Categorii ale interpretarii si limitele ei

Hermeneutica . Interpretarea
Origini : Prin contaminare, hermeneutica a ajuns sa insemne , pe de o parte asertarea
unor enunturi, a unor spuneri autorizate( in domeniul religios si juridic). Pe de alta parte, ea
avea in vedere medierea, calauzirea spre gasirea unui sens ascuns ori strain, exegeza sau
traducerea. Acceptiei de extraversie, de recitare, de enuntare I s-a adaugat astfel acceptia de
introversie, de patrundere in intentia unui text sau mesaj.
Termenul de interpretare vine din latinescul interpretative , care inseamna explicare
si provine , la randu-i din interpres, cu semnificatia principal de : mediator, negociator, si
semnificatia secundara de : persoana abila in limbi, capabila sa conduca negocieri , traducand
dintr-o limba in alta.
Gadamer nota ca interpretul are doar functiunea de a permite comprehensiunea ,
urmand apoi sa dispara complet si adauga iata de ce discursul interpretului nu e un text , ci
serveste un text.
Yvan Elissalde afirma: Nu exista interpretare fara lucru interpretat si fara persoana in
beneficiul careia e facuta. Interpretarea este intotdeauna interpretare a ceva de catre cineva
pentru cineva. Ea e triplu relativa: fata de interpret, fata de obiectul interpretat si fata de ceea ce
vom numi beneficiar.
Definitii
Hermeneutic tiina (teoria / metodele / arta) interpretrii (textelor biblice / textelor / a
simbolurilor, a practicilor i a structurilor culturale / a realitilor de orice fel lumii, existenei
etc.).
Interpretare: atribuire a unui sens sau a unei semnificaii unor fapte de naturi diferite:
vorbire, atitudini, evenimente, situaii. Atribuirea sensului se sprijin pe un sistem referenial
format din cunotinele subiectului i care constituie premisa necesar pentru nelegerea unei
situaii.
Semnificatii principale ale conceptului de interpretare
1 incercarea de a explica- in sensul larg al termenului- de a face clar un enunt sau un text , de al explicita, de a restabili circuitul blocat al sensului, de a aprofunda intelesul , de a patrunde cu
mintea pana la miezul invizibil al unui text sau de a deslusi ce se ascunde indaratul sau orice il
structureaza.
2 incercarea de a explica in sensul restrains al termenului- modul in care se inlantuie
componentele unui process, de a gasi cauzele care produce un anumit efect, de a descoperi
1

originea unor fenomene, a da socoteala de ratiunile, motivele, intentiile unei persoame, ale unui
text.
3 actiunea constand in a da semnificatie motivata cuvintelor, faptelor, actelor cuiva.
4 actiunea de a traduce dintr-o limba in alta
5 - incercarea de a face o conjectura, de a gasi rezolvare unui impas, de a arbitra, de a media
intre doua alternative.
6 modalitatea de a reprezenta , de a recita, de a canta ,de a dansa o opera dramatic, muzicala,
coregrafica.
7 psihanaliza- munca efectuata de un pacient, ajutat de psihanalist spre a-si descoperi dorinta
inconstienta care sta la baza unor comportamente personale.
Definitiile de mai sus trebuie privite doar ca un punct de plecare , ca o versiune sumara si
esentializata a notiunii de interpretare.
La ce ne ajuta interpretarea?
Interpretarea nu se reduce insa la negocierea mai mult ori mai putin metodica a cauzelor
care genereaza stoparea comunicarii interpersonale, in scopul repunerii in functiune , a
restabilirii circulatiei nestingherite a sensului. Ea intervine in numeroase alte situatii, unele
deosebit de complexe, privind cercetarea stiintifica, buna intelegere a operelor literare si de arta,
arbitrajul intre discursuri alternative, reglarea relatiilor interpersonale, depasirea dinstantei
culturale.
Principial diferenta dintre intelegere si interpretare rezida in faptul ca intelegere survine
, pe cand interpretarea e asumata. In alti termini, prima este, in punctul de pornire, spontana,
cea de-a doua constienta.
O caracteristica importanta a interpretarii decurge din faptul ca se exprima prin enunturi
de dimensiuni variate, de la actul de vorbire, contras intr-o simpla propozitie, pana la
discursul intins pe lungimea unui articol, a unei carti, a unei discipline, care pot fi considerate
ca interpreteaza raporturile noastre cu lumea , pe diverse paliere ale realului. Acelasi termen
serveste pentru a desemna entitati extrem de variate: unele, restranse la nivelul propozitiei,
frazei, paragrafului; altele , foarte cuprinzatoare sub raport semantic, compactand numeroase
entitati subordinate, inegale ca format, efemere ca durata cu rolul de a relansa succesiv
intelegerea globala a sensului prin alinierea la perspective tot mai largi, la trepte superioare de
generalitatea.

