Filosofia limbajului - antologie de texte

Sorin Costreie, Mircea Dumitru, Gheorghe Ştefanov (editori)

 2

Cuvânt introductiv

Lucrarea de faţă conţine unele dintre cele mai reprezentative texte pentru dezbaterile pe
teme de filosofia limbajului din secolul XX. Selecţia s-a realizat în urma a peste 10 ani de lucru cu
studenţii1 la seminariile unui curs de filosofia limbajului ţinut în Facultatea de filosofie a
Universităţii din București.
[...]
Le suntem recunoscători tuturor colaboratorilor care au făcut posibilă apariţia acestui volum.

Editorii

1
Ne-a fost utilă, în acest sens, excelenta antologie a lui Aloysius P. Martinich, The Philosophy of Language
(ediţia a 3-a), Oxford University Press, Oxford şi New York, 1996.
 Cuprins

I. Teorii ale înţelesului

4. W. V. O. Quine – Două dogme ale empirismului

5. H. P. Grice – Înţelesul

II. Descripţii definite

7. Bertrand Russell – Despre denotare

8. P. F. Strawson – Despre referire
9. Keith S. Donnellan – Referinţa şi descripţiile definite

III. Nume proprii

12. Hilary Putnam – Înţeles şi referinţă

13. Gareth Evans – Teoria cauzală a numelor

IV. Indexicali

V. Atitudini propoziţionale

15. Gotlob Frege – Sens şi semnificaţie

VI. Acte de vorbire

17. J. L. Austin – Cum să acţionăm cu ajutorul cuvintelor

VII. Traducere și interpretare

VIII. Natura limbajului

21. Saul Kripke – Despre reguli şi limbajul privat (fragmente)

IX. Bibliografie selectivă

 5

W. V. O. Quine – Două dogme ale empirismului2

Empirismul modern a fost condiţionat în mare parte de două dogme. Prima dogmă este
credinţa într-o ruptură între adevăruri care sunt analitice, sau adevăruri fundamentate în înţelesuri,
independent de stări de lucruri şi adevăruri care sunt sintetice, sau fundamentate în fapte. Cealaltă
dogmă este reducţionismul: opinia că fiecare enunţ cu sens este echivalent cu un anumit construct
logic ce are la bază termeni care referă la experienţa imediată. Ambele dogme, voi argumenta, sunt
greşit întemeiate. Unul din efectele abandonării lor este, după cum vom vedea, o estompare a
presupusei graniţe între metafizica speculativă şi ştiinţele naturii. Un alt efect este o reorientare
către pragmatism.

I. Fundal pentru analiticitate

Dihotomia lui Kant între adevăruri analitice şi adevăruri sintetice a fost prefigurată de Hume
în distincţia între relaţii între idei şi chestiuni factuale, şi de Leibniz în distincţia între adevăruri ale
raţiunii şi adevăruri factuale. Leibniz vorbea despre adevărurile raţiunii ca fiind adevărate în toate
lumile posibile. Lăsând pitorescul deoparte, aceasta revine la a spune că adevărurile raţiunii nu ar fi
putut fi false. În acelaşi spirit, enunţurile analitice sunt definite ca acele enunţuri ale căror negări
sunt autocontradictorii. Dar această definiţie are valoare explicativă redusă pentru că noţiunea de
autocontradicţie, luată într-un înţeles destul de larg, necesar acestei definiţii a analiticităţii, are exact
aceeaşi nevoie de clarificare precum şi noţiunea de analiticitate însăşi. Aceste noţiuni sunt două feţe
ale aceleiaşi monede suspecte.
Kant şi-a reprezentat un enunţ analitic ca fiind acel enunţ care nu atribuie subiectului mai
mult decât era deja conţinut conceptual în acesta. Această formulare are două neajunsuri: se
limitează la enunţuri de forma subiect-predicat şi apelează la o noţiune de conţinere lăsată la un
nivel metaforic. Dar scopul lui Kant, evident mai degrabă din propria sa utilizare a noţiunii de
analiticitate decât din definiţia pe care o dă, poate fi reformulat astfel: un enunţ este analitic atunci
când este adevărat în virtutea înţelesurilor şi independent de fapte. Urmărind acest fir, să examinam
conceptul de înţeles care este presupus.
Înţelesul, să ne amintim, nu trebuie să fie identificat cu numirea. Exemplul lui Frege

2
W. V. O. Quine, ‖Two Dogmas of Empiricism‖, Philosophical Review 60 (1951): 20-43, retipărit în W. V. O.
Quine, From a Logical Point of View, Harvard University Press, 1953.
 6

referitor la ―Luceafărul de seară‖ şi ―Luceafărul de dimineaţă‖ şi cel al lui Russell referitor la

―Scott‖ şi ―autorul lui Waverley‖, ilustrează faptul că termenii pot numi acelaşi lucru, dar pot avea
înţelesuri diferite. Distincţia între înţeles şi numire nu e mai puţin importantă la nivelul termenilor
abstracţi. Termenii ―9‖ şi ―numărul planetelor‖ numesc una şi aceeaşi entitate abstractă, dar se
presupune că trebuie să fie priviţi ca neavând acelaşi înţeles pentru că a fost nevoie de o observaţie
astronomică şi nu de simplă reflecţie asupra înţelesurilor pentru a determina că vorbim despre
aceeaşi entitate.
Exemplele de mai sus constau în termeni singulari, concreţi şi abstracţi. Pentru termeni
generali, sau predicate, situaţia este întrucâtva diferită, dar paralelă. În vreme ce un termen singular
este menit să numească o entitate, abstractă sau concretă, un termen general nu are această menire.
Dar un termen general este adevărat despre o entitate, sau despre fiecare din mai multe, sau despre
niciuna. Clasa tuturor entităţilor despre care un termen general este adevărat se numeşte extensiunea
acelui termen. Punând în paralel contrastul între înţelesul unui termen singular şi entitatea numită,
trebuie să distingem în acelaşi fel şi între înţelesul unui termen general şi extensiunea sa. Termenii
generali ―creatură cu inimă‖ şi ―creatură cu rinichi‖, de exemplu, sunt asemănători în extensiune dar
sunt diferiţi în înţeles.
Confuzia între înţeles şi extensiune, în cazul termenilor generali, este mai puţin întâlnită
decât confuzia între înţeles şi numire în cazul termenilor singulari. Punerea în opoziţie a intensiunii
(sau a înţelesului) cu extensiunea, sau, într-un vocabular alternativ, a conotaţiei cu denotaţia, este,
într-adevăr, un loc comun în filosofie.
Noţiunea aristotelică de esenţă a fost, fără îndoială, predecesoarea noţiunii moderne de
intensiune sau înţeles. Pentru Aristotel, era esenţial ca omul să fie raţional şi accidental să fie biped.
Dar este o diferenţă importantă între această atitudine şi doctrina înţelesului. Din punctul de vedere
al doctrinei înţelesului, este admisibil (chiar şi doar de dragul argumentului) că raţionalitatea este
implicită înţelesului cuvântului ―om‖, în timp ce a-avea-doua-picioare nu este. Dar în acelaşi timp,
a-avea-două- picioare poate fi considerat a fi implicit în înţelesul lui ―biped‖, în timp ce
raţionalitatea nu este. Deci, din punctul de vedere al doctrinei înţelesului nu are sens să spui despre
individul ca atare, care este în acelaşi timp şi om şi biped, că raţionalitatea sa îi este esenţială, iar
proprietatea de a avea doua picioare îi este accidentală şi viceversa. Lucrurile aveau esenţe pentru
Aristotel, însă doar formele lingvistice au înţelesuri. Înţelesul este ceea ce devine esenţa atunci când
este despărţită de obiectul referinţei şi este asociată cuvântului.
Pentru teoria înţelesului întrebarea cea mai evidentă priveşte natura obiectelor ei: ce fel de
lucruri sunt înţelesurile? Nevoia de astfel de entităţi poate fi derivată dintr-un eşec anterior în a
diferenţia între înţeles şi referinţă. Odată ce teoria înţelesului este clar separată de teoria referinţei,
mai e doar un pas până la a recunoaşte că aceasta se ocupă pur şi simplu cu sinonimia formelor
 7

lingvistice şi cu analiticitatea enunţurilor. Înţelesurile însele, ca entităţi intermediare obscure, ar

putea fi foarte bine abandonate.
Problema analiticităţii reapare. Enunţurile consemnate de tradiţia filosofică ca fiind analitice
nu sunt, într-adevăr, greu de căutat. Acestea se divid în două clase. Cele din prima clasă, care pot fi
numite adevărate din punct de vedere logic sunt de tipul:

(1) Nici un om necăsătorit nu este căsătorit.

Caracteristica relevantă a acestui exemplu nu constă doar în faptul că este adevărat ca atare, ci în
faptul că rămâne adevărat în toate reinterpretarile lui ―om‖ şi ―căsătorit‖. Dacă presupunem un
inventar anterior al particulelor logice, care să cuprindă pe ―nici un‖, ―ne-‖ , ―dacă‖, ―atunci‖, etc.,
în acest caz un adevăr logic este, în general, un enunţ adevărat şi care rămâne adevărat în orice
reinterpretare a părţilor componente, altele decât particulele logice.
Mai există, de asemenea, o a doua clasă de enunţuri analitice, de tipul:

(2) Nici un burlac nu este căsătorit.

Caracteristica unei asemenea enunţ este că acesta poate fi transformat într-un adevăr logic înlocuind
sinonim cu sinonim. Deci, (2) poate fi transformat în (1) punând ―om necăsătorit‖ în locul
sinonimului său, ―burlac‖. Ne lipseşte, încă, o caracterizare adecvată a acestei a doua clase de
enunţuri analitice şi, împreună cu aceasta, a analiticităţii în general, în aceeaşi măsură în care
descrierea de mai sus ne-a făcut să înclinăm spre noţiunea de ―sinonimie‖ care nu are mai puţină
nevoie de clarificare decât analiticitatea însăşi.
Recent, Carnap a avut tendinţa de a explica analiticitatea apelând la ceea ce el numeşte
descrieri-de-stare3 4. O descriere-de-stare este orice atribuire exhaustivă de valori de adevăr
enunţurilor atomare sau necompuse ale limbajului. Toate celelalte enunţuri ale limbajului sunt,
asuma Carnap, construite din clauzele lor componente prin mijloacele instrumentelor logice
familiare, astfel încât valoarea de adevăr a oricărui enunţ complex este fixată pentru fiecare
descriere-de-stare prin legi logice specificabile. Atunci, un enunţ este explicat ca fiind analitic
atunci când reiese ca fiind adevărat în orice descriere-de-stare. Această concepţie este o adaptare a
viziunii leibniziene a ―adevărului în toate lumile posibile‖. Dar să remarcăm că această versiune a
analiticităţii îşi atinge scopul doar dacă enunţurile atomare ale limbajului sunt, spre deosebire de
―John este burlac‖ şi ―John este căsătorit‖, independente unul faţă de celălalt. Altfel, ar exista o

3
Am ales să traducem ‖state-description‖ prin ‖descriere-de-stare‖, urmând traducerea lui Gheorghe Enescu,
Sorin Vieru, Semnificaţie şi necesitate, Ed. Dacia, Cluj, 1972. (N .t)
4
Carnap [1], pp. 9 şi următoarele; [2], pp. 70 şi următoarele.
 8

descriere-de-stare care asignează adevărul enunţului ―John este burlac‖ şi falsitatea enunţului ―John
este căsătorit‖ şi, în consecinţă, conform criteriului propus, ―Toţi burlacii sunt căsătoriţi‖ va reieşi
mai degrabă sintetic decât analitic. Deci, criteriul analiticităţii în termenii descrierilor-de-stare este
util doar limbajelor lipsite de perechi-de-sinonime extralogice, cum ar fi ―burlac‖ şi ―om
necăsătorit‖: perechi-de-sinonime de tipul celor care dau naştere enunţurilor analitice ‖din cea de-a
doua clasă‖. Criteriul expus în termenii descrierilor-de-stare este cel mult o reconstrucţie a
adevărului logic, nu a analiticităţii.
Nu vreau să sugerez că Rudolf Carnap îşi face vreo iluzie cu privire la această concepţie.
Problema generală a analiticităţii nu intră în domeniul limbajului model simplificat, cu ale sale
descrieri-de-stare, ci scopul acestuia este clarificarea conceptelor de probabilitate şi inducţie.
Problema noastră însă, este analiticitatea. Iar aici, cea mai mare dificultate nu stă în prima clasă de
enunţuri analitice, ci, mai degrabă, în a doua clasă care depinde de noţiunea de sinonimie.

II. Definiţia

Unii filosofi, pentru a calma spiritele, spun că enunţurile analitice din cea de-a doua clasă se
reduc la cele din prima clasă, adevărurile logice, prin definiţii. ―Burlac‖, de exemplu, este definit
prin ―om necăsătorit‖. Dar cum ne dăm seama că ―burlac‖ este definit prin ―om necăsătorit‖? Cine
l-a definit astfel şi când? Să apelăm, oare, la cel mai la îndemână dicţionar şi să acceptăm fomularea
lexicografului ca literă de lege? În mod clar, aceasta ar însemna să punem carul înaintea cailor.
Lexicograful este un cercetător empiric, a cărui ocupaţie este să înregistreze faptele anterioare. Iar
dacă glosează ―burlac‖ drept ―om necăsătorit‖, aceasta este din cauza credinţei sale că ar exista o
relaţie de sinonimie între aceste forme, implicită în uzul general sau predilect, anterior muncii sale.
Noţiunea de sinonimie presupusă aici are încă nevoie de clarificare, cel mai probabil în termenii
comportamentului lingvistic. În mod sigur ―definiţia‖, adică relatarea lexicografului cu privire la o
sinonimie observată, nu poate fi considerată ca fundament al sinonimiei.
Într-adevăr, activitatea de a defini nu este exclusiv a filologilor. Adeseori, atât filosofii cât şi
oamenii de ştiinţă se află în situaţia de a ‖defini‖ un termen obscur prin parafrazarea sa în termenii
unui vocabular mai familiar. De obicei, însă, o astfel de definiţie, precum cea a filologului, este pură
lexicografie, întrucât afirmă o relaţie de sinonimie antecedentă celei la îndemână.
Ce înseamnă mai exact afirmarea sinonimiei sau care sunt, mai exact, interconexiunile
necesare şi suficiente pentru ca două forme lingvistice să fie descrise în mod corect ca fiind
sinonime este departe de a fi clar. Dar oricare ar fi aceste interconexiuni, ele sunt în mod obişnuit
fundamentate în folosire. Definiţiile care raportează anumite instanţe de sinonimie devin rapoarte
 9

asupra folosirii.
Mai există, însă, şi un alt tip de activitate definiţională care nu se limitează la raportarea
sinonimiilor pre-existente. Mă gândesc la ceea ce Carnap numeşte explicare – o activitate a
filosofilor, dar şi a oamenilor de ştiinţă în momentele lor filosofice. Scopul explicării nu e doar
acela de a parafraza definiendum-ul printr-un sinonim potrivit, ci mai degrabă acela de a îmbunătăţi
definiendum-ul prin restrângerea sau suplimentarea înţelesului său. Însă chiar şi explicarea, în
ciuda faptului de a nu fi doar o relatare a unei sinonimii pre-existente între definiendum şi definiens,
se bazează, totuşi, pe alte sinonimii pre-existente. Chestiunea poate fi privită după cum urmează.
Orice cuvânt care se cere explicat este implicit în contexte care, luate ca întreg, sunt îndeajuns de
clare şi precise pentru a fi utile. Iar scopul explicării este de a conserva folosirea acestor contexte
privilegiate în timp ce restrânge folosirea altor contexte. Pentru ca o definiţie dată să poată servi
explicării, ceea ce se cere, prin urmare, nu este ca definiendum-ul, considerat în folosirile sale
anterioare, să fie sinonim cu definiens-ul, ci doar ca fiecare din contextele favorizate ale
definiendum-ului, luate ca întreg, să fie sinonime cu contextele care corespund definiens-ului.
Două definiendum-uri alternative pot fi la fel de potrivite scopurilor explicării, dar în acelaşi
timp să nu fie sinonime între ele, iar aceasta pentru că ele pot să fie interşanjabile în interiorul
contextelor privilegiate dar să fie divergente în altele. Înclinând spre unul dintre definiendum-uri
mai degrabă decât spre altul, o definiţie de tip explicativ generează, prin convenţie, o relaţie de
sinonimie între definiendum şi definiens care nu ţinea înainte. Dar o asemenea definiţie încă îşi
datorează funcţia explicativă, aşa cum s-a văzut, unor sinonimii pre-existente.
Ne mai rămâne, însă, un caz extrem de definiţie care nu recurge nicicum la sinonimii
anterioare: anume, introducerea prin convenţii explicite a noilor notaţii, în scopul exclusiv al
abrevierii. În acest caz, definiendum-ul devine sinonim cu definiens-ul pur şi simplu pentru că fost
creat exact cu scopul de a fi sinonim cu definiens-ul. Aici avem un caz de sinonimie cu adevărat
transparent, creat prin definiţie. Măcar de-ar fi toate tipurile de sinonimie la fel de inteligibile!
Pentru restul, definiţia se bazează pe sinonimie, mai degrabă decât s-o explice.
Cuvântul ―definiţie‖ a ajuns să inspire prea multă încredere, cauzată, fără îndoială, de
apariţia frecventă în scrierile logice şi matematice. Am face bine să facem un scurt ocol pentru a
evalua rolul definiţiei în lucrările formale.
În sistemele logice şi matematice pot fi susţinute două tipuri antagonice de economicitate,
fiecare din ele avându-şi propria utilitate practică stranie. Pe de-o parte, putem căuta economicitatea
expresiei practice - facilitate şi concizie în propunerea diverselor relaţii. Acest tip de economicitate
necesită de obicei notaţii distincte şi concise pentru o plajă de concepte. Însă, pe de altă parte şi în
opoziţie, putem căuta această economicitate în gramatică şi vocabular. Am putea încerca să găsim
un minim de concepte primare astfel încât odată ce o notaţie diferită a fost asignată fiecăruia, devine
 10

posibilă exprimarea oricărui alt concept dorit prin simpla combinare şi iterare a notaţiilor primare.
Acest al doilea tip de economicitate este, într-un sens, nepractic, de vreme ce un vocabular sărac
provoacă o inevitabilă lungire a discursului. Dar este practic în alt sens: simplifică semnficativ
discursul teoretic despre limbaj, minimizând termenii şi formele de construire care constituie
limbajul.
Amândouă tipurile de economicitate, deşi la prima vedere incompatibile, sunt valoroase în
felul lor. A devenit un obicei combinarea ambelor tipuri de economicitate prin prelucrarea
limbajelor astfel încât unul să fie parte a celuilalt. Limbajul neinclus, deşi redundant în ceea ce
priveşte gramatica şi vocabularul, dovedeşte economicitatea lungimii mesajelor, în timp ce limbajul
inclus, numit notaţie primitivă, este economic în ceea ce priveşte gramatica şi vocabularul. Întregul
şi partea sunt corelate prin regulile de traducere astfel încât fiecare vocabular care nu este formulat
în termenii notaţiei primitive este echivalat cu un complex construit din notaţia primitivă. Aceste
reguli de traducere sunt aşa-numitele definiţii care apar în sistemele formale. Ele sunt cel mai bine
privite nu ca extinderi ale unui limbaj, ci drept corelaţii între cele două limbaje, unul fiind parte a
celuilalt.
Dar aceste corelaţii nu sunt arbitrare. Ele ar trebui să arate felul în care notaţiile primitive
pot îndeplini toate scopurile, păstra concizia şi caracterul convenabil al limbajului redundant.
Aşadar, ne putem aştepta ca definiendum-ul şi definienţii săi să fie, în fiecare caz, într-una din cele
trei relaţii deja menţionate. Definiens-ul poate fi o parafrazare fidelă în notaţia restrânsă a
definiendum-ului, păstrând, totuşi, o sinonimie directă5 pornind de la o folosire anterioară. Sau
definiens-ul poate îmbunătăţi, în spiritul explicării, folosirea antecedentă a definiendum-ului, sau, în
fine, definiendum-ul poate fi o notaţie nou creată, nou învestită cu înţeles, aici şi acum.
În lucrările formale şi în cele informale deopotrivă, găsim, deci, că definiţia – cu excepţia
cazului extrem al introducerii prin convenţii explicite a noilor notaţii – se sprijină pe relaţii pre-
existente de sinonimie. Recunoscând deci că noţiunea de definiţie nu deţine cheia sinonimiei şi a
analiticităţii, să privim mai atent sinonimia şi să lăsăm deoparte definiţia.

III. Intersubstituibilitate

O sugestie naturală, ce merită o examinare atentă, este aceea că sinonimia între două forme
lingvistice constă pur şi simplu în intersubstituibilitatea lor în toate contextele fără schimbarea

5
Potrivit unei înţelegeri importante diferite a ―definiţiei‖, relaţia păstrată poate fi relaţia mai slabă de acord în ce
priveşte referinţa; vezi mai jos, p.132. Dar ar fi bine să ignorăm această accepţie a sinonimiei deoarece este irelevantă
problemei sinonimiei.
 11

valorii de adevăr - intersubstituibilitate, după Leibniz, salva veritate6. E de reţinut că, astfel
concepute, sinonimele nu trebuie să fie neapărat lipsite de vaguitate, atât timp cât vaguitatea se
potriveşte.
Însă, nu este întocmai adevărat că sinonimele ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ sunt
intersubstituibile salva veritate în toate contextele. Exemple de enunţuri adevărate care devin false
ca urmare a substituirii lui ―burlac‖ prin ―om necăsătorit‖ sunt uşor de construit cu ajutorul
expresiilor ―bachelor of arts‖ (licenţiat în arte) şi ―bachelor's buttons‖ (albăstrele) 7. Şi, de asemenea,
cu ajutorul menţionării, astfel:

―Burlac‖ are mai puţin de zece litere.

Chiar şi aşa, e posibil ca astfel de contraexemple construite prin formele lingvistice ―bachelor of
arts‖ şi ―bachelor's buttons‖ sau prin menţionarea lui ―bachelor‖ să fie înlăturate, considerându-le pe
fiecare ca fiind un singur cuvânt indivizibil şi apoi stipulând că intersubstituibilitatea salva veritate,
care se vrea a fi temelia sinonimiei, nu se aplică în cazul ocurenţelor în interiorul cuvântului.
Această perspectivă asupra sinonimiei, considerând-o acceptabilă din alte privinţe, are, într-adevăr,
dezavantajul de a apela la o concepţie anterioară cu privire la ceea ce înseamnă ―cuvânt‖, iar la baza
acesteia se regăsesc aceleaşi dificultăţi legate de formulare. În orice caz, se poate spune că am
progresat reducând problema sinonimiei la problema a ceea ce înseamnă ―cuvânt‖. Să continuăm
puţin în această direcţie, considerând conceptul de ―cuvânt‖ neproblematic.
Ne putem întreba în continuare dacă intersubstituibilitatea salva veritate (lăsând deoparte
cazul ocurenţelor în interiorul cuvintelor) este o condiţie suficient de tare pentru sinonimie sau dacă,
dimpotrivă, unele expresii heteronime ar putea fi, astfel, intersubstituibile. Să fie clar că nu ne
preocupă aici sinonimia în sensul identităţii complete între asocieri psihologice sau în ceea ce
priveşte calitatea poetică. Desigur, două expresii nu sunt sinonime în acest sens. Ne interesează doar
ceea ce poate fi numit sinonimie cognitivă. Ce înseamnă mai exact sinonimia cognitivă nu putem
determina înainte de a duce la bun sfârşit acest studiu. Dar ştim ceva despre aceasta din secţiunea I,
întrucât este strâns legată de analiticitate. Acel tip de sinonimie de care aveam nevoie în secţiunea I
se impunea doar pentru a transforma un enunţ analitic într-un adevăr logic înlocuind sinonim cu
sinonim. Însă privind problema din perspectiva opusă şi asumând analiticitatea, putem, într-adevăr,

6
Cf. Lewis [1], p. 373.
7
Prin traducere se pierde semnificaţia exemplului lui Quine. Ne-am gândit că, dacă în loc de ‖burlac‖ folosim
cuvântul ‖cal‖ argumentul lui Quine va putea fi redat astfel: ‖Exemple de enunţuri adevărate care devin false ca
urmare a substituirii lui ―cal‖ prin ―bidiviu‖ sunt uşor de construit cu ajutorul expresiilor ―coada calului‖ şi ‖cal-putere‖.
Şi, de asemenea, cu ajutorul menţionării, astfel: ―Cal‖ are mai puţin de cinci litere.‖ (N.t)
 12

explica sinonimia cognitivă a termenilor după cum urmează (rămânând la exemplul familiar): a
spune că ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ sunt sinonime cognitive înseamnă nici mai mult nici mai
puţin decât că enunţul:

(3) Toţi şi doar burlacii sunt oameni necăsătoriţi

este analitic8.

Acel ceva de care avem nevoie este o perspectivă asupra sinonimiei cognitive care nu presupune
analiticitatea – aceasta dacă vrem să explicăm, invers, analiticitatea cu ajutorul sinonimiei
cognitive, aşa cum ne-am încumetat în secţiunea I. Şi într-adevăr, o astfel de abordare independentă
a sinonimiei cognitive este ceea ce vrem în momentul de faţă şi anume, intersubstituibilitatea salva
veritate oriunde, mai puţin în interiorul cuvintelor. Pentru a rezuma, în sfârşit, întrebarea care ni se
pune este dacă o astfel de intersubstituibilitate este condiţie suficientă pentru sinonimia cognitivă.
Ne putem asigura repede că este prin exemple de felul următor. Enunţul:

(4) În mod necesar toţi şi doar burlacii sunt burlaci.

este adevărat în mod evident, chiar dacă presupunem că ―necesar‖ este construit astfel încât să se
aplice doar enunţurilor analitice. În acest caz, dacă ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ sunt
intersubstituibile salva veritate, ceea ce rezultă:

(5) În mod necesar, toţi şi doar burlacii sunt oameni necăsătoriţi.

punând ―om necăsătorit‖ în locul unei ocurenţe a lui ―burlac‖ în (4) trebuie să fie adevărat precum
(4). Dar a spune că (5) este adevărat înseamnă să spui că (3) este analitic şi, deci, că ―burlac‖ şi ―om
necăsătorit‖ sunt sinonime din punct de vedere cognitiv.

Să vedem ce anume dă argumentului de mai sus aerul de hocus-pocus. Forţa condiţiei

intersubstituibilităţii salva veritate variază în funcţie de bogăţia limbajului considerat. Folosirea
argumentului de mai sus presupune că lucrăm cu un limbaj suficient de bogat încât să conţină

8
Este vorba de sinonimie cognitivă într-un sens primar, larg. Carnap ([1], pp. 56ff) şi Lewis ([2], pp. 3ff) au
sugerat cum, odată ce această noţiune este la îndemână, poate fi derivat un sens mai îngust al sinonimiei cognitive care
este preferabil anumitor scopuri. Dar această ramificaţie specială a procesului de construire a conceptului stă în afara
scopurilor prezente şi nu trebuie confundată cu genul mai larg de sinonimie cognitivă care ne interesează aici.
 13

adverbul ―necesar‖, iar acest adeverb să fie construit astfel încât să genereze adevăr atunci şi numai
atunci când este aplicat unui enunţ analitic. Este însă admisibil pentru un limbaj să conţină un astfel
de adverb? Are Într-adevăr sens adverbul? A presupune că are înseamnă a fi lămurit satisfăcător
sensul lui ―analitic‖. Şi atunci ce ni pare problematic acum?

Argumentul nostru nu este în mod flagrant circular, ci doar într-o măsură. Figurativ vorbind,
are forma unei curbe închise în spaţiu.
Intersubstituibilitatea salva veritate nu are sens până nu este relativizată la un limbaj a cărui
extindere să fie specificabilă în punctele de vedere relevante. Să presupunem pentru moment un
limbaj ce conţine doar elementele următoare. Există o mulţime oricât de mare de predicate
monadice (de exemplu ―F‖, unde ―Fx‖ înseamnă că x este un om) şi de predicate n-adice (spre
exemplu, ―G‖ unde ―Gxy‖ înseamnă x îl iubeşte pe y), cele mai multe având de-a face cu chestiuni
extralogice. Restul limbajului este logic. Fiecare enunţ atomar constă dintr-un predicat urmat de una
sau mai multe variabile ―x‖, ―y‖, etc., iar enunţurile complexe sunt construite din enunţurile
atomare prin funcţii de adevăr (―non-‖, ―şi‖, ―sau‖, etc.) şi cuantificare. Ca urmare, un astfel de
limbaj beneficiază, în genere, într-adevăr, de descripţii şi termeni singulari, acestea fiind definibile
contextual prin metode cunoscute. În cazul în care predicatull diadic pentru apartenenţa la o clasă
este inclus în mulţimea de predicate asumată, chiar şi termenii singulari abstracţi ce numesc clase,
clase de clase, etc. sunt definibili contextual. Un astfel de limbaj este adecvat matematicii clasice şi
chiar discursului ştiinţific în general, doar atât timp cât cel din urmă implică metode discutabile
precum condiţionalii contrafactuali sau adverbe modale cum ar fi ―necesar‖. 9 Acest tip de limbaj
este extensional în acest sens: oricare două predicate cu aceeaşi extensiune (sunt adevărate despre
aceleaşi obiecte) sunt intersubstituibile salva veritate.10
Deci, într-un limbaj extensional intersubstituibilitatea salva veritate nu asigură sinonimia
cognitivă de tipul dorit. Faptul că ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ sunt intersubstituibile salva veritate
într-un limbaj extensional ne asigură doar că (3) este adevărat. Nu avem nici o garanţie aici că
acordul în extensiune al termenilor ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ se bazează pe înţeles mai degrabă
decât pe stări de lucruri accidentale, aşa cum se întâmplă în cazul acordului extensional între
―creatură cu inimă‖ şi ―creatură cu rinichi‖.
În ceea ce ne priveşte, acordul extensional este cea mai la îndemână aproximare a sinonimiei
de care avem nevoie. Dar rămâne problematic faptul că acordul extensional este încă departe de
sinonimia cognitivă de tipul cerut pentru explicarea analiticităţii în maniera secţiunii I. Tipul de
sinonimie cerut acolo priveşte echivalarea sinonimiei lui ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ cu

9
Despre asemenea aparate, vezi şi Quine [1].
10
Aceasta este substanţa lui Quine [2], *121.
 14

analiticitatea enunţului (3) şi nu doar cu adevărul lui (3).

