt lingviști sau experți în domeniu.
Îmbunătățirea corelațiilor a fost alt aspect nou în DOOM3 și aici am putea
menționa:
11
unificarea transcrierii fonologice, prin folosirea consecventă a unor semne precum č, ğ, k,
k' și prin marcarea devocalizării lui (pseudo) -i final: backgrounduri
[pron. bekgraŭnduri], EEG-uri
[cit. eeg'euri]; campinguri [pron. kempinguri]; eliminarea cuvintelor-titlu de tip nume proprii
un fără un nume comun corespondent sau care nu pun probleme: Appassionata, Asterix,
Buftea; corectarea greșelilor de redactare, omisiuni sau scăpări la cuvântul-titlu sau la
forme flexionare (nonstop, roșiatic, simediană) ori la despărțirea la capăt de rând unde s-a
păstrat numai cea după pronunțare la cuvintele din seria decastil (templu cu zece coloane) sau
din familia lui folclor, elementele -stil „coloană” și folc- neavând existență independentă în
limba română.
În plus, s-au revăzut integral, s-au adăugit considerabil și s-au reorganizat în parte
secțiunile introductive și finale ale lucrării și s-a adus la zi bibliografia. S-a reelaborat
capitolul despre despărțirea la capăt de rând și s-au tratat mai pe larg ori separat secțiunile
privind conversia unor sisteme de scriere, literele și semnele diacritice, folosirea cu rol
ortografic a unor semne de punctuație etc. S-au adăugat și Anexe, reunind câteva texte
oficiale de referință.
În concluzie, DOOM3 este un instrument modern al limbii române care reflectă
tendința actuală către o limbă cât mai normată deoarece lumea astăzi vrea să știe cum se
spune exact. Totuși, și de această dată, cu referire la elementele străine, au fost diverse critici,
în mass-media considerându-se că este trădată limba română din cauza „invaziei de

anglicisme”.
Sunt introduse multe împrumuturi, destul de frecvente în uzul oral dar și scris, cu

precădere în mass-media, vehiculul perfect de răspândire a tot ce este nou în limbă. Cele mai
multe neologisme/împrumuturi sunt de origine engleză și reflectă domenii precum
tehnologiile informaționale sau mijloacele de informare în masă. Deși relevăm preponderența
englezei, sunt și împrumuturi recente din alte limbi.
Modificările de tip normativ au propus eliminarea mai multor variante ale cuvintelor sau
ale formelor gramaticale cu scopul decongestionării acestora, schimbarea ordinii unor
variante și adăugarea unor variante la anumite substantive. Notăm modificarea pronumelor și
locuțiunilor pronominale de politețe, legarea articolul hotărât enclitic la cuvintele de
proveniență străină neadaptate grafiei românești, sau renumitele deja forme de plural,
recomandate de DOOM 3.

12
Considerăm că majoritatea schimbărilor, modificărilor efectuate în ediția nouă a DOOM
reflectă o situație reală a dinamicii limbii, a uzului, în general și le recomandăm spre a fi
utilizate și respectate.

I.2 DOOM2 și DOOM3

DOOM3 reprezintă, comparativ cu DOOM2, o reeditare, o continuare, dar în același
timp o reinterpretare, un salt evolutiv în procesul de adaptare al limbii române la epoca
modernă. Autoarele s-au străduit să inoveze fără să afecteze vechea paradigmă, să
îmbunătățească, să simplifice, dar să păstreze ce este încă valabil și funcțional din trecut.
Ce s-a păstrat din DOOM2 în DOOM3? DOOM3 păstrează aproape complet inventarul
de cuvinte din edițiile anterioare. Prin urmare, pe lângă cuvintele care aparțin limbii literare
actuale (recognoscibile prin faptul că nu sunt caracterizate de restricții de utilizare) și supuse
normelor academice, există multe cuvinte care aparțin dintotdeauna limbii române în general.
Cuvintele acestea sunt marcate ca fiind învechite, populare sau regionale și au fost
preluate din edițiile anterioare ale Dicționarului, dar nu se pot norma identic, fiind totuși
folosite și întâlnite în diverse tipuri de texte sau pentru a produce anumite efecte în
comunicare. Structura generală a secțiunilor introductive precum și majoritatea principiilor și
regulilor de redactare ale DOOM2 au fost păstrate și sunt menționate în notele editoriale.
Alte caracteristici comune celor două ediții includ următoarele aspecte:
 în general, niciun cuvânt nu a fost eliminat din DOOM2;
 de regulă, s-au păstrat formele flexionare la termenii regionali, învechiți și
populari unde nu se aplică normele literare actuale;
 doar formele gramaticale neregulate, menționate și în DOOM2, sunt afișate în ordine
alfabetică cu referire la cuvântul-titlul corespunzător: sunt, suntem, sunteți v. a fi1;
 precizări orientative (care nu trebuie să fie absolute) se acordă cuvintelor-titlu
(rar pentru forme flexionare), dar nu și cuvintelor aparținând unor limbaje specializate
sau terminologii populare. Indicații multiple sunt date pentru același cuvânt dacă se
referă la semnificații diferite sau dacă unele cuvinte sunt folosite în mai multe
registre;
 toate omonimele (deși reprezintă cuvinte diferite) sunt incluse în același articol,
deoarece au aceeași forme flexionare, DOOM3 fiind în primul rând un dicționar de
forme, glosate doar la paronime (unul cu un sens în plus): hialită (inflamația ochilor;
opal transparent; sticlă neagră); hialită (opal transparent, sticlă neagră);

13
  prima sau ultima vocală a unui cuvânt este redată separat (deși se recomandă evitarea
despărțirii lor) pentru a reflecta silabarea pronunției sacadate: a auzi (desp. a-u-);
 omografe din diferite clase lexico-gramaticale neglosate: havan1 adj. invar.; havan2
s.n.;
 nu se dă pronunția cuvintelor scrise după regulile generale ale limbii române
cunoscute din școală, la care prezența sau absența accentelor și/sau a despărțirii la
capăt de rând nu afectează vorbitorii nativi care cunosc pronunția chiar la diftongi
sau vocale în hiat;
 nu s-au introdus separat anexele DOOM1, din care mai multe articole decât în
DOOM2 sunt incluse în lista alfabetică de cuvinte DOOM3 sau menționate în Studiul
Introductiv;
 la despărțirea în silabe la capăt de rând a cuvintelor (semi-)analizabile, variantele
bazate pe structură s-au menținut după cele bazate pe pronunție: idiostil (desp. -di-
os-/-o-style);
 se păstrează variațiile de interjecții care nu pot fi standardizate;
 transcrierea fonetică mai accesibilă pentru utilizatorii români este menținută față de
utilizarea tuturor caracterelor din Alfabetul Fonetic Internațional prezentat într-un
tabel de semne pentru detalii de pronunție.
Există desigur și diferențe între cele două ediții, DOOM 3 aducând unele noutăți,
acestea considerate a fi îmbunătățiri față de ediția DOOM 2 din 2005, majoritatea fiind
prezentate deja în subcapitolul anterior. Putem enumera aici, pentru a nu ne repeta, doar
câteva dintre acestea:
 în DOOM3 sunt peste 3.600 de articole noi, marcate prin semnul + înaintea intrării de
dicționar, nu prin semnul *, cum era în DOOM2 acesta fiind păstrat pentru marcarea
formelor greșite sau neatestate;
 adăugarea persoanei I la verbele personale deoarece, din indicarea numai a persoanei
a III-a la verbe în DOOM 1, conservată în DOOM2, nu reieșea dacă verbul este
personal sau impersonal: a abandona vb., ind., conj. prez. 1 sg. (să) abandonez;
 uniformizarea tratării locuțiunilor adjectivale/adverbiale prin plasarea celor precedate
de prepoziții la locul alfabetic al primului cuvânt semantic, în edițiile anterioare
DOOM1,2 locuțiunile putând figura sau/și la locul alfabetic al primului element, cele
cu componente comune fiind plasate uneori, inconstant, în locuri diverse;

14
  eliminarea unor cuvinte-titlu din DOOM 2, prezența lor considerată insuficient
justificată;
 anumite forme de plural au fost modificate în DOOM 3: croasant/croasante (în
DOOM2 era „croasanți”); ecler/eclere (în DOOM2 era „ecleruri”);
 secțiunea 6 din DOOM2, „Unele reguli morfologice”, nu a fost adoptată, fiind
înlocuită cu „Câteva observații și recomandări” în DOOM3.

Una dintre cele mai vizibile probleme ale scrierii în limba română este utilizarea
cratimei, și nu e vorba despre scrierea simbolurilor-ortograme: s-a, l-a, i-au, s-au etc.: acestea
se asimilează sau nu se asimilează la etapa inițială de școlarizare, cum susțin specialiștii în
domeniu, până la 10-12 ani, și norma nu s-a modificat.
Scrierea unor compuse s-a schimbat în DOOM2 și a rămas puțin observată, iar
DOOM3 completează seria. Astfel, inovațiile aduse de DOOM3 sunt: punct-și-virgulă, două-
puncte, puncte-puncte, când denumesc semnele de punctuație respective.
În alte contexte, e adecvată scrierea separată: două puncte, punct și virgulă. În aceeași
ordine de idei, de scriere a cuvintelor compuse, se intervine la ortografia unor pronume de
politețe:domnia-sa, domnia-lui, domnia-ta, domnia-voastră, domniile-lor, egale cu dânsa,
dânsul, dumnealui etc.
De asemenea, pentru rangul de domnitor sau mare boier, scrierea e cu inițială
majusculă la ambele cuvinte și fără cratimă: - Domnia Sa, Domnia Ta etc. Ar mai fi loc și
pentru varianta a treia, domnia sa/ta etc., unde domnia este substantiv: - DOMNÍE, domnii, s.
f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3); demnitatea de domn. ♦ Timpul cât un
domn (3) se află la conducerea țării.
Trebuie menționat că – și în DOOM2, pe ai cărui umeri stă DOOM3, găsim în lista de
cuvinte unele compuse scrise cu cratimă, soacră-mare, socru-mare (dar socrii mici nu intră în
lista de cuvinte compuse), mai-mult-ca-perfect, cerul-gurii etc., precum și cuvinte scrise în
conformitate cu regula ignorată masiv de cei care scriu: - prin urmare - se generalizează
scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc substanțe chimice distincte și specii
distincte de plante sau de animale (cu nume științifice diferite) [1, LXXXIII] 6.
Se menționează că ,,DOOM3 , editat în 2021, s-a completat cu peste 3600 de articole
noi. Seria cea mai vizibilă din acest lot sunt neologismele 7. Firește, oricine e atent la viața
6
DOOM – Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, Academia Română,
Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2005.
7
Idem.