Tipuri de hermeneutic
Hermeneutica denumea cndva acele discipline auxiliare ale teologiei, filologiei i
jurisprudenei care cutau s pun la ndemn regulile pentru interpretarea de texte. Erwin
Hufnagel, Introducere n hermeneutic,
n principal, hermeneutica vizeaz modalitile de a interpreta anumite tipuri de texte:
scrierile religioase n domeniul hermeneuticii sacre, iar n domeniul hermeneuticii profane,
scrierile literare i cele juridice. Dei pornesc de la principia generale comune, cele trei tipuri
majore de hermeneutic sunt adaptate specificului fiecrei categorii de texte.
Rdcinile hermeneuticii se regsesc n comentariile scrierilor lui Homer i n cele ale
Bibliei, viznd cu prioritate modalitile de interpretare alegoric a acestor texte de referin n
cultura pgn i n cea cretin.
n Renatere reflecia asupra metodelor hermeneutice a fost stimulat de interesul pentru
textele Antichitii greco-romane i accentul pus de micrile protestante pe necesitatea
interpretrii Bibliei independent de autoritatea bisericii.
Se consider c hermeneutica se contureaz ca o disciplin de sine stttoare odat cu
prelegerile din 1819 ale lui Friedrich Schleiermacher. Acesta distinge ntre interpretarea
gramatical (lingvistic, innd cont de limba textului) pe de o parte i cea tehnic
(psihologic, innd cont de personalitatea autorului textului) pe de cealalt. Tot el formuleaz
pentru prima oar principiul cercului hermeneutic, al relaiei dintre parte i ntreg n
interpretare.
Ulterior hermeneutica a devenit o important preocupare filozofic, privitoare la
posibilitile de a nelege diferite fenomene ale existenei, n special de natur cultural. Un
moment decisiv n aceast evoluie l reprezint distincia propus de Wilhelm Dilthey ntre
tiinele naturii, bazate pe explicare pe de o parte i tiinele spiritului, a cror metod
principal este nelegerea (comprehensiunea) Introducere n tiinele spiritului, 1883.
De-a lungul evoluiei sale, hermeneutica a cunoscut trei orientri dominante: alegoric
(privind interpretarea figurativ a textelor), filologic (bazat pe situarea textelor n contextul lor
originar) i filozofic.
Interpretarea pune n relaie un subiect (cititorul, interpretul) i un obiect (textul citit /
interpretat). Ea este deopotriv subiectiv, depinznd de aptitudinile, cunotinele, motivaia,
atitudinile etc. celui care o efectueaz i obiectiv, fiind orientat (dirijat, constrns etc.) de
ctre textul supus interpretrii.
Anumite tipuri de hermeneutic de exemplu, cea juridic sau cea religioas tind s
acorde primatul textului supus interpretrii i s normeze (legifereze, canonizeze) interpretrile
considerate ca adevrate, juste sau admisibile.
3

Hermeneutica literar acord mai mult libertate cititorului individual sub acest aspect,
dar i aici limitele acestei liberti sunt subiect de permanent disput.