Deci, trebuie să recunoaştem că intersubstituibilitatea salva veritate, dacă este construită în
legătură cu un limbaj extensional, nu este o condiţie suficientă pentru sinonimia cognitivă de tipul
cerut în derivarea analiticităţii în maniera secţiunii I. Dacă un limbaj conţine adverbul intensional
―necesar‖, cu sensul de mai sus, sau alte particule cu aceeaşi funcţie, atunci intersubstituibilitatea
salva veritate, într-un astfel de limbaj, devine o condiţie suficientă pentru sinonimia cognitivă. Dar
un asemenea limbaj este inteligibil doar în măsura în care noţiunea de analiticitate este deja
înţeleasă.
Efortul de a explica mai întâi sinonimia cognitivă, de dragul derivării ulterioare din aceasta a
analiticităţii ca în Secţiunea I, este, poate, o abordare greşită. În schimb, am putea încerca să
explicăm cumva analiticitatea fără apel la sinonimia cognitivă. Apoi, dacă dorim, am putea, fără
îndoială, deriva sinonimia cognitivă din analiticitate într-un mod destul de satisfăcător. Am văzut că
sinonimia cognitivă între ―burlac‖ şi ―om necăsătorit‖ ar putea fi explicată prin analiticitatea
enunţului (3). Desigur, aceeaşi explicaţie funcţionează pentru orice pereche de predicate monadice
şi poate fi extinsă într-o manieră evidentă pentru predicatele n-adice. Alte categorii sintactice pot fi
de asemenea tratate într-o manieră oarecum paralelă. Putem spune că termenii singulari sunt
sinonimi din punct de vedere cognitiv atunci când enunţul de identitate format prin introducerea lui
―=‖ între ei este analitic. Despre enunţuri vom putea spune că sunt sinonime din punct de vedere
cognitiv atunci când bicondiţionalul (rezultatul alăturării lor prin ―dacă şi numai dacă‖) este
analitic11. Dacă vrem să punem laolaltă toate categoriile într-o singură formulare, cu preţul asumării
încă o dată a noţiunii de ―cuvânt‖, la care s-a apelat mai devreme în această secţiune, putem descrie
oricare două forme lingvistice ca fiind sinonime din punct de vedere cognitiv, atunci când cele două
forme lingvistice sunt intersubstituibile (cu excepţia ocurenţei în interiorul cuvintelor) salva
(veritate până aici şi de acum) analiticitate. Apar, desigur, anumite probleme tehnice, în cazurile de
ambiguitate sau de omonimie. În orice caz, să nu ne oprim asupra lor pentru că am divagat deja.
Mai degrabă, însă, să ne distanţăm de problema sinonimiei şi s-o atacăm din nou pe cea a
analiticităţii.

IV. Reguli semantice

Cea mai naturală definiţie a analiticităţii părea iniţial că poate fi dată apelând la un domeniu
al înţelesurilor. Prin rafinare, apelul la înţelesuri a deschis calea către apelul la sinonimie sau
definiţii. Dar calea definiţiei s-a dovedit a fi iluzorie, iar sinonimia s-a dovedit a fi cel mai bine

11
Însuşi acest ―dacă şi numai dacă‖ este folosit în sens verifuncţional. Vezi Carnap, [1], p. 14.
 15

înţeleasă doar în virtutea apelului la analiticitatea însăşi. Deci ne-am întors la problema analiticităţii.

Nu ştiu dacă enunţul ―Tot ce este verde are întindere‖ este analitic. Acum, oare faptul că nu
pot decide cu privire la acest exemplu trădează cu adevărat o înţelegere incompletă sau o
surprindere incompletă a „înţelesurilor‖ lui „verde‖ şi „întindere‖ ? Nu cred să fie aşa. Nu „verde‖
şi „întins‖ ridică probleme, ci „analitic‖.
Ni se oferă adeseori un indiciu potrivit căruia dificultatea de a separa enunţurile analitice de
cele sintetice în limbajul natural este datorată vaguităţii acestuia şi, de asemenea, că această
distincţie este clară atunci când avem un limbaj artificial cu ―reguli semantice‖ explicite. Însă voi
încerca să arăt că aceasta este o confuzie.
Noţiunea de analiticitate care ne preocupă este o relaţie înţeleasă între enunţuri şi limbaje.
Despre un enunţ S se spune că este analitic în limbajul L, iar sarcina noastră este să lămurim
această relaţie în general, adică, pentru ―S‖ şi ―L‖ variabile. Gravitatea acestei probleme nu este mai
puţin perceptibilă pentru limbajele artificiale decât pentru limbajele naturale. Dificultatea lămuririi
expresiei ―S este analitic în L‖, cu ―S‖ şi ―L‖ variabile, se păstrează cu obstinaţie chiar dacă
limităm domeniul peste care poate lua valori variabila ―L‖ la limbaje formale. Voi încerca să fac
evidentă această teză.
Când este vorba de limbaje artificiale şi reguli semantice ne orientăm, fără îndoială, către
lucrările lui Carnap. Pentru Carnap, regulile semantice au forme diverse, iar pentru a-mi susţine
punctul de vedere, voi fi nevoit să identific unele din aceste forme. Pentru început, să presupunem
un limbaj artificial L0 ale cărui reguli semantice au forma explicită a unei specificări, prin
recursivitate sau altfel, a tuturor enunţurilor analitice ale lui L0. Conform regulilor, cutare şi cutare
enunţuri, şi doar acelea, sunt analitice în L0. Dificultatea ce apare aici este pur şi simplu aceea că
regulile conţin cuvântul ―analitic‖, pe care nu îl înţelegem! Înţelegem căror expresii le este atribuită
analiticitatea prin reguli, dar nu înţelegem ce anume atribuie aceste reguli expresiilor. Pentru a
rezuma, înainte să putem înţelege o regulă de felul ―Un enunţ este analitic în limbajul L 0 dacă şi
numai dacă...,‖, trebuie să înţelegem termenul general relativ ―analitic în‖. Trebuie să înţelegem ―S
este analitic în L‖, unde ―S‖ şi ―L‖ sunt variabile.
Pe de altă parte, putem într-adevăr privi aşa-numitele reguli drept definiţii convenţionale ale
unui nou simbol simplu ―analitic-în-L0‖, care ar putea fi mai bine şi mai nepărtinitor redat prin ―K‖,
astfel încât să pară că aruncă lumină asupra cuvântului problematic ―analitic‖. În mod cert, orice
număr de clase de enunţuri K, M, N, etc. ale lui L0 ar putea fi specificate pentru mai multe scopuri
sau pentru niciunul. Ce înseamnă să spui despre K, spre deosebire de M, N, etc., că este clasa
enunţurilor ‖analitice‖ ale lui L0?
Spunând care enunţuri sunt analitice în L0 explicăm ce înseamnă ―analitic-în-L0‖, dar nu şi
ce înseamnă ―analitic‖ şi ―analitic în‖. Nu începem să explicăm expresia ―S este analitic-în L‖, cu
 16

―S‖ şi ―L‖ variabile, chiar dacă ne mulţumim să limităm domeniul lui ―L‖ la sfera limbajelor
artificiale.
De fapt, ştim suficient despre semnificaţia intenţionată a lui ―analitic‖ pentru a putea deduce
că enunţurile analitice trebuie să fie adevărate. Să ne întoarcem, deci, asupra unei a doua forme a
regulii semantice, care nu spune despre cutare şi cutare enunţuri că sunt analitice, ci spune doar că,
pur şi simplu, cutare şi cutare enunţuri sunt incluse printre enunţurile adevărate. O asemenea regulă
nu ar putea fi criticată deoarece cuprinde cuvântul neinteligibil ―analitic‖. Mai mult, putem accepta,
de asemenea, de dragul argumentului, că nu există nici o dificultate în legătură cu termenul vag
―adevăr‖. O regulă semantică de acest al doilea tip, adică o regulă de adevăr, nu trebuie să specifice
toate enunţurile adevărate ale limbajului, ci doar stipulează, în mod recursiv, sau în alt fel, o
anumită multitudine de enunţuri, care, împreună cu altele nespecificate, pot fi considerate drept
adevărate. Cu privire la o astfel de regulă putem cădea de acord că este destul de clară. În mod
derivat, apoi, analiticitatea poate fi demarcată astfel: un enunţ este analitic dacă este (nu adevărat în
sens tare, ci) adevărat conform regulii semantice.
Totuşi, nu am făcut nici un progres. În loc să apelăm la un cuvânt neexplicat precum
―analitic‖, suntem acum puşi în situaţia de a apela la o expresie lingvistică neexplicată precum
―regulă semantică‖. Nu orice enunţ adevărat care spune că enunţurile unei anumite clase sunt
adevărate poate fi considerat o regulă semantică – altminteri, toate adevărurile ar fi analitice, în
sensul în care ar fi adevărate conform regulilor semantice. Regulile semantice sunt identificabile,
aparent, doar prin faptul că apar pe pagină sub titlul ―Reguli semantice‖, iar acest titlu este el însuşi
lipsit de înţeles.
Putem într-adevăr spune că un enunţ este ―analitic-în-L0‖ dacă şi numai dacă este adevărat
potrivit cutărei şi cutărei ―reguli semantice‖ asignate, dar în acest caz ne-am reîntors exact la acelaşi
caz discutat iniţial: ―S este analitic-în-L0 dacă şi numai dacă...‖. Însă, odată ce căutăm să explicăm
―S este analitic în L‖, în general pentru variabila ―L‖ (chiar permiţând limitarea lui ―L‖ la domeniul
limbajelor artificiale), explicaţia conform căreia ―adevărat conform regulilor semantice ale lui L‖
este inutilă pentru că termenul relativ ―regulă semantică‖ are la fel de multă nevoie de clarificare,
cel puţin tot atât de mult cât ―analitic în‖.
Ar putea fi de ajutor să comparăm noţiunea de regulă semantică cu cea de postulat. Relativ
la o mulţime dată de postulate, este uşor de spus ce este un postulat: este un membru al unei
mulţimi. Relativ la o mulţime de reguli semantice dată, este la fel de uşor de spus ce este o regulă
semantică. Dar dată fiind doar o notaţie, matematică sau de alt fel, şi indiferent cât de bine este
înţeleasă din punct de vedere al traducerii sau al condiţiilor de adevăr al enunţurilor sale, cine ar
putea spune care din enunţurile sale se califică drept postulate? În mod evident, această întrebare
este lipsită de sens – la fel de lipsit de sens cum este să întrebi care locuri din Ohio sunt puncte de
 17

pornire. Orice selecţie finită (sau specificabilă efectiv ca fiind infinită) de enunţuri (de preferat, mai
degrabă, cele adevărate) este o mulţime de postulate la fel ca oricare alta. Cuvântul ―postulat‖ este
semnificativ doar relativ la o cercetare. Aplicăm acest cuvânt unei mulţimi de enunţuri doar în
măsura în care se întâmplă, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, să ne gândim la
acele enunţuri în relaţie cu enunţurile care decurg din ele în urma unei mulţimi de transformări care
ne-au atras atenţia. Considerând-o astfel, noţiunea de regulă semantică este la fel de rezonabilă şi de
semnificativă ca aceea de postulat, aceasta dacă este concepută într-un mod relativ similar – relativ,
de această dată, la o încercare sau alta de educare a unor persoane nefamiliarizate cu privire la
condiţiile de adevăr suficiente pentru enunţurile unui limbaj natural sau artificial L. Dar din acest
punct de vedere, nici o sesizare a unei subclase de adevăruri ale lui L nu este în mod intrinsec un
candidat la funcţia de regulă semantică mai bun decât altul. Iar, dacă ―analitic‖ înseamnă ―adevărat
în virtutea regulilor semantice‖, nici un adevăr al lui L nu este analitic în defavoarea altuia. 12
Se poate concepe o critică conform căreia un limbaj artificial L (spre deosebire de unul
natural) este un limbaj în sensul obişnuit plus un set de de reguli semantice explicite - întregul
constituind, să spunem, o pereche ordonată. În acest caz regulile semantice ale lui L sunt
specificabile pur şi simplu ca fiind ce-a de-a doua componentă a perechii L. Dar, într-o manieră
asemănătoare şi mai simplu chiar, putem construi (din start) un limbaj artificial L astfel încât să fie
o pereche ordonată a cărui a doua componentă să fie clasa enunţurilor analitice. În acest caz
enunţurile analitice aparţinând lui L sunt pur şi simplu specificabile drept acele enunţuri ce se
regăsesc în componenta a doua a limbajului L. Sau, mai bine, ne putem opri pur şi simplu din a
încerca să zburăm ridicându-ne de guler.
În consideraţiile de mai sus nu au fost cuprinse toate explicaţiile date analiticităţii cunoscute
de Carnap ori de cititorii acestuia, dar o extindere a acestor consideraţii asupra altor forme nu este
greu de sesizat. Un singur factor adiţional ce apare uneori trebuie menţionat: uneori regulile
semantice sunt, de fapt, reguli de traducere dintr-un limbaj în altul, iar în acest caz enunţurile
analitice ale limbajului artificial sunt, în consecinţă, recunoscute ca atare din analiticitatea
traducerilor lor specifice în limbajul obişnuit. Aici nu poate fi, în mod sigur, nici un indiciu
referitor la lămurirea problemei analiticităţii din perspectiva unui limbaj artificial.
Din perspectiva problemei analiticităţii, noţiunea de limbaj artificial cu reguli semantice este
a feu follet par excellence13. Regulile semantice care determină enunţurile analitice ale unui limbaj
artificial prezintă interes doar în măsura în care înţelegem deja noţiunea de analiticitate. Ele nu sunt
de nici un ajutor pentru a ajunge la această înţelegere.

12
Paragraful anterior nu a fost parte a eseului aşa cum a fost publicat original. Acesta a fost sugerat de Martin.
13
Sensul propriu al acestei expresii este: mică flamă produsă de descompunerea materiilor organice datorată unei
exhalări de gaz (hidrogen fosforat etc.) care devine inflamabil în mod spontan. În sens figurat, a feu follet par excellence
înseamnă: agil, rapid, fugitiv, insesizabil.
 18

Apelul la limbaje artificiale ipotetice de tip primitiv ar putea fi conceput drept folositor în
clarificarea analiticităţii, dacă factorii de comportament ori mentali sau factorii culturali relevanţi
pentru analiticitate - oricare ar fi aceştia - ar fi cumva schiţaţi într-un model simplificat. Dar un
model care consideră analiticitatea ca pe un caracter ireductibil este puţin probabil să arunce lumină
asupra problemei explicării analiticităţii.
Este evident că adevărul, în general, depinde deopotrivă de limbaj şi de fapte
extralingvistice. Enunţul ―Brutus l-a ucis pe Cezar‖ ar fi fals dacă realitatea ar fi fost diferită sub
anumite aspecte, dar ar fi de asemenea fals în cazul în care cuvântul ―ucis‖ s-ar fi întâmplat să aibă
mai degrabă sensul de ―zămislit‖. De aici apare tentaţia de a presupune, în general, că adevărul unui
enunţ este, într-un anumit sens, analizabil într-o componentă lingvistică şi într-o componentă
factuală. Dată fiind această supoziţie, pare rezonabil, în continuare, că în anumite enunţuri
componenta factuală ar trebui să fie nulă, iar acestea sunt enunţurile analitice. Dar, deşi rezonabilă
din punct de vedere a priori, o delimitare între enunţurile analitice şi enunţurile sintetice pur şi
simplu nu a fost trasată. Convingerea că există o astfel de distincţie de trasat este o dogmă
neempirică a empiriştilor, un articol metafizic de credinţă.

V. Teoria verificaţionistă şi reducţionismul

În decursul acestor reflecţii sumbre am aruncat prea puţină lumină întâi asupra noţiunii de
înţeles, apoi asupra noţiunii de sinonimie cognitivă şi, în final, asupra celei de analiticitate. Dar cum
rămâne cu teoria verificaţionistă a înţelesului? Această frază s-a înrădăcinat atât de adânc ca
laitmotiv al empirismului, încât ar fi foarte neştiinţific din partea noastră să nu-i cercetăm
dedesubturile pentru a afla o cheie posibilă a problemei înţelesului şi a problemelor conexe.
Teoria verificaţionistă a înţelesului, care a fost remarcabilă în literatura filosofică începând
cu Peirce, este aceea conform căreia înţelesul unui enunţ este metoda de confirmare sau infirmare
empirică a acestuia. Un enunţ analitic este acel caz limită ce este confirmat indiferent de fapte.
Aşa cum am insistat în secţiunea I, putem foarte bine trece peste problema înţelesurilor ca
entităţi şi să ne concentrăm asupra identităţii înţelesurilor, sau sinonimiei. Atunci, ceea ce spune
teoria verificaţionistă este că enunţurile sunt sinonime dacă şi numai dacă sunt asemenea în ceea ce
priveşte metoda de confirmare sau infirmare empirică.
Aceasta nu este o abordare a sinonimiei cognitive între forme lingvistice în general, ci între
enunţuri.14 Chiar şi aşa, din conceptul de sinonimie între enunţuri putem deriva conceptul

14
Doctrina poate fi, într-adevăr, formulată folosind ca unităţi termeni mai degrabă decât enunţuri. Astfel, Lewis
descrie înţelesul unui termen ca pe ‖un criteriu mental, cu referire la care cineva e capabil să aplice sau să refuze să
aplice expresia respectivă în cazul lucrurilor sau imaginilor prezentate sau imaginate‖([2], p. 133). - Pentru o relatare
instructivă a vicisitudinilor teoriei verificaţioniste a înţelesului, centrată, totuşi, mai degrabă asupra problemei
 19

sinonimiei între alte forme lingivistice, în urma unei analize similare celei de la sfârşitul secţiunii
III. Asumând noţiunea de ―cuvânt‖, putem spune, într-adevăr, că două forme sunt sinonime, atunci
când prin înlocuirea ocurenţei unei forme cu cealaltă, într-un enunţ (exceptând ocurenţele în
interiorul ―cuvintelor‖) se obţine un enunţ sinonim. În sfârşit, fiind dat conceptul de sinonimie
pentru formele lingvistice în general, am putea să definim analiticitatea în termenii sinonimiei şi
adevărului logic, la fel ca în secţiunea I. De aici am putea defini analiticitatea mult mai simplu, doar
în termenii sinonimiei enunţurilor şi adevărului logic. Nu este necesar să apelăm la sinonimia altor
forme lingvistice decât aceea a enunţurilor. Iar aceasta, deoarece un enunţ poate fi considerat ca
fiind analitic pur şi simplu atunci când este sinonim cu un enunţ adevărat din punct de vedere logic.
Deci, dacă teoria verificaţionistă poate fi acceptată ca abordare potrivită a sinonimiei
enunţurilor, atunci noţiunea de analiticitate este salvată în cele din urmă. Totuşi, să reflectăm un pic.
Se spune că sinonimia enunţurilor constă într-o asemănare a metodei de confirmare sau infirmare
empirică. Dar ce sunt mai exact aceste metode a căror asemănare trebuie comparată? Cu alte
cuvine, care anume este natura relaţiei între un enunţ şi experienţele ce ne apropie sau ne
îndepărtează de confirmarea acestuia?
Cea mai naivă perspectivă cu privire la această relaţie este aceea a raportului direct. Acesta
este reducţionismul radical. Orice enunţ cu sens este considerat a fi traductibil într-un enunţ
(adevărat sau fals) despre experienţa imediată. Reducţionismul radical, într-o formă sau alta,
precede teoria verificaţionistă a înţelesului numită astfel în mod explicit. Locke şi Hume susţineau
că orice idee ori îşi găseşte originea direct în experienţa senzorială imediată, ori este un compus de
idei ce au o astfel de origine. Urmând un indiciu al lui Tooke, am putea să reformulăm această
doctrină în jargon semantic spunând că un termen, pentru a avea semnificaţie, ar trebui să fie sau
numele unui dat senzorial, sau un compus de astfel de nume, sau o abreviere a unui astfel de
compus. Astfel reformulată, doctrina rămâne ambiguă în ceea ce priveşte relaţia între date
senzoriale ca evenimente senzoriale şi date senzoriale drept calităţi senzoriale. De asemenea,
permite vaguitate relativ la modurile admisibile de compunere. Mai mult, analiza termen cu termen
pe care o impune nu este necesară şi este intolerabil de restrictivă. Mai rezonabil, şi fără a cădea în
afara limitelor a ceea ce am numit reducţionism radical, am putea considera enunţurile în întregul
lor drept unităţi de semnificaţie - iar în acest fel să cerem ca enunţurile ca întregi să fie traductibile
într-un limbaj al datelor senzoriale, dar nu şi ca acestea să fie traductibile termen cu termen.
Această ajustare ar fi fost fără îndoială bine întâmpinată de Locke, Hume şi Tooke, dar, din
punct de vedere istoric a avut de aşteptat o importantă reorientare în semantică - reorientarea
potrivit căreia vehiculul de bază al înţelesului a devenit enunţul, încetând să mai fie termenul.
Această reorientare, de regăsit la Bentham şi Frege, stă la baza conceptului russellian de simbol

proprietăţii de a avea înţeles decât asupra sinonimiei şi analiticităţii, vezi Hempel.

 20

incomplet, definit în folosire. De asemenea, ea este implicită în teoria verificaţionistă a înţelesului,

întrucât obiectele verificării sunt enunţurile.
Odată ce enunţurile sunt considerate ca unităţi, reducţionismul radical îşi asumă sarcina de a
specifica un limbaj al datelor senzoriale şi de a arăta cum e traductibil în acesta, enunţ cu enunţ,
restul discursului cu sens. Carnap s-a dedicat acestui proiect în Aufbau.
Limbajul adoptat de Carnap ca punct de plecare nu a fost un limbaj al datelor senzoriale în
cel mai pur sens deoarece includea şi notaţiile logicii, până la teoria avansată a mulţimilor (şi
inclusiv). De fapt, includea întregul limbaj al matematicii pure. Ontologia implicită acestuia (adică
domeniul valorilor variabilelor) cuprindea nu doar evenimente senzoriale, ci şi clase, clase de clase,
si aşa mai departe. Doar empiriştii s-ar da înapoi de la o astfel de risipă. Punctul de plecare al lui
Carnap, în ce priveşte părţile extralogice şi senzoriale, este, totuşi, destul de modest. Într-o serie de
construcţii în care exploatează resursele logicii moderne cu ingeniozitate, Carnap reuşeşte să
definească o gamă largă de concepte senzoriale adiţionale importante, despre care, în ce priveşte
astfel de construcţii, nimeni nu s-ar fi gândit că ar putea fi definite plecând de la mijloace atât de
reduse. Carnap a fost primul empirist care, nemulţumit doar de asertarea reductibilităţii ştiinţei la
termenii experienţei imediate, a făcut progrese în ce priveşte îndeplinirea reducerii.
Chiar presupunând punctul de pornire al lui Carnap satisfăcător, construcţiile sale au fost,
aşa cum el însuşi a insistat, doar un fragment al întregului program. Chiar şi construcţia celor mai
simple enunţuri despre lumea fizică a fost lăsată la nivelul simplei schiţări. În ciuda stadiului atins,
observaţiile lui Carnap asupra acestui subiect au fost foarte sugestive. A explicat punctele-
instantaneu spaţio-temporale drept cvadrupli de numere reale şi a imaginat atribuirea calităţilor
senzoriale punctelor-instantaneu conform unor reguli canonice. Într-o prezentare sumară, calităţile
ar fi trebuit asignate punctelor-instantaneu în aşa fel încât să fie obţinută cea mai ―leneşă‖ lume
compatibilă cu experienţa. Principiul celei mai simple acţiuni ar fi trebuit să ne ghideze în
construirea lumii pornind de la experienţă.
Carnap nu a părut să întrevadă, totuşi, că felul său de a trata despre obiectele fizice nu
conduce la reducerea acestora, iar aceasta nu din cauza caracterului de schiţă, ci în mod principial.
Enunţurilor de forma ―Calitatea q se găseşte la punctul-instantaneu x;y;z;t‖ ar fi trebuit, conform
regulilor canonice, să le fie atribuite valori de adevăr, în aşa fel încât anumite trăsături generale să
fie maximizate sau minimizate, iar odată cu îmbogăţirea cunoaşterii, valorile de adevăr să fie
revizuite progesiv, în aceeaşi manieră. Cred că aceasta este o bună schematizare (voit simplificată,
fără dubiu) a ceea ce face ştiinţa de fapt. Dar nu oferă nici o indicaţie, nici măcar o idee despre cum
un enunţ de forma ―Calitatea q se găseşte la x;y;z;t‖ ar putea fi vreodată tradusă în limbajul iniţial al
datelor senzoriale şi logicii al lui Carnap. Conectorul ―se găseşte la‖ rămâne un conector adăugat
nedefinit. Regulile canonice ne sfătuiesc cu privire la utilizarea sa dar nu şi cu privire la eliminarea
 21

sa.
Carnap pare să fi luat în considerare acest fapt ulterior, deoarece în scrierile de mai târziu a
abandonat noţiunea traductibilităţii enunţurilor despre lumea fizică în enunţuri despre experienţa
imediată. Reducţionismul, în forma sa radicală, a încetat de mult să apară în filosofia lui Carnap.
Dar dogma reducţionismului a continuat, într-o formă subtilă şi destul de fragilă, să
influenţeze gândirea empiriştilor. Noţiunea insinuează că fiecărui enunţ sau fiecărui enunţ sintetic îi
este asociat un domeniu unic de evenimente senzoriale posibile, aşa încât ocurenţa oricăruia dintre
ele ar putea contribui la probabilitatea adevărului enunţului, iar faptul de a-i fi asociat un alt unic
domeniu de evenimente senzoriale posibile micşorează acea probabilitate. Această noţiune este,
bineînţeles, implicită în teoria verificaţionistă a înţelesului.
Dogma reducţionismului supravieţuieşte în asumpţia că fiecare enunţ, considerat separat de
alte enunţuri, poate admite confirmare sau infirmare. Sugestia mea opusă, stârnită de doctrina lui
Carnap asupra lumii fizice din Aufbau, este aceea că enunţurile despre lumea externă se înfăţişează
tribunalului experienţei senzoriale nu individual, ci doar ca un corp unitar. 15
Dogma reducţionismului, chiar şi în forma ei moderată, este strâns legată de cealaltă dogmă:
aceea conform căreia există o dihotomie între analitic şi sintetic. Într-adevăr, ne-am trezit conduşi
de la această ultimă problemă spre prima prin intermediul teoriei verificaţioniste a înţelesului. O
dogmă o sprijină pe cealaltă în felul următor: atât timp cât are sens să vorbim despre confirmarea
sau infirmarea unui enunţ, pare că are sens să vorbim despre un caz limită de enunţ care este
confirmat exclusiv în virtutea formei, ipso facto, indiferent de orice altceva, iar un asemenea enunţ
este analitic.
Cele două dogme sunt identice la rădăcină. În ultimul timp, ne-am gândit că adevărul
enunţurilor, în genere, depinde în mod clar şi de fapte extralingvistice. Am observat, de asemenea, şi
că adevărul unui enunţ poartă cu sine, nu în mod logic, ci în mod natural, ideea că adevărul unui
enunţ este întrucâtva analizabil într-o componentă lingvistică şi una factuală. Componenta factuală
trebuie, dacă suntem empirişti, să fie redusă la un domeniu de experienţe confirmatoare. În cazul
extrem în care componenta lingvistică este singura care contează, un enunţ adevărat este analitic.
Dar sper să ne fi impresionat încăpăţânarea cu care distincţia între analitic şi sintetic s-a împotrivit
oricărei caracterizări directe. În afara unor exemple prefabricate derizorii de tipul extragerii bilelor
albe şi negre dintr-o urnă, sunt impresionat de cât de derutantă a fost problema obţinerii unei teorii
explicite a confirmării empirice a enunţurilor sintetice. Sugestia mea actuală este aceea că este un
nonsens şi că este sursa a numeroase nonsensuri să vorbeşti despre adevărul enunţurilor individuale
în termenii componentelor lingvistice şi factuale. Luată ca un întreg, ştiinţa depinde atât de limbaj
cât şi de experienţă. Dar această dualitate nu este de regăsit în enunţurile ştiinţei, luate individual.

15
Această doctrină a fost bine argumentată de Duhem, pp. 303-328. Sau vezi Lowinger, pp. 132-140.
 22

Prin ideea de a defini un simbol aflat în uz am făcut, după cum am remarcat, un pas înainte
de la abordarea ―termen-cu-termen‖ specifică empirismului lui Locke şi Hume. Odată cu Frege,
enunţul, mai degrabă decât termenul, a devenit ţinta criticilor empiriste. Dar ceea ce vreau să
subliniez este că şi atunci când luăm enunţul ca unitate de semnificaţie ne-am pripit să credem
problema rezolvată. Unitatea semnificativă empiric este întregul ştiinţei.

