Călătoria în abstract

La o primă vedere, categoria de artă abstractă este o noțiune constitutivă și

constructivă într-o structură a judecății de gust, dar și a judecății în sine. Hans
Gadamer le numea pe acestea “prejudecăți estetice”. Noi ne vom folosi de judecată
ca pretext de înțelegere a facultății de creație la Kandinsky.

Se știe că acest pictor, dincolo de matematică și pictură, s-a aplecat și asupra

muzicii wagneriene pentru a institui în artă ideea de “dramă” a culorilor sau ideea
de culori ce joacă teatru pe pânze. Însăși judecata pictorului devine răspunzătoare
de experiențele sale și de rezultatul final al acțiunii sale. Asocierea dintre culoare și
muzică este o asociere judicativă, întrucât W. Kandinsky a căutat să lege lucrurile
reprezentate de anumite structuri ale gândirii, iar aici mă refer la actele gândirii și
actele creației. Kandinsky a încercat să unifice lucrurile naturale (precum sunete,
culori) de lucrurile convenționale (tabloul înrămat, figurile geometrice). Toată
această unificare a fost posibilă dublei funcții a apercepției, adică acea funcție de a
reprezenta lucrurile, și aceea de a le da un sens, o asociere simbolică în planul
semnificațiilor.

În acest context, conceptul de “abstract” este un concept adus din afara unei
categorii limitative pentru artă. Conceptul de “abstract” nu este precum cel de
“impresionism” sau “expresionism”, ci este despre o reducție a gândirii creative în
forme pictate sau sculptate (după caz), o reducție ce înseamnă o simbolizare
multiplă a sensurilor, dar și o restrângere sub diverse formule vizuale aparent
simplificate. Această artă “abstractă” are acest numitor comun la Kandinsky, la
Klee, la Mirό, dar și la cubiști. Cu alte cuvinte, suntem la limita dintre funcția de
simbolizare și funcția deschiderii sensurilor, printr-un cerc hermeneutic ce pornește
din interioritatea lumii lui Kandinsky pentru a fi reflectat în exterior.

Conceptul de “abstract” își primește semnificațiile updatate ori de câte ori este
redeschis în structura sa semantică. “Abstractul” poate fi și o categorie estetică a
artei, dar el pleacă cu precădere de la premise ce țin de structura judecății de creație,
o structură supusă restrângerii de sensuri în formule simplificate și ordonate.

Nu este o întâmplare că anumite curente artistice de secol XX stau sub cupola

abstractului. Să nu uităm că primele încercări de artă abstractă există încă din
Paleolitic, iar aici voi exemplifica prin Peștera Mâinilor de la Santa Cruz
(Argentina), la fel de cunoscută ca și cea de la Altamira sau Lascaux. Simplificările
1
trasate din linii curbe și linii drepte de pe pereții acestor peșteri nu diferă de cele ale
lui Kandinsky. Era chiar o polemică la debut de secol XX, cu cine anume începe
“pictura abstractă”: cu tabloul “Acuarelă abstractă” (1910) de Kandinsky sau cu
lucrarea lui Piet Mondrian, “Compoziție cu roșu, galben și albastru” (1921)?

Bineînțeles că ambele se înscriu abstractului, ceea ce diferă fiind maniera tehnică de

redare a sensurilor. Expresioniștii susțineau că arta trebuie să fie “dare”, și nu
redare, tocmai din motivul că arta trebuie să fie conectată datelor interne ale
judecății de creație- imaginație, emoții, judecăți, prejudecăți estetice eliberate de
convențiile artistice și transpuse exact așa cum creatorul gândește. Arta abstractă
este despre modul în care lucrurile merg către ele însele și de la ele însele către
exterior (res extensa), sau despre „cum”-ul manifestărilor acestora în exterior. Ne
aflăm deja în granița picturii cu fenomenologicul. Poate și de aceea arta abstractă
este destul de greu de descifrat, deși tehnic vorbind, este cel mai ușor de realizat,
întrucât este o artă ordonată de constelația simbolurilor (cazul lui Mirό).

Prin urmare, “abstractul” are legătură cu facultatea de creație a unui autor. Trasarea
de linii simple, care să exprime în manieră simbolică idei, face parte din categoria
abstractului. Mai departe, cubiștii au apelat la matematicile neeuclidiene pentru a
putea induce o abstractizare forțată în creațiile lor. Tăietura liniei este o condiție
sine qua non pentru cubiști.
Termenul de „judecată” folosit în acest context al artei și al creației de artă nu
desemnează o raționalizare a ei (deși cubiștii invocau „chemarea la ordine”), ci o
structură în care pot fi intuite structurile creației, atunci când intrăm în contact cu
reprezentările existente deja în actele neîmplinite ale conștiinței.