Paul Ricoeur, pentru a demonstra felul dublu de abordare a simbolului, distinge

hermeneuticile arheologice, a caror preocupare central este sa demistifice, sa smulga mastile ce
deghizeaza fata ascunsa a simbolurilor, de hermeneuticile teleologice , al caror efort pare mai
degraba sa constea in a remitiza, a regrupa sensul intr-o epifanie instaurativa a constiintei.
Hermeneuticile teleologice cauta adevarul, dar nu indaratul, ci dincolo de telurile si
valorile pe care operele incearca sa le autorizeze sau sa le postuleze. Dintre ele Ricoeur citeaza
fenomenologia, unde constiinta cititorului adduce la viata actele auctoriale risipite in secventele
textului si New Criticism-ul American, pentru care opera e o structura autosuficienta de norme,
aproximata dar niciodata realizata pe deplin de cititor.
Un punct comun este ca toate interpretarile vor sa furnizeze explicatii, un altul, ca , macar
cele care intra in raza explorarii autorului , se refera la descoperirea sau construirea semnificatiei
globale. Shusterman sustine ca Exista interpretari adevarate a ceea ce opera inseamna pentru
autor si interpretari adevarate a ceea ce opera inseamna pentru cititor, interpretari adevarate
asupra sensului ei socialcontemporan si interpretari adevarate asupra sensului arhetipal.
O tipologie pe baze mai concrete si operatorii , tinand indeosebi seama de practica
lucrului cu textul in scoli si facultati, este eca preconizata de Jean Molino, care enumera
urmatoarele 5 modele de analiza textuala:
-

Modele prescriptive, derivate din retorica si poetica

Modele hermeneutice, datand din Evul Mediu, care discrimineaza intre sensul literal si
cele trei sensuri secunde, adaptate insa unor orientari profane
Modele istoriciste, de fapt istorico-filologice, de tip exegetic, operand prin studierea
genezei textului, explicarea lexicului, aluziilor, limbajului figurat, structurilor de
semnificatie.
Modele lingvistice si structuraliste, fie de examen stylistic, fie de analiza de text, fie ca
analiza structuralista propriu-zisa.
Modele externe, urmarind explicarea textului prin factori extrinseci- de tip sociologic,
psihologic si psihanalitic, arhetipal.
O clasificare sistematica a principalelor directii teoreticeale hermeneuticii literare
contemporane. Pornind de la contextualizare ca principiu ordonator, se implica
posibilitatea de a citit literar si anumite texte nonliterare:
Contextualizarea genetica vizeaza proiectarea operei in spatiul genezei sale, fie pentru
a-I studia circumstantele elaborarii ( traditia literara biografia autorului) , fie pentru a-I
4

reconstitui situatie de enuntare( prin crititca istorico-filologica), fie pentru a recupera

intentia autorului ori orizontul de asteptare al publicului. Nostalgia ei este de a regasi
unitatea spulberata dintre contextual enuntarii si contextual receptarii.
Contextualizarea subiectiva una din cele mai frecvente cuprinde 2 tendinte una
mai putin spontana, constand in autopostularea personalitatii criticului, in instituirea sa ca
principiu selective si scaun de judecata. O a doua tendinta o reprezinta diversele scoli
ale receptarii. Caracteristica acestei directii este tentative de a pune modalitatea personala
a receptarii sub semnul unei comunitati interpretative ori de a considera ca operele n-au
statutul de structure autonome, ca sunt pretext, ca traiesc satisfacand orizaontul de
asteptae al cititorilor.
Contextualizarea fenomenologica - isi are originea in filozofia lui Husserl,
propunandu-si analiza operelor literare ca obiecte intentionale sau ca esente, asa cum apar
constiintei, dincolo de orice contingente sau explicatii si depasind antagonismul dintre
interioritate si exterioritate.
Contextualizarea transtextuala (intertextuala) consta in punerea sistematica in
relatie a unei opera cu cele din care deriva sau cu care prezinta afinitati sau cu care, pur si
simplu, convietuieste in acelasi spatiu cultural, este strategia explorata indeosebi de
comparatisti.
Contextualizarea alegorica are in veredere cautarea unui sens veritabil in locul celui
manifest. In acest scop se folosesc adesea grille interpretative imprumutate stiintelor
umane, care decupeaza in opera parcursuri omogene sau combina unitati selectate in
functie de problematici extraliterare.
Contextualizarea politico-ideologica explorarea textului din perspective clasei
conducatoare ori a clasei conduse, dar si a unor curente , partied, tendinte exprimand
protestul fostilor sau actualilor colonizati. Are character militant.
Contextualizarea lingvistica studierea operelor literare ca entitati verbale autonome,
prin analiza sincronica , ca monumente de limba, care-si dezvaluie continutul prin
expresivitatea formei e substituie interesul pentru sens prin cel pentru semn vazut
ca support al unui program semiologic global, imbratisand toate stiintele umane.
Contextualizarea retorica are esential in vedere evaluarea eficacitatii persuasive a
discursurilor argumentative, de preferinta cele nonliterare, care-si anunta explicit intentia
poate fi aplicata si asupra altor categorii de texte, a celor narative, poetice, publicitare ,
ca si asupra imaginilor.