VI. Empirismul fără dogme

Totalitatea aşa-numitei cunoaşteri sau a opiniilor noastre, de la cele mai obişnuite chestiuni
ce ţin de geografie şi istorie, până la cele mai profunde legi ale fizicii atomice sau ale matematicii
pure şi logicii, este un construct uman ce intersectează experienţa doar de-a lungul marginilor. Sau,
altfel spus, întreaga ştiinţă este asemenea unui câmp de forţe ale cărui condiţii limită sunt
experienţa. Un conflict cu experienţa la periferie dă naştere unor reajustări în interiorul câmpului.
Valorile de adevăr ale unora din enunţurile noastre trebuie redistribuite. Datorită interconexiunilor
logice, reevaluarea unora din enunţuri implică reevaluarea altora – legile logicii găsindu-se, pur şi
simplu, printre alte enunţuri ale sistemului, sunt doar alte elemente ale câmpului. Odată ce am
reevaluat un enunţ, trebuie să reevaluăm şi altele, indiferent dacă sunt enunţuri conectate logic de
primele sau dacă sunt enunţurile ce fac conexiunea logică. Dar întregul câmp este într-atât de
nedeterminat de condiţiile-limită, adică experienţa, încât libertatea de alegere a enunţurilor de
reevaluat în lumina unei experienţe contrare, este foarte largă. Nici o experienţă anume nu este
legată de un enunţ anume în interiorul câmpului, ci doar indirect prin consideraţii de echilibru care
afectează câmpul ca întreg.
Dacă această perspectivă este corectă, devine înşelător să vorbeşti despre conţinutul empiric
al unui enunţ individual — mai ales în cazul unui enunţ nu foarte îndepărtat de periferia
experienţială a câmpului. Prin urmare devine inutilă căutarea unei demarcaţii între enunţuri
sintetice, care depind în mod contingent de experienţă şi enunţuri analitice valabile indiferent de
experienţă. Orice enunţ poate fi menţinut ca adevărat indiferent de experienţă, dacă se fac ajustări
suficient de drastice altundeva în sistem. Chiar şi un enunţ situat foarte aproape de periferie poate fi
menţinut ca adevărat în faţa experienţelor recalcitrante invocând halucinaţii sau prin corectarea
anumitor enunţuri de tipul celor numite legi logice. Convers, prin acelaşi procedeu, nici un enunţ nu
este imun în faţa revizuirii. S-a propus chiar şi revizuirea legii logice a terţului exclus drept mijloc
pentru simplificarea mecanicii cuantice. De altfel, este vreo diferenţă, în principiu, între o asemenea
turnură şi o alta precum cea în care Kepler l-a devansat pe Ptolomeu, sau Einstein pe Newton, ori
Darwin pe Aristotel?
Pentru vivacitate, am vorbit în termeni de distanţe variabile faţă de o periferie senzorială.
 23

Voi încerca acum să clarific această noţiune fără apel la metaforă. Anumite enunţuri, deşi nu sunt
despre experienţa senzorială, ci despre obiecte fizice, par a fi curios de apropiate de experienţa
senzorială — şi, într-un mod selectiv, unele enunţuri de unele experienţe, altele de altele. Astfel de
enunţuri, deosebit de apropiate de experienţe particulare, le imaginez situate aproape de periferie.
Dar în această relaţie de ―apropiere‖ nu imaginez mai mult decât o simplă asociere ce reflectă
probabilitatea ca, în practică, în faţa unor experienţe recalcitrante, noi să optăm pentru revizuirea
unui enunţ, mai degrabă decât revizuirea altuia. De exemplu, ne putem imagina experienţe
recalcitrante în urma cărora am fi înclinaţi să modificăm sistemul nostru reevaluând doar enunţul
care spune că există case de cărămidă pe Elm Street, împreună cu alte enunţuri înrudite, pe aceeaşi
temă. Ne putem imagina alte experienţe recalcitrante conform cărora am fi înclinaţi să modificăm
sistemul nostru reevaluând doar enunţul care spune că nu există centauri, împreună cu enunţuri
înrudite cu acesta. O experienţă recalcitrantă poate fi acomodată, după cum am spus deja, prin
oricare dintre diversele reevaluări alternative în diferite părţi ale întregului sistem. Dar în cazurile
pe care ni le imaginăm acum, tendinţa noastră naturală de a perturba întregul sistem cât mai puţin cu
putinţă ne-ar conduce spre concentrarea revizuirilor asupra enunţurilor despre case de cărămidă şi
centauri. Prin urmare, despre aceste enunţuri se spune că au o referinţă empirică mult mai precisă
decât enunţurile cu încărcătură teoretică ridicată precum cele ale fizicii, logicii ori ontologiei. Cele
din urmă pot fi gândite ca având un loc central în cadrul întregii reţele, aceasta neînsemnând nimic
mai mult decât că se impune doar o foarte mică legătură preferenţială cu date senzoriale particulare.
Ca empirist, continuu să mă gândesc la schema conceptuală a ştiinţei în ultimă instanţă, ca la
o unealtă pentru prezicerea experienţelor viitoare în lumina experienţelor trecute. Obiectele fizice
sunt introduse în mod conceptual, în acest context, sub forma unor intermediari convenabili—nu
prin definiţii în termenii experienţei, ci pur şi simplu ca postulări ireductibile, comparabile, din
punct de vedere epistemologic, cu zeii lui Homer. Aş vrea să adaug că, în ceea ce mă priveşte,
făcând parte din tabăra fizicianului, cred în obiectele fizice şi nu în zeii lui Homer şi consider că
este o eroare de tip ştiintific să crezi altfel. Dar din punct de vedere epistemologic, între obiectele
fizice şi zeii lui Homer există doar o diferenţă de grad şi nu una de natură. Ambele tipuri de entităţi
ajung în concepţia noastră doar ca stipulări culturale. Mitul obiectelor fizice este superior
majorităţii din punct de vedere epistemologic pentru că s-a dovedit a fi mai eficient decât alte mituri
drept mijloc pentru a acomoda o structură convenabilă în fluxul experienţei.
Postularea nu se opreşte la obiectele fizice macroscopice. Obiecte de nivel atomic şi chiar de
un nivel mai profund sunt stipulate pentru a face legile despre obiecte macroscopice, şi în ultimă
instanţă legile experienţei, mai simple şi mai uşor de manipulat. Şi nu trebuie să ne aşteptăm sau să
cerem definiţii exhaustive pentru entităţile atomice şi sub-atomice în termenii entităţilor
macroscopice, mai mult decât ne aşteptăm sau cerem definirea lucrurilor macroscopice în termenii
 24

datelor senzoriale. Ştiinţa se află în continuarea simţului comun, şi continuă tendinţa specifică
simţului comun de a umfla ontologia pentru simplificarea teoriei.
Obiectele fizice, mici şi mari, nu sunt singurele postulări. Forţele constituie un alt exemplu
şi ni se spune, într-adevăr, în zilele noastre, că limita dintre energie şi materie este nesemnificativă.
Mai mult, entităţile abstracte ce reprezintă substanţa matematicii - în ultimă instanţă clase şi clase
de clase şi aşa mai departe - sunt, în acelaşi spirit, stipulări. Din punct de vedere epistemologic,
acestea sunt mituri de acelaşi fel cu obiectele fizice şi cu zeii, nici mai bune, nici mai rele, excepţie
făcând diferenţele de grad prin care ele mijlocesc interacţiunile noastre cu experienţele senzoriale.
Întreaga algebră a numerelor raţionale şi iraţionale este subdeterminată de algebra numerelor
raţionale, dar este facilă şi mai convenabilă, însă include algebra numerelor raţionale ca pe o parte
aridă şi forţată. Întreaga ştiinţă, matematică, naturală şi umană, este subdeterminată de experienţă
într-un mod similar, mult mai extrem însă. Periferia sistemului trebuie menţinută în pas cu
experienţa. Restul, cu tot cu miturile şi ficţiunile elaborate, are drept obiectiv simplitatea legilor.
Întrebările de ordin ontologic, în această perspectivă, sunt pe acelaşi nivel cu întrebările
ştiinţelor naturale. 16 Pentru a ilustra această idee să luăm, de exemplu, întrebarea dacă putem
permite considerarea claselor drept entităţi. Aceasta, după cum am spus într-o altă lucrare, este
întrebarea dacă are sens să cuantifici folosind variabile ce iau drept valori clase. Carnap
["Empiricism, semantics, and ontology" Revue internationale de philosophie , 4 (1950), 20-40.] a
susţinut că aceasta nu este o întrebare despre chestiuni de fapt, ci despre alegerea unei forme de
limbaj convenabil, a unei scheme conceptuale convenabile sau a unui cadru potrivit pentru ştiinţă.
Cu aceasta sunt de acord, însă doar cu condiţia ca şi ipotezele ştiinţifice să fie, în general, tratate
asemenea. Carnap a recunoscut că poate să menţină un dublu standard pentru întrebări de ordin
ontologic şi pentru ipoteze ştiinţifice doar asumând o dihotomie între analitic şi sintetic. Nu este
nevoie să repet că aceasta este o distincţie pe care o resping.17
Problema cu privire la existenţa claselor pare mai degrabă o întrebare legată de schema
conceptuală convenabilă Problema cu privire la existenţa centaurilor, ori a caselor de cărămidă de
pe Elm Street, pare mai degrabă o întrebare despre fapte. Dar am subliniat că această diferenţă este
doar una de grad şi că se răsfrânge asupra unei înclinaţii de-a noastră vag pragmatică să ajustăm o
anumită ramură a ştiinţei mai degrabă decât alta atunci când acomodăm o experienţă recalcitrantă
particulară. Conservatorismul figurează în astfel de alegeri, la fel şi căutarea simplicităţii.
Carnap, Lewis şi alţii abordează pragmatic problema alegerii între limbaje şi cadre
ştiinţifice, dar ei părăsesc pragmatismul când vine vorba de limita imaginată între analitic şi sintetic.
Prin repudierea unei astfel de limite ader mai strâns la pragmatism. Fiecărui om îi este dată o

16
‖L'ontologie fait corps avec le science elle-meme et ne peut en etre separee.‖ Meyerson, p. 439.
17
Pentru o expunere convingătoare a unor viitoare îndoieli asupra acestei distincţii, vezi White.
 25

moştenire culturală şi un baraj continuu de stimuli senzoriali, iar consideraţiile care îl ghidează
pentru a modifica această moştenire ştiinţifică aşa încât să fie în armonie cu stimulările senzoriale
sunt, în cazul acelora raţionali, de natură pragmatică.

BIBLIOGRAFIE

Carnap, R. [1]. Meaning and Necessity. (Chicago: University of Chicago Press, 1947)

-- [2]. Logical Foundations of Probability. (Chicago: University of Chicago Press, 1950)

-- [3]. "Empiricism, semantics, and ontology," Revue Internationale de Philosophie, vol. IV (1950),
pp. 20-40.

Duhem, P. La Théorie physique: son objet et sa structure. (Paris: 1906.)

Frege, Gottlob. Foundations of Arithmetic. (New York: Philosophical Library, 1950.)

Hempel, C.G. "Problems and Changes in the Empiricist Criterion of Meaning." Revue
Internationale de Philosophie, vol. IV (1950), pp. 41-63.

Lewis, C.I. [1]. A Survey of Symbolic Logic. (Berkeley: 1918.)

-- [2]. An Analysis of Knowledge and Valuation. (La Salle, III.: Open Court Publishing Co., 1946.)

Lowinger, A. The Methodology of Pierre Duhem. (New York: Columbia University Press, 1941.)

Martin, R.M., "On 'Analytic'." Philosophical Studies, vol. III (1952), pp. 42-47.

Meyerson Émile. Identité et realité. (Paris: 1908; 4th ed., 1932.)

Quine, W.V. [1]. From A Logical Point of View. (New York: Harper & Row, 1961.)

-- [2]. Mathematical Logic. (New York: W. W. Norton & Company, Inc., 1940; Cambridge: Harvard
University Press, 1947; rev. ed., 1951.)

White, Morton. "The Analytic and the Synthetic: An Untenable Dualism." In Sidney Hook, ed.,
John Dewey: Philosopher of Science and Freedom. (New York: The Dial Press, Inc., 1950), pp.
316-30.
 26

Traducere de Ana-Maria Creţu și Alexandru Dragomir

 27

H. P. Grice – Înţelesul18

Să luăm în considerare urmatoarele propoziţii:

„Aceste pete înseamnă (însemnau) pojar.‖

„Aceste pete nu însemnau nimic pentru mine, dar pentru doctor ele însemnau pojar.‖
„Bugetul recent înseamnă că vom avea un an greu.‖

(1) Nu pot spune: „Aceste pete înseamnă pojar, dar el nu are pojar‖ şi, de asemenea, nu pot spune:
„Bugetul recent înseamnă ca vom avea un an greu, dar noi nu vom avea un an greu.‖. Cu alte
cuvinte, în cazuri precum cele de mai sus, x însemna că p şi x înseamnă că p implică p.
(2) Nu pot trece de la „Aceste pete înseamnă (însemnau) pojar‖ la vreo concluzie cu privire la „ceea
ce este (era) avut în vedere prin acele pete‖. Nu sunt îndreptăţit să spun, de pildă: „Ceea ce era avut
în vedere prin acele pete era că el are pojar.‖ La fel, nu pot scoate din enunţul despre bugetul recent
concluzia: „Ceea ce e avut în vedere prin bugetul recent este că vom avea un an greu.‖
(3) Nu pot trece de la „Aceste pete însemnau pojar‖ la vreo concluzie cu privire la cineva care să fi
avut în vedere pojarul prin acele pete. Mutatis mutandis, acelaşi lucru este adevărat cu privire la
bugetul recent.
(4) Pentru nici unul dintre exemplele de mai sus nu poate fi gasită o reformulare în cadrul căreia
verbul „a însemna‖ („a avea în vedere‖) să fie urmat de o propoziţie sau o expresie între semnele
citării. Astfel, „Aceste pete însemnă pojar‖ nu poate fi reformulată ca în „Aceste pete înseamnă:
«pojar»‖ sau „Aceste pete înseamnă: «el are pojar»‖.
(5) Pe de altă parte, pentru toate aceste exemple poate fi găsită o reformulare aproximativă începând
cu expresia „Faptul că ...‖. De exemplu: „Faptul că el avea acele pete însemna că el are pojar‖ şi
„Faptul că bugetul recent era aşa cum era înseamnă că vom avea un an greu.‖
Să confruntăm acum propoziţiile de mai sus cu următoarele propoziţii:

„Cele trei clinchete de clopoţel din autobuz înseamnă că autobuzul este plin‖
„Remarca «Smith nu s-ar putea descurca fără remorcă» însemna că Smith consideră că soţia
lui îi este indispensabilă‖

18
Traducere realizată după H. P. Grice, Meaning, The Philosophical Review, vol. 63, nr. 3 (1957), pp. 377-388.
 28

(1) Aş putea rosti prima propoziţie şi să continui spunând: „Dar autobuzul nu este de
fapt plin, şoferul a făcut o greşeală‖, iar după a doua propoziţie aş putea continua: „Dar
de fapt Smith şi-a părăsit soţia acum şapte ani.‖ Cu alte cuvinte, aici x înseamnă că p şi x însemna
că p nu implică p.
(2) Pot trece de la prima propoziţie la un enunţ despre „ce anume era avut în vedere (se înţelegea)‖
prin sunetele clopoţelului, iar de la a doua propoziţie la un enunţ despre „ce era avut în vedere (se
înţelegea) prin remarca lui Smith‖.
(3) Pe baza primei propoziţii pot trece la concluzia că o persoană (respectiv şoferul) a înţeles, sau în
orice caz ar fi trebuit să înţeleagă prin sunetele clopoţelului că autobuzul este plin şi l-a fel s-ar
putea conchide şi pentru a doua propoziţie.
(4) Prima propoziţie poate fi refomulat într-o formă în care „a înţelege‖ să fie urmat de o expresie
plasată între semnele citării, adică: „Cele trei sunete de clopoţel înseamnă «autobuzul este plin».‖
La fel, în cazul celei de-a doua propoziţii.
(5) O propoziţie precum „Faptul că clopoţelul a sunat de trei ori înseamnă că autobuzul este plin‖
nu reprezintă o reformulare a înţelesului primei propoziţii. Ambele pot fi adevărate, dar ele nu au,
nici măcar în mod aproximativ, acelaşi înţeles.
Atunci când expresiile „înseamnă‖, „înseamnă ceva‖, „înseamnă că‖ sunt folosite în felul în
care sunt folosite în cadrului primului tip de propoziţii, voi vorbi despre sensul sau sensurile în care
sunt folosite ca sens natural, sau sensuri naturale ale expresiilor în cauză. Atunci când expresiile
sunt folosite în felul în care sunt folosite în al doilea fel de propoziţii, voi vorbi despre sensul sau
sensurile în care sunt folosite ca sens nonnatural al expresiilor în cauză. Voi folosi abreviaţia
„înseamnăNN‖ pentru a distinge sensul nonnatural.
Pentru comoditate, propun să includem în categoria sensurilor naturale ale lui „înseamnă‖ şi
acele sensuri ale lui „înseamnă‖ („înţelege‖) ce sunt exemplificate în propoziţii de forma „A
înţelege să facă cutare (prin x)‖, unde A este un agent uman. Prin opoziţie, după cum arată
exemplele anterioare, voi include în categoria sensurilor nonnaturale ale lui „înseamnă‖ orice
sensuri ale lui „înseamnă‖ („înţelege‖) ce se întâlnesc în propoziţii de forma „A înţelege ceva prin
x‖ sau „A înţelege prin x că ...‖ (Ac. observaţie e prea riguroasă, dar ne va servi drept indicaţie).
Nu doresc să susţin că toate folosirile noastre ale lui „înseamnă‖ cad cu uşurinţă şi acurateţe
într-unul din cele două grupuri pe care l-am distins, dar cred că în majoritatea cazurilor ar trebui să
fim măcar înclinaţi să asimilăm o folosire a lui „înseamnă‖ la unul sau altul din grupuri. Întrebarea
care se ridică acum este: „Ce se mai poate spune în plus despre cazurile în care ar trebui să spunem
că un cuvânt este utilizat într-un sens natural şi cazurile în care ar trebui să spunem ca un cuvânt
este utilizat într-un sens nonnatural?‖ Punerea acestei întrebări nu ne va interzice să încercăm să
oferim o explicaţie pentru „înţelesNN‖ în termenii unui sens natural al lui „a înţelege‖.
 29

Această întrebare despre distincţia dintre înţeles natural şi înţeles nonnatural este, după cum
cred, cea care îi preocupă pe cei interesaţi de distincţia dintre semne „naturale‖ şi „convenţionale‖.
Dar cred că formularea mea este mai bună. Căci unele lucruri ce pot să însemne NN ceva nu sunt
semne (e.g., cuvintele nu sunt), iar unele nu sunt convenţionale într-un sens obişnuit (e.g., anumite
gesturi), în timpe ce anumite lucruri ce au înţeles natural nu sunt semne pentru ceea ce înseamnă
(potrivit exemplului cu bugetul recent).
Doresc mai întâi să iau în considerare pe scurt şi să resping ceea ce ar putea fi numit un
răspuns de tip cauzal la întrebarea „Ce este înţelesulNN?‖ Am putea încerca să spunem (fiind
oarecum în acord cu C. L. Stevenson19) că pentru ca x să însemneNN ceva, x trebuie să aibă tendinţa
să producă în auditoriu o anumită atitudine (cognitivă sau nu) şi o tendinţă, în cazul vorbitorului, de
a-l produce datorită acelei atitudini, aceste tendinţe fiind dependente de „un proces elaborat de
condiţionare ce însoţeşte folosirea semnului în comunicare‖ 20. Dar acest răspuns nu va fi
satisfăcător.
(1) Să luăm în considerare cazul în care se rosteşte ceva care, dacă se califică drept
înţelesNN, va fi de tip descriptiv sau informativ, iar atitudinea relevantă va fi prin urmare una
cognitivă, bunăoară o opinie. (Folosesc „rostire‖ drept cuvânt neutru ce se aplică oricărui candidat
pentru înţeles NN, întrucât are o ambiguitate act-obiect convenabilă.) Fără îndoială, se întâmplă
adesea ca oamenii să îşi ia smokingul atunci când se duc la o serată şi de asemenea se întâmplă ca
mulţi oameni, la vederea cuiva îmbrăcat în smoking, să tragă concluzia că persoana respectivă
urmează să meargă la o serată. Ne îndreptăţeşte aceasta să spunem că punerea smokingului
înseamnă NN că cineva urmează să meargă la o serată (sau că înseamnă NN ceva)? Sigur că nu. Nu ne
este de nici un ajutor să ne referim la expresia „depinzând de un proces elaborat de condiţionare‖.
Căci dacă aceasta nu înseamnă decât ca răspunsul la vederea smokingului să fie învăţat sau
dobândit într-un anumit fel, ceea ce se aplică şi la cazul prezent, acesta va trece mai departe drept
un caz al înţelesului NN. Dar dacă luăm în serios a doua parte a expresiei propuse („însoţind folosirea
semnului în comunicare‖), atunci analiza înţelesului NN este evident circulară. Am putea la fel de
bine să spunem: „x are înţelesNN dacă este folosit în comunicare‖, ceea ce, chiar dacă este adevărat,
nu ne ajută cu nimic.
(2) Dacă această abordare nu este suficientă, există o dificultate recunoscută şi de Stevenson
(aceeaşi dificultate, după părerea mea): cum putem evita, de pildă, să spunem că „Jones este înalt‖
face parte din ceea ce se înţelege prin „Jones este atlet‖, întrucât a-i spune cuiva că Jones este un
atlet va avea tendinţa să-l facă să creadă că Jones este înalt. Stevenson invocă aici regulile
lingvistice, şi anume o regulă permisivă a limbajului potrivit căreia „atleţii pot fi non-înalţi‖.

19
Etica şi limbajul, New Haven, 1944, cap. 3.
20
Ibid., p. 57.
 30

Aceasta revine la a spune că regulile nu ne interzic să vorbim despre „atleţi care nu sunt înalţi‖. Dar
de ce nu ne interzic? Nu fiindcă este corect gramatical sau nu este nepoliticos şi aşa mai departe, ci
probabil fiindcă nu este lipsit de înţeles (sau, dacă aceasta pare o formulare prea tare, fiindca nu
sunt violate regulile de înţeles pentru expresiile avute în vedere). Dar aceasta pare să ne ducă la un
alt cerc vicios. Mai mult, ne-am putea întreba de ce, dacă este legitim sa apelăm aici la reguli pentru
a distinge ceea ce se înţelege de ceea ce se sugerează, nu am făcut apel mai devreme la reguli
asemănătoare în cazul mormăiturilor, de pildă, pentru a căror tratare a introdus Stevenson iniţial
definiţia propusă de el.
O deficienţă suplimentară a unei teorii cauzale de genul cele abia prezentate pare să fie
aceea că chiar dacă o acceptăm ca atare, nu dispunem decât de o analiză a enunţurilor despre
înţelesul standard sau înţelesul generic al unui „semn‖. Nu ni se oferă nimic pentru a putea trata
enunţurile despre ce anume înţelege un anumit vorbitor sau scriitor printr-un semn într-o anumită
ocazie (în mod diferit faţă de înţelesul standard al semnului) şi nici nu este evident cum ar putea fi
modificată teoria pentru a dea seama de asemenea situaţii. S-ar putea merge mai departe cu critica şi
să susţinem că teoria cauzală ignoră faptul că înţelesul (generic al) unui semn trebuie să fie explicat
în termenii a ceea ce înţeleg prin el utilizatorii semnului în diferite ocazii, iar această din urmă
noţiune care nu este explicată de către teoria cauzală este de fapt cea fundamentală. În ce mă
priveşte, sunt de acord cu această critică mai radicală, deşi sunt conştient că această chestiune este
controversată.
Nu îmi propun să mai iau în considerare alte teorii orientate cauzal. Bănuiesc că nici o astfel
de teorie nu poate evita dificultăţi analoage celor pe care le-am schiţat fără să renunţe la pretenţia că
reprezintă o teorie de tip cauzal.
Voi încerca acum să propun o abordare diferită şi, după cum sper, mai promiţătoare. Dacă
putem lămuri ce se înţelege prin:

„x înseamnăNN ceva (într-o anumită situaţie)‖ şi

„x înseamnăNN că ... (într-o anumită situaţie)‖

şi prin:

„A înţelegeNN ceva prin x (într-o anumită situaţie)‖ şi

„A înţelegeNN prin x că ... (într-o anumită situaţie)‖

ar fi rezonabil să ne aşteptăm ca aceasta să ne ajute să analizăm şi:

 31

„x înseamnăNN (atemporal) ceva (că ...).‖

„A înţelegeNN (atemporal) ceva (că ...) prin x.‖

şi să explicăm „înseamnă acelaşi lucru cu...‖, „înţelege‖ (understands), „implică‖ şi aşa mai
departe. Pentru moment să pretindem că avem de a face doar cu rostiri ce pot fi informative sau
descriptive.
O primă încercare ar fi să sugerăm că „x înseamnăNN ceva‖ va fi adevărat dacă „cel care a
rostit x intenţiona să inducă o opinie unui auditoriu‖ şi că a spune despre ce opinie era vorba revine
la a spune ce însemnaNN x. Acest lucru nu este însă suficient. Aş putea să las batista lui B în preajma
scenei unei crime pentru a îi induce detectivului opinia că B este criminalul. Dar nu vrem să spunem
că batista (sau actul de a o lăsa acolo) însemnaNN ceva sau că eu am înţelesNN prin faptul că am lasat
batista că B este criminalul. În mod clar, trebuie să adăugăm cel puţin că pentru ca x să aibă un
înţelesNN trebuie să fie „rostit‖ nu doar cu intenţia de a induce o anumită opinie. Vorbitorul trebuie
să aibă în plus intenţia ca „auditoriul‖ să recunoască intenţia din spatele rostirii.
Deşi lucrurile stau mai bine, nu stau suficient de bine. Să ne gândim la următoarele cazuri:
(1) Irod îi arată Salomeei capul lui Ioan Botezătorul pe o tavă.
(2) Simţindu-se slăbit, un copil o lasă pe mama sa să vadă cât de palid este (sperând că va
trage singură concluziile şi îi va veni în ajutor).
(3) Las pe jos cioburile porţelanului pe care l-a spart fiica mea pentru ca soţia mea să le vadă
Aici se pare că avem cazuri ce satisfac condiţiile oferite până acum pentru înţeles NN. De exemplu,
Irod intenţiona să o facă pe Salomeea să creadă că Ioan Botezătorul este mort şi fără îndoială că
intenţiona ca Salomeea să recunoască că el intenţiona ca ea să creadă că Ioan Botezătorul este mort.
La fel pentru celelalte cazuri. Cu toate acestea nu cred că ar trebui să spunem că aici avem de a face
cu un înţelesNN.
Ceea ce dorim să găsim este diferenţa dintre, să zicem, „a lăsa pe cineva să afle ceva în mod
deliberat şi deschis‖ şi „a spune ceva‖ şi între „a face pe cineva să se gândească la ceva‖ şi „a spune
ceva‖.
Calea de ieşire este probabil următoarea. Să comparăm următoarele două cazuri:

(1) Îi arăt domnului X o fotografie a domnului Y într-o postură nepermis de

familiară cu doamna X.
(2) Desenez o imagine cu domnului Y în această postură şi i-o arăt domnului X.