15
limbii observă completarea permanentă a vocabularului prin cuvinte noi, necesare aici și
acum, impuse de viața socială, IT, tehnică și și tehnologie, alimentație și vestimentație,
expuse tendințelor modei și contactelor interculturale, sport, medicină etc. De fapt, includerea
acestor cuvinte neologice, unele foarte recente, formate pe teren sau preluate din alte limbi,
este recunoașterea lor și înzestrarea cu cele cuvenite: mod de rostire, forme paradigmatice,
împărțire în silabe uneori: +check-in (engl.) [check pron. ček] s. n., art. check-inul +chef1
(fr.). [pron. șef] s. m., pl. chefi [pron. șefi], +call center (engl.) [pron. kolsentăr] s. n., pl. Call;
- centere [pron. kolsentăre]; - +network (engl.) [pron. netŭork] s. n., art. networkul; !online1
(engl.) [pron. onlaĭn] adj. invar., adv. (conexiuni ~, conectat ~); +online2 (engl.) [pron.
onlaĭn] s. n. (în ~); +offline2 (engl.) [pron. oflaĭn] s. n. (în ~); !offline1 (engl.) [pron. oflaĭn]
adj. invar., adv. (operațiuni ~, a lucra ~); +pomelo s. n., art. pomeloul; pl. pomelouri; +city-
break (engl.) [pron. sitibreĭk] s. n., pl. city-breakuri [pron. sitibreĭkuri]”8.
Ca atare, unele neologisme sunt tributul plătit echității de gen la nivelul dicționarului.
Fără să aibă la moment o circulație susținută în limba vie, în comunicarea orală cotidiană,
acestea vor rămâne doar un punct de referință pentru cei care scriu texte oficiale și o testare a
receptivității limbii.
Cu atât mai mult că necesitatea de a utiliza astfel de lexeme în textul scris se izbește
de lipsa lor în uzul cotidian.
Autorii DOOM3 susțin: ,,în câteva situații s-au adăugat variante la unele cuvinte-titlu
și, în consecință, la formele lor flexionare: ...la numele de ocupații în -logă: și varianta cu
diftongare: !filologă (livr.)/(colocv.) filoloagă (cu completarea unor serii, chiar dacă
deocamdată cu existență virtuală)”9. De exemplu: ,,+procuroare s. f., g.-d. art. procuroarei; pl.
procuroare +chirurgă (rar) s. f., g.-d. art. chirurgei; pl. chirurge”10.
Mai mult, comparativ cu substantivele și adjectivele neologice, recent împrumutate,
dar care au nevoie, pentru a se integra în enunț, de forme românești de gen, număr și caz,
verbele trezesc mai puține dificultăți de scriere, pentru că din momentul primei utilizări
acestea se raportează la o anumită conjugare, iar tendința este de a le include la conjugarea I:
neologisme de ultimă oră, verbe de tipul a carantina și a se autoizola nu creează probleme de
scriere.

8
Lucia-Gabriela Munteanu, Câmpul lexical-semantic- drum -în limba română, Editura Universitas XXI,
Iaşi,, 2004, p. 71.
9
Lucian-Gabriel Munteanu, op.cit., p. 72.
10
DOOM – Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, Academia Română,
Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2005.

16
 În acest sens, nu va trece mult timp și alte serii de neologisme se vor alinia să fie
acceptate și adaptate la norma limbii române.
În continuare ,,unele vor suferi modificări în timp, corectări, adaptare grafică și
paradigmatică: - nonstop adj. invar., adv. (magazine ~, deschis ~), spre deosebire de non-stop
adj. invar., adv. (DOOM 2); tcroasant (desp. croa-) s. n., pl. croasante , spre deosebire de
*croasant (croa-) s. m., pl. croasanți (DOOM2)”11.
În sensul de față ,,nu toate completările sunt neologisme. O bună parte din articole
sunt generate de atestarea cuvintelor rezultate din conversiune, din scindarea unui articol de
cuvânt polisemantic sau de formarea, prin divergență, a omonimelor. Se creează articole
distincte pentru adjectivul, substantivul format prin conversiune și adverbul format la fel,
fiecare cu paradigma proprie: - ușor1 adj. m., pl. ușori; f. ușoară, pl. Ușoare +ușor2 adv.
ușor3 s. m., pl. ușori rural 1 adj. m., pl. rurali; f. rurală, pl. rurale +rural 2 s. n”12.
Prin urmare - fără să prezinte vreo problemă reală de ortografie, asemenea cuvinte
sunt inventariate, cum e corect, ca unități distincte.
Astfel, se observă existența unui număr semnificativ de articole noi. Ca atare ,,dacă un
dicționar explicativ include locuțiunile în articolul unuia dintre cuvintele semnificative din
acea locuțiune, DOOM 3 le separă și le prezintă astfel:-+cap-coadă (fam.) loc. adv.; -+fel (în
~ și chip) loc. adv., -+ce fel de loc. adj. pr.+cum-necum/cum, necum (de bine, de rău) loc.
adv. (Până la urmă s-a descurcat ~.)”13.
Pe de altă parte, întrebându-se care formă este recomandabilă – sânt, sînt sau sunt –
DOOM 3 menționează: ,,În reproducerea formelor verbale în cauză din texte mai vechi,
populare etc., formele din seria sunt trebuie redactate acum cu grafia sânt” [2, p. 93].
Prin urmare - dialogul cu DOOM va fi unul de durată și cu reveniri. În acest sens,
vom ști să-l abordăm eficient, să-i înțelegem în timp util informația și să promovăm norma
limbii literare – normă aparte.
Astfel, este împărtășită ideea că – pentru majoritatea întrebărilor nu există un singur
răspuns corect. Dar această viziune nu se referă la ortografie.
Prin urmare ,,odată stabilită, norma de față trebuie respectată, iar cei care se vor îndoi
de adecvanța ei, unii lingviști abilitați, vor face o serie de modificări esențiale într-un viitor
DOOM4”14.
11
Lucia-Gabriela Munteanu, op.cit., p. 73.
12
Ion Coteanu, Gramatică. Stilistică. Compoziție, București: EȘ, 1990, p. 86.
13
DOOM – Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, Academia Română,
Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2005.
14
Idem.