Contextualizarea deconstructivista permite inversarea raporturilor dintre centru si

periferie, dezvaluirea tensiunilor dintre gramatica si retorica ori utilizarea altor procedee
de subversiune - aceasta este strategia deconstructiei.
Exista , fireste, si alte contextualizari posibile mitice, religioase, ludice.

Limitele interpretarii
Interpretarea este o manifestare naturala, inerenta gandirii, un exercitiu reflexive
in care, adesea, alunecam involuntary, dar pe care-l relansam apoi in mod deliberat. E
discutabila ideea de limite: admitand principial ca el ar exista , nu e defel simplu sa le
stabilim. Si asta, inainte de toate, fiindca , prin natura ei cognitiva, interpretarea este prin
ecelenta flexibila, avand capacitatea sa se adapteze la circumstante noi, sa se
autodepaseasca, extinzandu-si mereu sfera de competent. De aceea, frontier despre
care e vorba constituie doar un reper ideal, diferit de la individ la individ si de la obiect
de aplicatie la obiect de aplicatie.
Nonconceptualizabilul si nonverbalul sub cateva din formele ei, ca exegeza ,
traducere, conjectura, interpretarea intampina mari dificultati in abordarea operelor
muzicale ori plastice . pentru spiritele riguroase, dificultatile sunt chiar insurmontabile,
datorita limbajelor care enunta proprietatile specific lucrarilor respective. Dintre genurile
interpretarii, comentariul pare a fi cel care, prin flexibilitate si libertatile acordate
prestatorului se adecveaza cel mai bine vorbirii despre ceea ce nu apartine universului
vorbirii. Singura interpretare plauzibila in propriii ei termini, a piesei instrumentale o da
pianistul, violonistul sau dirijorul, iar interpretarea veritabila a tabloului unui maestro o
face un alt maestro care-l imita sau il reface pe panza, transformandu-l creator.
Interpretarea verbal a aretlor nonverbal ramane problematica, in masura in care nu se
bazeaza pe prealabile auditii ori vizionari. De aceea, criticilor de arta le este extreme de
greu sa se adreseze unui public de profane , care trebuie mai intai initiat cum sa
priveasca sis a asculte. Dimpotriva, le vine mai usor si-si pot pune mai bine in valoare
personalitatea , conversand cu cunoscatorii, fiindca ei poseda material comparative de
referinta si un vocabulary de specialitate.
Animism si determinare spre deosebire de interpretarea stiintifica , prin excelenta
rationala, baata pe principiile identitatii, noncontradictiei, cauzalitatii si presupunand ca o
conditie sine qua non posibilitatea verificarii, interpretarile associate mitologiei ori
religiei incalca adesea prescriptiile logicii, nu sunt verificabile si se servesc de scheme
animiste, care trimit la personae, zei sau spirite oculte.
( In zilele noastre, intre explicarea data de stiinta traznetului descarcare intre mase
noroase incarcate cu electricitate de semn contrar- sic ea data de mitologie mania zeilor
alegerea nu e greu de facut).
6