Doresc să resping că în cazul (1) fotografia (sau actul de a o arăta domnului X) înseamnă NN propriu-
zis ceva. Vreau în schimb să afirm că în cazul (2) desenul (sau actul de a-l desena şi a-l arăta)
 32

înseamnăNN ceva (că domnul Y a fost nepermis de familiar), sau cel puţin că eu înţelegeamNN prin
desen că domnul Y a fost nepermis de familiar. Care este diferenţa dintre cele două cazuri? Cu
siguranţă, în cazul (1) recunoaşterea de către domnul X a intenţiei mele de a-l face să creadă că e
ceva între domnul Y şi doamna X este (relativ) irelevantă în ce priveşte producerea acestui efect de
către fotografie. Domnul X va ajunge cel puţin să o suspecteze pe doamna X chiar dacă în loc să i-o
arăt, aş fi lăsat-o în camera lui din greşeală, fără ca eu să fiu conştient de aceasta. Dar va conta, în
ce priveşte efectul desenulului meu asupra domnului X, dacă domnul X va considera că eu
intenţionez să îl informez (să îl fac să creadă ceva) cu privire la doamna X şi nu doar să fac o
mâzgăleală sau să produc o operă de artă.
Dar acum se pare că am ajuns la o nouă dificultate, dacă acceptăm această tratare. Căci
putem să luăm în considerare acum, să zicem, cazul unei grimase. Dacă fac o grimasă în mod
spontan, într-o situaţie obişnuită, cineva care se uită la mine ar putea lua grimasa mea drept semnul
natural al unei neplăceri. Dar dacă fac o grimasă în mod deliberat (pentru a transmite că nu-mi place
ceva), ne putem aştepta ca persoana care mă vede, chiar dacă îmi recunoaşte intenţia, să conchidă
totuşi că mă simt inconfortabil. Nu ar trebui să spunem atunci, întrucât nu ne putem aştepta ca
faptul că privitorul ia grimasa mea drept ceva spontan sau drept ceva intenţionat să ducă la vreo
diferenţă în ce priveşte reacţia sa, că grimasa mea (produsă deliberat) nu înseamnăNN nimic. Cred că
această dificultate poate fi depăşită, căci deşi o grimasă produsă deliberat poate avea acelaşi efect
(în ce priveşte inducerea opiniei cu privire la faptul că mă simt inconfortabil) ca şi una spontană, ne
aşteptăm să aibă acelaşi efect doar cu condiţia ca auditoriul să o ia drept o grimasă produsă cu
intenţia de a transmite neplăcerea. Cu alte cuvinte, dacă lăsăm la o parte recunoaşterea intenţiei,
păstrând celelalte circumstanţe (inclusiv recunoaşterea grimasei drept una produsă deliberat),
capacitatea grimasei de a genera opinii în auditoriu va fi ştirbită sau distrusă.
Poate că putem rezuma ceea ce este necesar pentru ca A să înţeleagă ceva prin x după cum
urmează. A trebuie să intenţioneză să inducă o opinie într-un auditoriu prin x, şi trebuie ca el să
intenţioneze de asemenea ca rostirea sa să fie recunoscută drept una produsă cu această intenţie. Dar
aceste intenţii nu sunt independente. Recunoaşterea este avută în vedere de către A ca jucând un rol
în inducerea opiniei, iar dacă aceasta nu se realizează lucrurile vor eşua în ce priveşte împlinirea
intenţiilor lui A. În plus, intenţia lui A ca recunoaşterea să joace acest rol cred că implică că el
asumă că există şanse ca aceasta să joace un astfel de rol, că el nu ia de bună concluzia că opinia va
fi indusă în auditoriu indiferent dacă intenţia din spatele rostirii nu este recunoscută. Pe scurt, am
putea spune că „A înţelegeNN ceva prin x‖ este echivalentă în mare cu „A rosteşte x cu intenţia de a
induce o opinie prin intermediul recunoaşterii acestei intenţii.‖ (Aceasta pare să implice un paradox
al reflexivităţii, dar nu se întâmplă de fapt aşa.)
 33

Acum este probabil momentul să renunţăm la pretenţia că avem de a face doar cu cazuri
„informative‖. Să începem cu câteva exemple de imperative sau quasi-imperative. În camera mea se
află un om foarte avar şi doresc ca el să plece, aşa că arunc o bancnotă de o liră pe fereastră. Avem
aici o rostire cu un înţelesNN? Nu, fiindcă nu am intenţionat ca recunoaşterea scopului meu să îl
determine să plece. Acest caz e asemănător cu cel al fotografiei. Dacă, pe de altă parte, aş fi arătat
înspre uşă sau l-aş fi împins un pic spre uşă, purtarea mea ar putea constitui o rostire cu sens,
aceasta doar fiindcă recunoaşterea intenţiei mele va fi avută în vedere de către mine ca având un rol
efectiv în grăbirea plecării sale. O altă pereche de cazuri va fi: (1) un poliţist opreşte o maşină
postându-se în calea ei şi (2) un poliţist opreşte o maşină gesticulând.
Sau, pentru a trece la un alt tip de caz, dacă pic pe cineva ca examinator, s-ar putea să îi
pricinuiesc o tulburare sau indignare sau impresia că e umilit, iar dacă sunt răzbunător aş putea să
intenţionez acest efect şi chiar să intenţionez ca el să recunoască intenţia mea. Dar nu ar trebui să
fiu înclinat să spun că faptul că l-am picat a însemnat NN ceva. Pe de altă parte, dacă concediez pe
cineva mă simt înclinat să asimilez acest caz situaţiilor cu înţeles NN, iar această înclinaţie pare să
depindă de faptul că nu e rezonabil să mă aştept ca el se fie tulburat (indignat, umilit) fără să
recunoască intenţia mea de a-l afecta în acest fel. (Dacă colegiul nu mi-ar mai plăti deloc salariul, i-
aş acuza că mă ruinează, dacă mi l-ar micşora cu 20% s-ar putea să-i acuz că mă insultă; în alte
cazuri intermediare s-ar putea să nu ştiu că să zic.)
Probabil că am putea să facem următoarele generalizări:
(1) „A înţelegeNN ceva prin x‖ este (în mare) echivalent cu „A intenţionează ca rostirea lui x
să producă un anumit efect în auditoriu prin intermediul recunoaşterii acestei intenţii‖; şi am putea
adăuga că a întreba ce a avut în vedere A revine la a căuta specificarea efectului intenţionat (deşi s-
ar putea să nu fie totdeauna posibil să primim un răspuns direct ce include o clauză propoziţională,
de pildă „opinia că...‖)
(2) „x înseamnă ceva‖ este (în mare) echivalent cu „cineva a înţeles NN ceva prin x‖. Şi aici
vor fi cazuri în care aceasta nu va funcţiona. Mă simt înclinat să spun (cu privire la luminile
semaforului) că lumina roşie înseamnăNN că traficul trebuie să se oprească, dar ar fi foarte nenatural
să spun „Cineva (e.g. corporaţia) înţelegeNN prin lumina roşie că traficul trebuie să se oprească‖. Cu
toate acestea, pare să existe un anumit gen de referinţă la intenţiile cuiva.
(3) „x înseamnăNN (atemporal) că cutare şi cutare‖ ar putea fi echivalat la prima vedere cu
un enunţ ce cuprinde disjuncţia enunţurilor despre ce intenţionează „oamenii‖ (ţinând cont de
„recunoaştere‖) să producă prin x. Voi spune câteva cuvinte despre aceasta.
Poate fi obţinut orice efect, sau pot exista cazuri în care există un efect intenţionat (cu
precizările necesare) şi totuşi nu ar trebui să dorim să vorbim despre înţeles NN? Să presupunem că
am descoperit o persoană constituită în aşa fel încât dacă îi spun că atunci când spun „hmmm‖ într-
 34

un anumit fel doresc ca el să roşească sau să capete o anumită boală, atunci această persoană va roşi
sau va căpăta boala respectivă în mod automat când va recunoaşte acel „hmmm‖ rostit de mine
(odată cu intenţia mea). Ar trebui să spunem în acest caz că „hmmm‖ înseamnă NN ceva? Nu cred.
Aceasta atrage atenţia asupra faptului că pentru ca x să aibă un înţelesNN, efectul intenţionat trebuie
să fie sub controlul auditoriului, sau că, într-un anumit sens al termenului „raţiune‖, recunoaşterea
intenţiei din spatele lui x trebuie să fie pentru auditoriu o raţiune şi nu doar o cauză. Ar putea părea
că e o confuzie aici („raţiune pentru a crede ceva‖ şi „raţiune pentru a face ceva‖), dar nu cred că e
vorba de ceva serios. Căci deşi, fără îndoială, dintr-un punct de vedere întrebările despre raţiunile
pentru a crede ceva privesc evidenţele şi sunt complet diferite de întrebările despre raţiunile de a
face ceva, a recunoaşte intenţia unui vorbitor ce rosteşte x (o propoziţie descriptivă), a avea o
raţiune de a crede că cutare şi cutare, este cel puţin la fel cu „a avea un motiv pentru‖ a accepta
cutare şi cutare. Deciziile „că ...‖ par să presupună decizii „să ...‖ (şi de aceea putem „refuza să
credem‖ şi să fim „constrânşi să credem‖). (Cazul „concedierii‖ trebuie să fie tratat un pic diferit,
pentru că cineva nu poate „decide‖ să se simtă ofensat, în sensul propriu al termenului, dar poate
refuza să se simtă ofensat.) Se pare că efectul intenţionat trebuie să fie ceva aflat sub controlul
auditoriului, sau cel puţin acel gen de lucru aflat sub controlul auditoriului.
O observaţie înainte de a trece la câteva obiecţii. Cred că din ceea ce am spus despre
conexiunea dintre înţelesNN, recunoaştere şi intenţie decurge (dacă am dreptate) că doar ceea ce s-ar
putea numi intenţia primară a vorbitorului este relevantă pentru înţelesulNN unei rostiri. Căci dacă
rostesc x intenţionând (cu ajutorul recunoaşterii acestei intenţii) să induc efectul E, şi intenţionez ca
acest efect să conducă la un alt efect F, atunci în măsura în care apariţia lui F e văzută ca depinzând
doar de F, nu îl pot privi pe F ca depinzând de intenţia mea de a induce E. Cu alte cuvinte, dacă
intenţionez să fac pe cineva să facă un lucru prin aceea că îi dau o anumită informaţie, nu se poate
considera că are vreo relevanţă pentru înţelesulNN rostirii mele să descriu ce anume intenţionez să
facă el.
Se pot ridica acum câteva probleme cu privire la folosirea unor cuvinte precum „intenţie‖ şi
„recunoaştere‖. Trebuie să resping orice intenţie de a popula viaţa mentală a vorbitorului cu armate
întregi de evenimente psihologice complicate. Nu sper să rezolv enigme filosofice cu privire la
intenţie, ci doresc să argumentez pe scurt că folosirea pe care o dau cuvântului „intenţie‖ în legătură
cu înţelesul nu ridică nici un fel de dificultăţi speciale. În primul rând, vor exista cazuri în care o
rostire este însoţită sau precedată de un „plan‖ conştient sau de o formulare explicită a intenţiei (de
exemplu, declar cum am de gând să folosesc x, sau mă întreb cum să „transmit ceva‖). Prezenţa
unui asemenea „plan‖ explicit contează desigur serios în favoarea ideii că intenţia vorbitorului
(înţelesul) este conform „planului‖, deşi nu în mod concludent. De exemplu, un vorbitor care şi-a
declarat intenţia de a folosi o expresie familiară într-un mod nefamiliar ar putea aluneca în folosirea
 35

familiară. La fel în cazurile nonlingvistice: dacă ne punem întrebări cu privire la intenţiile unui
agent, o exprimare anterioară poate conta serios; cu toate acestea, un om ar putea plănui să arunce o
scrisoare la gunoi şi cu toate acestea să o ducă la poştă; ar putea spune apoi fie „Nu intenţionam să
fac asta‖, fie „Presupun că intenţionam să o trimit‖.
Intenţiile formulate lingvistic (sau quasi-lingvistic) în mod explicit sunt fără îndoială
comparativ mai rare. În absenţa lor s-ar părea că ne bazăm pe aproape aceleaşi criterii ca în cazul
intenţiilor nonlingvistice, atunci când există o uzanţă generală. Un vorbitor este luat ca intenţionând
să transmită ceea ce se transmite în mod normal (sau se intenţionează să se transmită în mod
normal), şi avem nevoie de un temei bun pentru a accepta că o anumită folosire deviază de la uzanţa
generală (e. g., el nu ştia sau uitase uzanţa generală). În mod similar pentru cazurile nonlingvistice:
se presupune că avem în vedere consecinţele normale ale acţiunilor noastre.
Din nou, în cazurile în care există îndoieli cu privire la, să zicem, pe care dintre două sau
mai multe lucruri intenţionează vorbitorul să le transmită, avem tendinţa de a ne raporta la contextul
rostirii (lingvistic sau nu) şi să ne întrebăm care dintre alternative ar fi relevantă pentru alte lucruri
pe care le spune sau le face, sau care intenţie s-ar potrivi într-o situaţie particulară cu scopurile pe
care e evident că le are (e.g., un om care strigă după o „pompă‖ într-un incendiu nu doreşte o pompă
de bicicletă). Paralelele nonlingvistice sunt vădite: contextul reprezintă un criteriu pentru a răspunde
de ce un om care tocmai a pus o ţigară în gură şi-a băgat mâna în buzunar; relevanţa pentru un
anumit scop reprezintă un criteriu pentru a stabili de ce un om fuge din calea unui taur.
În anumite cazuri lingvistice îi putem pune întrebări vorbitorului despre intenţiile sale, iar în
câteva din aceste cazuri (cazurile cele mai dificile, precum cel al unui filosof căruia i s-a cerut să
explice înţelesul unui pasaj foarte neclar dintr-una din lucrările sale), răspunsul nu este bazat pe
ceea ce îşi aminteşte, ci este mai mult ca o decizie, o decizie cu privire la cum ar trebui să fie luat
ceea ce a spus. Nu pot găsi o paralelă nonlingvistică aici, dar cazul este atât de aparte încat nu pare
să aducă vreo diferenţă vitală.
Toate acestea sunt extrem de evidente, iar a arăta că criteriile pentru a judeca intenţiile
lingvistice sunt foarte asemănătoare cu criteriile pentru a judeca intenţii nonlingvistice revine
desigur la a arăta că intenţiile lingvistice sunt foarte asemănătoare cu intenţiile nonlingvistice.

Traducere de Gheorghe Ştefanov

 36

Bertrand Russell – Despre denotare21

Prin „sintagmă denotativă―22 eu înţeleg o sintagmă de genul următor: un om, vreun om, orice
om, fiecare om, toţi oamenii, regele actual al Angliei, regele actual al Franţei, centrul de masă al
sistemului solar în primul moment al secolului al XX-lea, rotaţia Pământului în jurul Soarelui,
rotaţia Soarelui în jurul Pământului. Prin urmare o sintagmă este denotativă doar în virtutea formei23
sale. Putem distinge trei cazuri: (1) o sintagmă poate să fie denotativă şi totuşi să nu denote nimic;
de pildă, sintagma „regele actual al Franţei―; (2) o sintagmă poate să denote un anume obiect; de
exemplu, „regele actual al Angliei― denotă un anume bărbat 24. (3) O sintagmă poate să denote
ambiguu; de exemplu, „un om― nu denotă mai mulţi oameni, ci un om neprecizat. Interpretarea unor
asemenea sintagme este o problemă deosebit de dificilă; este foarte greu să elaborezi o teorie a
acestor sintagme care să nu poată fi respinsă formal. În măsura însă în care pot să-mi dau eu seama,
toate dificultăţile sunt depăşite de teoria pe care o voi explica mai jos.
Tema denotării este de foarte mare importanţă nu numai în logică şi matematică, dar şi în teoria
cunoaşterii. Ştim, de pildă, că, la un moment dat, centrul de masă al sistemului solar este un anumit
punct şi că putem face o serie de aserţiuni despre el. Nu ne-am familiarizat însă în mod direct cu
acest punct, care ne este cunoscut doar din descrieri. Distincţia dintre
ceea-ce-ştim-prin-familiarizare şi ceea-ce-ştim-despre este distincţia dintre lucrurile pe care le
avem în faţa ochilor şi acelea despre care putem şti ceva doar cu ajutorul sintagmelor denotative. 25
Adesea se întâmplă să ştim că o sintagmă denotă într-un mod neambiguu, deşi ceea ce denotă ea nu
este ceva familiar pentru noi; aşa se întâmplă în cazul de mai sus, cel al centrului de masă. Prin
intermediul percepţiei ne sunt familiare obiectele perceptibile, iar cu ajutorul gândirii ne
familiarizăm cu obiecte ce au un caracter logic mai abstract; de aici nu decurge însă cu necesitate că
ştim-prin-familiarizare obiectele denotate de sintagme compuse [480] din cuvinte ale căror
înţelesuri le ştim-prin-familiarizare. Un exemplu foarte important este acesta: Dat fiind faptul că nu

21
Traducerea este făcută după textul apărut în 1905 în revista Mind, vol.14, nr.56 din octombrie 1905, pp. 479-
493. Paginaţia originalului este indicată în textul traducerii prin numere puse în paranteze drepte (nota trad.).
22
În original: denoting phrase. Conform WordNet (v. http://wordnet.princeton.edu/perl/webwn)
o phrase este un grup de unu sau mai multe cuvinte care formează o parte componentă a unei propoziţii-ca-text
(sentence) (nota trad.).
23
Forma este dată fie de faptul că primul cuvânt din sintagmă este articulat, fie de faptul că sintagma începe cu
termeni precum „vreun―, „orice―, „fiecare―, „toţi― (nota trad.).
24
La 1905, regele Angliei era Eduard al VII-lea (născut în 1841; a domnit între 1901-1910) (nota trad.).
25
În engleză, distincţia este între acquaintance şi knowledge about. Într-o versiune mai veche a acestei traduceri
am redat-o prin prin distincţia dintre „cunoaşterea directă― şi „cunoaşterea indirectă― (nota trad.).
 37

percepem niciodată în mod direct minţile altora, nu pare să existe nici un temei ca să credem că
ştim-prin-familiarizare minţile altor oameni; aşadar, ceea ce ştim despre ele este obţinut prin
denotare. Orice act de gândire trebuie să pornească de la ceea-ce-ne-este-familiar; dar ajungem să
gândim despre o mulţime de lucruri pe care nu le ştim-prin-familiarizare.

Firul argumentării mele se desfăşoară după cum urmează. Voi începe prin a enunţa teoria pe
care vreau s-o apăr.26 Voi discuta apoi teoriile lui Frege şi Meinong, arătând de ce nici una dintre ele
nu mă satisface. Voi arăta care sunt temeiurile în favoarea teoriei mele şi, în sfârşit, voi înfăţişa
succint consecinţele filosofice ale teoriei mele.
Pe scurt, teoria mea este următoarea. Noţiunea fundamentală cu care lucrez este aceea de variabilă.
Prin „C(x)― înţeleg o propoziţieC(orice) înseamnă „C(x) este întotdeauna adevărată―;
C(niciun) înseamnă „«C(x) este falsă» este întotdeauna adevărată―;

C(vreun) înseamnă „Este fals despre «C(x) este falsă» că este întotdeauna adevărată―. 29, care se
presupune că, prin modul ei de definire, înseamnă acelaşi lucru ca şi expresia mai complicată.

Noţiunea primară şi nedefinibilă aici este aceea de „C(x) este întotdeauna adevărată―. Toate
celelalte idei de acest gen sunt definite cu ajutorul ei. Se presupune că orice, niciun şi vreun n-au,
luate izolat, un înţeles, dar orice propoziţie în care apar are un înţeles. Acesta şi este principiul
teoriei denotării pe care vreau s-o apăr: sintagmele denotative n-au niciodată un înţeles ele ca atare,
dar orice propoziţie în a cărei formulare verbală ele apar are un înţeles. Dificultăţile legate de
denotare sunt, cred eu, rezultatul analizei greşite a propoziţiilor în a căror formulare verbală intervin
sintagme denotative. Dacă eu nu mă înşel, analiza corectă poate fi formulată după cum se arată în
continuare.
[481] Să presupunem c-aş vrea să interpretez propoziţia „Am întâlnit un om―. Dacă este
adevărat ce se spune în propoziţie, atunci înseamnă c-am întâlnit un anume om; eu nu afirm însă
acest lucru. În conformitate cu teoria pe care o susţin aici, ceea ce eu afirm este:

„«L-am întâlnit pe x şi x este o fiinţă umană» nu este întotdeauna falsă―.

Generalizând, dacă definim clasa oamenilor ca fiind clasa obiectelor cărora le revine predicatul

26
Am dezbătut acest subiect în Principles of Mathematics, cap.V şi § 476. Teoria susţinută acolo este
aproximativ aceeaşi cu cea a lui Frege şi este foarte diferită de teoria expusă în continuare.
27
Mai exact, o funcţie propoziţională.
28
Cea de a doua idee poate fi introdusă cu ajutorul primei idei, dacă înţelesul pe care i-l acordăm este cel de „Nu
este adevărat despre «C(x) este falsă» că este întotdeauna adevărată―.
29
În locul acestei exprimări complicate voi folosi uneori pe „C(x) este uneori adevărată‖.
 38

este fiinţă umană, noi nu spunem altceva decât:

„C(un om)― înseamnă „«C(x) şi x este fiinţă umană» nu este întotdeauna falsă―.
Această definiţie face ca sintagma „un om―, luată separat, să fie total lipsită de înţeles, dar ea
face ca orice propoziţie în a cărei formulare verbală survine „un om― să aibă înţeles.
Să examinăm în continuare propoziţia „toţi oamenii sunt muritori―. Această propoziţie este în
realitate o propoziţie ipotetică 30 şi ceea ce enunţă ea este: dacă oricine este om, atunci este muritor.
Cu alte cuvinte, ceea ce ea enunţă este că dacă x este om, atunci x este muritor, oricare ar fi x. De
aici, dacă substituim pe „x este om― cu „x este fiinţă umană―, obţinem:

„Toţi oamenii sunt muritori― înseamnă „«Dacă x este fiinţă umană, atunci x este muritor» este
întotdeauna adevărat―.

Acest lucru este avut în vedere în logica simbolică atunci când spunem că „«x este fiinţă
umană» implică «x este muritor» pentru toate valorile lui x―. Într-o formulare mai generală, spunem
că:
„C(toţi oamenii)― înseamnă „«Dacă x este fiinţă umană, atunci C(x) este adevărată» este
întotdeauna adevărată―.

Tot aşa:

„C(niciun om)― înseamnă „«Dacă x este fiinţă umană, atunci C(x) este falsă» este întotdeauna
adevărată―.
„C(unii oameni)― va avea acelaşi înţeles ca şi „C(un om)― 31, iar

„C(un om)― înseamnă „Este fals despre «C(x) şi x este fiinţă umană» că este întotdeauna falsă―.
„C(orice om)― va avea acelaşi înţeles ca şi „C(toţi oamenii)―.

Rămân de interpretat acele sintagme care conţin articolul hotărât. 32 Ele sunt, de departe, cele
mai interesante şi mai dificile dintre sintagmele denotative. Să examinăm, de exemplu, propoziţia
„tatăl lui Carol al II-lea33 a fost executat―. Ea asertează că a existat un x, care era tatăl lui Carol al
II-lea, şi care a fost executat. Articolul hotărât, atunci când este utilizat riguros, implică unicitatea

30
Aşa cum a fost foarte bine argumentat de către dl. Bradley în Logic, cartea I, cap. II.
31
Din punct de vedere psihologic, „C(un om)― sugerează că este vorba despre un şi numai un, iar „C(unii
oameni)― sugerează că este vorba despre mai mulţi decât unul; aceste intuiţii le putem însă neglija într-o schiţă
preliminară.
32
În limba engleză, sintagmele care-l conţin pe the (nota trad.).
33
Este vorba despre regele englez Carol al II-lea, al cărui tată, Carol I, a fost executat în 1649 (nota trad.).
 39

obiectului determinat de el. Vorbim, ce-i drept, despre „fiul cuiva care este
în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta―, chiar dacă persoana care este în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta are
mai mulţi fii, dar ar fi mai potrivit să spunem „un fiu al cuiva care este
în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta―. De aceea, pentru scopurile noastre din acest studiu, considerăm că
articolul hotărât implică şi unicitatea obiectului determinat de el. Aşadar, când spunem că „x era
tatăl lui Carol al II-lea―, asertăm nu numai că x se află într-un anume raport cu Carol al II-lea, ci şi
[482] că nimic altceva nu se află în respectivul raport cu Carol al II-lea. Relaţia în cauză, fără
supoziţia de unicitate şi fără sintagme denotative, este exprimată de „x l-a zămislit pe Carol al
II-lea―. Pentru a obţine un echivalent al poziţiei „x era tatăl lui Carol al II-lea―, trebuie să adăugăm
„dacă y este diferit de x, atunci y nu l-a zămislit pe Carol al II-lea― sau, ceea ce este acelaşi lucru,
„dacă y este identic cu x―, atunci „x este tatăl lui Carol al II-lea― devine: „x l-a zămislit pe Carol al
II-lea; şi «dacă y l-a zămislit pe Carol al II-lea, atunci y este identic cu x» este întotdeauna adevărat
despre y'.
Deci „tatăl lui Carol al II-lea a fost executat― se transformă în: „nu este întotdeauna fals despre
x că l-a zămislit pe Carol al II-lea şi că x a fost executat şi că «dacă y l-a zămislit pe Carol al II-lea,
atunci y este identic cu x» este întotdeauna adevărat despre y―.

Aceasta poate părea o interpretare oarecum incredibilă, însă, în acest moment, nu prezit
temeiurile teoriei, ci doar enunţ teoria.

Pentru a interpreta „C(tatăl lui Carol al II-lea)―, unde C ţine locul oricărui enunţ despre tatăl lui
Carol al II-lea, nu avem decât să punem pe C(x) în locul „x a fost executat― mai sus. Se observă că,
în concordanţă cu interpretarea de mai sus, oricare ar fi enunţul C, „C(tatăl lui Carol al
II-lea)― implică:
„Nu este întotdeauna fals despre x că «dacă y l-a zămislit pe Carol al II-lea, atunci y este
identic cu x» este întotdeauna adevărat despre y―.

În limba obişnuită acest lucru este exprimat de „Carol al II-lea a avut un singur tată, nu mai
mulţi―. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, atunci orice propoziţie de forma „C(tatăl lui Carol
al II-lea)― este falsă. Ca atare, pentru a da un exemplu, orice propoziţie de forma „C(regele actual al
Franţei)― este falsă. Acesta este un mare avantaj al teoriei de faţă. Voi arăta mai jos că nu se ajunge
la o neconcordanţă cu legea non-contradicţiei din logică, aşa cum ar putea să pară la prima vedere
că stau lucrurile.

Procedura de mai sus ne furnizează o reducere a tuturor propoziţiilor în care apar sintagme
denotative la forme în care aceste sintagme nu apar. De ce este nevoie de o asemenea reducere se va
strădui să arate discuţia de mai jos.

Dovezile în favoarea teoriei de mai sus sunt o consecinţă a dificultăţilor ce par de neevitat dacă
 40

privim sintagmele denotative ca pe nişte constituenţi veritabili ai propoziţiilor în a căror formulare

verbală apar sintagmele respective. Dintre teoriile posibile care admit asemenea constituenţi cea
mai simplă este cea a lui Meinong. 34 Conform acestei teorii, oricărei sintagme denotative corecte
din punct de vedere gramatical îi corespunde un obiect. În virtutea acestui principiu, se presupune
că „regele actual al Franţei―, „pătratul rotund― ar desemna [483] obiecte veritabile. Se admite că
asemenea obiecte nu subzistă, dar, oricum, se presupune că ele sunt obiecte. Acest punct de vedere
constituie prin el însuşi o dificultate; totuşi obiecţia majoră este că asemenea obiecte se recunoaşte
că sunt capabile să încalce legea non-contradicţiei. Se pretinde, de pildă, că regele actual al Franţei
există, dar şi că nu există, că pătratul rotund este rotund şi că nu este rotund etc. Dar acest lucru este
intolerabil şi, dacă putem făuri o teorie care să evite această situaţie, atunci acea teorie este cu
siguranţă preferabilă.

Încălcarea de mai sus a legii non-contradicţiei este evitată de teoria lui Frege. El distinge, la o
sintagmă denotativă, două elemente, pe care le-am putea denumi înţeles şi denotat35. Aşadar,
„centrul de masă al sistemului solar la începutul secolului al XX-lea― este o sintagmă foarte
complexă în privinţa înţelesului, dar denotatul ei este un anumit punct, ceea ce este mult mai
simplu. Sistemul solar, secolul al XX-lea etc. sunt constituenţi ai înţelesului; dar denotatul n-are nici
un fel de constituenţi. 36 Unul dintre avantajele acestei distincţii este că ne arată de ce merită adesea
să asertăm o identitate. Dacă noi vom spune că „Scott este autorul lui Waverley―, vom aserta o
identitate de denotat şi o diferenţă de înţeles. Nu voi repeta totuşi temeiurile în favoarea acestei
teorii, întrucât am făcut-o în altă parte (v. Bertrand Russell, op.cit.), iar acum sunt preocupat de
contestarea lor.

Una dintre primele dificultăţi cu care ne confruntăm, atunci când adoptăm punctul de vedere că
sintagmele denotative exprimă un înţeles şi denotă un denotat,37 priveşte acele cazuri în care
denotatul este absent. Dacă spunem că „regele Angliei este chel―, atunci s-ar părea că acesta nu este
un enunţ despre complexul care are înţelesul „regele Angliei―, ci despre omul real denotat de
înţeles. Să examinăm însă propoziţia „regele Franţei este chel―. Ţinând cont de simetria de formă,
acest enunţ ar trebui să fie tot despre denotatul sintagmei „regele Franţei―. Dar această sintagmă,
deşi are un înţeles, dacă [484] „regele Angliei― are un înţeles, nu are în mod sigur un denotat, cel

34
V.în Untersuchungen zur Gegenstandstheorie und Psychologie (Leipzig, 1904) primele trei articole (cele ale
lui Meinong, Ameseder şi Mally).
35
V. articolul său „Über Sinn und Bedeutung―, Zeitschrift für Philosophie und philosophische Kritik, (1892):
25-50.
36
Frege distinge peste tot între înţeles şi denotat, nu doar în cazul sintagmelor denotative complexe. De aceea
înţelesurile constituenţilor unui complex denotativ sunt cele care formează înţelesul complexului denotativ, nu denotatul
lor. După Frege, în propoziţia „Mont Blanc are peste 1000 de metri― înţelesul lui „Mont Blanc―, nu muntele ca denotat,
este un constituent al înţelesului propoziţiei.
37
În cadrul teoriei de factură fregeeană, spunem că o sintagmă denotativă exprimă un înţeles şi că atât sintagma,
cât şi înţelesul ei denotă un denotat. În cealaltă teorie, cea pe care o apăr, nu există înţeles, ci, numai uneori, un denotat.
 41

puţin într-un sens neforţat. S-ar putea să se spună că „regele Franţei este chel― ar trebui calificată
drept un non-sens; propoziţia nu este însă un non-sens, deoarece este pur şi simplu falsă. Am putea
examina o propoziţie de genul: „Dacă u este o clasă care are numai un singur membru, atunci acel
membru este un membru al lui u― sau, într-o altă enunţare, „Dacă u este o clasă unitate, atunci u-ul
este un u―. Această propoziţie ar trebui să fie întotdeauna adevărată, întrucât concluzia este
adevărată atunci când ipoteza este adevărată. Dar „u-ul― este o sintagmă denotativă, iar despre
denotat, nu despre înţeles se spune că este un u. Însă, dacă u nu este o clasă unitate, s-ar părea că
„u-ul― nu denotă nimic; prin urmare, propoziţia noastră s-ar părea că devine un nonsens de îndată ce
u nu este o clasă unitate.

Este însă limpede că asemenea propoziţii nu devin nonsensuri doar pentru că ipotezele lor sunt
false. Regele din Furtuna ar putea spune că: „Dacă Ferdinand nu s-a înecat, atunci Ferdinand este
unicul meu fiu―. Dar „unicul meu fiu― este o sintagmă denotativă, care, în virtutea conţinutului ei,
are un denotat dacă şi numai dacă am exact un singur fiu. Enunţul de mai sus ar fi rămas însă
adevărat şi dacă, de fapt, Ferdinand s-ar fi înecat. Atunci fie trebuie să găsim un denotat în cazurile
în care la prima vedere este absent, fie trebuie să abandonăm punctul de vedere după care în
propoziţiile care conţin sintagme denotative se vorbeşte despre denotat. Eu mă pronunţ în favoarea
ultimei alternative. Şi prima alternativă poate fi adoptată, aşa cum a făcut Meinong, admiţând
obiecte care nu subzistă şi afirmând că ele nu ascultă de legea non-contradicţiei. Această abordare,
pe cât posibil, ar trebui evitată. Alt mod de a merge pe prima dintre cele două căi indicate mai sus
(în măsura în care ne limităm la alternativele menţionate) este cel adoptat de Frege, care conferă un
denotat convenţional în cazurile în care, altfel, n-ar exista niciunul. În acest fel, „regele Franţei― va
denota clasa vidă; „singurul fiu al cuiva care este în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta― (care are o
familie cu zece copii) va denota clasa tuturor fiilor săi ş.a.m.d. Această procedură, deşi poate să nu
conducă la nici o eroare logică efectivă, este însă vădit artificială şi nu oferă o analiză exactă a
problemei în cauză. Dacă vom accepta că sintagmele denotative, în genere, posedă cele două laturi,
cea a înţelesului şi cea a denotatului, cazurile în care s-ar părea că nu există denotat creează
dificultăţi atât când presupunem totuşi că există un denotat, cât şi când presupunem că nu există un
denotat.O teorie logică poate fi testată examinând capacitatea sa de a face faţă unor jocuri ale
minţii38. În logică, o strategie sănătoasă este aceea de a examina cât mai multe jocuri ale minţii,
[485] deoarece acestea au un rol similar cu acela al experimentelor din fizică. Voi enunţa trei jocuri
ale minţii pe care o teorie despre denotare trebuie să fie capabilă să le soluţioneze. Ma jos, voi arăta
că teoria mea furnizează o rezolvare.