17
 I.3 Tipuri de norme în DOOM
Limba română standard folosește ca unități segmentale șapte vocale, patru semivocale
(care în unele analize sunt echivalate cu vocalele corespunzătoare), o vocală asilabică și
devocalizată /ʲ/, care uneori este echivalată cu vocala /i/, douăzeci de consoane, precum și
două unități suprasegmentale, accentul și intonația.
Unitățile segmentale sunt sunetele simple, vocale și consoane, din care se alcătuiesc
silabele și apoi cuvintele. Din punct de vedere funcțional, diferențierea acestor două categorii
de sunete se realizează în funcție de modul în care pot alcătui singure o silabă și pot purta
accentul (vocalele) sau nu au această calitate (consoanele).
În timp ce fonetica reprezintă studiul sunetelor și este preocupată de producerea,
audiția și percepția sunetelor vorbirii, fonologia descrie modul în care sunetele funcționează
într-o limbă dată la nivelul sistemelor sonore și al unităților sonore abstracte.
Abordarea sunetelor sub aspect funcţional reprezintă obiectul fonologiei. Aşadar, prin
distribuţie şi comutare trebuie diferenţiate sunetele cu valori funcţionale, altfel spus, situaţia
în care o schimbare în planul expresiei contribuie sau nu la o modificare în planul
conţinutului, adică la diferenţierea unor cuvinte sau forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Fonemele sunt clasificate astfel: vocale, semivocale și consoane.
În limba română, sunetele sunt redate în scris prin semne grafice, numite litere.
Corespondența dintre fonem (sunetul-tip) și literă se face în baza principiului o literă transcrie
un singur sunet. (casă ‒ 4 litere, 4 sunete; han ‒ 3 litere, 3 sunete; pasarelă ‒ 8 litere, 8
sunete).
Aceeași literă poate nota sunete diferite, poate nota grupuri diferite de sunete, un grup
de litere notează un singur sunet, mai multe litere diferite notează același sunet, astfel apar
abaterile de la normele în vigoare.
Corespondenţa literă-sunet nu este în toate cazurile biunivocă. Pe de o parte, numai 19
litere româneşti corespund câte unui singur sunet-tip, numindu-se astfel sunete monovalente
a, ă, â, b, d, f, î, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v şi z, celelalte 12 litere (c, e, g, h, i, k, o, q, u, w, x şi
y) fiind plurivalente, adică au mai multe valori fonetice, fie în funcţie de apartenenţa
cuvintelor la fondul vechi sau la cel neologic, de combinaţiile de litere în care apar, de limba
de origine a cuvintelor, fie de poziţia literelor în cuvânt sau în silabă.
Pe de altă parte, acelaşi sunet sau grup de sunete ([č], [ğ], [gʹ], [gz], [i], [ĭ], [ĭe], [î],
[k], [k′], [ks], [kŭ], [ŭ], [z]) poate fi redat în scris în cuvinte româneşti în mai multe feluri.
Alfabetul limbii române cuprinde nouă litere-vocale: a, ă, â, e, i, î, o, u şi y, care
notează sunete-vocale şi sunete-semivocale. Această dublă valoare a unora dintre ele (e, i, o,
18
u, y) se concretizează în faptul că succesiunile de două, respectiv trei litere-vocale care le
includ reprezintă vocale în hiat sau diftongi/triftongi, chiar dacă fac parte din cuvinte diferite.
Cele 22 de litere-consoane din alfabetul românesc notează sunete-consoane; numai w
poate nota şi un sunet-consoană, [v], şi un sunet-semivocală [ŭ] sau, rar, un sunet-vocală [u].
Limba româna are, în fondul tradiţional, nouă diftongi ascendenţi – [ĕa, ĕo; ĭa, ĭe, ĭo,
ĭu; ŏa; ŭa, ŭă] prezenți în exemple precum rea, vreo, ia, ieri, iofca, iubi, soare, lua, două etc.
și 14 diftongi descendenţi – [aĭ, ăĭ, eĭ, iĭ, oĭ, uĭ, aŭ, ăŭ, eŭ, iŭ, îĭ, îŭ (scrişi âi, âu), oŭ, uŭ] -
ai, măi, bei, fii, doi, pui, au, lingău, bufeu, vizitiu, pâine, frâu, bou, ambiguu.
Dintre cele șapte vocale ale limbii române, trei [a, i, ă] sunt întotdeauna plenisone
adică pot constitui singure suport silabic. Celelalte patru - [e, i, o, u] - sunt fie plenisone, fie
semivocale, când intră în componența diftongilor sau triftongilor: i-re-al / sea-mă, ră-u-ta-te /
rău etc.
Vocalele sunt sunete sau segmente acustice cu structură regulată, produse prin
dirijarea curentului de aer spre cavitatea bucală. Toate vocalele limbii române pot fi articulate
şi nazal fără modificări distinctive; au rol de centru silabic şi pot primi accent și sunt mai
audibile decât consoanele.
După deschidere (apertură), identificăm vocale deschise [a], semideschise (medii,
mijlocii) [e, ă, o] și închise [i, î, u] - vocala [i].
După zona din cavitatea bucală în care se creează, în funcţie de poziţia limbii, spaţiul
optim de rezonanţă (localizare), acestea pot fi anterioare ([pre]palatale) [e, i], centrale
(mediale) [ă, î], posterioare [o, u] sau neutre [a].
După forma rotunjită sau nerotunjită a rezonatorului bucal, ca urmare a mişcării
buzelor (labializare), distingem între labializate (rotunjite) [o, u] și nelabializate (nerotunjite).
Din punct de vedere acustic, în funcţie de concentrarea sau de dispersia formanţilor,
vocalele limbii române se clasifică în: sunete compacte: vocala [a]; sunete compact-difuze:
vocalele [e, ă, o] și sunete difuze: vocalele [i, î, u], în timp ce înălţimea sunetului, influenţată
de înălţimea rezonatorului, face diferența între sunete acute: vocalele [e, i] și sunete grave:
vocalele [o, u].
Silaba constă deci în sunetul (vocala) sau grupul de sunete care cuprinde în mod
obligatoriu o vocală și care se pronunță printr-un efort expirator (printr-o singură deschidere a
gurii).
Literele-vocale duble notează, de regulă, două sunete-vocale, care se pronunţă
amândouă, identic (şi aşa cum se scriu), în silabe diferite/în hiat, în cuvinte: alco|ol, continu|
um, perpetu|um (mobile), vacu|um, zo|o, anti|inflamator, contra|amiral, co|opta, ne|
19
economic, infra|acustic, intra|atomic, pre|electoral, re|examina, supra|aglomerat, ultra|
acustică; auto|observa, electro|optică, euro|obligaţiune, foto|obiectiv, micro|organism,
neuro|oftalmologie, toxi|infecţie; conşti|inţă, cuvi|inţă, fi|inţă, pri|inţă, şti|inţă; aberaţi|ile;
obsesi|ile; (să) agre|ez, cre|ez; abrevi|ind, fi|ind, scri|ind, şti|ind; recre|ere.
Se scriu şi se pronunţă cu un singur i: cunoştinţă < cunoaşte + -inţă, încunoştinţa,
recunoştinţă.
Succesiunile de vocale în hiat se produc în limba română în cuvinte simple sau
compuse: a|er, alco|ol, ale|e, a|ur, bore|al, du|el, famili|a, famili|e, fi|ică, ide|al, po|em,
whisky|uri, inclusiv în cuvinte scrise cu cratimă: astă-|iarnă.
Aceleaşi succesiuni de litere-vocale pot avea în diverse cuvinte valori diferite (de
diftongi, triftongi sau vocale în hiat): agre|a, bea; e|o|antrop, le|oaică, leoar|că; a se că|i/căi
s. f. pl.; ia|urgiu, iau vb. În pronunţare, există tendinţa reducerii hiatului prin rostirea ca
diftong a unor vocale alăturate: în trecut - *te|atru; astăzi, literar - tea|tru.
Unele dintre combinaţiile de litere-vocale pot avea în cuvinte împrumutate din alte
limbi valori diferite (consemnate doar selectiv) faţă de cele din cuvinte româneşti, de ex. ai fr.
[e]: voltairian [volterian]; au fr. [o]: aubadă [obadă]; ei fr. [e]: Eiffel [efel], germ. [aĭ]:
eifelian [aĭfelian]; eu fr. [ö]: pasteuriza [pastöriza], germ. [oĭ]: freudian [froĭdian]; ie [i]:
engl. selfie [selfi], fr. curiepunctură [küripunktură], germ. diesel [dizăl]; ou engl. [aŭ]:
compoundare [kompaŭndare], fr. [u]: coulombmetru [kulombmetru].
Pentru o despărţire corectă a literelor-vocale trebuie cunoscută valoarea lor de sunet-
vocală sau de sunet-semivocală. Dacă există dubii sau neclarități, se impune consultarea
Dicţionarului.
Când despărţirea implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere faptul că literele e,
i, o, u, y redau atât vocale propriu-zise, cât şi semivocale, despărţirea depinzând de valoarea
lor. Vorbitorii nativi de română fac cu relativă uşurinţă distincţia sunet-vocală – semivocală
la cuvintele din fondul vechi.
În cazul neologismelor însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de
litere-vocale se pronunţă cu vocală sau cu semivocală, deci cu hiat sau cu diftong, şi se
despart ca atare: te-andrie, respectiv tea-tru.
În principiu:
 două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise (în hiat) se
despart: V-V
fa-eton, arha-ic, ba-obab, bacala-ure-at; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, pârâ-ul; be-
atitudine, cere-ale, de-ictic, ge-ologie, le-onin, che-utoare, le-ul; ci-anură, zi-ar, pompi-er, i-
20
onian, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; lu-a, polu-are, continu-ăm, du-et, bănu-ise,
afectu-os; keny-an (nu: be//ată, io//nian, dar: bea-tă, cia-conă, geor-gian etc.); ale-e, fi-inţă,
alco-ol, continu-um, perpetu-um (mobile), vacu-um, dar continuu (desp. -nuu)/continuu
(desp. -nu-u).
Anumite adjective neologice prezintă la feminin diftongarea vocalei accentuate:
analoagă, omoloagă; econoamă; pitorească, iar altele nu: autonomă; baladescă, burlescă,
coşmarescă, dantescă, gigantescă, picarescă.
Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte formate, în care despărţirea după
pronunţare V-V coincide cu cea după structură: anti-infecţios, bine-înţeles, contra-argument,
co-ordona, re-examina.
 când literele e, i, o, u, y notează o semivocală urmată de o vocală (făcând parte
dintr-un diftong ascendent sau dintr-un triftong), despărţirea se face înaintea lor: -SV
 literele-vocale care notează sunete aflate în diftongi sau în triftongi nu se
despart între ele, ci se lasă/se trec împreună pe acelaşi rând, literele-vocale alăturate dintre
care prima notează o semivocală, iar a doua o vocală, făcând parte dintr-un:
-diftong ascendent: ba-ia, bă-iat, bă-ieţi, bea-tă, bia-tă, bo-uar, coa-fa, do-uă, du-ios,
ghio-tura, ie-pure, iu-bit, mior-lăi, no-uă, oa-meni, zi-ua; himala-yan, himala-yeni, bo-yul
(nu: be//ată, dar: be-atifica etc.);
- triftong: ari-pioară, do-reau, le-oaică, leoar-că (nu: aripi//oară, dar: albi-oară etc.).
În succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta se
trece în silaba următoare când se află după o vocală propriu-zisă, iar literele e, i, o, u, y care
notează semivocala fac parte dintr-un:
- diftong ascendent: accentu-ează, agre-ează, cre-ion, dubi-oasă, du-ios, gă-oace, gu-
yanez, mama-ia, pro-iect, ro-iul, no-uă, ro-ua, su-ia, su-ie, tă-ia, tămâ-ia, tămâ-ie; a-
yatollah (nu: accen//tuează);
- triftong: du-ioasă, înşe-uează, le-oaică, tă-iai, vo-iau;
- după un diftong ascendent (deci tot după o vocală propriu-zisă), iar literele a, e, i, o,
u sau y fac parte dintr-un diftong: paragua-yan, ploa-ie, stea-ua.
 literele-vocale care în cuvinte cu grafii (parţial) străine notează împreună un
singur sunet-vocală nu se despart: au fr. [pron. o] (desp. au-badă), ee engl. [pron. i] (desp.
splee-nul), eu fr. [pron. ö] (desp. cozeu-rul), ie germ. [pron. i] (desp. lie-dul), ou fr. [pron. u]
(desp. cou-lomb) ş.a.

21
 Consoanele sunt sunete sau segmente acustice în producerea cărora curentul de aer
întâmpină obstacole. Acestea nu pot primi accent şi, în consecinţă, nu pot constitui silabe
decât alături de vocale.
Particularităţile fiziologice şi acustice individualizează consoanele şi ca realizări cu
valori fonematice, definitorii pentru consoanele sistemului fonematic românesc fiind:
În limba română sunt 22 de consoane care, în funcţie de modul de articulare, se pot
clasifica în:
o consoane propriu-zise:
 oclusive [b/p, t/d, k'/g', g/k]
 fricative (spirante, constrictive) [v/f, z/s, h]
 semioclusive (africate) [ţ (ts), g(d), c(t)]
o sonante:
 nazale [m, n]
 lichide laterale [l]
 vibrante [r]
În unele interpretări fonematice există şi o altă categorie:
C. semiconsoane [w] şi [j]
În funcţie de locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică astfel:
 bilabiale: [p/b, m] şi [w]
 labio-dentale: [v/f]
 apico-dentale: [d/t, z/s, ţ (ts), n, r]
 apico-alveolare: [l]
 prepalatale
 palatale: [k', g'] şi [j]
 velare: [k, g]
 uvulare: [h]
În funcţie de gradul de sonoritate, consoanele limbii române, cu excepţia sonantelor şi
a consoanelor [ţ] şi [h], alcătuiesc perechi de tip surd/sonor: [p/b, f/v, t/d, s/z, c/g/, k'/g', k/g].
Despărţirea după pronunţare (sau bazată pe pronunţare) are în vedere în principal
literele componente ale cuvintelor şi valorile lor. Din punctul de vedere al despărţirii, unele
litere (ca digrafele sau literele „diacritice”) au un comportament aparte, numărul literelor şi
cel al sunetelor necoincizând întotdeauna:

22
 1. digrafele ch, gh (+ e, i) (pron. [k′], [g′]) în cuvinte româneşti sunt tratate ca o
singură consoană şi nu se despart între ele, inclusiv când apar în succesiuni de mai multe
litere-consoane: a-chita, anan-ghie, an-cheta, as-chimodie, dez-gheţ, is-chemie, în-chide,
în-chipui, în-gheţ, în-ghiţi, le-ghe, li-ghioană, port-chei, port-schi, un-gher, ure-che;
2. digraful dg (+ e, i) [pron. ğ] în unele nume proprii şi împrumuturi este tratat ca
o singură consoană şi nu se desparte: *Cambo-dgia, *Me-dgidia, cambodgian (desp. -bo-dgi-
an), dudgeonare (desp. -dge-o-), gadget (desp. ga-dget), kimeridgian (desp. -dgi-an),
ridger (desp. ri-dger);
3. literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice atât după digrafele ch, gh, cât
şi după c, g, în aceste cazuri ele necontând ca (semi)vocale: cea-ră, chea-mă, chia-bur, gea-
muri, gean-tă, ghea-ră, ghia-ur, giar-dia, tul-cean, nu *ce//ară etc. În alte cuvinte aparent
asemănătoare însă, ele au valoare de vocale şi fac parte dintr-un hiat: Aghi-uţă, chi-asm, chi-
etism, ge-anticlinal, ge-ologie, ghi-oc, lice-an, indicarea despărţirii putând contribui la
distingerea între astfel de situaţii: ciaconă (desp. cia-) dar cianură (desp. ci-a-);
4. litera h nu are valoare fonetică proprie în digrafele ch, gh, precum şi în unele
grafii străine, şi nu se desparte de consoana precedentă, împreună cu care este tratată ca un
singur sunet:
dh [pron. d], gh [pron. g], th [pron. t]: ca-thar-sis, ma-ghre-bian, mi-thra-ism, prou-
dho-nism, sin-gha-lez; ch [pron. č], respectiv [pron. h]: ma-chist1, ma-chist2, tech-ne-ţiu; dar
bog-head.
În nume proprii sau comune străine în care h la inițiala cuvântului se pronunţă [h]
conform pronunțării din limba de origine: Hawaii [pron. rom. havaĭ|engl. hăŭaĭ], Hollywood
[holiud], happening [hepăning], happy-end [hepiend], hippy [hipi], hobby [hobi],
horror[horror].
Litera h are funcţie diacritică în che, chi, ghe, ghi şi în alte combinaţii, în unele
cuvinte străine din limbi în care conferă valori diferite consoanei precedente: cash (engl.)
[keş], piranha (port.) [piraña], phoenix (lat. reg.) [föniks].
În unele cuvinte străine h conferă valori diferite consoanei precedente: ch [č]: brunch
(engl.) [branč], chips (engl.) [čips] poncho (sp.) [pončo], ketchup, scotch; sh [ş]: show
[şoŭ], chemin de fer (fr.), [şmẽdǝfer], chartreuse (fr.) [şartröz], Chicago (engl.) [şikago]
5. litera i, când notează un i devocalizat, nu formează silabă din punct de vedere
fonetic şi nu contează ca vocală sub aspectul despărţirii, iar consoanele urmate de aceasta
sunt tratate ca o consoană singură atât în interiorul unor compuse, cât şi la finală de cuvânt:

