Numele şi prenumele......................................................................................

Forma, anul şi grupa......................................................................................

DIALECTOLOGIE ŞI LINGVISTICĂ ROMANICĂ

– examen, sesiunea de toamnă 2017 –

NOTĂ: Indiferent de subiect, se va scădea 0,10 p. pentru fiecare greșeală de limbă (de orice natură).
Se va acorda 1 p. din oficiu.
ATENŢIE! A nu se depăşi spaţiul punctat pentru răspuns. Spaţiul este suficient pentru un răspuns
corect.
1. Calificaţi limba română din perspectivă genealogică. (1 p.)
- face parte din familia limbilor romanice, a căror limbă bază este latina populară;
- familia limbilor romanice se integrează în macrofamilia limbilor indo-europene, alături de alte familii de limbi
(slave, germanice etc.), a căror limbă bază (protolimbă) este sanscrita veche.
2. Exemplificaţi, indicînd nivelul lingvistic, două particularităţi ale limbii române care o individualizează între
celelalte limbi romanice. (1 p.)
Posibile exemple (pe niveluri):
- nivel fonetic: inovarea triftongilor / inovarea vocalelor [ə, î] / inovarea a 10 foneme-consoană noi ([č], [ğ],
[ţ], [ḑ], [k’], [g’], [h], [z], [Ʒ], [ș]) față de sistemul fonetico-fonologic al limbii latine;
- nivel morfosintactic: păstrarea din latină a distincției ternare de gen (neutrul, dar fără particularitățile
morfosintactice din latină) / articolul se distinge prin (1) poziția enclitică a articolului definit şi (2) prin
dezvoltarea unor variante poziționale ale articolului definit (este vorba despre articolul posesiv şi despre cel
demonstrativ) / menținerea vocativului cu desinențe specifice (o parte moștenite din latină, restul fiind din
slavă sau inovații românești) / posedă flexiune mixtă (sintetică și analitică) / sintaxă mai liberă, atât față de
latină, cât şi față de a altor limbi romanice;
- nivel lexical (și diastratic): omogenitatea lingvistică a dialectelor (aspect explicabil prin organizarea socială
în obști teritoriale) / superstrat slav (20% din fondul principal lexical).
3. Calificaţi limba română din perspectivă tipologică. Argumentaţi succint încadrările operate. (1 p.)
- limbă neizolantă, pentru că admite clasificarea gramaticală a cuvintelor în părți de vorbire;
- limbă non-aglutinantă (flexionară), pentru că: exprimă simultan mai multe valori morfologice, prezintă
omonimii cazuale, se înregistrează fenomenul alternanțelor fonetice (având ca rezultat variabilitatea
rădăcinilor);
- limbă preponderent analitică (de exemplu, flexiunea cazuală se realizează prepozițional, gradele de
comparație se realizează cu ajutorul unor morfeme independente specializate), dar și sintetică (flexiunea
cazuală, de exemplu, se realizează și desinențial).
4. Se dă textul: „Sao ko kelle terre, per kelle fini que ki contene, [t]renta anni le possette parte sancti
Benedicti.[...]”. Recunoaşteţi idiomul, traduceţi tot fragmentul şi comentaţi formele subliniate. (1 p.)
- idiom: italiana veche (fragment din Placito di Capua, 960);
- traducere: „Ştiu că acele pământuri, care sunt cuprinse între acele graniţe, treizeci de ani le-a avut [în
stăpânire] partea [mănăstirea] Sfântul Benedict”;
- comentariul formelor subliniate:
terre < lat. terrae (sg. terra > rom. ţară – s-a produs deci şi evoluţie semantică în cazul limbii române; log.
engad., occ., cat., pg. terra; friul. tiere; fr. terre; sp. tierra); dintre limbile romanice, numai italiana şi sarda
conservă la nivel fonetico-fonologic geminatele latineşti.
parte sancti Benedicti – sintagmă formată din latinisme. Specialiştii au stabilit două tipuri de argumente:
1) de natură fonetică – grupul consonantic [kt], conform tendinţei din latina vulgară de simplificare a
grupurilor consonantice, evoluează în italiană la t (de regulă, când este precedat de o altă consoană) sau,
mai frecvent, la [tt], prin asimilare (de regulă, în poziţie intervocalică) – şi 2) de natură morfosintactică –
sintagma nu prezintă articol definit, aşa cum ar fi trebuit dacă era în italiană; genitivul sintetic, specific
latinei, este înlocuit, în general, în limbile romanice cu construcţii analitice (cf. it. la parte del santo
Benedetto).