(1) Dacă a este identic cu b, atunci orice este adevărat în legătură cu a este este adevărat şi-n

38
În engleză, puzzles (nota trad.).
 42

legătură cu b şi atât a, cât şi b pot fi substituiţi unul altuia în orice propoziţie, fără a se schimba
adevărul sau falsitatea acelei propoziţii. Să zicem că George al IV-lea a vrut să ştie dacă Scott este
autorul lui Waverley. 39 Scott este efectiv autorul lui Waverley. Prin urmare putem să substituim pe
Scott cu autorul lui „Waverley“ şi să dovedim în acest fel că George al IV-lea dorea să ştie dacă
Scott este Scott. Punerea la îndoială a legii identităţii poate fi însă cu greu atribuită primului
gentlemen al Europei.
(2) În virtutea legii terţului exclus, trebuie să fie adevărat fie că „A este B―, fie că „A nu este
B―. De aceea fie este adevărat că „regele actual40 al Franţei este chel―, fie că „regele actual al
Franţei nu este chel―. Dacă vom enumera pe cei care au chelie şi apoi pe cei fără chelie, nu-l vom
găsi pe pe regele actual al Franţei pe nici una dintre liste. Hegelienii, cărora le place sinteza, vor
trage probabil concluzia că poartă perucă.
(3) Să examinăm propoziţia „A diferă de B―. Dacă ea este adevărată, atunci există o diferenţă
între A şi B, fapt care poate fi exprimat spunând că „subzistă o diferenţa între A şi B―. Dar dacă este
fals că A diferă de B, atunci nu există nici o diferenţă între A şi B, fapt care poate fi exprimat
spunând că „nu subzistă nici o diferenţă între A şi B―. Cum poate fi însă o non-entitate subiectul
unei propoziţii? „Gândesc, deci sunt― nu este mai evidentă decât „Sunt subiectul unei propoziţii şi
deci sunt―, cu condiţia ca să se considere că „eu sunt― asertează subzistarea sau fiinţa, 41 nu
existenţa. S-ar părea că negarea fiinţei a ceva este întotdeauna autocontradictorie. Am văzut însă,
când am discutat ideile lui Meinong, că introducerea fiinţei conduce uneori la contradicţii. Dacă A şi
B nu diferă, atunci este în egală măsură imposibil să presupunem că fiinţează sau nu fiinţează un
obiect precum „diferenţa dintre A şi B―.
Relaţia dintre înţeles şi denotat atrage după sine unele dificultăţi destul de curioase, care par a
fi prin ele însele suficiente pentru a dovedi că teoria care conduce la asemenea dificultăţi este
greşită.

Atunci când dorim să vorbim despre înţelesul unei [486] sintagme denotative, ca despre ceva
opus denotatului ei, modul natural de a face acest lucru este punerea în ghilimele. Astfel spunem:
Centrul de al sistemului solar este un punct, nu un complex denotativ;
„Centrul de masă al sistemului solar― este un complex denotativ, nu un punct.
Sau, folosind aceeaşi tehnică,
Primul vers al Elegiei lui Gray42 enunţă o propoziţie.

39
Walter Scott n-a semnat, la prima ediţie, cea din 1814, romanul Waverley cu numele său. Abia mai târziu Scott
a recunoscut paternitatea lucrării (nota trad.).
40
În engleză: present King (nota trad.)
41
Cuvinte utilizate aici ca sinonime.
42
Thomas Gray (1716-1771) - poet englez. Capodopera sa este Elegie scrisă într-un cimitir de ţară (1750) (nota
 43

„Primul vers al Elegiei lui Gray― nu enunţă o propoziţie. Atunci când examinăm o sintagmă
denotativă, să zicem C, dorim aşadar să vedem care este relaţia dintre C şi „C―; exemplele de mai
sus ilustrând diferenţa dintre aceste două cazuri.
Spunem pentru început că, atunci când avem de a face cu o ocurenţă a lui C, vorbim despre
denotat; dar, atunci când ocurentul este „C―, vorbim despre înţeles. În cadrul sintagmei, relaţia
dintre înţeles şi denotat nu este pur lingvistică: trebuie să intervină şi o relaţie logică, pe care o
exprimăm spunând că înţelesul denotă denotatul. Dificultatea cu care ne confruntăm este că nu
reuşim să păstrăm atât legătura dintre înţeles şi denotat, cât şi să împiedicăm denotatul să se
confunde cu înţelesul. De asemenea, înţelesul nu poate fi sesizat decât cu ajutorul sintagmelor
denotative. Lucrurile decurg după cum urmează.

Sintagmei C i se va fi atribuit un înţeles şi un denotat. Dar, dacă vorbim despre „înţelesul lui
C―, acesta ne furnizează înţelesul (dacă există vreunul) denotatului. „Înţelesul primului vers al
Elegiei lui Gray― este acelaşi lucru cu „înţelesul lui «Trist zvon de clopot prohodeşte ziua» 43―, dar
nu este acelaşi lucru cu „înţelesul «primului vers al Elegiei lui Gray»―. De aceea, pentru a ajunge la
înţelesul pe care-l dorim, trebuie să vorbim nu despre „înţelesul lui C―, ci despre „înţelesul lui
«C»―, care este acelaşi lucru cu „C―. Tot aşa, „denotatul lui C― nu ne trimite la denotatul pe care-l
dorim, ci la ceva, care dacă denotă, atunci denotă ceea ce este denotat de denotatul pe care-l vizăm.
De pildă, fie „C― „complexul denotativ care apare în cel de-al doilea exemplu de mai sus―. Atunci:
C = „primul vers al Elegiei lui Gray―, iar

denotatul lui C = Trist zvon de clopot prohodeşte ziua. Dar ceea ce am intenţionat să avem ca
denotat era „primul vers al Elegiei lui Gray―. N-am obţinut deci ceea ce am dorit.

Dificultatea de a vorbi despre înţelesul unui complex denotativ poate fi enunţată astfel: în
momentul în care punem complexul într-o propoziţie, propoziţia respectivă se referă la denotat;
[487] iar dacă alcătuim o propoziţie în care subiectul este „înţelesul lui C―, atunci subiectul este
înţelesul (dacă există vreunul) denotatului, lucru care nu intra în intenţiile noastre. Aceasta ne duce
la concluzia că, atunci când distingem între înţeles şi denotat, trebuie să ne ocupăm cu înţelesul:
înţelesul are denotat şi este ceva complex şi nu există ceva, complet diferit de înţeles, care să posede
atât înţeles, cât şi denotat. Am putea reda corect această situaţie spunând că unele înţelesuri au
denotat.
Acest lucru face însă şi mai evidentă dificultatea de a vorbi despre înţelesuri. Să presupunem
că C este complexul denotativ avut în vedere; atunci vom spune că C este înţelesul complexului.
Totuşi, atunci când C apare fără ghilimele, ceea ce se spune nu este adevărat despre înţeles, ci

trad.).
43
În engleză: The curfew tolls the knell of parting day. Tălmăcirea folosită aici este cea a lui Leon Leviţchi, din
Antologie de poezie engleză, vol. al II-lea, BPT nr.1096 (Bucureşti: Editura Minerva, 1981), p.16 (nota trad.).
 44

numai despre denotat. Aşa se întâmplă atunci când spunem: centrul de masă al sistemului solar este
un punct. Pentru a vorbi deci despre C ca atare, subiectul nu trebuie să fie însuşi C, ci ceva care
denotă pe C. De aceea „C―, forma pe care-o folosim când vrem să vorbim despre înţeles, nu trebuie
să fie înţelesul, ci trebuie să fie ceva care denotă înţelesul. Iar C nu trebuie să fie un constituent al
acestui complex (aşa cum este cazul sintagmei „înţelesul lui C―); dac-ar apărea C în cadrul
complexului, atunci denotatul, nu înţelesul, ar fi cel vizat, iar de la denotat la înţeles nu există drum
de întoarcere, deoarece orice obiect poate fi denotat de către un număr infinit de sintagme
denotative diferite.

S-ar părea că „C― şi C sunt entităţi denotative diferite, astfel alcătuite încât „C― denotă pe C.
Aceasta nu este însă o explicaţie, deoarece relaţia dintre „C― şi C rămâne cu totul misterioasă; unde
va fi oare de găsit complexul denotativ „C―, care să denote pe C? Mai mult decât atât, când C apare
într-o propoziţie, nu intervine (cum vom vedea în alineatul următor) numai denotatul. Totuşi, pe
baza punctului de vedere pe care-l analizăm acum, C este numai denotatul, înţelesul fiind
încredinţat cu totul lui „C―. Aici apare o încurcătură de nedescâlcit, lucru care pare să dovedească
faptul că întreaga distincţie dintre înţeles şi denotat a fost greşit concepută.

Faptul că înţelesul este relevant atunci când o sintagmă denotativă intervine într-o propoziţie
este dovedit formal de acel joc al minţii în care trebuie să dăm de autorul lui Waverley. Propoziţia
„Scott este autorul lui Waverley― are o proprietate pe care n-o posedă „Scott este Scott―, proprietatea
că George al IV-lea dorea să ştie dacă este adevărată. Cele două propoziţii nu sunt aşadar identice.
Rezultă deci că înţelesul sintagmei „autorul lui Waverley― trebuie să fie şi el relevant, pe lângă
denotat, dacă ne însuşim punctul de vedere care trasează o distincţie între înţeles şi denotat. [488]
Dar, aşa cum am văzut, o dată ce aderăm la acest punct de vedere, suntem obligaţi să susţinem că
numai denotatul poate fi relevant. De aceea trebuie să abandonăm respectivul punct de vedere.
Rămâne să arătăm că teoria explicată la începutul acestui articol oferă soluţii pentru toate
jocurile minţii supuse examinării de către noi.
În conformitate cu teoria pe care-o apăr, o sintagmă denotativă este în mod esenţial parte a
unei propoziţii-ca-text44 şi n-are, ca majoritatea cuvintelor luate separat, o semnificaţie 45 proprie.
Dacă spun „Scott este un om―, atunci acesta este un enunţ de forma „x este un om― şi are ca subiect
pe „Scott―. Dar dacă spun „autorul lui Waverley este un om―, atunci acesta nu este un enunţ de
forma „x este un om― şi n-are drept subiect pe „autorul lui Waverley―. Prescurtând enunţul formulat
la începutul acestui articol, putem pune în locul sintagmei „autorul lui Waverley― următorul enunţ:
„O şi numai o singură entitate a scris 46 Waverley, iar acea entitate era un om―. (În sens strict, nu este

44
În engleză, sentence (nota trad.).
45
În engleză, significance (nota trad.)
46
Charles Marsh, editorul volumului Logic and Knowledge (Londra: Allen and Unwin, 1956), care reuneşte
 45

exact ce-am vrut să spunem mai sus, dar textul este mai uşor de urmărit.) În general, să presupunem
că vrem să spunem că autorul lui Waverley are proprietatea φ. Ceea ce vrem să spunem este
echivalent cu „O şi numai o singură entitate a scris Waverley, iar acea entitate avea proprietatea φ―.
Explicarea denotării decurge acum în felul următor: De îndată ce fiecare propoziţie în care
intervine „autorul lui Waverley― este explicată ca mai sus, propoziţia „Scott este autorul lui
Waverley― (adică „Scott este identic cu autorul lui Waverley―) devine „o şi numai o singură entitate
a scris Waverley, iar Scott este identic cu acea entitate― sau, întorcându-ne la forma pe deplin
explicită: „Nu este întotdeauna fals despre x că x a scris Waverley şi este adevărat întotdeauna
despre y că dacă y a scris Waverley, atunci y este identic cu x, iar Scott este identic cu x―. Aşadar,
dacă „C― este o sintagmă denotativă, atunci se poate întâmpla să existe o singură entitate x (s-ar
putea întâmpla să existe mai mult de una) pentru care propoziţia „x este identic cu C― este
adevărată, această propoziţie fiind interpretată ca mai sus. Putem spune că entitatea x este denotatul
sintagmei „C―. Scott este prin urmare denotatul „autorului lui Waverley―. „C―-ul, pus între
ghilimele, va fi doar sintagma ca atare, iar nu ceva ce poate fi denumit înţeles. Sintagma per se
n-are înţeles, deoarece, în orice propoziţie în care ea este un ocurent, propoziţia, exprimată pe
de-a-ntregul, nu conţine sintagma respectivă, care a fost dizolvată.

Jocul minţii în care ne-a angajat curiozitatea lui George al IV-lea se vede acum că are o soluţie
foarte simplă. Propoziţia „Scott este autorul lui Waverley―, [489] care a fost transcrisă în forma ei
neprescurtată în alineatul anterior, n-are nici un constituent „autorul lui Waverley―, în locul căruia să
putem pune „Scott―. Acest fapt nu invalidează inferenţele rezultate din ceea ce este doar substituirea
verbală a „autorului lui Waverley― cu „Scott―, atâta timp cât „autorul lui Waverley― are ceea ce eu
numesc ocurenţă primară în propoziţia examinată. Diferenţa dintre ocurenţele primare şi cele
secundare ale sintagmelor denotative este următoarea:
Când spunem că: „George al IV-lea a vrut să ştie dacă lucrurile stau
în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta― sau când spunem „ceva care este în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta
este surprinzător― sau „ceva care este în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta este adevărat― etc., acel
„în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta― trebuie să fie o propoziţie. Să presupunem că
„în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta― conţine o sintagmă denotativă. Atunci putem elimina sintagma
denotativă fie din propoziţia subordonată „în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta―, fie din întreaga
propoziţie în care „în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta― este un simplu constituent. În funcţie de
procedura adoptată, rezultă situaţii diferite. Am auzit de un proprietar de iaht mai susceptibil căruia
un oaspete, văzându-i pentru prima oară iahtul, i-a spus: „Am crezut că iahtul dvs. este mai mare

scrieri ale lui Russell din perioada 1905-1950, semnalează faptul că G.E.Moore a atras atenţia asupra ambiguităţii
verbului „a scrie―. Scott, ca şi orbul Milton, putea fi autorul operei sale şi fără a fi persoana care a scris literalmente.
Russell a acceptat această observaţie (v. The Philosophy of Bertrand Russell, Evanston şi Cambridge, 1944, p.690).
Eseul lui Moore se află la pp.177 ş.u. ale aceluiaşi volum (nota trad.).
 46

decât e―. La care proprietarul a replicat: „Nu, iahtul meu nu e mai mare decât este―. Oaspetele voia
să spună, în realitate: „Dimensiunea pe care credeam c-ar avea-o iahtul dumneavoastră era mai
mare decât cea pe care o are iahtul―; înţelesul care i-a fost atribuit spuselor sale este „Credeam că
dimensiunea iahtului dumneavoastră este mai mare decât dimensiunea iahtului dumneavoastră―. Iar,
ca să ne-ntoarcem la George al IV-lea şi Waverley, când spunem că „George al IV-lea a dorit să ştie
dacă Scott este autorul lui Waverley―, în mod normal, prin aceasta înţelegem că „George al IV-lea a
dorit să ştie dacă un şi numai un om a scris Waverley şi dacă Scott este acel om―. În cea din urmă
formulare, ocurenţa sintagmei „autorul lui Waverley― este primară, în timp ce-n prima ocurenţa ei
este secundară. Ultima formulare poate fi refăcută şi după cum urmează: „George al IV-lea a dorit
să ştie, despre omul care a scris Waverley, dacă el este Scott―. Acest lucru ar fi adevărat, de
exemplu, dacă George al IV-lea l-ar fi văzut pe Scott de la distanţă şi ar fi întrebat: „Acel om este
Scott? ―. O ocurenţă secundară a unei sintagme denotative poate fi socotită, prin definiţie, acea
situaţie în care sintagma apare în propoziţia p, propoziţie care este doar un constituent al propoziţiei
pe care-o examinăm, substituţia sintagmei denotative urmând a fi efectuată la nivelul propoziţiei p,
nicicum la acela al întregii propoziţii analizate. Ambiguitatea distincţiei dintre ocurenţele primare şi
cele secundare este greu de evitat în limba naturală; ea nu produce însă nici un rău dacă suntem
atenţi. În logica simbolică este eliminată desigur cu uşurinţă.

[490] Distincţia dintre ocurenţele primare şi cele secundare ne ajută, de asemenea, să

răspundem la întrebarea dacă regele actual al Franţei este sau nu chel. În general, această distincţie
ne permite să clarificăm statutul logic al sintagmelor care nu denotă nimic. Dacă „C― este o
sintagmă denotativă, să zicem „termenul care are proprietatea F―, atunci
„C are proprietatea φ― înseamnă „unul şi numai un termen are proprietatea F, iar acel termen
are proprietatea φ―.47

Dacă se-ntâmplă ca proprietatea F să nu revină nici unui termen sau să revină mai multor
termeni, atunci rezultă că „C are proprietatea φ― este falsă pentru toate valorile lui φ. Aşadar,
„regele actual al Franţei este chel― este în mod sigur falsă; iar „regele actual al Franţei nu este
chel― este falsă dacă înseamnă
„Există o entitate care este acum regele Franţei şi n-are chelie",
dar este adevărată dacă înseamnă
„Este fals că există o entitate care este acum rege al Franţei şi are chelie―.

Astfel „regele Franţei nu este chel― este falsă dacă ocurenţa sintagmei „regele Franţei― este
primară, dar este adevărată dacă ocurenţa este secundară. Deci toate propoziţiile în care „regele
Franţei― are o ocurenţă primară sunt false; negaţiile unor asemenea propoziţii sunt adevărate, dar în

47
Aceasta este interpretarea prescurtată, nu cea strictă.
 47

ele „regele Franţei― are o ocurenţă secundară. Scăpăm astfel de concluzia că regele Franţei are
perucă.

Acum înţelegem şi cum putem să negăm că există un obiect de genul diferenţei dintre A şi B
atunci când A şi B nu diferă între ele. Dacă A şi B diferă între ele, atunci există o şi numai o singură
entitate x, astfel încât „x este diferenţa dintre A şi B― este o propoziţie adevărată. Dacă A şi B nu
diferă între ele, nu există o asemenea entitate x. Prin urmare, în conformitate cu înţelesul ideii de
denotare, aşa cum a fost explicată mai sus, „diferenţa dintre A şi B― are denotat atunci când A şi B
diferă şi n-are denotat, când A nu diferă de B. Această distincţie poate fi operată, în genere, în cazul
propoziţiilor adevărate sau false. Dacă „a R b― înseamnă că „a se află în relaţia R cu b―, atunci,
când este adevărat că aRb, există ca entitate relaţia R dintre a şi b; când este fals că aRb, atunci nu
există o asemenea entitate. Noi putem obţine prin urmare din orice propoziţie o sintagmă
denotativă, care denotă o entitate dacă propoziţia este adevărată, dar care nu denotă o entitate dacă
propoziţia este falsă. De exemplu, este adevărat (cel puţin vom presupune că aşa stau lucrurile) că
Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi fals că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Sintagma
„rotaţia Pământului în jurul Soarelui― denotă deci o [491] entitate, în timp ce sintagma „rotaţia
Soarelui în jurul Pământului― nu denotă o entitate.48

Întreg domeniul de non-entităţi, cum ar fi „pătratul rotund―, „numărul prim par diferit de 2―,
„Apollo―, „Hamlet― etc., poate fi acum analizat în mod satisfăcător. Toate acestea sunt sintagme
denotative care nu denotă nimic. O propoziţie despre Apollo are înţelesul pe care-l obţinem dacă
facem substituţia cu ce ni se spune într-un dicţionar de istorie antică despre ce anume se înţelege
prin Apollo; de pildă, putem folosi sintagma „zeul Soarelui―. Toate propoziţiile în care Apollo este
un ocurent trebuie interpretate după regulile care guvernează sintagmele denotative. Dacă
„Apollo― are o ocurenţă primară, atunci propoziţia care-l conţine ca ocurent este falsă; dacă este
vorba însă despre o ocurenţă secundară, propoziţia ar putea fi şi adevărată. Raţionând în acelaşi
mod, „pătratul rotund este rotund― înseamnă „există o şi numai o entitate x care este rotundă şi
pătrată, iar acea entitate este rotundă―. Analiza ne arată că aceasta este o propoziţie falsă, nu, aşa
cum susţinea Meinong, o propoziţie adevărată. „Fiinţa de o supremă perfecţiune are toate
perfecţiunile; existenţa este o perfecţiune; deci Fiinţa de o supremă perfecţiune există― devine:

„Există o şi numai o singură entitate x astfel că ea este de o supremă perfecţiune; acea entitate
are toate perfecţiunile; existenţa este o perfecţiune; deci acea entitate există.―

Luate ca o demonstraţie, cele spuse mai sus nu rezistă din pricina lipsei unei demonstraţii

48
Propoziţiile din care asemenea entităţi sunt derivate nu sunt identice nici cu aceste entităţi şi nici cu propoziţiile
care afirmă că asemenea entităţi au fiinţă.
 48

pentru premisa „există o şi numai o singură entitate x astfel că ea este de o supremă perfecţiune―. 49

Domnul MacColl (Mind, seria nouă, nr. 54 şi apoi nr. 55, pagina 401) 50 consideră că indivizii
sunt de două sorturi: reali şi nereali; de aceea el defineşte clasa vidă drept clasa care conţine toţi
indivizii nereali. Aceasta presupune că sintagme precum „regele actual al Franţei―, care nu denotă
un individ real, denotă totuşi un individ, dar unul nereal. Aceasta este, în esenţă, teoria lui Meinong.
Am văzut că avem motive să respingem această teorie, deoarece ea intră în conflict cu legea
non-contradicţiei. Pe baza teoriei noastre despre denotare suntem în măsură să susţinem că nu există
indivizi nereali; deci clasa vidă este clasa care n-are membri, nu clasa care are ca membri indivizi
nereali.

Este important să observăm care este efectul teoriei noastre asupra interpretării definiţiilor care
operează cu ajutorul [492] sintagmelor denotative. Cele mai multe dintre definiţiile matematice sunt
de acest fel; de exemplu, „prin m-n se înţelege numărul care, adăugat la n, ne dă m―. Astfel, prin
m-n, conform definiţiei date, se înţelege acelaşi lucru ca şi printr-o anumită sintagmă denotativă.
Am căzut însă de acord că, luate izolat, sintagmele denotative n-au niciun înţeles. În realitate,
definiţia ar trebui să arate deci astfel: „Prin orice propoziţie care conţine m-n se înţelege propoziţia
obţinută prin substituirea lui «m-n» cu «numărul care, adăugat la n, ne dă m».―Propoziţia din urmă
se interpretează conform regulilor deja date pentru interpretarea propoziţiilor printre ale căror
componente intră şi sintagme denotative. În cazul în care m şi n sunt astfel încât există numai şi
numai un singur număr x, care, adăugat la n, ne dă m, există un număr x care poate fi substituit în
locul lui m-n în orice propoziţie conţinând m-n, fără a schimba adevărul sau falsitatea propoziţiei în
care se efectuează substituirea. În alte cazuri, toate propoziţiile în care „m-n― are o ocurenţă primară
sunt false.
Teoria de mai sus explică utilitatea identităţii. Numai în manualele de logică se fac afirmaţii de
genul „x este x― şi, cu toate acestea, asertarea identităţii este făcută în forme precum „Scott este
autorul lui Waverley― sau „tu eşti omul acela―51. Înţelesul unor asemenea propoziţii nu poate fi
degajat fără noţiunea de identitate, deşi ele nu sunt simple enunţuri despre identitatea lui Scott cu un
alt termen, autorul lui Waverley, sau a ta52 cu un alt termen, omul acela 53. Cel mai succint mod de a

49
Se poate formula cerinţa de a dovedi în mod valid că toţi membrii clasei Fiinţelor de o supremă perfecţiune
există; se poate apoi dovedi formal că această clasă nu poate conţine mai mult de un singur membru; dar, acceptând că
definiţia perfecţiunii este posesia tuturor predicatelor pozitive, se poate dovedi aproape tot atât de formal că respectiva
clasă n-are nici măcar un singur membru.
50
Numărul 54, la care se referă Russell, a apărut în aprilie 1905 şi conţine o însemnare a lui Hugh MacColl
intitulată „Existential Import― (pp.295-296). Numărul 55 din Mind, apărut în iulie 1905, conţine un comentariu al lui
Russell pe marginea unor idei ale lui Hugh MacColl, intitulat „The Existential Import of Propositions― (pp.398-401).
Replica lui MacColl la comentariul lui Russell se află la pp.401-402. (nota trad.).
51
2 Samuel 12:7 în tălmăcirea lui Vasile Radu şi Gala Galaction (nota trad.).
52
În Biblie, la care face aluzie Russell, este vorba despre David (nota trad.).
53
În Biblie, Natan se referă mai întâi la fapte ale lui David în chip alegoric; abia apoi îi dezvăluie identitatea cu
personajul ale cărui acţiuni David le dezaprobă (nota trad.).
 49

enunţa „Scott este autorul lui Waverley― pare să fie: „Scott a scris54 Waverley; şi este întotdeauna
adevărat despre y că, dacă y a scris Waverley, y este identic cu Scott―. Aceasta este calea pe care
identitatea pătrunde în enunţul „Scott este autorul lui Waverley―. Din pricină că există asemenea
utilizări ale limbajului, identitatea merită să fie tratată cu atenţie.

Un rezultat interesant al teoriei denotării expuse mai sus este acesta: când există vreun lucru
care nu ne este familiar în mod nemijlocit, ci doar prin intermediul sintagmelor denotative,
consecinţa este că propoziţiile în care respectivul lucru este introdus cu ajutorul sintagmelor
denotative nu conţin realmente lucrul în cauză, dar conţin în schimb constituenţii exprimaţi cu
ajutorul cuvintelor din sintagma denotativă. De aceea, în orice propoziţie pe care noi o putem sesiza
(adică nu doar acelea cărora le putem aprecia doar pe baza unor judecăţi adevărul sau falsitatea, ci
toate acele propoziţii la care ne putem gândi), toţi constituenţii sunt entităţi cu care noi suntem
efectiv familiarizaţi în mod direct. Asemenea lucruri cum ar fi materia (în sensul în care cuvântul
materie este folosit în fizică) sau minţile altor oameni ne sunt cunoscute numai cu ajutorul
sintagmelor denotative. Cu alte cuvinte, noi nu le ştim-prin-familiarizare, ci le ştim drept ceva care
are proprietatea de a fi într-un fel sau altul. [493] Deşi putem formula funcţii propoziţionale C(x),
care trebuie să fie valabile despre o particulă materială de un fel sau altul sau despre o minte care
este în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta, totuşi noi nu ştim-prin-familiarizare că propoziţiile care afirmă
aceste lucruri trebuie să fie adevărate, pentru că n-avem cum sesiza entităţile efective avute în
vedere. Tot ce ştim este că „o persoană care este în-felul-acesta-şi-n-felul-acesta are o minte care are
proprietăţile acestea şi acestea―, dar nu ştim pe „A are proprietăţile acestea şi acestea―, unde A este
mintea avută în vedere. Într-un asemenea caz, noi ştim proprietăţile unui lucru fără a
şti-prin-familiarizare lucrul însuşi şi, aşadar, fără a şti vreo propoziţie în care lucrul respectiv este un
constituent.

Nu voi spune nimic despre numeroase alte consecinţe ale punctului de vedere apărat aici. Voi
ruga pe cine citeşte acest text să nu respingă acest punct de vedere - aşa cum ar putea fi tentant s-o
facă, din pricina complexităţii ce pare excesivă - înainte de a fi încercat să construiască o teorie
proprie a denotării. Această încercare, cred, va convinge pe oricine că, oricare ar fi adevărata teorie,
ea nu poate fi atât de simplă pe cât ne-am fi aşteptat la început.

Traducere de Mihail Radu Solcan

54
A se vedea mai sus nota despre ambiguitatea verbului „a scrie‖ (nota trad.).
 50

P. F. Strawson – Despre referire55

I.