23
ori-când, ori-ce, câteşi-trei; 2 sg. az-vârli; lincşi, duş-mani, dar inf. azvâr-li, înflo-ri; s. linc-
şii, duşma-nii, indicarea despărţirii putând contribui (uneori alături de accent) la distingerea
între astfel de situaţii;
6. litera x, care notează două sunete-consoane ([pron. ks] sau [pron. gz]), chiar
dacă, fonetic, limita silabică este între sunetele [k] şi [s], respectiv [z], se comportă grafic la
despărţire ca o singură literă-consoană: ta-xi, inclusiv în succesiunile de două sau trei litere-
consoane: ex-clama, ex-cursie, ex-plica, ex-prima, ex-sicator, ex-sudat, ex-trage, imix-tiune.
7. Alte digrafe şi trigrafe din împrumuturi în care redau un singur sunet se
comportă în acelaşi mod: bu-shel, jiu-ji-tsu, que-tzal, ke-tchup, kibbu-tzuri, se-quoia, watt-
metru, în care qu [pron. kv]; sh [pron. ş]; tch [pron. č]; ts, tz [pron. ţ]; tt [pron. t].
Nu sunt notate în scrisul curent asimilările produse în vorbire între sunete vecine, de
ex. asurzirea lui b la [p] în cuvinte din fondul vechi înainte de consoane surde, precum
îndeobşte [îndeopşte], obcină [opčină] (pop.), subsuoară [supsuŭară], subţire [supţire], dar şi
în neologisme ca absent [apsent], abţine [apţine], obtuz [optuz]; preiotarea lui e în cuvinte
vechi ca mie [miĭe], vie [viĭe] sau pronunţarea [ŭa] a diftongului iniţial de cuvânt sau de
silabă scris oa- în cuvinte ca oameni [ŭameni], respectuoasă [respektu|ŭasă].
 (Grupuri de litere cu) consoane c, chi sau g, ghi
Norma a optat pentru formele cu c, ch în cangrenă, carafă, chitară, şi nu pentru
variantele cu g, gh *gangrenă, *garafă, *ghitară
 În câteva împrumuturi relativ mai vechi din franceză, ci[či] se pronunţă [si]:
ciclamen, citronadă; dar: cinema, citric, citrin.
 h- sau ø
Se scriu cu h- şi se pronunţă cu [h] formaţiile cu hetero- „diferit”, hexa- „şase”, hiero-
„sfânt”: heterosexual, hexametru, hieratic, hieroglifă, dar se scriu fără h- (şi se pronunţă ca
atare) unele formaţii cu etero „diferit” şi etero „de eter”: eterogen, eteromanie, precum şi
ierarhie; umor (nu: *humor (înv.), însă cu h- humorescă).
Pentru numele proprii sau comune străine în care h apare la inițiala cuvântului se
pronunţă [h] conform pronunțării din limba de origine: Hollywood [holiud], hippy [hipi],
hobby [hobi], horror[horror]. În cuvinte străine h conferă valori diferite consoanei
precedente: cash (engl.) [keş], piranha (port.) [piraña], phoenix (lat. reg.) [föniks], brunch
(engl.) [branč], chips (engl.) [čips], poncho (sp.) [pončo], ketchup, scotch, show [şoŭ],
Chicago (engl.) [şikago].

24
 În limba română, are și valoarea diacritică (h + e, i se foloseşte la notarea, împreună
cu c, g pe care le urmează (± altă vocală), a sunetelor [k′], [g′]): cheamă [k′amă], chem
[k’em], gheară [g′ară].
DOOM3 recomandă ataşarea cu cratimă a desinenţei de plural -uri, ca şi a articolului –
(u)l, la împrumuturile cu finala -ch, -sh, -tch care prezintă deosebire între scriere şi
pronunţare (v. DOOM3, p. 196): flash-uri, kitsch-uri, scotch-uri, speech-uri.
 [ks]: cs sau x
Grupul de sunete pronunţat [ks] se scrie: c + s în câteva cuvinte (mai ales provenite
din limbi unde se scriu cu c(h)s): bucsău (deşi adaptat din buxus), catadicsi, cocs, comics,
ecstasy, fucsie (planta), hicsos, îmbâcsi, lacs (peşte), micsandră, sconcs, ticsi, tocsin (clopot
de alarmă), vacs, vecsel (înv.), în unele nume proprii de familie: (Vasile) Alecsandri, precum
și în succesiunea de litere/sunete c + s în silabe diferite în compuse împrumutate/calchiate:
blocstart, cârcserdar, cocsagâz, facsimil, rucsac.
Consoana x apare, de regulă, în numeroase cuvinte: chix, coxă, extaz, fux (manevră),
lax (adj.), a mixa, ruxandră, tix (praf de curăţat), toxină (substanţă), în numeroase nume
proprii de persoană: Alexandra, (Grigore) Alexandrescu, Alexandri, Alexandru, Ruxandra;
atenție la scrierea unor nume de familie unde lui x îi corespunde uneori ss: (Alfred)
Alessandrescu, (Ioan) Massim.
• m sau n înainte de b, f, p
Înainte de b şi p se scrie m şi se pronunţă [m], nu n (inclusiv în prefixe din derivate
româneşti sau împrumutate/calchiate care înaintea altor consoane se scriu cu n): ambulanţă,
amplasa, bomboană, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza,
imputa, îmbolnăvi, îmbunătăţi, împacheta, împărat, împături, umbla; elementul sin- are
înainte de b, f, p, în cuvinte neanalizabile, varianta sim-: simbioză, simbol, simfonie, simpatie
(dar: sinfazic).
Se scrie însă n şi se pronunţă [n] şi înainte de b sau de p în compuse împrumutate:
input, Kronprinz, lumpenproletariat; în elemente de compunere/prefixe ca avan-, non-, pan-:
avanport, avanpost, avanpremieră; nonprofit, panpsihism; în nume proprii străine de
localităţi: Banbury, Brandenburg (de unde s. comun brandenburg), Canberra, Istanbul (dar
Stambul), Nürnberg.
Se scriu şi se pronunţă fie cu m, fie cu n înainte de b şi de p unele substantive proprii
nume de localităţi din România compuse cu sân- (sfânt): Sâmbotin (jud. Gorj)/ Sânbotin (jud.
Vaslui), Sânbenedic, Sânpetru, Valea Sânpetrului; nume de persoane cu purtători din

25
România: Goldemberg/Goldenberg, Goldenblum, Kernbach, Rosemberg/Rosenberg,
Rosenbaum, Rosenblat, Rosenbusch, Weinberg/Vaimberg sau cu purtători străini: Gutenberg,
Steinbeck; nume de sărbători: Sâmpetru/Sânpetru.
Înainte de f se scrie m şi se pronunţă [m] în cuvinte ca amforă, bomfaier, camfor,
damf, îngâmfat, limfă, nimfă, pamflet, triumf, a umfla, zamfir; în cazul elementului amfi-:
amfibiu, amfibrah, amfiteatru, amfitrion; în nume proprii: Pamfil, Zamfira.
Se scrie n şi se pronunţă n (şi nu m [m]) în cuvinte precum confort, fanfară, a fonfăi;
în cazul prefixului infra-: infraacustic, infralegal, inframicrobiologie, infrapaginal,
infraroşu, infrastructură.
• -răsc, -răscu, -răşte -răşti sau -resc, -rescu, -reşte, -reşti
După r se scrie şi se pronunţă ă: -ăsc la ind. prez. pers. 1 sg. şi 3 pl. şi conj. prez. pers.
1 sg., -ăşti la ind. şi conj. prez. pers. 2 sg., -ăşte la ind. prez. pers. 3 sg. la verbele de
conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î care primesc augmentul -esc: eu, ei urăsc, tu (să)
urăşti, el urăşte; e: în -resc, -rescu, -reşte, -reşti în adjective, adverbe, nume proprii de
persoane şi de locuri derivate cu sufixele -esc, -eşte, -escu, -eşti: tătăresc; tătăreşte;
Tatarescu/ Tattarescu/Tătărescu; Tătăreşti (jud. Satu Mare); sunt însă atestate şi nume
proprii de persoană sau de localităţi în -ăscu, -ăşti: Tătarăscu/Tătărăscu; Tătărăşti (jud.
Bacău).
• s sau z
Înaintea anumitor litere (reprezentând consoane surde sau sonore, inclusiv sonantele
m, n, l, r, ori vocale) se scrie s sau z şi se pronunţă [s] sau [z] în funcţie, în general, de
rostirea actuală a vorbitorilor de limbă literară; la unele cuvinte pot exista ezitări cu privire la
grafie sau pronunţare.
Spre exemplu, se scrie s şi se pronunţă [s] în prefixele des- şi răs- înaintea
consoanelor surde [k] şi [č] (scrise c, respectiv c + e, i), [k′] (scrisă ch + e, i), f, h, p, t, ţ: a
descânta, a descentraliza, a descheia, a deschiaburi, a descifra, a desfereca, a deshăma, a
despotcovi, a destăinui, a se desţăra (rar); a răsciti, a răscoace, a răsfierbe, răsplată, a
răstălmăci (aceste prefixe pierd pe -s final în derivate de la baze care încep cu s: a desăra, a
răsuci, a răsufla); în prefixele des-, răs- şi înaintea consoanei sonore z: a deszăpezi, a
deszăvorî, a răszice; în derivate și compuse analizabile, formate în limba română sau
împrumutate, cu elementul plus-: plusvaloare; cu prefixul trans-: transdanubian, translucid,
transmutaţie, transnational (!dar tranz- înainte de vocală în cuvinte împrumutate,
neformate/neanalizabile în limba română: tranzacţie, tranzistor, transit); în compuse