Plecând de la teoria culorilor a lui Kandinsky, cea care se află în cartea “Spiritualul
în artă” (București: Meridiane, 1994), avem două idei majore despre ideea de
abstract în artă: legătura dintre matematica analitică și pictură și legătura dintre
culori și sunete. Au existat ulterior experimente care au demonstrat că de multe ori
culorile pot produce sunete. Se știe întreaga poveste despre legătura dintre
Kandinsky și operele lui Richard Wagner, iar de la catenarea cu muzica romantică a
culorilor și până la legătura lor cu atonalismul secolului XX, nu a mai fost decât un
singur pas.

Când vorbim despre Kandinsky, trebuie să vorbim în funcție de contextul cultural

căruia acesta i-a aparținut. Kandinsky este un fenomenolog al picturii, dar cu
ustensile atent geometrizate. Se știe că Husserl plecase tot de la ideea de geometrie
2
pentru a ajunge la metoda specifică filosofiei sale. Figurile lui Kandinsky sunt o
realitate „ireflectată” (Ponty 1999, 93) dintre semn și semnificant. Fiecare pată de
culoare poate fi o oglindă a celeilalte, fiecare figură geometrică este o simetrie a
altora; ele sunt vizibile în măsura în care toate celelalte compun un sistem format
din mai multe părți și unități de sens.

Principiul lui Kandinsky se numește “teoria armoniei în pictură” (Malorny 2007, 7-

8). Plecând de la armonia sonoră, el a ajuns la concluzia că este posibilă și o
armonizare a culorilor.

O  MARE  LIBERTATE  A  IMAGINII

Mai multi prieteni mi-au sugerat sa scriu despre arta abstracta. De ce? Pentru ca
este, intr-o privinta, genul cel mai controversat sau mai putin inteles de catre
„consumatorul” obisnuit. Nu odata, am auzit persoane respectabile care, trecind in
graba in fata unei lucrari din aceasta categorie, faceau observatii de felul: „si
nepotul meu care e la gradinita poate picta asa ceva!”.

3
Nimic mai fals. Wassily Kandinsky, unul dintre promotorii acestui curent,
considera ca dintre toate artele, pictura abstracta este cea mai dificila. Ea cere sa
cunosti bine desenul, sa ai o mare sensibilitate pentru compozitie si culori si sa fi un
adevarat poet. Ultima conditie fiind esentiala!  Termenul de abstract este aplicabil
atunci cind tabloul nu reprezinta un obiect recunoscibil. El se refera in mod
particular la forme care imita natura. Arta abstracta utilizeaza un limbaj vizual al
formelor, liniei si culorilor, in intentia de a crea compozitii cu un mare grad de
independenta fata de realitatea figurativa. Pe undeva, reflecta schimbarile
fundamentale din viata contemporana, in tehnologie, stiinta, filozofie, preocuparile
sociale si intelectuale in toate ariile culturii.

Aceasta „independenta” de realitate poate fi partiala sau completa, in care caz

permite o mare libertate a imaginii.

Exista un abstract geometric si un abstract liric, in care culorile sunt in mod

deliberat modificate in comparatie cu realitatea. Exista un abstract expresionist, de
inspiratie meditativa si culori care exprima emotie si un abstract cerebral, in care
formele si culorile sunt riguroase si simple. Din nou, voi mentiona ca in mod
paradoxal, nu totul  in compozitie este abstract. Exista uneori o sugestie figurativa,
esti invitat adesea sa dai friu liber imaginatiei si sa stabilesti singur asociatii.

Evident, nu toti pictorii care se vor abstracti dovedesc aceasta binecuvintata

capacitate de a ne transmite emotie si senzatia unei aventuri spirituale. Sint multi
imitatorii, unii mestesugari priceputi, capabili sa „produca” in stilul unui Mark
Rothko, Barnet Newman, Jackson Pollock, Piet Mondrian sau Max Ernst. Atunci
rezulta o pinza decorativa, frumoasa ochiului dar lipsita de personalitate si valoare
intrinseca.

In Israel s-au remarcat, in urma cu peste jumatate de secol, pictorii grupati in

miscarea „Orizonturi noi” (Steimatki, Zaritki, Straichman, Mokadi, Naton, partial
Iancu, Guttman si multi altii) care vedeau in curentul abstract eliberarea de dogme
si canoane, o deschidere catre modern, o revolutie transanta in estetica. Au urmat
altii, foarte apreciati, precum Mordechai Ardon sau Lea Nikel, care au „facut
scoala”, lucrarile lor atingind astazi, la casele de licitatii, cote incredibile. Si in
prezent, pictura abstracta ocupa un segment major in muzee, galerii si expozitii de
arta, ceea ce demonstreaza, fara indoiala, largirea cercului iubitorilor de frumos care
inteleg si apreciaza genul. Viabilitatea artei abstracte s-a verificat in timp, depasind
cu mult alte curente care, la vremea lor, au cucerit interesul tuturor.
4
5