Adeseori, atunci când formulăm ceva ce în mod normal am descrie ca fiind un enunţ cu
privire la o persoană, un obiect, eveniment sau proces, folosim expresii de diferite tipuri pentru a
menţiona sau a ne referi la un anumit individ sau la un singur obiect sau un anume eveniment, loc
sau proces. Voi numi acest mod de folosire a expresiilor „utilizare unic referenţială‖. Clasele de
expresii ce sunt cel mai des utilizate în acest mod sunt: pronumele demonstrative („acesta‖ și
„acela‖), numele proprii (spre exemplu, „Veneţia‖, „Napoleon‖, „John‖), pronumele personale și
impersonale („el‖, „ea‖, „eu‖, „tu‖) și frazele alcătuite dintr-un substantiv articulat hotărât, urmat
sau nu de un adjectiv (spre exemplu: „masa‖, „bărbatul bătrân‖, „regele Franţei‖). Orice expresie
aparţinând oricăreia din aceste clase poată să apară ca subiect al ceea ce ar putea fi considerat în
mod tradiţional o propoziţie singulară cu structura subiect-predicat și, prin acest gen de ocurenţă, ar
exemplifica tipul de utilizare pe care doresc să-l discut.
Nu vreau să spun că expresiile aparţinând acestor clase nu pot avea altă utilizare în afara celei
pe care vreau să o discut. Dimpotrivă, este evident că pot fi folosite și în alte moduri. Este evident
că oricine ar enunţa propoziţia „Balena este un mamifer‖, ar folosi expresia „balena‖ într-un mod
clar diferit faţă de cel care ar fi fost în situaţia de a enunţa „balena a lovit corabia‖. În prima
propoziţie nu este menţionată o balenă anume, pe când, în a doua, este. Iarăși, dacă aș spune
„Napoleon a fost cel mai mare militar francez‖, ar trebui să folosesc cuvântul „Napoleon‖ pentru a
menţiona un anumit individ, dar nu ar trebui să folosesc fraza „cel mai mare militar francez‖ cu
același scop, ci pentru a spune ceva despre un individ deja menţionat. Firesc ar fi să spun că
utilizând această propoziţie vorbeam despre Napoleon, iar ceea ce spuneam despre el este că a fost
un mare militar francez. Bineînţeles, aș putea să folosesc „cel mai mare militar francez‖ pentru a
menţiona un individ, spre exemplu, prin a spune „cel mai mare militar francez a murit în exil‖. Deci
este evident că măcar unele dintre expresiile ce aparţin claselor menţionate pot avea folosiri diferite
de cea pe care pe care sunt nerăbdător să o discut. Un alt lucru pe care nu-l susţin este că într-o
propoziţie nu poate fi utilizată o expresie decât cel mult o dată în felul pe care-mi propun să-l
discut. Dimpotrivă, este evident că este posibil. Spre exemplu, folosind propoziţia „balena a lovit
corabia‖, este firesc să consider că am spus ceva despre o anume balenă și o anume corabie, că am
utilizat fiecare din expresiile „balena‖ și „corabia‖ cu scopul de a menţiona obiecte particulare, sau,
cu alte cuvinte, că am folosit fiecare din aceste expresii în modul unic-referenţial. Însă, în genere,

55
Traducere după P. F. Strawson, On Referring, Mind 59 (1950), pp. 320-344.
 51

îmi voi concentra atenţia asupra cazurilor în care o expresie utilizată astfel apare în rolul subiectului
gramatical al propoziţiei.
Cred că sunt îndreptăţit în a spune că Teoria lui Russell a Descripţiilor, care se preocupă de
ultima din cele patru clase de expresii pe care le-am menţionat mai sus (adică de expresiile de
forma ‖acel așa-și-așa‖), este încă larg acceptată printre logicieni ca fiind perspectiva corectă asupra
utilizării respectivelor expresii în limbajul natural. Vreau să arăt, în primul rând, că în această
accepţie, teoria lui Russell conţine niște greșeli fundamentale.
La ce întrebări cu privire la expresiile de forma ‖acel așa-și-așa‖ răspunde Teoria
Descripţiilor, așa cum a fost construită? Cred că cel puţin una din întrebări poate fi ilustrată în felul
următor. Să presupunem că cineva ar pronunţa acum propoziţia „Regele Franţei este înţelept‖.
Nimeni nu ar spune că propoziţia rostită nu are înţeles. Oricine ar fi de acord că aceasta are o
semnificaţie. Dar cu toţi știm că Franţa nu are în prezent un rege. Una din întrebările pentru care
teoria descripţiilor a fost construită să aibă un răspuns este următoarea: cum este posibil ca
propoziţii precum „Regele Franţei este înţelept‖ să aibă înţeles, deși nu există cineva la care să
trimită descripţia conţinută, adică, în acest caz, „regele Franţei‖? Iar unul din motivele pentru care
Russell a crezut că este important să ofere un răspuns corect întrebării a fost următorul: a crezut că
este important să arate că unul din răspunsurile ce ar putea fi date este greșit. Răspunsul pe care îl
considera greșit, și a cărui alternativă o căuta cu prisosinţă, poate fi expus drept concluzia oricăruia
din următoarele două argumente greșite. Să numim S propoziţia „Regele Franţei este înţelept‖.
Atunci, primul argument este următorul:

(1) Expresia „regele Franţei‖ este subiectul propoziţiei S.

Deci (2) dacă S are înţeles, atunci S este o propoziţie despre regele Franţei.
Dar (3) dacă în niciun sens nu există un rege al Franţei, atunci propoziţia nu este despre cineva
anume, în consecinţă, nu este nici despre regele Franţei.
Deci (4) deoarece S are înţeles, trebuie că regele Franţei există (sau subzistă) într-un sens (într-o
lume).

Iar al doilea argument este următorul:

(1) Dacă S are înţeles, atunci este ori adevărată, ori falsă.
(2) S este adevărată dacă regele Franţei este înţelept și falsă dacă regele Franţei nu este
înţelept.
 52

(3) Dar enunţul conform căruia regele Franţei este înţelept și cel conform căruia regele
Franţei nu este înţelept au valoare de adevăr doar dacă există (într-un sens, într-o lume)
un anume ceva ce este regele Franţei.
Deci (4), deoarece S are înţeles, obţinem aceeași concluzie ca mai sus.

Aceste argumente sunt în mod evident incorecte și, așa cum ne-am aștepta, Russell le
respinge. Potrivit lui Russell, postularea unei lumi populate cu entităţi bizarre căreia regele Franţei
să-i fie apartenent contravine unei „intuiţii cu privire la realitate care ar trebui păstrată chiar și în
cele mai abstracte teoretizări‖. Chiar și așa, faptul că Russell respinge aceste argumente este mai
puţin interesant decât măsura în care, pentru a le respinge concluziile, acceptă cele mai importante
principii de la baza acestora. Mă voi referi la expresia „regele Franţei‖ folosind litera „D‖. Atunci,
cred că motivele pentru care Russell respinge cele două argumente pot fi rezumate după cum
urmează. Greșeala apare, conform lui Russell, atunci când considerăm că D, care, desigur, este
subiectul gramatical al lui S, este și subiectul logic al lui S. De fapt, deși din punct de vedere
gramatical S conţine un subiect și un predicat, amândouă singulare, S nu este o propoziţie de tip
subiect-predicat din punct de vedere logic. Judecata pe care o exprimă este un tip complex de
judecată existenţială, o parte a acesteia putând fi descrisă drept judecată „unic existenţială‖. Pentru
a expune forma logică a judecăţii, ar trebui să rescriem propoziţia, dându-i o formă gramaticală care
să fie potrivită celei logice. Această rescriere trebuie să fie făcută în așa fel încât să fie eliminată
similaritatea înșelătoare între S și o propoziţie subiect-predicat, și, în consecinţă, să fim feriţi de
argumente greșite precum cele pe care le-am subliniat mai sus. Înainte de a aminti detaliile analizei
lui Russell asupra propoziţiei S, să observăm câteva consecinţe ale răspunsului acestuia, atât cât l-
am prezentat până în acest punct. Răspunsul russellian pare să implice faptul că în cazul în care o
propoziţie este similară cu S deoarece (1) din punct de vedere gramatical are forma subiect-predicat
și (2) subiectul gramatical al acesteia nu referă la nimic, atunci ori nu are înţeles, ori, de fapt (adică
din punct de vedere logic), singura alternativă la a nu avea înţeles este să aibă o altă formă decât cea
de tipul subiect-predicat. La rândul ei, aceasta are următoarea consecinţă: dacă există propoziţii care
au în mod autentic forma subiect-predicat, atunci chiar faptul că au înţeles, că semnifică, garantează
că este ceva la care referă subiectul logic (în același timp și gramatical). Mai mult, răspunsul lui
Russell pare să implice că există astfel de propoziţii. Aceasta, deoarece dacă este adevărat că putem
fi înșelaţi să credem că o propoziţie S are forma logică subiect-predicat de către similaritatea
gramaticală între S și alte propoziţii, atunci cu siguranţă trebuie să fie și alte propoziţii similare
gramatical cu S care au forma subiect-predicat. Pentru a arăta nu doar că răspunsul lui Russell pare
să implice aceste concluzii, ci, mai mult, că le-a acceptat pe cel puţin primele două, este suficient să
 53

luăm în considerare ceea ce spune despre acea clasă de expresii numită „nume proprii logice‖ și
felul în care constrastează cu expresiile numite „descripţii definite‖, cum ar fi D. Legat de numele
proprii logice, Russell spune sau putem deduce din cele spuse de el următoarele lucruri:

(1) Acestea și doar acestea pot avea rolul subiectului în propoziţii care au în mod
autentic forma subiect-predicat;
(2) O expresie ce se dorește a fi un nume propriu logic este lipsită de înţeles dacă nu
există un unic obiect pentru care aceasta stă, deoarece înţelesul unei asemenea expresii este, pur și
simplu, obiectul individual pe care expresia îl desemnează. Deci, pentru a avea calitatea de a fi
nume, trebuie să desemneze ceva.

Este ușor de observat că dacă cineva și-a însușit aceste două judecăţi, atunci singura cale
prin care îi poate păstra lui S statutul de propoziţie cu înţeles este de a respinge că aceasta ar avea
forma subiect-predicat. În genere, putem spune că Russell recunoaște doar două căi prin care
propoziţiile a căror structură gramaticală ne sugerează că ar fi despre o anume persoană sau despre
un obiect sau eveniment individual pot avea înţeles:

(1) Forma lor gramaticală ne-a înșelat în privinţa formei lor logice, iar propoziţiile ar trebui
să poată fi analizate, asemeni lui S, ca fiind un tip special de propoziţii existenţiale;
(2) Subiectul lor gramatical ar trebui să fie un nume propriu logic al cărui înţeles este lucrul
pe care îl desemnează.

Aici cred că Russell greșește dincolo de orice îndoială și că propoziţiile cu înţeles și care
încep cu o expresie folosită în modul unic referenţial nu aparţin niciuneia din cele două clase.
Expresiile folosite unic referenţial nu sunt fie nume proprii logice, fie descripţii, dacă ceea ce este
lăsat de înţeles atunci când le numim „descripţii‖ este că trebuie să fie analizate conform modelului
oferit de Russell în Teoria Descripţiilor.
Nu există nume proprii logice și nici descripţii (în sensul acesta).
Acum, să luăm în considerare detaliile analizei lui Russell. Potrivit lui Russell, oricine
asertează S ar aserta că:
(1) Există un rege al Franţei
(2) Nu există mai mult de un rege al Franţei
(3) Nu există ceva care este rege al Franţei și nu e înţelept.

Este lesne de înţeles cum a ajuns Russell la această analiză și cum îl ajută să răspundă la întrebarea
 54

iniţială, și anume: cum este posibil ca o propoziţie S să aibă un înţeles dacă nu există niciun rege al
Franţei? Este limpede că felul în care a ajuns la această analiză a fost întrebându-se care ar fi
circumstanţele în care am spune că o persoană care a rostit propoziţia S a realizat o aserţiune
adevărată. Și pare a fi destul de clar, și nu o voi face subiectul unei dispute, că propoziţiile (1) - (3)
de mai sus chiar descriu circumstanţe care sunt cel puţin condiţii necesare pentru a realiza o
aserţiune adevărată prin rostirea propoziţiei S. Dar, așa cum sper să arăt, aceasta este departe de a
spune că Russell a oferit o perspectivă corectă asupra utilizării propoziţiei S sau măcar una corectă
în propriile-i limite, deși incompletă, și nici că modelul de traducere propus este un model corect
pentru toate (sau pentru oricare din) propoziţiile singulare ce încep cu fraze de forma unei descripţii
definite.

Este, de asemenea, ușor de văzut modul în care această analiză i-a permis lui Russell să
răspundă la întrebarea legată de felul în care propoziţia S poate avea un înţeles, chiar dacă nu există
un rege al Franţei. Aceasta, deoarece dacă analiza este corectă, atunci oricine rostește în prezent
propoziţia S va aserta trei judecăţi laolaltă, din care una (și anume cea conform căreia există un
rege al Franţei) ar fi falsă. Apoi, pentru că o conjuncţie a trei judecăţi din care una este falsă este ea
însăși falsă, aserţiunea luată că întreg va avea un înţeles, deși va fi falsă. Deci niciunul din
argumentele incorecte ce urmăreau luarea în considerare a entităţilor subzistente nu va afecta o
asemenea aserţiune.

II.

Acum, pentru a arăta de ce soluţia lui Russell la problema ridicată de el însuși este greșită și pentru
a pregăti propunerea soluţiei corecte, voi face câteva distincţii. În acest scop, de-a lungul acestei
secţiuni voi numi, pe scurt, „expresie‖ orice expresie care referă unic. La fel, orice propoziţie care
începe cu o astfel de expresie va fi numită, pe scurt, „propoziţie‖. Distincţiile pe care le voi face
sunt într-o formă încă necizelată și, fără îndoială, ar putea fi construite cazuri dificile care ar solicita
rafinarea acestora. Dar eu cred că îmi vor fi utile scopului ales. Distincţiile sunt între:

(A1) o propoziţie,
(A2) o folosire a unei propoziţii,
(A3) o rostire a unei propoziţii.
Și, corespunzătoare celor de mai sus, între:
(B1) o expresie,
(B2) o folosire a unei expresii,
 55

(B3) o rostire a unei expresii.

Să luăm în considerare încă o dată propoziţia „Regele Franţei este înţelept‖. Ne este ușor să
ne închipuim că această propoziţie a fost rostită în momente diferite timp, începând cu, să zicem,
începutul secolului al XVII-lea, și de-a lungul domniei fiecărui rege succesor. La fel, ne este ușor să
ne imaginăm că a fost rostită și în perioada în care Franţa nu era o monarhie. Să observăm că nu a
fost nimic nefiresc în a spune că „propoziţia‖ sau „această propoziţie‖ au fost rostite în momente
diferite de timp, sau, cu alte cuvinte, că ar fi corect și firesc să spunem despre una și aceeași
propoziţie că a fost rostită în diferite ocazii. Sensul în care îmi doresc să folosesc expresia (A1), „o
propoziţie‖, este cel în care ar fi corect să spun despre una și aceeași propoziţie că a fost rostită în
toate aceste ocazii diferite. Dar există, totuși, diferenţe evidente între diferite ocazii ale utilizării
acestei propoziţii. Spre exemplu, dacă cineva ar fi rostit-o în perioada în care Ludovic al XIV-lea a
fost rege și altcineva ar fi rostit-o în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, ar fi natural să spunem
(să asumăm) că aceștia ar fi vorbit despre persoane distincte. Mai mult, s-ar putea susţine că prima
persoană a realizat o aserţiune adevărată folosind propoziţia, în timp ce a doua persoană, folosind
aceeași propoziţie, a realizat o aserţiune falsă. Dar, dacă cele două persoane ar fi rostit simultan
propoziţia (spre exemplu, una din ele scriind-o, cealaltă pronunţând-o) în timpul domniei lui
Ludovic al XIV-lea, atunci ar fi natural să spunem (să presupunem) că ambele persoane vorbeau
despre aceeași persoană și, în acel caz, trebuie ca amândouă să fi realizat fie o aserţiune adevărată,
fie una falsă folosind propoziţia respectivă. Acest exemplu ilustrează felul în care înţeleg folosirea
unei propoziţii. În cazul celor două persoane care au rostit propoziţia „Regele Franţei este înţelept‖,
una în timpul lui Ludovic al XIV-lea și cealaltă în timpul lui Ludovic al XV-lea, fiecare din ele a
utilizat diferit aceeași propoziţie, pe când, în cazul celor două persone care au rostit-o simultan în
timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, acestea au folosit identic aceeași propoziţie56. Evident, în
cazul acestei propoziţii, și la fel de evident și în cazul multor altora, nu putem spune că propoziţia
este adevărată sau falsă, ci doar că poate fi folosită pentru a realiza o aserţiune fie adevărată, fie
falsă, sau (dacă găsim preferabil) că exprimă o judecată fie adevărată, fie falsă. La fel de clar este că
nu putem spune că propoziţia este despre o anume persoană, deoarece aceeași propoziţie poate fi
folosită în momente diferite de timp pentru a vorbi despre persoane diferite, dar putem spune că o
anumită utilizare a propoziţiei este realizată cu scopul de a vorbi despre aceeași persoană. În fine,
pentru a face suficient de clar ceea ce înţeleg printr-o rostire, cele două persoane care au rostit
simultan propoziţia în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea au realizat două rostiri diferite ale

56
Această utilizare a lui „a folosi‖ este, desigur, diferită de (a) uzul curent în care „a folosi‖ (un cuvânt, expresie
sau propoziţie anume) = (în linii mari) „reguli pentru utilizarea‖ = (în linii mari) „înţeles‖ şi (b) felul în care utilizez eu
expresia „folosire unic referenţială a expresiilor‖ în care „a folosi‖ = (în linii mari) „mod de a folosi‖.
 56

aceleiași propoziţii deși au folosit-o în același mod .

Acum, dacă luăm în considerare nu întreaga propoziţie „Regele Franţei este înţelept‖, ci
doar o parte a acesteia, și anume „regele Franţei‖, este evident că putem face distincţii analoage,
deși nu identice, între (1) o expresie, (2) o folosire a unei expresii și (3) o rostire a unei expresii.
Distincţiile nu vor fi identice: deoarece numai propoziţiile pot fi utilizate pentru a exprima ceva fie
adevărat, fie fals, în mod evident este greșit să spunem că expresia „regele Franţei‖ ar putea fi
folosită pentru a exprima o judecată adevărată sau falsă. Și, similar, doar folosind o propoziţie, și nu
o expresie și atât, putem vorbi despre o persoană anume. În schimb, vom spune în acest caz că
utilizăm expresia pentru a menţiona sau a ne referi la o anume persoană atunci când utilizăm
propoziţia pentru a vorbi despre aceasta. Dar, evident, în acest caz și în multe altele, nu se poate zice
că expresia (B1) menţionează sau referă la ceva, mai mult decât se poate zice despre propoziţie că
este adevărată sau falsă. Aceeași expresie poate fi folosită pentru a menţiona obiecte diferite, la fel
cum aceeași propoziţie poate fi utilizată pentru a exprima judecăţi cu valori diferite de adevăr.
„Menţionarea‖ sau „referirea‖ nu sunt realizate de expresii, ci de către cel care utilizează o expresie.
A menţiona sau a referi la ceva sunt caracteristici ale utilizării unei expresii, la fel cum „a fi despre‖
ceva și a avea valoare de adevăr sunt caracteristici ale unei utilizării a unei propoziţii.
Un exemplu cu totul diferit de cele anterioare ar putea ajuta la clarificarea acestor distincţii.
Să considerăm un alt caz în care o expresie unic referenţială, și anume expresia „eu‖ și propoziţia
„eu simt căldură‖. Nenumărate persoane pot utiliza aceeași propoziţie, dar este imposibil din punct
de vedere logic ca două persoane să utilizeze identic propoziţia. Sau, dacă găsim preferabil, să o
folosească pentru a exprima aceeași judecată. Expresia „eu‖ poate fi corect folosită de către (și doar
de către) o persoană din nenumărat de multe pentru a se referi la sine însăși. A spune aceasta
înseamnă a spune ceva despre expresia „eu‖: într-un sens, a-i oferi înţelesul. Astfel de lucruri pot fi
spuse despre expresii. Însă nu are sens să spunem despre expresia „eu‖ că referă la o anumită
persoană. Un astfel de lucru poate fi spus doar despre o utilizare particulară a unei expresii.
În cele ce urmează voi abrevia „propoziţie sau expresie‖ prin „tip‖. Atunci, nu spun că există
propoziţii și expresii (tipuri) și utilizările acestora, și rostirile lor, la fel cum există corăbii și pantofi
și ceară de etanșare. Ceea ce vreau să spun este că nu putem spune aceleași lucruri despre tipuri,
utilizări ale tipurilor și rostiri ale acestora. În realitate, de fapt, vorbim despre tipuri, iar confuzia
rezultă din nereușita de a ne da seama de diferenţele între ceea ce putem spune despre acestea și
ceea ce putem spune doar despre utilizările tipurilor. Ne putem imagina că vorbim despre propoziţii
și expresii atunci când vorbim despre utilizările propoziţiilor și expresiilor.
Acest lucru este înfăptuit și de Russell. Voi face următoarea remarcă, atât în general, cât și
împotriva lui Russell: înţelesul (în cel puţin un sens important) este o funcţie a propoziţiei sau a
expresiei. Menţionarea și referirea, la fel ca adevărul și falsitatea, sunt funcţii ale utilizării
 57

propoziţiei sau expresiei. A oferi înţelesul unei expresii (în sensul în care folosesc cuvântul)
înseamnă a oferi direcţii generale pentru utilizarea ei în scopul referirii sau menţionării unor obiecte
sau persoane anume. A oferi înţelesul unei propoziţii înseamnă a oferi direcţii generale pentru
utilizarea ei în scopul asertării unor adevăruri sau unor falsităţi. A oferi înţelesul acestora nu
înseamnă a discuta despre ocaziile în care poate fi folosită propoziţia sau expresia. Înţelesul unei
expresii nu poate fi identificat cu aserţiunea în scopul căreia este utilizată. Aceasta deoarece a vorbi
despre înţelesul unei expresii sau propoziţii nu înseamnă a vorbi despre utilizarea ei într-o anumită
ocazie, ci despre reguli, obișnuinţe, convenţii ce guvernează utilizarea ei corectă în scopul referirii
sau asertării, în toate ocaziile. Deci întrebarea dacă o propoziţie sau o expresie are semnificaţie sau
nu nu are absolut nimic de a face cu întrebarea dacă propoziţia, rostită într-o anumită ocazie, este,
în acea ocazie, folosită pentru a face o aserţiune fie adevărată, fie falsă, sau, dacă expresia este, în
acea ocazie, folosită pentru a menţiona sau a referi la ceva anume.
Eroarea lui Russell a fost cauzată de faptul că, în opinia acestuia, referirea sau menţionarea,
atunci când au loc, reprezintă unul și același lucru cu înţelesul. El nu a distins între B1 și B2,
confundând expresiile cu utilizarea lor într-un context particular și, deci, confundând înţelesul cu
menţionarea sau referirea. Dacă vorbesc despre batista mea, atunci pot scoate din buzunar obiectul
la care mă refer. Dar nu pot scoate din buzunar înţelesul expresiei „batista mea‖. Din cauză că
Russell a confundat înţelesul cu menţionarea, acesta a crezut că dacă există expresii care pot fi
utilizate pentru a referi în mod unic referenţial, iar acestea să fie ceea ce par a fi (adică subiecte
logice) și nu orice altceva într-o deghizare oarecare, atunci înţelesul lor trebuie să fie un obiect
particular la care facem referire utilizându-le. De aici a apărut mitologia problematică a numelor
proprii logice. Dar dacă cineva mă întreabă care este înţelesul expresiei ―acesta‖ – care a fost,
cândva, candidatul favorit al lui Russell pentru acest statut – nu îi pot înmâna obiectul pentru care
am utilizat expresia cu scopul de a mă referi la el, adăugând în același timp că înţelesul fiecărui
cuvânt se schimbă de fiecare dată când este utilizată. De asemenea, nu pot înmâna nici toate
obiectele pentru care ar putea fi utilizată în scopul referirii la acestea. Eu explic și ilustrez
convenţiile ce guvernează folosirea respectivei expresii. Aceasta este oferirea înţelesului unei
expresii. Este diferită de oferirea (în orice sens al oferirii) obiectului la care refera, deoarece
expresia însăși nu referă la nimic, deși poate fi folosită, în diferite ocazii, pentru a referi la
nenumărate lucruri. Acum, de fapt, există în limba engleză un sens al cuvântului „mean‖ (înţeles)
care este apropiat lui ―indică, menţionează sau referă la‖, spre exemplu, atunci când cineva spune
(în chip nepoliticos) „I mean you‖ (Mă refer la tine) sau atunci când arăt cu degetul și spun „That‘s
the one I mean‖ (La acela mă refer). Cu toate acestea, cel la care m-am referit („meant‖) este cu
totul distinct de înţelesul expresiei pe care am folosit-o pentru a discuta despre el. În acest sens
special al cuvântului „înţeles‖ („mean‖), persoanele sunt cele care oferă înţeles, nu expresiile.
 58

Oamenii folosesc expresii pentru a se referi la lucruri particulare, dar înţelesul unei expresii nu este
mulţimea de lucruri sau lucrul individual pentru care aceasta poate fi folosită corect în înfăptuirea
unei referiri. Înţelesul este mulţimea de reguli, obiceiuri, convenţii pentru utilizarea sa în scopul
referirii.
La fel se întâmplă și în cazul propoziţiilor, ba poate chiar într-un mod mai evident. Oricine
știe că propoziţia „Masa este acoperită de cărţi‖ are semnificaţie, și toată lumea știe care este
înţelesul ei. Dar dacă întreb „Despre ce obiect este vorba?‖ pun o întrebare absurdă, o întrebare ce
nu se poate pune în relaţie cu o propoziţie, ci doar în relaţie cu utilizarea uneia. Iar în acest caz
propoziţia nu a fost utilizată, ci doar a fost dată drept exemplu. Când știm ce înseamnă, știm cum ar
trebui să fie corect folosită pentru a vorbi despre lucruri. Deci a ști înţelesul nu are nimic de a face
cu a ști ceva despre un caz particular de utilizare a propoziţiei pentru a vorbi despre ceva. În mod
similar, dacă întreb „Este adevărată sau falsă propoziţia?‖, întrebarea este absurdă, și nu este cu
nimic mai puţin absurdă dacă adaug „Trebuie să fie ori adevărată, ori falsă, întrucât are o
semnificaţie‖. Întrebarea este absurdă deoarece propoziţia nu este adevărată sau falsă, cum nu este
nici despre un obiect. Desigur, faptul că are semnificaţie este același cu faptul că poate fi corect
utilizată pentru a vorbi despre ceva și că, folosind-o astfel, cineva ar face o aserţiune adevărată sau
falsă. Voi adăuga și că ar fi utilizată pentru a realiza o aserţiune adevărată sau falsă doar dacă
persoana ce o folosește chiar intenţionează să vorbească despre ceva. Dacă, în momentul în care
cineva o rostește nu vorbește despre nimic, atunci utilizarea nu este una proprie, ci una improprie
sau o pseudo-utilizare. Respectiva persoană nu realizează nici o aserţiune adevărată, nici una falsă,
deși ar putea crede că o face. Iar aceasta ne duce pe drumul către o rezolvare corectă a puzzle-ului
căruia Teoria Descripţiilor i-a dat un răspuns atât de greșit. Ideea de bază este că întrebarea dacă
propoziţia are semnificaţie sau nu este independentă de întrebarea ce poate fi pusă în legătură cu o
utilizare particulară a acesteia, și anume dacă este vorba despre o utilizare proprie ori una
improprie, dacă este folosită pentru a vorbi despre ceva, sau este utilizată fără vreo intenţie serioasă,
ori drept exemplu într-o discuţie filosofică. Întrebarea dacă propoziţia are semnificaţie sau nu este
identică cu întrebarea dacă există acele obișnuinţe, convenţii sau reguli ale limbajului care ar face
posibil din punct de vedere logic ca propoziţia să poată fi folosită pentru a vorbi despre ceva. Astfel,
ea este independentă de întrebarea cu privire la folosirea propoziţiei într-o anume ocazie.

III.

Să ne întoarcem la propoziţia „Regele Franţei este înţelept‖ și la lucrurile adevărate și cele false pe
care Russell le spune despre aceasta. Sunt cel puţin două lucruri adevărate pe care Russell le spune
 59

despre propoziţie:
(1) În primul rând, are o semnificaţie, cu alte cuvinte că oricine ar rosti-o ar rosti o propoziţie cu
înţeles.
(2) În al doilea rând, oricine ar rosti-o acum ar aserta ceva adevărat doar dacă în prezent chiar
există un rege al Franţei și doar unul, și dacă acesta ar fi înţelept.

Care sunt lucrurile false pe carele spune Russell despre propoziţie? Acestea sunt:
(1) Oricine ar rosti propoziţia acum ar realiza ori o aserţiune adevărată, ori una falsă.
(2) Parte a ceea ce ar aserta ar fi că în prezent există un rege al Franţei și doar unul.