26
împrumutate: aisberg, fosgen, glasbeton, glasvand, jurisdicţie şi în nume proprii străine (în
care este pronunţat şi [z]): Desdemona, Dresda, Israel, Lesbos, Svetlana; înainte de m în
finala -sm: marasm, pleonasm, sarcasm; în finala -smă: agheasmă, carismă, catapeteasmă,
clismă, fantasmă, miasmă, mireasmă, plasmă, prismă, schismă, tenesmă; și în sufixul -ism:
comunism, simbolism.
De asemenea, se utilizează s- în contexte variate (inclusiv la iniţială şi înainte de
sonante), în alte cuvinte mai vechi sau mai noi, fără nicio regulă formală: cicisbeu; a desluşi,
disgravidie, disjunctor; slab, smântână, a sminti, a smulge, snoavă, svastică, sveter, a trăsni,
a trosni, dar bezmetic, beznă, izlaz.
Se scrie z şi se pronunţă [z] înaintea consoanelor sonore b, d, g, [g′] (scrisă gh + e, i),
[ğ] (scrisă g + i), j şi v (inclusiv la iniţială de cuvânt şi în variantele de prefixe diz-, răz- din
derivate analizabile, formate pe teren românesc sau împrumutate): a azvârli, brazdă,
dizgraţie, a izgoni, mâzgii, Pazvante; a răzbate, a răzda (rar), a se răzgândi, a se răzghina
(reg.), a răzjudeca; a zbura (dar, prin tradiţie, revista Sburătorul), zdup, a zghihui (înv., reg.),
zgomot, zvelt; în prefixul dez- înaintea consoanelor sonore b, d, g, [g′] (scrisă gh +e, i), v şi a
sonantelor şi înainte de vocale: a dezaproba, a dezbobina, a dezdoi, a dezechilibra, a
dezgheţa, a dezghioca, a dezgoli, a dezinfecta, a dezlega, a dezmoşteni, a deznaţionaliza, a
dezonora, a dezrădăcina, a dezrăsuci, a dezumaniza, a dezvinovăţi; înaintea sonantelor l, m,
n (inclusiv la iniţială) în cuvinte ca: bezmetic, beznă, boleaznă, buzna, cazma, caznă, cizmă,
gleznă, guzlă, hazna, izlaz, izmană, izmă, iznoavă (pop.), a îndrăzni, niznai, pizmă, razna,
răzleţ, răzmeriţă, rozmarin, roznovean, tăzlăuan, zlătar, zloată, zlot, a zmângăli, zmeu,
zmeură; dar: a desluşi, slab, smântână, snoavă; în împrumuturi şi în nume proprii pronunţate
în limba română literară actuală cu [z] intervocalic (ca în etimon): Câmpiile Elizee, concluziv,
coroziv, (semi) ocluziv, elizeu; în elementul izo-: izoanaliză, izobară, izocoră, izodinamică,
izoedric, izofonă, izoglosă, izohipsă, izolinie, izomer, izonefă, izooctan, izoparafină.
În cuvintele analizabile formate cu sufixul -nic se scrie şi se pronunţă s [s], respectiv z
[z], în funcţie de consoana finală a bazei: casnic, dosnic, josnic, năprasnic, respectiv
colhoznic, groaznic, obraznic, paznic, dar în împrumuturi neanalizabile se scrie şi se pronunţă
conform etimonului: becisnic, praznic.
Se admit variante scrise şi pronunţate cu s [s]/z [z] în cuvintele disertaţie/ (colocv.)
dizertaţie, disident (livr.)/dizident, la care variantele cu z [z] au devenit uzuale chiar în
limbajul îngrijit şi în practica universitară, urmând tendinţa mai veche în limbă de sonorizare
a lui s intervocalic la z (ca în bazin, chermeză, viteză din mai vechile basin, chermesă,

27
vitesă); se recomandă însă în continuare numai premisă, sesiune; cf. şi filozof/(livr.) filosof s.
m., pl. filozofi/filosofi, teozof/(livr.) teosof şi familiile lor.
Se scrie s (conform principiului tradiţional-istoric), deşi se pronunţă uzual [z] în
elementul cvasi- [cvazi]: cvasinormal, cvasitotalitate, cvasiunanim.
• x [ks] sau [gz]
Litera x redă fie grupul de consoane surde [k + s], fie grupul de consoane sonore [g+
z], conform principiului tradiţional-istoric, şi anume:
a) x se pronunţă [ks] dacă este poziționat la începutul cuvântui și este urmat de
vocală: xantom, xenofob, xilofon; la final de cuvânt: box, complex, fenix, fix, fox, lax adj.,
index, limax, linx, lux, ortodox, perplex, phoenix, pix, prolix, sfinx, xerox; în interiorul
cuvintelor: ambidextru; a excava, excepţie, a excita, a exfolia, a explica, exsudat; imixtiune;
inexpugnabil, inextricabil; a juxtapune; după n, r: anxietate, Marxism sau în nume proprii ca
Alexandru, Felix, Sextil, Xenia;
b) În poziţie intervocalică, x se pronunţă [ks] sau [gz], şi anume: [ks] în cuvinte
ca aproximaţie, axă, bauxită, coxalgie, detoxifica, doxă (fam.); a exacerba, a exagera;
execrabil, exegeză, exigenţă, exit-poll; a fixa, hexametru, luxemburghez, maxim, oxid,
reflexe, taxă, toxic; [gz] în neologisme latino-romanice ca auxiliar, elixir, exact, a exala, a
exalta, examen, exantematic, a exaspera, execuţie, exemplu, a exercita, exerciţiu, a
exemplifica, a exersa, a exila, a exista, exotism, a exulta.
Cuvintelor terminate în -x care formează pluralele în -i se scriu cu cş şi se pronunţă
[kş]: bocşi (câini), complecşi, fenicşi (palmieri), ficşi, focşi, indecşi (degete), lacşi (peşti),
limacşi, lincşi, lucşi (unitate de măsură), ortodocşi, perplecşi, phoenicşi (plante), prolicşi,
sconcşi (animale), sfincşi; cf. şi mixt – micşti.
În Bruxelles şi bruxellez, x se pronunţă [s]: [brüsel], în timp ce în unele cuvinte şi
nume proprii străine, x are valoarea [ø]: Bordeaux [bordo].
• x, s/ex sau es
În poziție iniţială, se scrie ex şi se pronunţă [eks] în cuvinte împrumutate gata formate
(înainte de consoană surdă, inclusiv de literele c, c + e): excava, excepţie, excurs, excursie,
expatria, explica, exploata, expre adv.; expres adj., adv.; expres s. n.; în cuvintele derivate în
care ex este prefix: a exînscrie; ex-premier, însă se scrie es şi se pronunţă [es] în împrumuturi
recente: espresor, espresso (cafea) (it.) și în cuvintele în care această secvenţă face parte din
radical (nu este prefixul ex-): escadrilă, escalada, escroc, espadrilă (*excroc etc.).

28
 Nu trebuie nici omis în scris sau în pronunţare x în favoarea consoanei următoare, nici
consoana care urmează după x: excrescenţă, exsudat (*ecrescenţă, *exudat). Și trebuie
distinse variantele x şi cţ în scriere şi pronunţare în reflexie (fenomen fizic) şi reflecţie
(gândire).
Semivocalele au acelaşi simbol grafic ca şi vocalele, rostindu-se şi ele fără ajutorul
altor sunete, dar nu pot alcătui singure silabe. Ele intră în alcătuirea diftongilor şi a
triftongilor: ser/seară; mit/nai; moft/moale; pur/rouă; yen/yală.
Diftongii se scriu în general aşa cum se pronunţă, însă diftongul [ĭa] este reprezentat
în scris şi prin ea în pr. aceea, ea [aceĭa, ĭa], iar [ĭe] şi prin e în pr. el, ele [ĭel, ĭele] şi în
formele verbale eram, erai, era, eraţi, erau; eşti, este [ĭeram, ĭeşti]; unii diftongi apar în
formaţii scrise cu cratimă: de-a [dĕa].
În unele cuvinte, prima dintre literele-vocale se pronunţă ca sunet-vocală, iar a doua
ca semivocală/parte a unui diftong; la GD sg. neart. şi la pl. neart. al unor substantive
feminine; în formele cu augmentul -ează de la verbe cu radicalul în -e; în unele nume proprii;
în adjectivele de tipul ambiguu: ale|ea [aleĕa], ce|ea ce [čeĕače], mediterane|ean
[mediteraneĕan]; aberaţii; ind. prez. 3 agre|ează [agreĕază], cre|ează, suple|ează; Andre|ea
[andreĕa], Core|ea, Dulcine|ea, Eritre|ea, Guine|ea.

I.4 Normele accentuale

În limba română, accentul nu se notează grafic, dar este marcat în DOOM 3 prin
sublinierea vocalei din silaba accentuată. Accentul reprezintă pronunțarea mai intensă, mai
accentuată sau pe un ton mai înalt a unei silabe sau litere din alfabet dintr-un cuvânt sau a
unui cuvânt dintr-un grup sintactic.
Accentul nu are un loc fix, el stabilindu-se prin raportare la silaba finală, el stând în
mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului. De obicei, cuvintele terminate
în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (pantofar), iar cuvintele terminate în vocală sunt
accentuate pe silaba penultimă (crâmpeie). Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a (cu
excepția cazurilor în care a este articol, ca în casa), accentul cade pe ultima silabă (macara,
îmbrăca).
Accentul reprezintă deci rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin
energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și poate să apară într-un
cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic
sintactic):

