Sunteți pe pagina 1din 1

1964- Onirismul estetic

Principalii fondatori si teoreticieni ai onirismului estetic au fost Leonid Dimov si


Dumitru Tepeneag. Definitoriu pentru practica de creatie onirica era recursul la vis. Desi visul
mai fusese substantial „utilizat“ de-a lungul vremii: literatura barocului, literatura fantastica
din diferite epoci, romantismul, expresionismul, diferitele avangarde, suprarealismul s.a.,
onirismul românesc din anii ’60 nu repeta vreuna din procedarile anterioare, situându-se
polemic în raport cu ele (chiar daca descindea, în parte, fie si prin reactie, din ele). Onirismul
estetic se aseza sub semnul luciditatii, întelegând sa foloseasca o tehnica, si valoriza artificiul
(în sensul „bun“ al cuvântului). Respingând incoerenta libertara a dicteului automat
preconizata de suprarealismul literar, el îsi afirma afinitatea cu suprarealismul pictural,
îmbratisând si promovând capacitatea de a stapâni tehnica figurativa a unor Giorgio De
Chirico, Salvador Dalí, René Magritte, Victor Brauner, Yves Tanguy. Cultivând capacitatea
de a sugera vizualitatea, oniricii o asociau cu o metoda proprie de structurare, dorita a fi
omoloaga regulilor de structurare a visului. Visul era considerat de onirici ca un „îndreptar
legislativ“ (formularea îi apartine lui Leonid Dimov). Scriind, ei nu pretindeau ca „viseaza“
(ori ca descriu vise nocturne reale sau reminiscente întâmplatoare ale acestora etc.), ci aspirau
sa produca vise, sa ofere creatii compuse „dupa regulile“ visului. Principalele puncte ale
esteticii si poeticii onirismului nu au fost proclamate în vreun manifest explicit, ci enuntate si
sustinute de cei doi principali reprezentati ai curentului, Leonid Dimov si Tepeneag, în
interventiile lor publicistice si microeseistice cu valoare teoretica si programatica, gazduite de
periodice.

Putem să constatăm, astfel, că actul estetic oniric în sine conţine două etape distincte,
etapa de contemplare şi etapa de contopire cu obiectul de contemplat. Prima etapă este una
preliminară, e o tentativă de apropriere a sensului artistic, printr-o operaţie de radiografiere a
obiectului artistic, de la distanţă, prin intermediul percepţiei vizuale, care presupune dinamism
şi versatilitate. A doua etapă realizează, în fapt, circumscrierea obiectului estetic, valorificarea
şi exploatarea lui, prin instrumentarul inefabil al visului,literatura onirică putând fi
considerată, în perspectiva istoriei literare, ca o modalitate de sinteză între fantasticul
tradiţional şi suprarealism; e vorba, aşadar, de o literatură cu relief eterogen, care îşi asumă
voinţa de a configura un teritoriu instabil, ce se află la confluenţa imaginarului şi a realului,
alimentându-şi energiile novatoare din menadele fantasticului şi din arhitectura fluidă a
visului.