Am oferit deja câteva motive pentru care cele două enunţuri nu sunt corecte. Acum, să
presupunem că cineva ar spune cu o mină serioasă: „Regele Franţei este înţelept‖. I s-ar putea
replica „Nu este adevărat‖? Sunt destul de sigur că nu. Dar să presupunem că, în continuare, ar
întreba dacă am crezut că ceea ce a zis este ori adevărat, ori fals, cu alte cuvinte, dacă am aprobat
sau dezaprobat cele zise. Eu cred că am fi înclinaţi, cu oarece ezitare, să spunem că nici nu am
aprobat, nici nu am dezaprobat, și că întrebarea dacă enunţul său este adevărat sau fals pur și simplu
nu a apărut deoarece nu există o persoană care să fie regele Franţei57. Dacă ne-ar fi evident că avea
intenţii cât se poate de sincere (să zicem că avea o privire de om distrat, cu capul în nori), atunci am
spune ceva de felul: „Din păcate, ești victima unei neînţelegeri. Franţa nu este o monarhie‖. Iar
aceasta scoate la iveală faptul că dacă un om a rostit cu sinceritate o propoziţie, atunci actul rostirii
este, într-un sens, dovada că acesta crede că există un rege al Franţei. Nu ar fi o dovadă în sensul în
care a-ţi întinde mâna după pelerină îţi dovedește credinţa că plouă, și nici ca în cazul în care
considerăm că o dovadă a faptului că o persoană crede că plouă este faptul că spune „Plouă‖. Putem
să formulăm astfel: a spune „Regele Franţei este înţelept‖ implică a sugera, într-un anumit sens al
lui „a implica‖, că există un rege al Franţei. Dar este vorba despre un sens special și mai puţin
obișnuit al lui „a implica‖, distinct de cel al „consecinţei‖ (sau „implicaţiei logice‖). Iar această
observaţie derivă din faptul că vom răspunde respectivului enunţ spunând (așa cum și trebuie) că
„Nu există un rege al Franţei‖, și nu contrazicând că regele Franţei este înţelept. Desigur că nu
spunem că aceasta este falsă. Mai degrabă, oferim un motiv pentru care problema adevărului sau
falsităţii acesteia nu apare.
Acesta este punctul în care distincţia făcută mai sus este de ajutor. Propoziţia „Regele
Franţei este înţelept‖ are cu siguranţă semnificaţie, dar nu înseamnă că orice utilizare a acesteia este
adevărată ori falsă. Rezultatul utilizării acesteia este adevărat sau fals atunci când vorbim despre

57
După ce a fost scris prezentul articol, domnul Geach a clarificat acest punct de vedere în articolul său din
Analysis, Vol. 10, No. 4, Martie, 1950.
 60

cineva, atunci când, folosind expresia „regele Franţei‖, de fapt menţionăm pe cineva. Faptul că
propoziţia și expresia au semnificaţie înseamnă că propoziţia poate fi utilizată, în anumite
circumstanţe, pentru a spune ceva adevărat sau fals și că expresia poate fi folosită, în anumite
circumstanţe, pentru a menţiona o anume persoană, iar a le cunoaște înţelesul este același lucru cu a
ști care sunt respectivele circumstanţe. Deci atunci când rostim propoziţia fără ca, de fapt, să
menţionăm pe nimeni utilizând expresia „regele Franţei‖, ea nu își pierde statutul de a avea o
semnificaţie, ci, pur și simplu, eșuăm în a spune ceva adevărat sau fals, deoarece pur și simplu
eșuăm să menţionăm pe cineva utilizând o expresie ce are o semnificaţie. Dacă vreţi, suntem în
situaţia utilizării improprii a propoziţiei și a expresiei, deși am putea crede, în mod greșit, că le
utilizăm propriu.
Asemenea utilizări improprii sunt obișnuite. Discursurile romanţate sau ficţiunile
sofisticate58 depind de existenţa lor. Dacă aș spune „Regele Franţei este înţelept‖ și continuu cu „și
trăiește într-un castel de aur și are o sută de soţii‖ și așa mai departe, auditoriul m-ar înţelege
perfect, fără a presupune că am vorbit despre cineva anume sau că am enunţat ceva fals, sugerând
că există persoana descrisă de cuvintele mele. (Merită adăugat că acolo unde propoziţiile sunt
utilizate într-un context ficţional, sensul cuvântului „despre‖ poate suferi schimbări. Așa cum a spus
Moore, este perfect natural și corect să spunem că unele enunţuri din Pickwick Papers sunt despre
Dl. Pickwick. Însă acolo unde utilizările propoziţiilor și expresiilor nu sunt în contexte ficţionale,
această utilizare a lui „despre‖ nu mai pare atât de corectă, adică nu ar fi în genere corect să spui că
enunţul a fost despre Dl. X sau despre acel așa-și-așa, decât dacă chiar există o asemenea persoană
sau un asemenea lucru. În consecinţă, doar acolo unde există riscul de a lua în serios discursul
fantezist putem să răspundem întrebării „despre cine este vorba?‖ cu „nu este vorba despre nimeni‖.
Dar, răspunzând astfel, nu sugerăm că ceea ce ni s-a spus este fals sau lipsit de sens.)
Lăsând deoparte utilizările în contexte clar ficţionale, tocmai am spus că utilizarea
expresiilor precum „regele Franţei‖ la începutul unei propoziţii implică, într-un sens al lui „a
implica‖, a sugera că există un rege al Franţei. Atunci când cineva folosește o astfel de expresie nici
nu asertează și nici ceea ce zice nu are drept consecinţă o judecată unic-existenţială. Dar una din
funcţiile convenţionale ale articolului hotărât este aceea de a semnala că ne referim la un singur
obiect, cu alte cuvinte este un semnal și nu o aserţiune deghizată. Când începem o propoziţie cu un
substantiv articulat hotărât utilizarea articolului hotărât arătă, fără să afirme, că ne referim sau
intenţionăm să ne referim la un individ particular de un anumit fel. Determinarea acelui individ
particular ţine de context, moment, loc și de celelalte trăsături ale situaţia în care a avut loc rostirea.
Acum, de câte ori cineva folosește o expresie, presupunerea generală este că persoana respectivă
crede că o utilizează corect. Deci când folosește expresia „acel așa-și-așa‖ într-un mod unic-

58
Cele nesofisticate încep cu ―A fost odată ca niciodată...‖.
 61

referenţial presupunem că persoana respecctivă crede că există un individ astfel specificat, iar
contextul utilizării va determina în mod suficient care este cel intenţionat. Utilizarea articolului
hotărât în acest fel este același lucru cu a implica (în sensul relevant al lui „a implica‖) faptul că
sunt satisfăcute condiţiile existenţiale descrise de Russell. Dar a folosi articolul hotărât în acest fel
nu înseamnă a afirma că acele condiţii sunt satisfăcute. Dacă încep propoziţia cu o expresie de
forma unei descripţii definite, iar apoi sunt blocat din a spune ceva mai mult, nu am realizat un
enunţ de niciun fel. Dar este posibil să fi reușit în a menţiona un individ sau un obiect.
Aserţiunea unic existenţială despre care Russell presupune că ar fi o parte a oricărei aserţiuni
în care o expresie de forma unei descripţii definite are o utilizare unic referenţială este, observă el,
compusă din două aserţiuni. A spune că există un Φ înseamnă a spune ceva compatibil cu existenţa
mai multor obiecte de tipul Φ. A spune că nu există mai mult de un Φ înseamnă a spune ceva
compatibil cu existenţa niciunuia. În fine, a spune că există un Φ și doar unul înseamnă a compune
aceste două aserţiuni. Până aici, am fost interesat mai mult de presupusa aserţiune a existenţei și mai
puţin de presupusa aserţiune a unicităţii. Un exemplu ce mută accentul pe ultima aserţiune ne va
ajuta să facem mai clar acel sens al lui „a implica‖ în care o aserţiune unic existenţială este
implicată de utilizarea unic referenţială a expresiilor, deși nu este o consecinţă logică a acestei
utilizări. Să luăm în considerare propoziţia „Masa este acoperită de cărţi‖. Cu siguranţă, expresia
„masa‖ ar fi folosită pentru a referi în mod unic, adică pentru a referi la o anumită masă, în orice
utilizare obișnuită a respectivei propoziţii. Avem de-a face cu o utilizare destul de strictă a
articolului hotărât, într-un sens despre care Russell scrie la pagina 30 din Principia Mathematica că
ar fi „strict, astfel încât să implice unicitatea‖. La aceeași pagină, Russell spune că o frază de forma
unei descripţii definite, folosită strict, „se va aplica numai în cazul în care există un singur obiect
așa-și-așa și nu mai multe‖. Acum, este aproape evident fals că, dacă ar fi utilizată în mod obișnuit,
expresia „masa‖ din propoziţia „masa este acoperită de cărţi‖ „se va aplica numai în cazul în care
există o singură masă și nu mai multe.‖ Firește, e tautologic adevărat că, în cazul unei astfel de
folosiri, expresia se va aplica numai în cazul în care există o singură masă și nu mai multe la care se
face referire, și că va fi înţeleasă ca având o aplicaţie numai în cazul în care există o singură masă
și nu mai multe care va fi înţeleasă ca fiind folosită pentru stabilirea referinţei.
A folosi o propoziţie nu este același lucru cu a aserta, ci este (în acel sens special, discutat) a
implica faptul că există un singur obiect care este atât de tipul specificat (spre exemplu, o masă),
cât și cel la care se referă vorbitorul. Este evident că nu asertăm aceasta. A referi nu înseamnă a
spune că ne referim. A spune că există o masă sau altă la care ne referim nu este același lucru cu a
ne referi la o anume masă. Nu ar trebui să folosim expresii precum „lucrul la care m-am referit‖
dacă nu există ceva care să fie referirea. (Nu ar avea sens să spui că ai arătat spre ceva dacă nu
există ceva ce este acţiunea de a arăta.) Deci încă o dată trag concluzia că referirea la sau
 62

menţionarea unui anumit lucru nu pot fi dizolvate sub forma niciunui fel de aserţiune. A referi nu
este același lucru cu a aserta, deși te referi pentru a putea aserta.
Acum, voi da un exemplu de utilizare unic-referenţială a unei expresii care nu este de forma
unei descripţii definite. Să presupunem că îmi întind precaut spre cineva palmele încăușate, spunând
în același timp „Aceasta e roșie și bună‖. Uitându-se la mâinile mele și fără să vadă ce este în ele, ar
putea spune: „Ce anume? Despre ce vorbești?‖ Sau, poate, „Dar nu e nimic în mâinile tale‖.
Desigur, ar fi absurd ca atunci când cineva spune „Dar nu e nimic în mâinile tale‖ să credem că ne
contrazice sau că infirmă ceea ce i-am spus. Deci „aceasta‖ nu este o descripţie deghizată în sensul
lui Russell. De asemenea, nu este nici un nume propriu logic, deoarece pentru a avea reacţia
respectivă la rostirea ei trebuie să știm care este înţelesul propoziţiei. Motivul pentru care o putem
folosi, ca în acest exemplu, pentru a pretinde că ne referim la ceva anume, este că semnificaţia
cuvântului „aceasta‖ este independentă de orice referire particulară în scopul căreia poate fi folosită,
deși nu este independentă de felul în care poate fi folosită pentru a referi.
Morala generală a ceea ce am spus până acum este următoarea: comunicarea este cu mult mai
puţin o chestiune legată de asertarea explicită sau deghizată decât au presupus logicienii. Domeniul
particular de aplicare al acestei morale generale de care sunt interesat este cel al realizării referirii
unice. Este o parte a înţelesului expresiilor despre care am discutat că acestea poti fi utilizate într-o
varietate imensă de contexte pentru a referi unic. Nu este parte a înţelesului lor să aserteze că sunt
folosite într-un anume fel și nici faptul că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi utilizate în vreun fel.
Deci distincţia de importanţă esenţială pe care trebuie să o facem este între:
(1) A utiliza o expresie pentru a realiza o referire unică, și
(2) A aserta că există unul și doar un obiect care are anumite caracteristici (spre exemplu, este
de un anume tip sau stă într-o anume relaţie cu vorbitorul, sau amândouă).

Cu alte cuvinte, este vorba despre o distincţie între:

(1) Propoziţii ce conţin o expresie utilizată pentru a indica, menţiona sau referi la o anume
persoană sau un anumit lucru, și:
(2) Propoziţii unic existenţiale.

Ceea ce face Russell este să asimileze clasei (2) cât mai multe propoziţii din clasa (1) și,
drept consecinţă, să se afunde în probleme insurmontabile cu privire la subiectul logic și, în genere,
legate de valorile variabilelor individuale, probleme care l-au condus, în cele din urmă, la
dezastruoasa teorie a numelor din Enquiry și din Human Knowledge. Acea perspectivă asupra
înţelesului expresiilor care constituie subiectul logic a furnizat întreaga motivaţie pentru Teoria
Descripţiilor și, în același timp, a făcut imposibilă găsirea de către Russell a unor expresii care să le
 63

înlocuiască satisfăcător pe cele cărora, începând cu frazele substantivale, a încetat, treptat, să le

recunoască statutul de subiect logic.59 Sursa problemei nu rezidă, așa cum se spune uneori, pur și
simplu în fascinaţia faţă de relaţia între nume și purtătorul acestuia. Nici măcar numele nu se ridică
la standardele imposibile impuse. Mai degrabă, sursa problemei se regăsește în combinarea a două
eșecuri: primul, cel al realizării importanţei distincţiei (vezi secţiunea a II-a de mai sus) între ceea
ce poate fi spus despre o expresie și ceea ce poate fi spus despre o utilizare particulară a acesteia, iar
al doilea, al recunoașterii caracterului inofensiv și necesar al folosirii unic-referenţiale a expresiilor,
distinct și complementar folosirii predicative sau atributive a acestora. Expresiile care, de fapt, pot
apărea ca subiecte logice sunt expresii din clasa pe care am menţionat-o la început (demonstrative,
fraze substantivale, nume proprii, pronume): a spune aceasta înseamnă a spune că respectivele
expresii, alături de context (în cel mai larg sens), sunt ceea ce ar folosi cineva pentru a realiza
referiri unice. Rolul convenţiilor ce guvernează folosirea unor astfel de expresii este, în conjuncţie
cu situaţia în care sunt pronunţate, cel de a asigura unicitatea referinţei. Dar pentru a realiza aceasta,
este mai mult decât suficient. Atunci când ne referim la ceva, nu suntem și nici nu putem fi atât de
expliciţi încât funcţia de referire să nu mai fie eficace. Dacă am reușit să ne referim unic la ceva,
atunci această reușită a depins de o utilizare particulară a unei expresii într-un context particular.
Semnificaţia expresiei folosite este mulţimea de reguli sau convenţii care permit realizarea unor
astfel de referiri. Deci, folosind expresii cu înţeles, putem pretinde că ne referim, în ficţiune sau în
discursul fantezist, sau putem greși crezând că ne referim atunci când, de fapt, nu ne referim la
nimic.
Aceasta ne arată că trebuie să distingem între două genuri (printre altele) de convenţii
lingvistice sau reguli: reguli pentru referire și reguli pentru atribuire, și că avem nevoie să le
investigăm pe primele dintre acestea. Dacă recunoaștem ca validă această distincţie între tipurile de
utilizări așa cum este prezentată, suntem pe drumul cel bun în ce privește rezolvarea multor puzzle-
uri logice și metafizice vechi de când lumea.
Ultimele două secţiuni ale lucrării mele sunt preocupate cu aceste probleme, însă doar în
vederea schiţării unor soluţii.

IV

Unul dintre principalele scopuri în vederea căruia folosim limbajul este exprimarea unor
fapte despre lucruri, persoane și evenimente. Dacă vrem să îndeplinim acest scop, atunci ar trebui să
avem o cale de a anticipa întrebarea „Despre ce (cine, care) vorbești?‖, precum și întrebarea „Ce
spui despre el/ea?‖. Sarcina de a anticipa prima întrebare este sarcina de referire (sau de

59
Iar aceasta în ciuda pericolului pe care-l semnalează expresia ―formă gramaticală înşelătoare‖.
 64

identificare). Sarcina de o anticipa pe cea de-a doua este sarcina atributivă (descriptivă sau
clasificatorie). Într-o propoziţie din engleza obișnuită care este folosită pentru a enunţa, sau pentru a
pretinde că se enunţă, un fapt despre un lucru, persoană sau eveniment particular, îndeplinirea
acestor sarcini poate fi alocată unor expresii separabile 60. Într-o astfel de propoziţie, această alocare
a expresiilor către rolurile lor diferite corespunde clasificării gramaticale convenţionale a
subiectului și predicatului. Nu-i nimic sacrosanct cu privire la utilizarea unor expresii separabile
pentru cele două sarcini. Alte metode ar putea fi, și sunt, utilizate. Există, de pildă, metoda
pronunţării unui singur cuvânt sau a unei expresii atributive în prezenţa evidentă a obiectului la care
ne referim. De asemenea, există și metoda analogă exemplificată de pictarea cuvintelor
„nerecomandat camioanelor‖ pe un pod sau de lipirea unei etichete pe care scrie „premiul întâi‖ pe
un dovlecel. Ne putem imagina și un joc elaborat în care o persoană nu folosește niciodată o
expresie în chip unic referenţial, dar rostește doar propoziţii unic existenţiale, încercând să-i dea
posibilitatea ascultătorului să identifice subiectul discuţiei cu ajutorul acumulării de propoziţii
secundare relative. (Această descriere a scopului jocului arată în ce sens ar fi un joc: acesta nu este
uzul normal al propoziţiilor existenţiale). Două idei merită accentuate. Prima este că necesitatea
îndeplinirii acestor sarcini cu scopul de a enunţa fapte particulare nu cere o explicaţie
transcendentală: a atrage atenţia la ea înseamnă parţial a elucida înţelesul expresiei „enunţarea unui
fapt‖. A doua este că și această elucidare este efectuată în termeni care derivă din gramatica
propoziţiei singulare convenţionale; că până și distincţia făţiș funcţională, lingvistică, între rolurile
identificatoare și atributive pe care cuvintele le pot juca în limbaj este determinată de faptul că
limbajul comun ne oferă expresii separabile cărora le pot fi distribuite aproximativ și plauzibil
diferite funcţii. Iar această distincţie funcţională poate arunca lungi umbre filosofice. Distincţiile
între particular și universal, substanţă și calitate, reprezintă astfel de umbre pseudo-materiale,
aruncate de gramatica propoziţiilor convenţionale în care expresiile separabile joacă roluri ce pot fi
distinse.
A folosi o expresie separată pentru a îndeplini prima dintre aceste sarcini este a folosi o
expresie într-un mod unic referenţial. Vrea să spun acum ceva, în general, despre convenţiile pe care
le utilizăm pentru expresii folosite în acest fel și a le pune în contrast cu convenţiile uzului atributiv.
Apoi, voi continua cu ilustrarea pe scurt a acestor remarci generale și cu unele aplicaţii ale lor.
Ce este necesar, în genere, pentru a putea face o referire unică este un mecanism, sau niște
mecanisme, care să arate atât că o referire unică este intenţionată, cât și ce referinţă unică este
vizată. Mai exact, un mecanism care să-i ceară și să-i dea posibilitatea ascultătorului sau cititorului
să indentifice despre ce se discută. În asigurarea acestui rezultat, contextul rostirii are o importanţă

60
Las la o parte propoziţiile relaţionale, deoarece acestea cer nu neaparat o modificare a principiului în virtutea
căruia vorbesc, ci o complicare a detaliilor.
 65

ce nu poate fi exagerată. Prin „context‖ mă refer, cel puţin, la timpul, locul, situaţia, identitatea
vorbitorului, subiectele ce-i formează punctele imediate de interes, precum și istoriile personale ale
vorbitorului și celor cărora li se adresează. Pe lângă context, există, bineînţeles, și convenţia –
convenţia lingvistică. Cu toate acestea, în afara cazului numelor proprii autentice, despre care voi
avea mai multe de spus mai târziu, îndeplinirea unor condiţii contextuale mai mult sau mai puţin
exprimabile în chip precis este cerută convenţional (sau, într-un sens larg al termenului, logic)
pentru folosirea referenţială corectă a expresiilor într-un mod care nu este valid în cazul folosirilor
atributive corecte. Cerinţa pentru aplicaţia corectă a unei expresii în utilizarea ei atributivă pentru
un anume lucru este pur și simplu ca acel lucru să fie de un anume gen, să aibă anumite
caracteristici. Cerinţa pentru aplicaţia corectă a unei expresii în utilizarea ei referenţială cu privire la
un anume lucru este ceva deasupra oricărei cerinţei derivate dintr-un astfel de înţeles atributiv pe
care l-ar putea poseda respectiva expresie. Este, mai exact, cerinţa ca lucrul în cauză să se afle într-o
anume relaţie cu vorbitorul și contextul rostirii. O voi numi pe aceasta cerinţa contextuală. De
exemplu, în cazul limitat al cuvântul „eu‖, cerinţa contextuală este ca lucrul în cauză să fie identic
cu vorbitorul, dar în cazul multor expresii care au o folosire referenţială, această cerinţă nu mai
poate fi specificată într-un fel atât de precis. Încă o diferenţă generală dintre convenţiile pentru
rererire și convenţiile pentru descriere este una pe care am întâlnit-o deja, mai exact aceea că
îndeplinirea condiţiilor pentru o folosire atributivă corectă a unei expresii este o parte a ceea ce este
exprimat printr-o astfel de folosire, pe când îndeplinirea condiţiilor pentru o utilizare referenţială
corectă a unei expresii nu este niciodată parte a ceea ce e exprimat, deși este implicată (în înţelesul
relevant al lui „implicat‖) de un astfel de uz.
Convenţiile pentru referire au fost neglijate sau interpretate greșit de logicieni. Motivele din
spatele acestei omisiuni nu sunt greu de înţeles, dar sunt dificil de formulat pe scurt. Două dintre ele
sunt, în linii mari: (1) preocuparea majorităţii logicienilor cu definiţii; (2) preocuparea unor
logicieni cu sisteme formale. (1) O definiţie, în cel mai familiar înţeles, este o specificare a
condiţiilor de folosire atributive sau clasificatorii corecte ale unei expresii. Definiţiile nu ţin cont de
cerinţe contextuale. Astfel, atât timp cât căutarea înţelesului sau a unei analize pentru o expresie
este concepută precum cercetarea unei definiţii, neglijarea și interpretarea eronată a convenţiilor
care nu sunt atributive e inevitabilă. Poate ar fi mai bine spus (pentru că nu doresc să reglementez
înţelesul cuvintelor „înţeles‖ sau „analiză‖) că logicienii n-au reușit să observe că problemele legate
de utilizare sunt mai cuprinzătoare decât cele legate de analiză sau înţeles. (2) Influenţa interesului
deosebit acordat matematicii și logicii formale este cel mai clară (ca să nu iau exemple mai recente)
în cazurile lui Leibniz și Russell. Cel ce construiește sisteme de calcul, neinteresat și nerestricţionat
în enunţa propoziţii factuale, se apropie de logică aplicată cu o prejudecată. E natural ca el să asume
că tipurile de convenţii a căror adecvare la un atare domeniu îi este familiară ar trebuie să i se
 66

potrivească, dacă am putea înţelege cum, altui domeniu îndeajuns de diferit – cel al propoziţiilor
despre fapte. De aceea, îl vedem pe Leibniz cum se luptă cu disperare să facă din unicitatea
referinţei unice o problemă de logică într-un sens cât mai strict, iar pe Russell cum încearcă să facă
același lucru, într-un fel diferit, atât în cazul implicaţiei de unicitate cât și în cazul existenţei.
Ar trebui să fie clar că distincţia pe care încerc să o trasez este, în primul rând, una între
diferitele roluri pe care expresiile le pot avea în limbaj, și nu una între diferite grupuri de expresii.
Aceasta deoarece unele expresii pot fi distribuite în orice rol. Unele dintre cuvintele pe care le voi
rosti au în bună măsură, dacă nu chiar exclusiv, un rol referenţial. Această judecată este cel mai
evident adevărată în cazul pronumelor și numelor proprii obișnuite. Unele pot să apară ca întreguri
ori părţi de expresii ce au un rol predominant referenţial sau ca întreguri ori părţi de expresii ce au
un rol predominant atributiv sau clasificatoriu. Cazurile cele mai evidente sunt substantivele
comune, substantivele comune precedate de adjective sau, într-un mod mai puţin limpede,
adjectivele și adjectivele participiale neînsoţite de substantive. Expresiile capabile să aibă o utilizare
referenţială diferă una de alta în următoarele trei feluri ce nu sunt reciproc incompatibile:
(1) Ele diferă în măsura în care referirea în scopul căreia sunt folosite este dependentă de
contextul rostirii lor. Cuvinte precum „eu‖ sau „ea‖ stau la un capăt al acestei ierarhii – capătul
depedenţei maxime – și expresii precum „autorul lui Waverley‖ sau „al optsprezecelea rege al
Franţei‖ stau la celălalt capăt.
(2) Ele diferă în gradul de „înţeles descriptiv‖ pe care îl posedă. Prin „înţeles descriptiv‖
vreau să spun „limitare covenţională, în aplicare, la lucruri de un anume tip general sau care posedă
anumite caracteristici generale‖. La un capăt al acestei ierarhii stau substantivele proprii pe care le
folosim cel mai des în discursul uzual. Oameni, câini sau motociclete pot purta numele de
„Horaţiu‖. Numele pur nu are înţeles descriptiv (exceptând cazurile în care acesta primește un astfel
de înţeles ca un rezultat al unei utilizări particulare a sa ca nume). Un cuvânt precum „el‖ are un
înţeles descriptiv minimal, dar ne spune ceva. Expresiile substantivale precum „masa rotundă‖ au
maxim de înţeles descriptiv. O poziţie intermediară este ocupată de nume proprii „impure‖ precum
„Masa Rotundă‖ – expresii substantivale ale căror cuvinte încep cu litere capitale.
(3) În fine, expresiile potenţial referinţiale pot fi împărţite în următoarele două clase: (i)
cele a căror utilizare referenţială corectă este reglementată de niște convenţii generale referenţiale-
plus-atributive. În această mulţime intră atât prounumele, care au cel mai puţin înţeles descriptiv, cât
și expresiile substantive care au cel mai mult înţeles descriptiv; (ii) cele a căror utilizare referenţială
corectă nu este reglementată de condiţii generale, nici de tip contextual, nici de tip atributiv, ci de
convenţii ad-hoc în cazul fiecărei utilizări particulare (dar nu în cazul fiecărei rostiri particulare). În
linii mari, cele mai familiare tipuri de nume proprii îi aparţin acestei clase. Ignoranţa cu privire la
numele unui om nu este o ignoranţă cu privire la limbaj. De aceea nu vorbim despre înţelesul
 67

numelor proprii. (Dar nu merge să spunem că ele sunt lipsite de înţeles.) Și aici o poziţie
intermediară este ocupată de expresii precum „Bătrânul Pretendent la Tron‖. Ne putem referi numai
la un bătrân pretendent la tron; dar a ști exact care dintre bătrânii pretendenţi la tron este o convenţie
ad-hoc, nu una generală.
În cazul expresiilor de forma unei descripţii definite folosite referenţial, utilizarea articolului
hotărât luată împreună cu poziţia expresiei în propoziţie (adică, la început sau urmând un verb
tranzitiv ori o prepoziţie) acţionează ca un semnal ce anunţă că o referinţă unică este făcută.
Substantivul sau substantivul urmat de un adjectiv care este articulat, luat împreună cu contextul
rostirii, ne arată la ce ne referim în mod unic. În general, diferenţa funcţională între substantive
comune și adjective este că primele sunt folosite în mod natural și uzual referenţial, pe când
celălalte nu sunt folosite în mod obișnuit așa, exceptândul cazul adjectivelor substantivate.
Adjectivele, însă, pot fi și sunt folosite de unele singure. Bineînţeles, această diferenţă funcţională
nu este independentă de forţa descriptivă proprie fiecărui cuvânt. În general, ar trebui să ne
așteptăm ca forţa descriptivă a substantivelor să le facă pe acestea unelte mai eficiente pentru
sarcina de a arăta ce referinţă unică este intenţionată atunci când o astfel de referinţă este semnalată.
De asemenea, ar trebui să ne așteptăm ca forţa descriptivă a cuvintelor pe care le folosim în modul
cel mai obișnuit ca să înfăptuim referiri unice să oglindească interesul nostru pentru cele mai
evidente, relativ permanente și behaviorale caracteristici ale lucrurilor. Aceste două așteptări nu sunt
independente și, dacă ne uităm la diferenţele între cel mai comun set de substantive comune și cel
mai comun set de adjective, vedem ambele aceste așteptări împlinite. Acestea sunt diferenţe de tipul
celor de care ne informează Locke cu originalitate atunci când vorbește despre ideile noastre despre
substanţe ca fiind colecţii de idei simple, când spune că „puterile formează o porţiune mare din
ideile noastre despre substanţe‖ și când contrastează identitatea esenţei reale și nominale în cazul
ideilor simple cu lipsa de identitate și flexibilitatea esenţei nominale în cazul substanţelor.
„Substanţa‖ însăși este tributul problematic pe care îl plătește Locke viziunii obscure pe care acesta
o are cu privire la diferenţa în cadrul funcţiei lingvistică predominante care rămâne chiar și atunci
când substantivul a fost extins într-un lanţ de adjective mai mult sau mai puţin nedefinit. Russell
repetă greșeala lui Locke cu diferenţa că, admiţând inferenţa de la sintaxă la realitate până în
punctul în care crede că se poate dispensa de acest necunoscut metafizic numai dacă purifică
limbajul funcţiei referenţiale cu totul, acesta construiește programul său de „abolire a
particularilor‖, un program, de fapt, pentru abolirea distincţiei de utilizare logică pe care încerc să o
accentuez aici.
Cerinţa contextuală a utilizării referenţiale a pronumelor poate fi exprimată cu cea mai mare
precizie în unele cazuri (spre exemplu, „eu‖ și „tu‖), dar cu cea mai mare vaguitate în altele („el‖ și
„acesta‖). Îmi propun să nu mai spun nimic în continuare despre pronume, în afară de a evidenţia un
 68

simptom adiţional al eșecului de a nu recunoaște utilizarea unic referenţială așa cum este ea – faptul
că unii logicieni au căutat să elucideze natura unei variabile oferind propoziţii precum „el este
bolnav‖, „este verde‖, ca exemple pentru funcţia propoziţională în limbajul obișnuit. Este,
bineînţeles, adevărat că „el‖ poate fi folosit în diferite ocazii pentru a referi la oameni sau animale
diferite, la fel ca în cazul cuvântului „John‖ sau expresia „pisica aceasta‖. Ceea ce îi deturnează pe
logicieni din tratarea ultimelor două expresii drept cvasi-variabile este, în primul caz, superstiţia
persistentă că un nume este legat în chip logic de un individ particular și, în al doilea caz, înţelesul
descriptiv al cuvântului „pisică‖. Însă „el‖, care are un orizont mai larg de aplicaţii și o forţă
descriptivă minimă, primește o utilizare numai ca expresie referenţială. Împreună cu eșecul în a se
adecva la expresiile folosite referenţial, la locul din logică care le aparţine (locul lăsat liber pentru
miticele nume proprii logice), faptul enunţat mai sus explică încercarea eronată de a elucida natura
variabilei cu ajutorul unor cuvinte precum „el‖ sau „ea‖.
Despre numele proprii obișnuite se spune uneori că sunt, în principiu, cuvinte folosite pentru
face referire la un individ. Această judecată este în mod evident falsă. Multe nume proprii obișnuite
– nume prin excelenţă – sunt utilizate corect pentru a ne referi la mai multe persoane. Un nume
propriu obișnuit este, în linii mari, un cuvânt folosit referenţial al cărui uz nu este dictat de niciun
înţeles descriptiv pe care l-ar putea avea și nu este prescris de niciuna din regulile generale de
utilizare ale unei expresii referenţiale așa cum le găsim în cazul unor cuvinte ca „eu‖, „acesta‖ sau
în cazul aplicaţiei articolului hotărât, ci este guvernat de convenţii ad-hoc pentru fiecare mulţime de
aplicaţii ale cuvântului la o persoană dată. Ideea esenţială este următoarea: corectitudinea acestor
aplicaţii nu derivă din vreo regulă generală sau o convenţie a folosirii cuvântului însuși. (Limita
absurdităţiii și a circularităţii vădite este atinsă în încercarea de a trata numele ca descripţii
deghizate în sensul lui Russell deoarece, în acest înţeles, referirea mea de acum la o persoană prin
nume implică, dar nu are drept consecinţă, existenţa cuiva, la care se face referire acum, la care
numele referă în mod convenţional.) Chiar și această trăsătură a numelor este, însă, numai un
simptom al scopului în vederea căruia sunt folosite. În momentul de faţă, alegerea numelor este
parţial arbitrară, parţial dependentă de tradiţii legale și sociale. Ar fi perfect posibil să avem un
sistem cuprinzător de nume bazat, de exemplu, pe date de naștere sau pe o clasificare minuţioasă a
diferenţelor fiziologice și anatomice. Cu toate acestea, succesul unui astfel de sistem ar depinde cu
totul de convenienţa alocării de nume rezultată în vederea înfăptuirii de referiri unice, iar aceasta va
depinde de multitudinea clasificărilor și gradul în care acestea se împart aleatoriu de-a lungul
grupărilor sociale normale. Dat fiind un grad suficient din ambele, selecţionarea oferită de context
ar face restul muncii, la fel ca în cazul obiceiurilor noastre prezente de numire. Dacă am avea un
astfel de sistem, am putea folosi cuvintele-nume atât descriptiv (cum facem în prezent, într-o
măsură limitată și într-un mod diferit, cu o serie de nume faimoase) cât și referenţial. În ciudat
 69

acestor fapte, ar trebui să evaluăm adecvarea oricărui sistem de numire, folosind criterii derivate din
atenţia la cerinţele sarcinii de referire. Din punctul de vedere al numirii, niciun gen de clasificare nu
ar fi mai bun sau mai slab decât altul doar din cauza a ce gen de clasificare - natală sau anatomică –
este.
Am menţionat mai devreme clasa cvasi-numelor, a expresiilor substantivale ce ajung să
capete majuscule și care are ca exemple expresii precum „Glorioasa Revoluţie‖, „Marele Război‖,
„Buna Vestire‖ sau „Masa Rotundă‖. Deși înţelesul cuvintelor ce sunt sufixate cu articol hotărât este
încă relevant pentru rolul lor referenţial, majusculele sunt un semn al unei identificări extra-logice
în utilizarea lor referenţială, ceea ce este o caracteristică a numelor pure. Astfel de expresii sunt
găsite în tipar sau în scris atunci când un membru al unei clase de evenimente sau lucruri trezește un
interes remarcabil într-o anume societate. Aceste expresii sunt nume embrionice. O expresie ar
putea, din motive evidente, să intre și să iasă din această clasă (spre exemplu, „Marele Război‖).