29
  mobilă (substantiv) vs. mobilă (adjectiv) vs. mobilă (formă verbală la timpul
perfect)
 El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a
ajuns mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă pe
oricare dintre silabele cuvintelor.
 accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc
 accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
 accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
 înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-
ri-țe-le
Un alt aspect important este acela că libertatea accentului permite diferențierea
cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un număr identic de silabe și de
sunete-tip: cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații particulare în
care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două accente, unul principal și unul
secundar pot fi întâlnite în cuvintele polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul
principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum
formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și numesc forme neaccentuate.
De exemplu, în DOOM3, la litera j, întâlnim următoarele accente:
jigodios (desp. -di-os) adj. m., pl. jigodioşi; f. jigodioasă, pl. jigodioase
jigou s. n., art. jigoul; pl. jigouri
!jonctură (desp. jonc-tu-) s. f., g.-d. art. joncturii; pl. joncturi
joncţiune (desp. jonc-ţi-u-) s. f., g.-d. art. joncţiunii; pl. joncţiuni
jurat s. m., pl. juraţi
jurământ s. n., pl. jurăminte
jurătoare (înv.) s. f., g.-d. art. jurătoarei; pl. jurătoare
jurător (înv.) s. m., pl. jurători jur de (în ~) (circa) loc. adv.
jure (de ~) (lat.) [ju pron. rom. ĭu] loc. adv.
jurist s. m., pl. jurişti juristă s. f., g.-d. art. juristei; pl. juriste
juriu [riu pron. rĭu] s. n., art. juriul; pl. jurii, art. juriile (desp. -ri-i-)
juriza (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. jurizez, 3 jurizează; conj. prez. 1 sg. să jurizez, 3 să
jurizeze
jurizare s. f., g.-d. art. jurizării; pl. jurizări
30
 În general, cuvintele nu pun probleme de accentuare, însă există câteva contexte care
de-a lungul timpului au suportat modificări, prin urmare se impune consultarea dicționarului
în ediția sa cea mai recentă. Spre exemplu, în DOOM 2, existau două moduri de accentuare,
fără ca această accentuare dublă să fi adus modificări de sens: antic/antic, intim/intim,
precaut/precaut, profesor/profesor, suburbíe/subúrbie, tráfic/trafíc, profésor/profesór,
mánager/manáger, cólaps/coláps, penúrie/penuríe, apendíce/apéndice, sinécdocă/sinecdócă,
pojghíță/pójghiță, acatíst/acátist, pícnic/picníc, pónei/ponéi, agríș/ágriș, agríșă/ágrișă,
búldog/buldóg, políp/pólip, hatmán/hátman, precaút/precáut, íntim/intím, gíngaș/gingáș,
firáv/fírav, candíd/cándid, ántic/antíc, anóst/ánost, jílav/jiláv, gângav/gângáv.
În cazul acestora, deși ambele forme erau considerate corecte, prima formă era
recomandată în DOOM2, DOOM3 a eliminat ulterior una dintre variante.
În funcţie de uzul literar actual, prezentele norme recomandă o singură accentuare la
cuvinte (substantive, adjective) şi nume proprii precum: acatist, anaforă, anost, antic, aripă,
avarie, axilă, bantu, bengali, bolnav, butelie, calcar, caracter, călugăriţă, chivot, delebil,
doctoriţă, Dobrogea, duminică, duşman, editor, februarie, fenomen, furie, gingaş, hatman,
ianuarie, icos, intim, jilav, miros, nandu, niscai, penurie, picnic, pilotă, pojghiţă, precaut,
pricină, profesor, puber, radar, regizor, satiră, sever, simbol, simpozion, şervet, trafic, unic,
vector, vulture, dar políp/pólip.
Unele accentuări şi silabaţii nerecomandate de normă sunt percepute ca
greşite/inculte: *amnistie, *butelie, *capsulă, *email „smalţ”, *seif (corect: amnistie, butelie,
capsulă, email, seif).
Norma accentuală fiind relativ laxă, alte accentuări decât cele recomandate se pot
utiliza în anumite cazuri, fiind uneori livreşti, chiar resimţite ca pedante, mai apropiate de
etimon, eventual cu încercare de specializare semantică sau de domeniu ori reprezentând
accentuări mai vechi şi/sau regionale: antic, profesor; caracter, fenomen; călugăriţă,
doctoriţă; bolnav, duşman.
Nu există criterii precise pentru predicţia locului accentului în toate cuvintele şi
formele şi de aceea pot exista ezitări şi oscilaţii şi se fac uneori greşeli, mai ales la
împrumuturi:
*colibri, *taxi, *tiramisu în loc de colibri, taxi (dar maxi-taxi), tiramisu.
Există, de asemenea, cuvinte cu sensuri diferite care se scriu identic, dar care se
accentuează diferit: acele (de siguranță)/acele (persoane), (fată) veselă/veselă (de bucătărie),
haină (de blană)/(persoană) haină etc. Aceste perechi constituie unități lexicale distincte
pentru care sunt admise două accentuări care diferențiază unitățile din punctul de vedere al
31
sensului: bariton (cântăreț)/bariton (instrument muzical), colonie (apă de colonie,
parfum)/colonie (teritoriu cucerit), comedie (lucru neașteptat, întâmplare hazlie)/comedie
(piesă de teatru care provoacă râsul), companie (subunitate militară)/companie (firmă),
corector (subst.), cu pl. corectori (persoană care face corectură)/corector (subst.), cu pl.
corectoare (aparat), director (subst.) = persoană care conduce/director (adj.) = care indică
direcția, domino (numele unui joc de societate)/domino (mantie neagră cu glugă la un bal
mascat), sufragiu (vot)/sufragiu (înv. om de serviciu care servea masa, stolnic), Sofia
(capitala Bulgariei)/Sofia (nume de fată/femeie), translator (persoană)/translator (aparat),
țarină (câmp cultivat, ogor)/țarină (soția țarului), vestibul (cavitate a urechii)/vestibul
(încăpere).
În cazul acestor cuvinte, contextul este cel care dezambiguizează sensul, deci si
pronunțarea.
Prin numărul mare de cuvinte recente din engleză accentuate pe silaba iniţială (cf.
baby-boom [pron. beĭbibum], blockbuster, checklist, room-service [pron. rumservis], sound
blaster [pron. saŭndblastăr]), această repartiţie a accentelor tinde să se modifice în româna
actuală. Trebuie însă evitată tendinţa deplasării accentului spre începutul cuvântului, care se
observă la diverşi profesionişti (mai ales sub influenţa modelului limbii engleze): *colon,
*pancreas.
La verbul a fi ind. prez. 1, 2 pl. se recomandă accentuarea suntem, sunteţi.
Este corectă o singură accentuare la forme verbale ca ind. şi conj. prez. 1, 2 pl. şi
imper. 2 pl. – accentuate pe sufix la conj. a II-a: tipul (să) tăceţi, nu *(să) taceţi, respectiv pe
temă la conj. a III-a: tipul (să) bateţi, nu *(să) băteţi.
În flexiunea verbală, accentul este mobil (plasat pe temă sau pe desinenţă), uneori
chiar la acelaşi mod şi timp, dar la persoane diferite: ind. perf. s. 1 sg. adusei, 1 pl. aduserăm.
De regulă, în scrierea limbii române nu se notează vocala accentuată, însă utilizarea
accentului ascuţit [´] este permisă pentru a marca distincţia dintre elemente omografe, dar
neomofone, care diferă prin poziţia accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la
confuzii, în cazul unor cuvinte/sensuri: cópii s. f. pl. de la copie – copíi s. m. pl. de la copil;
nódul s. n. art. de la nod – nodúl s. m. neart.
Se păstrează accentul grafic (ascuţit, circumflex, grav) din limba de origine în
împrumuturi neadaptate: bourrée, chou à la crème, ciné-vérité, cloisonné, col-roulé,
consommé, córdoba oro, omertà, pietà, tête-à-tête, tiramisù; în nume proprii străine:
Asunción, Bâle, Côte dʼIvoire, Lomé, Molière, Nouméa, San José, Yaoundé.

32
 În împrumuturi neadaptate sau parţial adaptate, în nume proprii străine şi în derivate
de la ele sau în nume de persoană româneşti scrise după model străin, precum şi în limbile
unor minorităţi naţionale din România (croată, maghiară, sârbă), se folosesc şi alte semne
diacritice, cu diferite valori:
1. accentul ascuţit notează, în funcţie de limba de origine (fr., magh., port., sp.),
timbrul vocalei sau locul accentului: aide-mémoire, Art Déco, café-concert, caféfrappé, ciné-
vérité, col-roulé, consommé, déjà-vu, en détail, fumé, nescafé, spectacol-coupé; Bolívar,
Ciudad de México, Córdoba, Gallé, István, Márquez, São Tomé, Valéry, Velásquez;
2. accentul ascuţit dublu în maghiară (de aceea numit germ. Hungarumlaut
„umlaut maghiar”; confundat frecvent cu trema) la ő, ű marchează lungimea vocalelor [ö] şi
[ü]: Petőfi; fű „iarbă”;
3. accentul circumflex din franceză notează timbrul vocalei sau are rol
etimologic ori gramatical: Bâle, tête-à-tête, Bricôdepot, Côte d’Ivoire;
4. accentul grav din franceză notează timbrul vocalei sau are rol gramatical:
bric-à-brac, chou à la crème, deux-pièces, Ampère, Molière; cel din italiană marchează locul
accentului tonic: omertà, pietà, tiramisù;
5. cerculeţul (ring) deasupra lui a (sued., norv.) îi schimbă valoarea în [o]:
ångström/Ångström, bokmål;
6. sedila sub c (fr., port.) îi modifică valoarea în [s]: curaçao/Curaçao, (Nina)
Façon;
7. tilda suprapusă unei vocale marchează în portugheză nazalitatea acesteia: São
Paulo, São Tomé; în spaniolă, suprapusă consoanei n, marchează nazala palatală: malagueña;
8. trema (formată din două puncte alăturate, suprapuse unei vocale care îşi
schimbă valoarea) este folosită în fr., germ. – numită şi dieresis, respectiv Umlaut, magh.,
sued.: ångström/Ångström, Aufklärung, ausländer, föhn, Führer, göthit, ländler, löss,
meistersänger, minnesänger, röntgenterapie, volapük, würmian, Bädeker, Baïf, Dürer,
Händel, Kästner, Köln, Malmö, München, Nürnberg, Saint-Saëns, Staël, Sütö;
9. alte semne diacritice sunt asociate unor consoane în anumite limbi slave
(majoritatea – omise frecvent în contexte româneşti): ceh. ř [rj]: Dvořak [dvorjak], Jiři [irji];
ceh., sb., slov. š [ş]: Košice, Štur, Meštrović; croat., sb. ć [č]: Djoković [ğokovič], Ivić; pol. ł
„l barat” [l velar]: Wałęsa, simb. zł; ś [ş]: Świdnica ş.a.

33
 II. UNITATEA ACCENTUALĂ
Diferitele vehiculări ale conceptului de „accent secundar în română” pleacă, nu atât de
la o realitate lingvistică obiectivă, cât de la o dificultate a reflectării scriptice a expresiei
sonore a limbii române.15
Este vorba, în primul rând, de suportul scris al textelor metalingvistice şi al unităţilor
lingvistice la care acestea se referă şi, în al doilea rând, de „ataşarea” domeniului zis
suprasegmental la acest suport. Într-un demers descriptiv asupra sistemului lexical sau într-o
lucrare lexicografică, unităţile lexicale sunt izolate (relativa autonomie a acestui nivel creează
impresia falsă de stare naturală, când, de fapt, e vorba de o operaţie) şi prezentate într-o
formă (orto)grafică.
Indicarea accentului unui cuvânt precum căsuţă este o situaţie simplă, în care nu
transpare un anumit amestec de planuri, aflat la originea acestei dificultăţi.
Căsuţă este un semn (privit ca formă, pentru că nu vorbim de o actualizare oarecare,
aici şi acum), având cel puţin două trăsături importante:
− autonomia în funcţionare (caracteristica de a putea fi (re)produs singur într-un enunţ,
spre deosebire de -ă sau -uţ);
− centralitatea în sistem (este obiectul unei selecţii într-o măsură covârşitor mai mare
decât, să zicem, semnul Are o căsuţă frumoasă. De aceea, în timp ce primul este, în general,
recunoscut ca unitate a limbii, cel de-al doilea pare a fi (mai puţin tiparul subiacent
combinării) un fapt de „discurs repetat” (Coşeriu 2000: 251, 259). Pe de altă parte, semne
precum căs-, -uţ(-) şi -ă nu par a face obiectul unei alegeri (Martinet 1960: 27) a vorbitorului,
care nu articulează secvenţe de morfeme, ci reproduce (= selectează) unităţi de nivel superior
„gata formate”.
Aceste două caracteristici, determinate de sistemul conţinutului, sunt, laolaltă,
„conştiinţa cuvântului”, parte a ceea ce se numeşte „savoir linguistique”. Ilustraţia cea mai
obişnuită a manifestării ei este segmentarea prin blancuri a scrisului.
Un enunţ este o articulare ierarhică de semne aparţinând la cel puţin două niveluri:
morfem (lexical / gramatical) − unitate lexicală / parte de vorbire − parte de propoziţie −
sintagmă − propoziţie − frază. Articularea expresiei sonore a enunţului (v. fig. 1) nu
coincide, însă, (ca niveluri, unităţi şi relaţii) cu această ierarhie a unităţilor „biplane” (vezi
Vaissière 2008: 9-10). Doar avansăm aici ipoteza că aceasta este singura articulare. Aşa-zisa
primă articulare (a semnelor) „are loc” în planul conţinutului şi nu urmează o ordine
secvenţială, fiind, de fapt, o structurare în situaţie a unei „părţi” din acest plan, pentru că
15
”Fonologia enunțului”, suport de curs