In viata de toate zilele, pentru a ne explica ce se intampla, utilizam cu totii,

rutinier, scheme interpretative care aplica principia animiste. Cand are loc un eveniment,
tindem sa-l atribuim cuiva, pentru ca cineva sau ceva l-au impins (constrans,
conditionat) sa-l produca (animism de tip causal), ori pntru ca cineva sa-si atinga (sasi realizeze) un scop (animism de tip finalist).
Acceptand ca sub forma sa blanda, animismul poate fi reciclat in explicarea
comportamentelor umane din perspective autonomiei vointei, el ramane totusi
incompatibil cu explicarea obiectiva si testabila a fenomenelor naturii.
Improprietatile limbajului si lipsa transparentei. Intre nihilism si dogmatism- cu
greu poate fi gasita o fiinta omeneasca - spune George Steiner - care sa nu fi fost
exasperate, la un moment dat, de <<publicitatea>> limbii, care sa nu resimtit o
stinghereala aproape fizica fata de nepotrivirea dintre singularitatea, noutatea propriilor
emotii si sistemul uzat de cuvinte. Daca , in adevar, limbajul este un tesut de diferente
cum spunea Saussure ori o instant logocentrica , fara centru si fundament cum a
aratat Derrida atunci nu trebuie sa ne surpinda nici lipsa de corespondenta dintre
cuvinte si lucruri , nici imixtiunile individuale in formarea semnificatiilor, nici caracterul
nonfinite, permanent deschis, al dictionarelor, nici , desigur, relative usurinta cu care ne
intelegem eronat unii pe altii.
Raspunsul hermeneutic dat problemei, indigentei limbajului consta in stimularea
efortului inventive al agentilor. Spre a-si flexibiliza si a-si imbogati expresivitatea, ei
recurg , potrivit experientei, culturii desigur si abilitatilor de care dispun, la cele mai
diferite strategii de optimizare. Pana la urma este vorba de ceea ce Steiner numeste
revolta literaturii impotriva limbii.
Interpretarea si discursul mitic interpretarea poate aborsa simbolul , mitul, imaginea,
metafora (asa cum se si intampla) spre a le explica geneza sau a le analiza structura si
modularile lingvistice sau a le supune unui studio istoric, ori comparat, ori semiotic, ori
intertextual. Lucrurile se schimba , insa de indata ce atentia se deplaseaza de la abordarea
cognitive a textelor la analiza din inauntru a experientei mistice ori a temeiurilor unui
discurs mitic. Pentru rationalitatea interpretative, mitul e o fictiune sau , in cazul ca se
refera la fenomene inexplorate de stiinta sau asupra carora stiinta nu se poate pronunta, e
o posibilitate improbabila. In asemea cazuri, interpretarea ca exercitiu rational isi atinge
limita. Ea nu poate demonstra prin argument convingatoare cine are dreptate.
Instrumentalizarea afectiva si ideologica una dintre cele mai frecvente si mai greu de
combatut limitari ale capacitatii de interpretare adecvata o constituie dominarea
rationalitatii de impulsuri affective necontrolate ori de parti-pris-uri ideologice, impuse
subiectului, cum am vazut, de satisfacerea propriilor interese si/ sau de influentele
ambientului social (structurile anticipative ale personalitatii, grupul de apartenenta cu
reprezentarile lui sociale dominante, influente mediilor si a liderilor de opinie, formatia
7