5. Definiţi dialectul (definiţia de sinteză). (1 p.)

Dialectul, varianta teritorială cea mai întinsă subordonată unui idiom, păstrează cele mai multe trăsături ale limbii căreia
îi aparţine şi se caracterizează, ca unitate distinctă, printr-o serie de particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale
proprii; elementele de discontinuitate sunt cu atât mai numeroase, cu cât limba este mai puţin unitară.
6. Expuneţi pe scurt teoria grupului „adversarilor dialectului” cu privire la dialect (1 p.)
Adversarii neogramaticilor (P. Meyer, G. Paris şi J. Gilliéron) sunt supranumiți „adversarii dialectului”
deoarece neagă existenţa limitelor dialectale şi chiar pe aceea a dialectului. Aceștia consideră dialectul un
„concept arbitrar al minţii”, pentru că isoglosele se întretaie (Meyer). Aşadar, sarcina dialectologului constă în a
studia geografia particularităţilor dialectale, nu pe aceea a dialectului, iar termenul „dialect” este folosit,
„pentru a vorbi ca toată lumea” (Meyer) – altfel spus, pentru adaptarea la jargonul de specialitate. Graniţa
dintre așa-zisele dialecte ar fi imaginară şi, în general, orice încercare de delimitare a dialectelor este sortită
eşecului (Gaston Paris); pot fi studiate, în schimb, în mod separat, particularităţile lingvistice.
Jean Gilliéron, deşi adept al teoriei de mai sus, este reţinut ca întemeietor al geografiei lingvistice – metodă de
cercetare specifică dialectologiei, constând în înregistrarea pe hărţi a formelor lingvistice culese prin anchete
teritoriale. El fost preocupat, la începutul activităţii sale, în special de aspectul fonetic al graiurilor. Gilliéron a
formulat principiile geografiei lingvistice care a contribuit la perfecţionarea metodelor de cercetare a
varietăţilor teritoriale ale limbii, punând în evidenţă sursa individuală a inovaţiilor din limbă, precum şi
raporturile dintre factorii lingvistici şi cei extralingvistici în producerea acestor inovaţii.

7. Enumeraţi calitățile pe care trebuie să le întrunească un anchetator dialectal. (1 p.)

- auz foarte bun;
- stăpânirea sistemelor de notaţie fonetică dialectală;
 - mânuirea adecvată a aparatelor necesare (reportofon, aparat foto etc.);
- să fie un bun cunoscător al psihologiei umane (să ştie să-şi apropie informatorii pentru a le crea o stare de
bunăvoinţă, absolut obligatorie actului informării, să ştie, în general, să lucreze cu oamenii de la ţară);
- să nu se lase influenţat de cunoştinţele sale teoretice, prin obiectivitate ştiinţifică şi discernământ.
8. Recunoaşteţi dialectul/subdialectul. Argumentaţi prin indicarea a două particularităţi specifice dialectului sau
subdialectului respectiv. Pentru textul/textele în dialect, se va realiza echivalarea în dacoromână. (2 p.)
a) „La Sîmvăsîi să strîŋg fečóri şî strîğă únu la čăla(ă)lált d’i pă d’al:
— Măi, bráiculě!
Čăia îî răspund:
— Čă!
— A òrecui fátă nu să mărită?”
b) „Mîne, tu optu oara, noĭ va z-yińimu aoaţe şi va s-intribămu viţinlu a luĭ.”
[dacă studentul nu recunoaște (sub)dialectul, nu se mai punctează nimic din comentariile ulterioare]
a) [barem: recunoașterea subdialectului – 0,20 p.; indicarea corectă, cu exemple din text a două particularități
specifice subdialectului – 0,80 p.]
subdialectul: maramureșean
particularități (nu se punctează decât două):
- bráiculě – „fârtate!”, apelativ specific acestui subdialect;
- Sîmvăsîi – „Sfântul Vasile”, element lexical specific subdialectului maramureșean, rezultat al unei serii de
transformări fonetice (epenteză, apocopă, acomodare);
- vocalele [e, i] (mai ales [e]) trec într-o altă serie vocalică, [î, ă], când se află după africatele [č, ğ], ca urmare a
pronunției dure a acestor africate; vezi şi formele: strîğă , čăla(ă)lált, čăia, čă;
- monoftongarea constantă a diftongului [oa]: òrecui.
b) [barem: recunoașterea dialectului – 0,20 p.; echivalarea în dacoromână – 0,20 p.; indicarea corectă, cu exemple
din text a două particularități specifice subdialectului – 0,60 p.]
dialectul: aromân
echivalare în dacoromână: „Mâine, la ora opt, noi vom veni aici / încoace și (îl) vom întreba pe vecinul lui.”
particularități (nu se punctează decât două):
- absenţa lui pe și a clicticului pronominal la Ac-ul numelor de persoană cu funcţia de obiect direct (de ex.: va
s-intribămu viţinlu a luĭ, a se compara cu construcţia echivalentă din dacoromână îl vom întreba pe vecinul lui);
- tratamentul fonetic lat. c + e, i – în aromână, devenit [ţ] şi nu [č], ca în dacoromână (vezi forma viţinlu);
- -lu este articol enclitic masculin şi neutru singular (ca în viţinlu); articolul în discuţie prezintă un [-u] silabic,
dat fiind că este ataşat unui cuvânt terminat înt-o consoană (ca în s-intribămu);
- articolul posesiv este invariabil (a) în aromână, ca şi în unele graiuri ale dacoromânei, cu excepţia celui
muntean mai exact, unde s-a dezvoltat toată paradigma preluată şi de limba literară (cf. vecinul acesta al lui);
articolul posesiv se deosebeşte nu numai morfologic de cel din dacoromână, ci şi sintactic: el apare obligatoriu
după numele determinat, nu numai când există o altă determinare, cum se întâmplă în dacoromână: a se
compara ar. viţinlu a lui / dr. vecinul [–] lui, dar vecinul acesta al lui.
Profesor examinator:
Conf. univ. dr. Ana ENE