34
succesivitatea este un atribut al semnificantului. Gramatica apare, din această perspectivă, ca
o semantică funcţională, o explicitare a constrângerilor unei limbi în actualizarea
semnificaţiilor (idiomatice, nu universale).
Accentul, în accepţia cea mai obişnuită, nu este o „caracteristică” a cuvântului, ci ţine
de repartizarea intensităţii globale a emisiei vocale pe anumite segmente; este o funcţie a unui
anumit nivel al expresiei şi nu a unui nivel de structurare sintactică a semnificaţiei (cf.
„morfeme accentuate / neaccentuate” (Vasiliu 1965: 62), „accentul cuvântului” (Garde 1968:
20), „accentul propoziţiei”, „accentul frazei” – Poghirc 1972 a: 79).
Ar fi relevantă, de pildă, stabilirea unui raport între cuvânt şi semnificanţii sonori
posibili (consoană − silabă (omogenă sau cu periferice) − unitate accentuală − unitate
ritmică) ca şi pentru semne aflate la celelalte niveluri ale articulării „biplane”. O privire
asupra semnificanţilor grafici posibili, o comparaţie între posibilităţile oferite de cele două
coduri alternative, urmate de o analiză asupra relativei corespondenţe a unităţilor constitutive
şi distinctive, ar da seama de raporturile existente între articularea semnelor, articularea
semnificantului sonor şi articularea semnificantului grafic şi, mai ales, de neajunsurile
apelului comod la codul grafic în descrierea / normarea unor aspecte ale rostirii!
Marcarea „accentului” pe o secvenţă ortografică implică, desigur, cél puţin o rostire
izolată a cuvântului respectiv, rostire conformă tradiţiei (= normă) sau regularităţii unui
(sub)sistem derivativ sau flexionar. Dificultăţi apar atunci când se are în vedere presupusa
rostire corespondentă unor secvenţe grafice ca limfogranulomatoză, bună stare, bunăstare,
argint-viu, iarba-datului-şi-a-faptului, sănătate ş.a. Nu ne interesează aici încadrarea
morfolexicală a unor asemenea semne, ci structura semnificantului sonor, structură inadecvat
surprinsă, cu tot apelul la un fapt de substanţă, neformalizat în română.
În asemenea situaţii se vorbeşte, deci, mai mult sau mai puţin consecvent, cu „urmări”
normative formulate unitar sau nu, de faptul că „în cuvintele polisilabice, pe lângă accentul
principal, poate apărea şi un accent secundar”.
Lăsând deoparte rostirea tributară unei baze de articulaţie, registrele tonale şi anumite
semne grafice, şi, mai ales, intensitatea silabelor în sens absolut, în sfera limbajului, accent
desemnează o evidenţiere, o reliefare a unui segment în lanţul vorbirii. Cu referire la nivelul
lexical al limbii române acesta este numit de intensitate, intensiv, dinamic, energetic,
expirator / expiratoric / expiratoriu.
Aceşti termeni trimit (cu diferite nuanţări) la manifestarea accentului ca substanţă
sonoră şi nu la funcţia sa ca unitate a limbii; ei desemnează o realitate fonetică articulatorie şi
/ sau acustică, în general avându-se în vedere modificările anatomice momentane ale sursei
35
(Tache 1996: 231-232) şi / sau natura (vizualizată artificial) a semnalului; mai puţin, însă,
aspectul perceptiv (Avram 1998: 119).
Din aceste două perspective, „pronunţarea mai intensă [s.n.] a unei silabe dintr-un
cuvânt” presupune o mai mare forţă de contracţie a muşchilor intercostali şi a diafragmei,
implicit o suprapresiune mai mare a aerului în plămâni, ceea ce înseamnă o forţă mai mare cu
care fluxul de aer „atacă” corzile vocale şi zonele de rezonanţă aflate pe traiect: amplitudinea
(fig. 4) vibraţiei (complexe) este, astfel, mai mare, direct proporţională cu „energia sonoră”,
„puterea sonoră” (Iordan-Robu,1972: 84), „forţa acustică” sau „intensitatea” (Ionescu 1997:
119).
Această „intensitate acustică fizică” este o calitate a semnalului, măsurabilă în w/cm 2,
mai puţin importantă la nivel perceptiv. Evidenţiere, reliefare a unui segment înseamnă
audibilitate (fig. 3) mai mare („răsună mai tare”) şi nu neapărat un efort expirator mai mare.
Accentuarea unei silabe (în limba română) are la bază intensitatea acustică subiectivă,
„intensitatea auditivă (denumită popular, la aparatele radio obişnuite, volum,” (Ibid.),
măsurabilă în db, funcţie şí de amplitudine, dar în primul rând de frecvenţa vibraţiei (fig. 2).

Fig. 2

Fig. 3

36
 Fig. 4

Fig. 5
Despre intensitatea relativă a unui segment (ca accent în română) se spune că înseamnă
în primul rând amplitudine (vezi, însă, Ionaşcu 1972: 262; Avram 1998: 119), dar şi înălţime
şi durată (fig. 5). Lăsând la o parte durata vocalelor sau consoanelor continue, care nu are
decât funcţii periferice („stilistice”, „expresive”) în sistemul fonologic românesc, putem
observa că înălţimea se manifestă independent:
− nu depinde de un anumit segment / nivel, spre deosebire de contrastul de intensitate.
Tonul variază sensibil (cu sau fără funcţie distinctivă) pe lungimea unei silabe (fie ea o
singură vocală), ca şi într-o unitate ritmică: #daÝÍ# vs. #daÝÌ# (vezi Horezeanu 2004: 24).
− nu (inter)depinde de contrastul de intensitate: ridicarea sau coborârea tonului se poate
produce pe durata oricărui segment (silabă), nu neapărat a celui aflat sub accent: #ploÝu9ăÍ#
vs. # ploÝu9ăÌ#, schema accentuală fiind aceeaşi: / _Ý _ /.
De aceea accentul „lexical” este în primul rând pus pe seama amplitudinii, accentul
„sintactic” − a cărui interpretare se intersectează cu anumite accepţii ale intonaţiei (vezi
Puşcariu 1994: 105-108) − fiind unul „muzical”.
Vorbim aici de intensitate în sensul de „intensitate acustică subiectivă”, precizat mai
sus, acela în care „porţiunea de vibraţie” care sună mai tare este mai frecventă, mai amplă,
mai lungă (v. fig. 2-5).
Semnificantul sonor se configurează (figură = unitate distinctivă) sub o anumită
„tensiune” între constrângerile substanţei şi funcţionalitatea sa, aceea de a fi o formă

37
distinctă. Ceea ce este obligatoriu nu poate funcţiona ca figură. De pildă, în română este
obligatoriu un contrast accentual, nu însă şi forma lui.
Orice emisie vocală trebuie să aibă o intensitate suficientă pentru a fi audibilă, altfel
spus, pentru a realiza o funcţie de semnalizare.
Fie o emisie vocală omogenă (neparazitată de zgomote): #aÝ#. Pentru a funcţiona ca
semnal, ea are o intensitate absolută (notată / Ý /) prin care contrastează cu mediul în care
apare (aerul, ca „linişte”, stare notată / # /), contrast pe care îl numim contrast primar. O
asemenea emisie vocală este realizarea ca silabă (Sil) a unui semnificant (aici = expresia unui
enunţ, complex sau nu ca structură sintactică).
Fie o emisie vocală de tipul: #aÝ-re#. Ştim că cele două silabe nu sunt „pe aceeaşi linie”
ca intensitate. Cea de-a doua se rosteşte obligatoriu (=constrângere) „mai încet”. Numim
acest contrast (ruperea continuităţii în raport cu unităţile vecine) accent, iar emisia vocală
respectivă: unitate accentuală, nivelul al doilea de configurare a semnificantului sonor.
Intersegmentul este în acest caz tranziţia legată (/ - /). Rostite izolat (deci nearticulate)
ar fi: #aÝ#reÝ#.
Fie o emisie vocală de tipul: #aÝre–kaÛsă#. Avem aici două unităţi accentuale articulate
într-o unitate ritmică. Este, de asemenea, obligatoriu un contrast, ritm (cf. Rosetti 1967: 97;
Funeriu 1980: 16), prima fiind unitatea proeminentă. Forma acestui contrast este sau una, sau
alta din cele două, existând, deci, o posibilitate distinctivă: / _Ý – _Û / : / _Û – _Ý / (are casă vs.
are casă). Delimitate de o bornă, unităţile ritmice nu se articulează, nu mai există un contrast.
Poate exista, însă, o diferenţă de registru intensiv şi / sau tonal.
Semnificantul sonor (în română) se configurează ierarhic sub vocala-nucleu (fig. 6). În
acest sens vorbim de o acumulare, de trei niveluri de realizare a semnificantului, ierarhia
acestora fiind cea de-a doua axă a reprezentării bidimensionale:

Fig. 6

38
 Contrastul are valoarea cea mai mare între nucleu şi sateliţii din imediata vecinătate, de
stânga sau de dreapta. Contrastul se manifestă din ce în ce mai slab, iar articularea sub
acelaşi nucleu necesită din ce în ce mai mult efort, cu cât „ne îndepărtăm” de centru.
Este o expresie a constrângerilor substanţei şi de aceea există o limită „de bun simţ”
până la care se poate întinde (în sens durativ, pe axa orizontală) complexitatea unei unităţi de
un anumit nivel (fig. 7, cf. Roceric-Alexandrescu 1968: 132).

Fig. 7

În contrapondere, „conştiinţa cuvântului” este implicată în tendinţa de a rosti (şi, mai

ales, de a avea impresia că rostim / auzim) semnificantul sonor al unei unităţi lexicale simple
ca o singură unitate accentuală, chiar dacă cu un efort mai mare. Să presupunem că emisia
vocală prin care se realizează semnificantul sonor corespunzător celui scris disciplinaritate
are următoarea formă: # _ _ _ _ _ _Ý _ #. Ştim că cele cinci silabe aflate la stânga nucleului
nu au aceeaşi intensitate absolută, la fel ca cele două silabe din stânga nucleului în paritate #
_ _ _Ý _ #. Dar mai ştim, însă, că acest lucru nu este important pentru forma limbii. Din acest
punct de vedere toate silabele respective sunt, în aceeaşi măsură, atone, lucru vizibil în
reprezentările formale de mai sus. Aceasta este una din situaţiile în care substanţa tinde să se
formeze altfel: # _ Û_ _ – _ _ _Ý _ # (o grafie sugestivă ar fi *discipli naritate).
Fără să avem în vedere care este mai „uşor de rostit”, să observăm că cele două tipuri
de forme alternative pot contracta o funcţie distinctivă: #bunăstaÝre# (UA) vs.
#buÝnă–staÛre# (UR). De fapt, nivelul diferit de realizare este (uneori singura) unitate
distinctivă: #l+uÝ+p+i# (Sil) vs. #l+uÝ-p+i# (UA) (cf. Vasiliu 1965: 110). Ar fi interesant de
experimentat care dintre unităţile distinctive susţine mai mult diferenţa dintre patimă şi
patină. Corelaţia între două scheme accentuale, aparţinând unei opoziţii ternare − „scheme
accentuale trisilabice”, (/ _Ý _ _ / : /_ _Ý _ /) sau „corelaţia” /m/ : /n/?

