Universitatea Babes-Bolyai

Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca

Programul de studii: Consiliere Pastorală și Asistență Psiho-Socială

Etica virtuții

Îndrumător:
Lect. univ. dr. Ana BACIU
Student masterand:
Răzvan – Marian NAȘC

Cluj-Napoca
2020
Etica este un termen care provine din limba greacă, „ethos” care înseamnă caracter,
obișnuință. De altfel, etica face bine parte din ansamblul filosofiei. Obiectivul acesteia este
partea morală, care reprezintă respectiv înţelegerea categoriilor etice fundamentale (binele,
adevărul, frumosul, dreptatea, etc.), etica având statutul de filozofie despre morală, care
vorbește despre toate valorile și normele morale în acțiune.1

În continuare vom evidenția etica virtuții din două perspective, și anume filosoful păgân,
Aristotel și filosoful Filon Alexandrinul care încearcă sa vorbească despre vitruți într-un mod
creștin, evocându-L pe Dumnezeu foarte des.

Perspectiva păgână – ARISTOTEL

Scrierile lui Aristotel (Etica Nicomahică, Etica Eudemică), reprezintă reperul cel mai
important în analiza etică, cea de-a treia direcție majoră, denumită generic „etica virtuții”.

Spre deosebire de alți filosofi, Aristotel vorbește despre ce fel de persoane trebuie sa fim, cu
totul deosebit față de Kant (etica respectului față de persoane) sau Bentham și Mill (etica
fericirii generale). Omul virtuos va lua de fiecare dată deciziile cele mai corecte iar acțiunile
sale vor fi morale, deoarece își au rădăcinile în carecterul virtuos. Pentru a lua deciziile moral
corecte, oamenii trebuie sa iși dezvolte carecterul și să dobândească o serie de virtuți, pe
lângă asta, un carecter virtuos ne duce mai aproape de împlinirea naturii noastre specifice,
pentru atingerea potențialului maxim. Prin realizarea acestor lucruri se echivalează o viață
fericită sau împlinită, prin care Aristotel numea cu termenul grecesc eudaimonia.2

Aristotel susține că traiul împreună cu semenii, cu prietenii, reprezintă scopul existenței

umane. Funcția de formare a preferințelor și carecterelor cetățenilor, aparținea statului,
cetățenii având libertatea de a alege , ca urmare a relațiilor sociale. Pentru Aristotel, edicația
politică avea un rol esențial în formarea individului, iar educația morală avea la bază legi care
îi obligau pe cetățeni la acțiuni virtuoase. Virtutea primordială era dreptatea deoarece ea
genera raporturile individului cu societatea. Celelalte virtuți, întelepciunea, curajul,
cumpătarea, determină, în gândirea lui Aristotel reportarea individului la sine.3

1
Gabriela Gruber, PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR, Aspecte teoretice şi practice,
ed. Universitară, București, 2019, p. 236;
2
Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela
Constantinescu, Etică și integritate academică, ed. Universității din București, București, 2018, p.38;
3
Gabriela Gruber, PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR, Aspecte teoretice şi practice,
ed. Universitară, București, 2019, p. 241

~2~
Pentru Aristotel, toate elementele din Univers și din societate, se supun unei ordini necesare,
afirmând că: „Asadar, virtutile nu apar in noi nici in mod natural, nici contra naturii, ci ne-
am nascut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfectiona prin deprindere. Mai mult
inca, din inzestrarea noastra naturala, aducem cu noi mai intai facultatile, pe care ulterior le
punem in act (lucru evident in ceea ce priveste simturile, caci nu pentru ca am vazut de mai
multe ori sau am auzit de mai multe ori am capatat simturile respective, ci, dimpotriva, le
folosim pentru ca le avem si nu le avem pentru ca le-am folosit). Dar virtutile le dobandim
dupa ce mai intai am depus o activitate, asa cum se intampla si in cazul artelor. Caci
lucrurile pe care trebuie sa le facem invatand sunt cele pe care le invatam si facandu-le: de
exemplu, construind case devii arhitect si cantand la cithara devii cithared [un fel de
chitarist ]. La fel, practicand dreptatea devii drept; practicand cumpatarea, cumpatat;
practicand curajul, curajos.4

În opera sa, „Nicomahica”, Aristotel vorbește despre virtuții spunând că: „Cineva s-ar putea
întreba ce vrem să spunem afirmînd că, pentru a deveni drept, trebuie să practici dreptatea,
iar pentru a deveni cumpătat, cumpătarea; căci cine practică dreptatea sau cumpătarea
trebuie să fie dinainte drept sau cumpătat, la fel cum cel ce se ocupă de gramatică sau
muzică este dinainte gramatician sau muzician . Sau poate că, nici în ce priveşte artele,
lucrurile nu stau chiar aşa? Pentru că este posibil ca cineva să facă un lucru ce ţine de
gramatică, fie din întîmplare fie la sugestia cuiva. Dar el va fi cu adevărat un gramatician
doar atunci cînd, creînd ceva în domeniul gramaticii, o va face în mod gramatical, adică în
conformitate cu arta gramaticii, ca unul care este stăpîn pe această artă.5

Virtutea este un fel de medietate, ținta ei fiind măsura justă dintre două extreme. În concepția
lui Aristotel, se poate greși în multe feluri, dar numai un singur fel de a proceda bine, astfel ,
primul lucru este dificil, al doilea greu; usor este să ratezi ținta, dificil s-o atingi, astfel,
virtutea aparține linii de mijloc6, „doar într-un fel poți bun, rău în nenumărate”.