culturala etc.). E totusi curios ca adesea avem impresia ca descrierea primeaza asupra
explicarii, ca simptomele par a interesa mai mult decat cauzele.
Limitele interpretarii in literatura interpretarea literara abordata hermeneutic este o
indeletnicire care nu coboara mai jos de sec. XIX . Grefa hermeneutica va revigora critica
literara, practicata pana atunci mai ales sub forma comentariului liber al marilor opera ori
a gloselor erudite. Secolol XX va adduce o crestere prodigioasa a productiei de
interpretari literare. Jonathan Culler scria Exista multe sarcini cu care se confrunta
critica, multe lucruri de carea avem nevoie spre a face sa progreseze intelegerea pe care o
avem despre literature, dar daca este ceva care nu ne trebuie e sa se faca mai multe
interpretari ale operelor literare. Hans - Urlich Gumbrecht cere cercetatorilor sa
elimine interpretarea din practical or profesionala, intrucat ea impieteaza asupra libertatii
fiecarui cititor de a se servi de textul literar ca sa-si satisfaca iluzoriu dorintele, sa-si
constientizeze propria individualitate sis a-si exerseze imaginatia.
Susan Sontag admite ca , in anumite context culturale, interpretarea poate juca un
rol eliberator, contribuind la reimprospatarea si revizuirea valorilor, la evadarea din
trecutul mort. Insa in alte contexte culturale iar epoca noastra este un exemplu
edificator- ea este reactionara, impertinent, lasa, sufocanta. Calificativele sunt extreme
de severe , exprimand o indignare exploziva.
Interpretarea, insensul larg si generic al termenului, este o component necesara a
intelegerii, care se insinueaza in tot ce gandim ori savarsim, in conversatiile cotidiene, in
lectura, vizionarea de filme, in cercetarea si activitatea profesionala etc.
Jocul concurential al intepretarii a ajuns in societatea noastra , inclusive si in mod
privilegiat in seminarele de literature, o practica inerenta, fractionate de system, deci
imposibil de urnit, fara schimbari majore.
Daca intelegerea e imposibila , evident, nu mai putem discuta de interpretare.
In cazul textelor care privatizeaza limbajul pana a-l face ininteligibil tot ce putem
intreprinde este un exercitiu de lectura.
Expresivitatea involuntara ca alibi- vorbirea despre sens fara a-l lua in seam ape
interpret reaminteste de o epoca ante-pragmatica, in care conceptual era privit ca o
entitate modelata de autor, localizata de el in subteranele operei de unde trebuia extrasa
spre a fi adusa la lumina.
Un alt fapt vrednic de subliniat este ca , in cazul interpretarii textelor de
autoreferentialitate radical, problema nu rezida doar in dificultatea de a intelege ceva, cu ,
uneori, si in facilitate de a intelege prea mult. Asa cum traverseaza momente de impas,
cand nu e in stare sa-si gaseasca obiecte capabile s-o incite, interpretarea are si ceasurile
ei faste de efervescenta productiva , cand invetsitia imaginara e pusa in miscare de
senzatia descoperirii unei voci lirice autentice. Impresia poate fi falsa, dar ceea ce
conteaza este angajamentul pasional al criticului sau interpretului.

Problema fundamental consta in capacitatea interpretarii de a divaga, de a specula

dincolo de obiect, intr-o logica mai mult oportunista decat curat estetica, de a zburda in
afara campului semantic pe care ar avea obligatia sa- parcurga sis a-l ordoneze.
Intre uzul liber, interpretare si suprainterpretare Culler apara notiunea de
suprainterpretare pe care Eco in intentia de a-l imita evantaiul interpretarilor
admisible, voia s-o scoata din joc. Interpretarea afirma Culler e interesanta numai
cand e extrema. Interpretarea moderata, aceea ca articuleaza un consens, oricata valoare
poate sa aiba in anumite imprejurari e de interes scazut.
Suprainterpretarea cabalistica. Infinitatea sensului cabalistii sunt cei care
teoretizeaza si pun in practica, intr-un mod mai mult decat exuberant, o dimensiune
interpretativa transcendenta. Tot ei fac pasul hotarator in identificarea Torei cu
/dumnezeu. De aici posibiliatea infinitatii de sensuri a Bibliei , ca o consecinta necesara a
infinitatii Atotputernicului.
Tehnicile interpretative ale cabalistilor interpretarii, cu cat mai numeroase si mai
sophisticate, cu atat extindeau mai departe zona secretelor.metodele utilizate spre a le
depista se incadreaza in 3 categorii : numerice, simbolice si alegorice.
Radicalismul cabalistilor si radicalismul modernilor Spre deosebire de
deconstructivismul zilelor noastre, pentru care problema central e cea a suspiciunii si a
indecidabilitatii cabalistii sunt niste credinciosi, in sensul fundamentalis al cuvantului.
E neindoielnic ca discursul mitic al cabalistilor se serveste de un arsenal
interpretative cu mult mai larg si mai puternic decat al modernilor. Insa acest discurs nu
mai e functional in lumea noastra si nu poate fi imitate decat in palide aspecte exterioare,
intrucat apartine unei lumi profund diferite de a noastra print aria credintei in Dumnezeu
si inchiderea intr-un izoterism de nepatruns sprijinit pe un imaginar religios in continua
efervescenta.