39
 Rostirea mai firească pare a fi #disÛcipli–naritaÝte#, unde aşa-numitul accent secundar
este contrastul de intensitate manifestat în interiorul unităţii accentuale nonproeminente,
articulată într-o unitate ritmică şi delimitată de o tranziţie nelegată ( – ). Intensitatea notată /
Û/ este cea a silabei tonice din respectiva unitate accentuală. Nu avem niciun motiv să o
numim „accent secundar”, pentru că este un contrast ce aparţine altui nivel (UA). Toate UA
nonproeminente ar fi atunci la fel de „secundare”:
(1) limfogranulomatoză # _ Û_ – _ Û_ _ – _ _Ý _ #;
(2) otorinolaringologie # _ Û_ – _ Û_ – _ Û_ _ – _ _Ý _ #;
(4) Vine mâine la şcoală. # _ Û_ – _Ý _ – _ _ Û_ #;
(5) Fă-mă, Doamne, val de tei şi m-aruncă-ntre femei! (RI:98)
# _ Û_ – _ Û_ – _ _ _Ý –– _ _ _ Û_ – _ _ _Ý #. Nu e nimic condiţionat sintactic sau lexical
aici (cf. 5: /şi-ma-ruÛn-kăn/). Alegerea uneia sau a alteia dintre schemele ritmice posibile în
funcţie de ceea ce vrem să comunicăm (v., mai ales, 4) este altceva.
Depăşirea zonei periferice (unde contrastul mai este perceptibil, iar rostirea este încă o
unitate) face ca rostirea respectivă să „cadă” (v. fig. 6) la nivelul următor, unde se
„scindează”, într-o unitate superioară ca complexitate: două sau mai multe asemenea unităţi
coarticulate (contrastante).
Cu atât mai mult este cazul unor semne precum şaptesprezecelea, adică
# _Ý _ _ – _ Û _ _ #. (cf. şapteşpe, fam., pentru proeminenţa lui /şaÝptespre/) sau
interdisciplinaritate # _ Û_ – _ Û_ _ – _ _ _Ý _ #. Ultima UR înlătură o eventuală constatare,
grăbită, că ar fi vorba de o „izolare” a unor formative, de o „scindare” doar a unor semne cu
structură lexicală complexă, ceea ce ar presupune preexistenţa unui singur „cuvânt fonetic”.
Aceeaşi conştiinţă a „cuvântului” (de fapt, a unui element semnificativ, mai mult sau
mai puţin autonom: afix, element de compunere sau cuvânt) este implicată, ca latitudine şi nu
ca constrângere, în alegerea unui nivel complex de realizare a semnificantului; UR faţă de
UA, de pildă: autobuz, rostit #aÛuto–buÝz# sau #aÝuto–buÛz# (cu sensul „Nu *otobuz!”),
rostirea mai răspândită fiind, credem, #autobuÝz#, cu „un singur accent”:

40
 Fig. 8
Dar structura UR nu coincide în mod necesar cu structura morfologică, lexicală sau
sintactică a semnului; după cum − aspect mai cunoscut − nici structura silabică (a unităţii
accentuale) şi cea morfematică (a cuvântului) nu se suprapun etc. De fapt este vorba de o
discriminare fundamentală asupra căreia am insistat la început. Configurarea semnificantului
sonor la unul ori altul dintre niveluri este o posibilitate a substanţei. Ea se manifestă ca o
funcţie (distinctivă) la nivelul formei dar nu este impusă de structura semnului.
Considerăm că raportarea accentului la cuvânt sau frază, demers specific unei fonologii
bilineare preponderent lexicale, este expresia unui amestec de planuri, generator de dificultăţi
în interpretarea şi reprezentarea unităţilor funcţionale ale expresiei sonore. De asemenea,
slăbirea contrastului către extremele unităţii accentuale (nu ale cuvântului!) este un fapt de
substanţă ce nu îşi are locul într-o descriere a formei expresiei sonore. Cu atât mai puţin într-
un demers normativ, pentru că vorbitorul (în afara situaţiilor − restrânse − când „analizează”
rostirea) nu este conştient de schema accentuală (ca şi de cea silabică). Şi în niciun caz de o
„imperfecţiune” a acesteia: diferenţa de intensitate între silabele neaccentuate. Percepe, însă,
forma în actualizări precum veselă, asociată mental sau contextual cu veselă. O silabă „mai
puţin neaccentuată” decât celelalte, aflată „la marginea” cuvântului, nu va face niciodată
obiectul unei tradiţii. De aceea o prescriere în acest sens este inutilă. Mai mult, ea poate avea
un efect opus motivării.
Conceptele de accent „sintactic”, „lexical − principal şi secundar” se dizolvă, într-o fonologie
bidimensională. Pentru a ne raporta, totuşi, la această interpretare consacrată, să amintim doar
că aşa-numitul accent secundar seamănă cu contrastul de intensitate manifestat în interiorul
unei unităţi nonproeminente, articulată într-o unitate ritmică. Nu există, deci, accent secundar
în română! Un fapt de substanţă, ce pare că „îşi subminează” forma, ţine de realizarea altei
forme.

2.2 Concluzii: Tipuri de realizări ale cuvântului. Litera C

Semnificanții sonori ai unităților indexate în DOOM3 se realizează ca:

41
1. Unitate accentuală, /UA/: cec; cercel,chetă, cireș, cină, ciobănaș , ciocolată, claxon,
coajă, coacăz, coală, cocă, codru, cofetar, cojoc, colăcel, colectiv, coleg, colesterol, colibă,
colindă, coloană, colocviu, comandă, combină, comerț, comision, comun, concret, conservă.
2. Unitate ritmică, /UR/: con text , contra acuzație, contra argument, contra otravă, contra
indicație, contra informații, contra serviciu, contra vizită, contra zicere, cosmo navă, crono
metru, cvasi normal;
unde caracterul cu bold marchează accentul ”lexical” al unității accentuale independente ori
al unității accentuale proeminente într-o unitate ritmică, caracterul cu italic ‒ accentul
”secundar”: accentul unității nonproeminente într-o unitate ritmică, iar blancul ‒ tranziția
nelegată.

42
 BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela;

Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, [Bucureşti], Editura Nemira.

Boulakia, Georges, 1996, Prozodie lingvistică, în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul

dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel.

Calotă, Ion, 1986, Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, Craiova, Editura

Scrisul Românesc.

Chiss, Jean-Louis; Puech, Christian, 1983, La linguistique et la question de l’écriture; Enjeux

et débats autour de Saussure et des problématiques structurales, în « Langue

française », Le signifiant graphique, 59/ septembre, p. 5-24.

Ciobanu, Fulvia; Lidia Sfîrlea, 1970, Cum scriem, cum pronunţăm corect, Bucureşti, EŞ.

Ciobanu, Georgeta, Anglicisme în limba română, Timişoara, 1996.

Ciompec, Georgeta, 1984, Introducere în morfologie, în Theodor Hristea (coord.), Sinteze de

limba română, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Albatros.

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, 1998, Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti,

Editura Teora.

Corcodel, t., Variantele morfologice în textele vechi, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă

literară, 1993, nr. 5.

Corlăteanu, nicolae, Încadrarea lingvistică în realităţile europene, Chişinău, 2001.

Corniță, Georgeta, Fonetica integrată, Baia Mare, Editura Umbria, 2001.

Coșeriu, Eugen, Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice, Moscova,

1963.

Coşeriu, Eugeniu, 1997, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice,

Bucureşti, Editura Enciclopedică.

Coșeriu, Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura Arc, 2000.

43
Coteanu, Ion, Limba română contemporană: I. Fonetica, Fonologia, Morfologia, ed.

revizuită şi adăugită; II. Vocabularul, Bucureşti, EDP, 1985.

Dascălu-Jinga, Laurenția, 2001, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedic.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, II, Sintaxa, Iași, Editura Institutul

European, 2002.

Dominte, Const.; Mihail, Zamfira; Osiac, Maria, 2000, Lingvistică generală, Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de Mâine.

DOOM2, 2005, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan − Al. Rosetti”,

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi

adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.

DOOM3, 2021, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan − Al. Rosetti”,

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a III-a revăzută şi

adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.

Drăghici, Ovidiu, 2002, Un posibil model funcţional al semnificantului sonor în româna

actuală, în ”Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”,

XXIV, Nr. 1-2/2002, p. 149-152.

Garde, Paul, 1968, L’Accent, Paris, Press Universitaires de France.

Guțu romalo, Valeria, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas

Educaţional, 2005.

Hjelmslev, Louis, 1967, Preliminarii la o teorie a limbii, Bucureşti, Centrul de Cercetări

Fonetice şi Dialectale.

Horezeanu, Mihai, 2004, O pragmatică contrastivă a intonaţiei în engleză şi română,

Timişoara, Editura Universităţii de Vest.

44
Hristea, Theodor, 1984, Fonetică şi fonologie, în Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba

română, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Albatros.

Ionaşcu, Al., 1972, Fonetica şi fonologia, în Al. Graur, (coord.), Tratat de lingvistică

generală, Bucureşti, EARSR.

Ionescu, Emil, 1997, Manual de lingvistică generală, Ediţia a II-a, [Bucureşti], Editura ALL.

Iordan, Iorgu; Guţu Romalo, Valeria; Niculescu, Alexandru, 1967, Structura morfologică a

limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti, E.D.P.

Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978.

ÎOOP5, 1995, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar

ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române, ediţia a V-a, Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedic.

Marcus, Solomon; Nicolau, Edmond; Stati, Sorin, 1966, Introducere în lingvistica

matematică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Miclău, Paul, 1972, Conţinut şi expresie, în Al. Graur (coord.), Tratat de lingvistică generală,

Bucureşti, EARSR.

Mounin, Georges (coord.), 1974, Dictionnaire de la linguistique, Paris, PUF.

Pamfil, Gabriela, Neologismele în limba română, Iași, Editura Alfa, 2013.

Poghirc, Cicerone, 1972 a, Accentul şi intonaţia, în Al. Graur, (coord.), Introducere în

lingvistică, Bucureşti, EŞ.

Poghirc, Cicerone, 1972 b, Unităţile fonetice, în Al. Graur (coord.), Introducere în

lingvistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Popescu-Marin, Magdalena, 1966, Accentul, intonaţia, pauza şi ritmul, în Gramatica limbii

române, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, EARSR.

Rosetti, Al., 1967, Introducere în fonetică, ediţia a IV-a, Bucureşti, EŞ.

45
Rosetti, Al., 1989, Filosofia cuvântului, Bucureşti, Editura Minerva.

Rosetti, Alexandru; Aurelian Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982.

Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1999, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European.

Saussure, Ferdinand de, 1998, Curs de lingvistică generală, ediţie critică de Tullio de Mauro,

Iaşi, Editura Polirom.

Tătaru, Ana, 1997, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza,

Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Vaissière, Jaqueline, 2008, Les phonologies multilinéaires, http//www.cavi.univ-paris3.fr.

Van Der Veen, L. J., 2003, Phonologie generative plurilineaire, http//www.lesla.univ-

lyon2.fr.

Vasiliu, Emanuel, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965.

46