Asadar, în gândirea lui Aristotel, virtutea „este calea de mijloc intre două vicii, unul provocat
de exces, celălalt de insuficienţă; căci, in ce unele vicii constau in excesul în altele
insuficiența faţă de ceea ce se cuvine, atat in domeniul afectelor, cit şi în cel al actelor,
virtutea găseşte şi alege măsura justă. De aceea, prin esenţa ei şi prin conceptul care o

4
Aristotel, Nicomahica, trad. Stella Petecel, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 32;
5
Ibidem, p. 37;
6
Ibidem;

~3~
defineşte , virtutea este o medietate; in raport insă cu binele suprem şi cu perfecţiunea, ea
reprezintă punctul cel mai înalt.”7

Perspectiva creștină – Philon din Alexandria

Philon din Alexandria are o împărțire a virtuțiilor într-o manieră platoniciană: temperanță
(θξόλεζηο), curaj (ἀλδξεία), auto-control (ζσθξνζύλε) şi dreptate (δηθαηνζύλε). 8 La această
celebră împărţire, Filon adaugă uneori pietatea şi sfinţenia, virtuţi de care un evreu nu se
putea dispensa şi care nici nu puteau fi introduse ca specii în cadrul virtuţilor lui Platon 9. În
alte dăţi filosoful abandonează cu totul împărţirea clasică în cele patru virtuţi platoniciene,
adoptând una mai în concordanţă cu valorile iudaice. Identifică patru virtuţi, două dintre ele
reprezentând datoriile pe care omul le are faţă de Zeu (pietate şi sfinţenie), iar alte două
reprezentând datoriile faţă de semeni (filantropie şi dreptate), pietatea ocupând locul central.

 Temperanța (sau prudența) abate sufletul de la comiterea faptelor rele şi pune preţ pe
blândeţe şi amabilitate, fiind cea mai bună dintre cele patru virtuţi. Temperanţa poate
fi interiori-zată, aflată doar în sufletul omului, dar poate fi şi exteriorizată,
manifestându-se prin acţiuni, iar această ultimă formă este superioară primeia10
 Curajul este cunoaşterea lucrurilor pe care ar tre-bui să le suportăm, a acelora pe care
nu ar trebui să le suportăm, precum şi a acelora neutre, fiind inamicul laşităţii11
 Auto-controlul (stăpânirea de sine) este inamicul plăcerilor. Pe când prostia sau
nebunia, inamicii prudenţei şi laşitatea, inamicul curajului, sunt relativ uşor de înfrânt,
pofta şi plăcerea sunt oponenţi redutabili. Pe când la prostie, nebunie sau laşitate
putem să nu ne cobo-râm toată viaţa, orice om are nevoie de mâncare şi de băutură,
care sunt porţi prin care viciul poate intra în viaţa12
 A patra virtute platonică, dreptatea, apare atunci când raţiunea conduce celelalte
două părţi ale sufletului, creându-se astfel un echilibru. Când fie partea pasională, fie
cea apetitivă ia controlul, nu ne mai aflăm în prezenţa dreptăţii. Ea nu are un viciu
drept pasiune, depinzând de împlinirea şi armonia celorlalte virtuţi pentru propria
înstăpânire13

7
Aristotel, Nicomahica, trad. Stella Petecel, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 41-42
8
L.A. I p. 63-64; Agric. p, 17
9
On the Life of Moses III 27, p. 119;
10
L.A. I 66-67, 74-80;
11
L.A. I 68.
12
L.A. I 69-71, 86-87.
13
L.A. I 72, 87.

~4~
Etica lui Filon este una a datoriei, omul trebuind să facă fapte bune de bună voie, iar nu din
ignoranţă, întâmplător sau din frica de pedeapsă. Se pare că gânditorul considera chiar şi
actele rele făcute involuntar sau din ignoranţă ca fiind păcate1. Chiar şi oamenii vicioşi pot să
pună preţ pe dreptate sau muncă, însă nu le vor considera lucruri bune în sine, ci doar
mijloace.

Filon la un moment dat afirmă şi care este păcatul cel mai mare: acela ca din proprie voinţă să
nu-L mai iei în seamă pe Tată. Nicio pedeapsă pe care o poate concepe vreun muritor nu este
potrivită pentru un astfel de păcat, ci singura care este pe măsură poate fi dată de Zeu şi este
în-săşi îndeplinirea dorinţei acelui muritor, adică abandonarea sa de către Domn.14

14
Podașcă Alin-Răzvan, Teologia lui Filon din Alexandria, coord. Prof. univ. dr. Ion Cordoneanu, Galați, 2017,
pp. 42-43

~5~
Bibliografie:
1. Gruber, Gabriela, PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR,
Aspecte teoretice şi practice, ed. Universitară, București, 2019, p. 236;
2. Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan,
Mihaela Constantinescu, Etică și integritate academică, ed. Universității din
București, București, 2018, p.38;
3. Aristotel, Nicomahica, trad. Stella Petecel, ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1988, p. 32;
4. On the Life of Moses III 27, p. 119
5. L.A. I
6. Răzvan-Alin, Podașcă, Teologia lui Filon din Alexandria, coord. Prof. univ. dr. Ion
Cordoneanu, Galați, 2017, pp. 42-43

~6~