“Poetica” reprezinta doar o parte a tratatului original.

Opera are un caracter acromatic –

esoteric.
In lucrare epopeea si poezia tragica, comedia si poezia ditirambica, apoi cea mai mare
parte din mestesugul cintatului cu flautul si cithara sunt toate, privite laolalta, niste imitatii.
Insa se deosebesc in trei privinte :
 Fie ca imita cu mijloace felurite;
 Fie ca imita lucruri felurite;
 Fie ca imita felurit de fiecare data altfel;
Dar, toate savirsesc imitatia in ritm si grai si melodie, folosindu-le in parte ori imbinate.
Cintul cu flautul sau cu cithara folosesc doar ritmul si melodia; arta dantuitorilor numai
ritmul fara melodie, caci si acesta imita caractere, patimi, fapte. Cit priveste arta, care imita
slujindu-se numai cuvinte simple sau versificate pina astazi nu are un nume al ei. Doar ca
oamenii, legind numele metrului pe unii creatori de versuri elegiace, pe altii creatori de
versuri epice, chemindui “creatori” (poeti) pentru comuna folosire a versurilor. Autorul
aduce spre exemplu pe Homer si Empedocle, unde spune ca acestia nu au nimic comun
fara de faptul de a fi scris versuri. Unuia i se da numele de poet, celuilalt de naturalist. Tot
astfel, cineva ar savirsi imitatia amestecind fel si fel de masuri. Dupa autor, acestea sunt
deosebirile dintre arte, in ce priveste mijloacele cu care savirsesc imitatia.
Cita vreme, sustine Aristotel, cei ce imita oameni in actiune, iar acestia sunt de felul lor
virtuosi sau pacatosi. Personajele inchipuite vor fi ori mai bune ca noi, ori mai rele, ori la
fel cu noi. Homer inchipuie pe oameni mai buni, Cleofan asa cum sint, Hegemon
Thasianul, nascocitorul parodiilor si Nicohares, mai rai. Prin aceasta se si desparte tragedia
de comedie: una aratindu- i pe oamenii rai, alta pe cei buni.
Deci, reiese lamurit ca datoria poetului nu e sa povesteasca lucruri intimplate cu adevarat,
ci lucruri putind sa se intimple in marginile verosimilului si ale necesarului.
Tragedia, nefiind o simpla imitatie a unei actiuni intregi, ci a unor intimplari in stare sa
stirneasca frica si mila, acestea isi vor vadi puterea de inriurire atunci cind se vor desfasura
impotriva asteptarii, dar decurgind unele din altele. …..
Cita vreme recunoasterea adevarata este cunoasterea intre persoane, se poate intimpla ca
numai una sa recunoasca pe cealalta sau ambele sa se recunoasca, depinde de situatie si
cerinte.
Dintre elementele subiectului, doua urmaresc acelasi scop : peripetia si recunoasterea; al
trei-lea e elementul patetic;
Acesta din urma e o fapta distrugatoare , dureroasa cum ar fi moartea inscenata pe scena,
chinurile, ranile. In tragedie sub raportul cantitativ, impartirile de sine statatoare in care se
subdivid sunt : prologul, episodul, exodul, cintul corului – la rindul lui impartit in :
kommos, parodos, stasimos.
Aceste impartiei sunt comune tuturor tragediilor.
Prologul este partea bine definita a tragediei care precede intrarea corului(parodos) ;
episodul este partea bine definita a tragediei cuprinsa intre doua cinturi complete ale
corului; exod este partea bine definita a tragediei dupa care nu mai urmeaza nici un cint al
corului. Din interventiile corului, parodos e prima manifestare a corului intreg, stasimos e
un cint al frumosului