Vreau să închei acest articol cu o discuţie, prea scurtă pentru însemnătatea subiectului ei,
asupra a trei probleme cu privire la utilizările referenţiale:
(a) Referirile nedefinite. Nu toate utilizările referenţiale ale expresiilor singulare anticipează
întrebarea „Despre ce (cine, care din ei) vorbești?‖ Unele din ele invită acest tip de întrebare, ori
resping existenţa intenţiei sau abilităţii de a le găsi răspuns. Drept exemplu, putem considera
următoarele expresii care pot fi găsite la începutul unei propoziţii: „Un om mi-a spus că...‖, „Cineva
mi-a spus că…‖. Conform doctrinei tradiţionale (russelliene) propoziţiile respective sunt
existenţiale, dar nu unic existenţiale. Dar aceasta pare să fie o observaţie greșită din mai multe
motive. Este hilar să sugerezi că unul din lucrurile asertate este cel conform căruia clasa oamenilor
sau cea a persoanelor nu este vidă. Cu siguranţă, acest lucru este implicat în sensul acum deja
familiar al noţiunii de implicaţie. Dar, nu mai puţin decât în cazul în care încep o propoziţie cu o
expresie precum „masa‖, este implicată și unicitatea obiectului particular la care se face referirea.
Diferenţa între folosirea articolului hotărât și a celui nehotărât este, în linii mari, precum urmează.
Folosim articolul hotărât atunci când ne-am referit mai înainte la ceva și articolul hotărât
semnalizează faptul că ne referim la același lucru, sau când, în absenţa unei referiri nedefinite
anterioare, este de așteptat ca ascultătorului să-i fie posibil să-și dea seama care este referinţa prin
intermediul contextului (incluzând în acesta ceea ce se presupune că ascultătorul știe). Folosim
articolul nehotărât atunci când condiţiile acestea nu sunt satisfăcute sau când, deși ne putem referi în
mod definit, dorim să ţinem în umbră identitatea obiectului la care ne referim. Acesta este tipul prin
 70

excelenţă de utilizare a unor expresii precum „o anume persoană‖ sau „cineva anume‖, acolo unde
pot fi dezvoltate prin ―cineva anume, dar nu îţi spune cine‖ și nu prin „cineva anume, dar nu ai ști
(sau nu știu) cine‖.
(b) Enunţuri identificatoare. Etichetez astfel enunţuri precum următoarele:
(ia) Acela este omul care a traversat canalul de două ori într-o zi înotând.
(iia) Napoleon este omul care a ordonat executarea ducelui D‘Enghien.
Problema cu aceste enunţuri este că predicatele lor gramaticale nu par a fi folosite într-un
mod direct atributiv, așa cum sunt folosite predicatele gramaticale ale enunţurilor:
(ib) Acel om a traversat canalul de două ori într-o zi înotând.
(iib) Napoleon a ordonat executarea ducelui D‘Enghien.
Dar, dacă, pentru a evita estomparea diferenţei între (ia) și (ib) și (iia) și (iib), cineva spune
că expresiile care formează complementele gramaticale ale (ia) și (iia) sunt folosite într-o manieră
referenţială, atunci acea persoana va fi derutată cu privire la ce se spune în aceste propoziţii. Atunci,
se pare că ne referim de două ori la aceeași persoană și ori nu spunem nimic despre el, deci nu
realizăm niciun enunţ, ori îl identificăm cu sine înșuși și nu enunţăm decât o identitate trivială.

Îngrijorarea nejustificată că ar putea fi vorba de o trivialitate este ușor de înlăturat. Aceasta

apare doar în cazul celor care cred că obiectul la care se face referire prin utilizarea expresiei este
chiar înţelesul acesteia și, prin urmare, cred că atât subiectul cât și complementul acestor propoziţii
au același înţeles deoarece pot fi folosite pentru a referi la aceeași persoană.
Eu cred că diferenţele între propoziţiile din grupul (a) și cele din grupul (b) pot fi înţelese
mai bine odată ce luăm în considerare diferenţele între circumstanţele în care ai spune (ia) și
circumstanţele în care ai spune (ib). Ai spune (ia) în loc de (ib) dacă ai ști sau ai crede că
ascultătorul știe sau crede că cineva a înotat canalul de două ori într-o zi. Spui (ia) atunci când
consideri că ascultătorul tău este în poziţia celui care poate să întrebe: „Cine a înotat canalul de
două ori într-o singură zi?‖ (și întrebând aceasta nu spune că există cineva care a făcut-o, ci implică
– în sensul relevant – faptul că cineva a făcut-o). Astfel de propoziţii sunt asemenea unor răspunsuri
la respectivele întrebări. Ar fi mai bine numite ―enunţuri-identificatoare‖ decât ―identităţi‖.
Propoziţia (ia) nu asertează nimic mai mult sau mai puţin decât ce asertează propoziţia (ib).
Diferenţa constă doar în faptul că spui (ia) cuiva despre care crezi că știe anumite lucruri care sunt
necunoscute persoanei căreia i-ai spune (ib).
Aceasta este, în esenţă, soluţia la puzzle-ul lui Russell cu privire la „expresiile denotative‖
legate prin „este‖, unul din puzzle-urile a cărui rezolvare susţine că i-o datorează Teoriei
Descripţiilor.
 71

(c) Logica subiectelor și predicatelor. Multe din cele spuse de către mine despre
utilizările unic referenţiale ale expresiilor pot fi extinse, odată modificate corespunzător, pentru a
acoperi și cazul utilizării multiplu-referenţiale a expresiilor, adică a anumitor utilizări ale expresiilor
„toţi cei‖, „toţi‖, „unii‖, „unii din cei‖ etc. urmate de un substantiv, adjectivat sau nu, la plural,
substantivelor la plural și articulate hotărât, și anumitor utilizări ale expresiilor „ei‖, „lor‖, „acei‖,
„aceste‖ sau conjuncţiilor de nume. Expresiile din primul gen sunt interesante în mod special. În
linii mari, criticile moderne devenite ortodoxie în acest domeniu, inspirate din logica matematică, în
particular din doctrine tradiţionale precum Pătratul lui Boethius și din anumite forme de silogism în
mod obișnuit recunoscute drept valide, au la bază eșecul binecunoscut al recunoașterii sensului
special în care aserţiunile existenţiale pot fi implicate de utilizările referenţiale ale expresiilor.
Opinia tradiţională este că judecăţilor universale din clasificarea tetradică a Pătratului trebuie să li
se ofere o interpretare negative existenţială (spre exemplu, pentru A, „nu există nici un X care să nu
fie Y‖) sau trebuie să fie interpretaţi în termenii conjuncţiilor alcătuite din enunţuri existenţiale
negative și afirmative de forma, spre exemplu, (pentru A) „nu există nici un X care să nu fie Y și
există X-i‖. În ce privește formele I și O, acestora le sunt oferite de obicei interpretări existenţiale
afirmative. Putem observa că, pe oricare din alternativele de mai sus am alege-o, unele din legile
tradiţionale trebuie să fie abandonate. Însă dilema în faţa căreia suntem puși este una falsă. Dacă nu
interpretăm judecăţile din Pătrat ca fiind afirmative ori negative, și nici ca fiind existenţiale
afirmative și existenţiale negative, ci drept propoziţii așa încât întrebarea dacă pot fi folosite pentru
a realiza aserţiuni fie adevărate, fie false să nu apară cu excepţia cazului în care condiţia existenţei
este satisfăcută în cazul termenului subiect, atunci toate legile tradiţionale se susţin împreună. Iar
această intepretare este mult mai apropiată de utilizările comune ale expresiilor ce încep prin „toţi‖
și „unii‖ decât orice alternativă russelliană, deoarece aceste expresii sunt de obicei folosite în scopul
referirii. Dacă întrebăm o persoană fără copii și cu o inclinaţie spre interpretare literală dacă toţi
copiii acesteia dorm, în mod sigur nu va răspunde „Da‖ în baza faptului ca nu are niciun copil. De
asemenea, nu va răspunde nici „Nu‖. Întrucât nu are copii, întrebarea nu are cum să apară. A spune
aceasta nu înseamnă a spune că nu pot utiliza propoziţia „Toţi copiii mei dorm‖ cu intenţia de a-i
face cuiva cunoscut că am copii, sau pentru a înșela pe cineva în crede că am. A considera că
expresiile singulare de forma descripţiilor definite pot fi uneori folosite în scopuri similare nu este o
slăbire a tezei mele. Nici regulile aristotelice, nici cele russelliene nu oferă logica exactă a tuturor
expresiilor limbajului natural, iar aceasta pentru că limbajul natural nu este încadrabil niciunei
logici.

Traducere de Alexandru Dragomir și Mihail-Valentin Cernea

 72

Keith S. Donnellan – Referinţa şi descripţiile definite61

Descripţiile definite, după cum voi argumenta, au două funcţii posibile. Sunt folosite pentru
a referi la lucrul despre care doreşte să discute vorbitorul, dar sunt folosite şi într-un mod foarte
diferit. Mai mult, o descripţie definită ce apare într-una şi aceeaşi propoziţie ar putea funcţiona, în
momente diferite ale folosirii sale, în oricare dintre cele două feluri. Eşecul de realiza această
dualitate a funcţionării descripţiilor definite a pus în umbră folosirea lor referenţială veritabilă. Cele
mai cunoscute teorii ale descripţiilor definite, cele ale lui Russell şi Strawson, după cum voi sugera,
sunt ambele vinovate de acest lucru. Înainte de a discuta această distincţie privitoare la folosire, voi
menţiona câteva dintre trăsăturile acestor teorii, trăsături cu privire la care distincţia este în mod
special relevantă.
Potrivit felului de a vedea al lui Russell o descripţie definită poate să denote o entitate: ―dacă
'C' este o sintagmă denotativă [aşa cum sunt descripţiile definite prin definiţie], se poate întâmpla să
existe o entitate x (nu se poate să fie mai mult de una) pentru care propoziţia 'x e identic cu C' să fie
adevărată (...) Putem spune atunci că entitatea x este denotatul sintagmei 'C' ―62 Folosind o descripţie
definită, prin urmare, un vorbitor poate folosi o expresie ce denotă o anumită entitate, dar aceasta
este singura relaţie dintre acea entitate şi folosirea descripţiei definite recunoscută de către Russell.
Eu voi argumenta totuşi că există două folosiri ale descripţiilor definite. Definiţia denotării dată de
Russell e aplicabilă ambelor, dar într-una din acestea descripţia definită serveşte la a face ceva mai
mult. Voi spune că în această folosire vorbitorul foloseşte descripţia definită pentru a se referi la
ceva, şi voi numi această folosire ―folosirea referenţială‖ a descripţiilor definite. Astfel, dacă nu
greşesc, a referi nu e acelaşi lucru cu a denota iar folosirea referenţială a descripţiilor definite nu
este recunoscută în viziunea lui Russell.
Mai mult, în viziunea lui Russell, tipul de expresie ce se află cel mai aproape de realizarea
funcţiei referenţiale a descripţiilor definite se dovedeşte a fi, după cum am putea suspecta, numele
propriu (în ―sens logic îngust‖). Multe dintre lucrurile spuse de către Russell despre numele proprii
pot, cred eu, să fie spuse despre folosirea referenţială a descripţiilor definite, fără a forţa excesiv
intuiţiile noastre. Prăpastia pe care o vedea Russell între nume şi descripţii definite este astfel mai
îngustă decât credea el.

61
Traducere realizată după Keith S. Donellan, Reference and Definite Descriptions, The Philosophical Review 75
(1966), pp. 281-304.
62
Bertrand Russell, On denoting, retipărit în Logic and Knowledge, ed. Robert C. Marsh, Londra, 1956, p. 51.
 73

Strawson, pe de altă parte, recunoaşte în mod cert o folosire referenţială a descripţiilor

definite. Dar cred că el nu a văzut că o descripţie definită poate avea un rol complet diferit - că
poate fi folosită nonreferenţial, chiar şi atunci când apare în una şi aceeaşi propoziţie. Strawson, e
adevărat, scoate în evidenţă folosiri nonreferenţiale ale descripţiilor definite 63, dar ce folosire are o
descripţie definită pare să fie pentru el o funcţie a genului de propoziţie în care apare descripţia. În
schimb, dacă nu greşesc, pot exista două folosiri posibile ale unei descripţiei definite în aceeaşi
propoziţie. Astfel, în "On Referring", vorbind despre expresiile folosite pentru a referi, el spune:
"Orice expresie din oricare din aceste clase [una fiind cea a descripţiilor definite] poate să apară ca
subiect în ceea ce ar fi în mod tradiţional privit drept o propoziţie subiect-predicat singulară, şi va
exemplifica, apărând astfel, folosirea pe care doresc să o discut."64 Aşa că descripţia definită din
propoziţia "Candidatul republican la preşedenţie din 1968 va fi un conservator", să spunem, se
presupune că exemplifică folosirea referenţială. Dar dacă eu am dreptate, nu am putea spune aceasta
despre propoziţie luată izolat de o anumită ocazie particulară cu care este folosită pentru a enunţa
ceva. Iar atunci ar putea sau nu ar putea ieşi la iveală că descripţia definită are o folosire
referenţială.
Strawson şi Russell mi se pare că fac o asumpţie comună aici cu privire la întrebarea despre
cum funcţionează descripţiile definite: şi anume că ne putem întreba cum funcţionează o descripţie
definită într-o propoziţie independent de o ocazie particulară în care ea este folosită. Această
asumpţie nu este în realitate respinsă în cadrul argumentelor lui Strawson împotriva lui Russell.
Deşi el îşi poate rezuma poziţia spunând "'A menţiona' sau 'a referi' nu este un lucru pe care îl face o
expresie; e un lucru pe care îl poate face cineva, folosind o expresie." 65, prin aceasta el vizează să
nege viziunea radicală potrivit căreia o expresie referenţială "veritabilă" are un referent,
funcţionează pentru a referi, independent de contextul unei folosiri a expresiei. Negarea acestei
viziuni nu duce totuşi la ideea că descripţiile definite nu pot fi identificate ca expresii referenţiale
într-o propoziţie decât dacă propoziţia este folosită. Aşa cum putem vorbi despre funcţia unei unelte
care nu îşi îndeplineşte în prezent funcţia, viziunea lui Strawson, cred eu, ne permite să vorbim
despre funcţia referenţială a unei descripţii definite într-o propoziţie chiar şi când nu este folosită.
Sper să arăt că aceasta este o greşeală.
O a doua asumpţie împărtăşită de teoriile lui Russell şi Strawson despre descripţiile definite
este următoarea. În multe cazuri, se poate spune (într-un sens) că o persoană care foloseşte o

63
On referring, retipărit în Philosophy and Ordinary Language, ed. Charles C. Caton, Urbana, 1963, pp. 162-
163.
64
Ibid., p. 162.
65
Ibid., p. 170.
 74

descripţie definită implică sau presupune că se potriveşte ceva cu descripţia 66. Dacă enunţ că regele
este pe tron, implic sau presupun că există un rege. (În orice caz, ar fi natural să îi spui asta cuiva
care s-ar îndoi că există un rege.) Atât Russell cât şi Strawson asumă că acolo unde presupoziţia sau
implicaţia este falsă, valoarea de adevăr pentru ceea ce spune vorbitorul este afectată. Pentru
Russell, enunţul făcut este fals. Pentru Strawson, acesta nu are nici o valoare de adevăr. Acum, dacă
există două folosiri ale descripţiilor definite, s-ar putea ca valoarea de adevăr să fie afectată în mod
diferit în fiecare caz de către falsitatea presupoziţiei sau a implicaţiei. Asta este, de fapt, ceea ce voi
argumenta. Se va dovedi, cred eu, că una sau alta dintre cele două viziuni, cea a lui Russell sau cea
a lui Strawson, poate fi corectă cu privire la folosirea nonreferenţială a descripţiilor definite, dar nici
una din ele nu se potriveşte folosirii referenţiale. Acest lucru nu e atât de suprinzător cu privire la
viziunea lui Russell, întrucât el nici nu a recunoscut această folosire, dar este surprinzător cu privire
la cea a lui Strawson, căci folosirea referenţială e cea pe care încearcă el să o explice şi să o apere.
Mai mult, potrivit tratării lui Strawson, rezultatul faptului că nu există nimic care să se potrivească
descripţiei e un eşec al referinţei. 67 Dar şi acest lucru, cred eu, se dovedeşte a nu fi adevărat despre
folosirea referenţială a descripţiilor definite.

II

Există unele folosiri ale descripţiilor definite care nu poartă nici un indiciu al folosirii referenţiale, şi
nici vreo presupoziţie sau implicaţie că vreun lucru se potriveşte descripţiei. În general, se pare,
acestea sunt recognoscibile din cadrul propoziţional în care apare descripţia. Aceste folosiri nu ne
vor interesa, dar e necesar să le indicăm, măcar şi pentru a le lăsa deoparte.
Un exemplu evident va fi propoziţia "Regele din prezent al Franţei nu există", folosită, să
spunem, pentru a corecta impresia greşită a cuiva care crede că de Gaulle este regele Franţei.
Un exemplu mai interesant este acesta. Să presupunem că cineva ar întreba "Este de Gaulle
regele Franţei?" Aşa s-ar exprima în mod natural o persoană care se îndoieşte dacă de Gaulle este
regele sau preşedintele Franţei. Dat fiind acest fundal al întrebării, pare să nu existe o presupoziţie
sau implicaţie potrivit căreia cineva este regele Franţei. Persoana respectivă nici nu încearcă să se

66
Aici şi în alte locuri folosesc disjuncţia "implică sau presupune" pentru a evita să iau o poziţie care m-ar plasa
de partea lui Russell sau a lui Strawson în chestiunea privitoare la care anume e relaţia implicată. A lua o poziţie aici ar
fi dincolo de ideea mea principală şi ar putea induce în eroare, căci mai târziu voi argumenta că presupoziţia sau
implicaţia apar într-un mod diferit, in funcţie de utilizarea dată unei descripţii definite. Ceea ce dă seama şi de folosirea
indicatorului vaguităţii - "într-un sens".
67
Într-o notă de subsol adăugată versiunii originale a articolului On Referring (op. cit., p. 181) Strawson pare să
implice că atunci când presupoziţia este falsă, reuşim totuşi să ne referim într-un mod "secundar", ceea ce pare să
însemne: "aşa cum s-ar putea spune că ne referim la lucruri ficţionale sau închipuite (make-believe)". Dar felul său de a
vedea este, totuşi, că nu putem să ne referim într-un asemenea caz într-un mod "primar". Acest lucru, cred eu, e greşit.
Pentru o discuţie a acestei modificări a viziunii lui Strawson vezi Charles E. Caton, Strawson on Referring, Mind,
LXVIII (1959), 539-544.
 75

refere la cineva, folosind descripţia definită. Pe de altă parte, să inversăm numele şi descripţia în
chestiune, iar acum se va considera, probabil, că vorbitorul presupune sau implică acest lucru. "Este
regele Franţei de Gaulle?" e întrebarea naturală pe care ar pune-o cineva care se întreabă dacă de
Gaulle, mai degrabă decât altcineva, ocupă tronul Franţei. 68
De multe ori, totuşi, folosirea unei descripţii definite poartă o presupoziţie sau implicaţie că
există ceva care se potriveşte descripţiei. Dacă descripţiile definite au rolul de a referi, aceasta va fi
acolo. Dar mi se pare greşit să încerci, aşa cum cred că fac atât Russell cât şi Strawson, să dai o
soluţie acestei chestiuni fără să faci mai multe precizări. Lucrul de care avem nevoie, cred eu, e
distincţia pe care o voi discuta în continuare.

III

Voi numi cele două folosiri ale descripţiilor definite pe care le am în minte folosirea atributivă şi
folosirea referenţială. Un vorbitor care foloseşte atributiv o descripţie definită într-o aserţiune
enunţă ceva despre oricine sau orice este aşa şi pe dincolo. Un vorbitor care foloseşte referenţial o
descripţie definită într-o aserţiune, pe de altă parte, foloseşte descripţia pentru a a-şi face audienţa în
stare să selecteze ceva sau pe cineva despre care vorbeşte şi enunţă ceva despre acea persoană sau
acel lucru. În primul caz se poate spune că descripţia definită apare în mod esenţial, căci vorbitorul
doreşte să aserteze ceva despre orice sau oricine se potriveşte cu acea descripţie. Dar în cazul
folosirii referenţiale descripţia definită este doar o unealtă pentru a realiza o anumită treabă - a
atrage atenţia asupra unei persoane sau a unui lucru - şi în general orice alt dispozitiv folosit pentru
a face aceeaşi treabă, o altă descripţie sau un nume, vor funcţiona la fel de bine. În folosirea
atributivă, atributul de a fi aşa şi pe dincolo este vital, dar acesta nu este important şi în folosirea
referenţială.
Pentru a ilustra această distincţie, în cazul unei singure propoziţii, să considerăm propoziţia
"Ucigaşul lui Smith este nebun." Să presupunem mai întâi că dăm peste bietul Smith ucis într-un
mod dezgustător. Pornind de la maniera brutală în care a fost ucis şi de la faptul că Smith a fost cea
mai simpatică persoană din lume, am putea exclama: "Ucigaşul lui Smith este nebun." Voi
presupune, pentru a simplifica acest caz, că nu ştim, în sensul cel mai obişnuit, cine l-a ucis pe
Smith (deşi acest lucru nu e până la urmă esenţial pentru cazul nostru). Aceasta, voi spune, e o
folosire atributivă a descripţiei definite.
Contrastul cu o astfel de folosire a propoziţiei este dat de una din acele situaţii în care ne
aşteptăm şi intenţionăm ca auditoriul nostru să realizeze pe cine avem în minte atunci când vorbim

68
Aceasta e o adaptare a unui exemplu (folosit pentru un scop oarecum diferit) dat de către Leonard Linsky în
Reference and Referents, în Philosophy and Ordinary Language, p. 80.
 76

despre ucigaşul lui Smith şi, cel mai important, să ştie că aceasta este persoana despre care avem să
spunem ceva.
De exemplu, să presupunem că Jones a fost acuzat pentru uciderea lui Smith şi este acum
judecat. Să ne imaginăm că se discută despre purtarea curioasă a lui Jones la procesul său. Ne vom
putea rezuma impresia despre comportamentul său spunând: "Ucigaşul lui Smith este nebun." Dacă
ne întreabă cineva la cine ne referim folosind această descripţie, răspunsul aici este "Jones".
Aceasta, voi spune, e o folosire referenţială a descripţiei definite.
Faptul că aceste două folosiri ale descripţiei definite în aceeaşi propoziţie chiar sunt complet
diferite poate fi probabil cel mai bine scos în evidenţă considerând consecinţele asumpţiei că Smith
nu a avut în fapt nici un ucigaş (de exemplu, dacă el de fapt s-a sinucis). În ambele situaţii, folosind
descripţia definită "ucigaşul lui Smith", vorbitorul presupune sau implică, într-un sens, că există un
ucigaş. Dar atunci când facem ipoteza că presupoziţia sau implicaţia este falsă, rezultatele sunt
diferite pentru cele două folosiri. În ambele cazuri am folosit predicatul "este nebun", dar în primul
caz, dacă nu există un ucigaş, nu există o persoană despre care să se poată spune în mod corect că i-
am atribuit nebunia. O astfel de persoană ar putea fi (în mod corect) identificată doar în cazul în
care cineva s-ar potrivi descripţiei folosite. Dar în al doilea caz, în care descripţia definită e pur şi
simplu un mijloc de a identifica persoana despre care dorim să vorbim, e complet posibil să fie
făcută identificarea corectă chiar dacă nimeni nu se potriveşte descripţiei pe care am folosit-o.69 Noi
vorbeam despre Jones chiar dacă el nu este în fapt ucigaşul lui Smith şi, în circumstanţele
imaginate, comportamentul lui era cel pe care îl comentam. Jones ar putea, de pildă, să ne acuze că
spunem lucruri false despre el numindu-l nebun şi nu cred că ne-am putea apăra spunând că
descripţia noastră, "ucigaşul lui Smith", a eşuat să i se potrivească.
Este, în plus, perfect posibil ca auditoriul nostru să ştie la cine ne referim, în a doua situaţie,
chiar dacă nu ne împărtăşeşte presupoziţia. O persoană ce aude comentariul nostru în contextul
imaginat ar putea şti că vorbim despre Jones chiar dacă nu îl crede vinovat pe Jones.
Generalizând pe baza acestui caz, putem spune, mă gândesc, că există două folosiri ale
propoziţiilor de forma "φ-ul este ψ". În prima, dacă nimic nu este φ-ul, atunci nu s-a spus despre
nimic că este ψ. În a doua, faptul că nimic nu este φ-ul nu are această consecinţă.
Cu modificările potrivite, aceeaşi diferenţă în folosire poate fi formulată şi pentru alte
folosiri ale limbajului decât aserţiunile. Să presupunem că cineva e la o petrecere şi, văzând o
persoană ce arată interesant ţinând un pahar cu martini, întreabă: "Cine este bărbatul care bea un
martini?" Dacă se va dovedi că în pahar e doar apă, el a pus totuşi o întrebare despre o anumită
69
În Reference and Referents (pp. 74-75, 80), Linsky observă în mod corect că cineva nu eşuează să se refere
doar pentru că descripţia folosită nu se potriveşte nici unui lucru (sau se potriveşte mai mult decât unui singur lucru). El
localizează astfel una din dificultăţile din viziunea lui Strawson. Aici, totuşi, eu folosesc acest fapt cu privire la a referi
pentru a face o distincţie pe care cred că el nu o trasează, între două folosiri ale descripţiilor definite. Voi discuta mai
tîrziu al doilea pasaj din articolul lui Linsky.
 77

persoană, o întrebare la care cineva poate să răspundă. Să contrastăm acest caz cu cel al folosirii
aceleiaşi întrebări de către preşedintele organizaţiei locale a abstinenţilor de la alcool. Acesta tocmai
a fost informat că un bărbat bea un martini la petrecerea anuală a organizaţiei. El reacţionează
întrebându-l pe cel care l-a informat: "Cine e barbatul care bea un martini?" Punând întrebarea,
preşedintele nu are nici o persoană anume în minte despre care să pună întrebarea. Dacă nimeni nu
bea un martini, dacă informaţia e greşită, nici o persoană nu poate fi selectată drept persoana despre
care a fost pusă întrebarea. Spre deosebire de primul caz, atributul de a fi bărbatul care bea un
martini este vital, fiindcă dacă nu este atributul nimănui, întrebarea preşedintelui nu are nici un
răspuns direct.
Aceasta ilustrează şi o altă diferenţă între folosirea referenţială şi folosirea atributivă a
descripţiilor definite. Într-un caz am pus o întrebare despre o anumită persoană sau un anumit lucru
chiar dacă nimic nu se potrivea descripţiei pe care am folosit-o. În celalalt lucrurile nu stăteau astfel.
Dar în primul caz întrebarea noastră putea primi un răspuns, iar în celalalt nu putea. În folosirea
referenţială a unei descripţii definite putem reuşi să selectăm persoana sau lucrul despre care dorim
să punem o întrebare chiar dacă aceasta sau acesta nu se potriveşte descripţiei. Dar în folosirea
atributivă, dacă nimic nu se potriveşte descripţiei, nu poate fi dat nici un răspuns direct la întrebare.
Această diferenţă suplimentară este de asemenea ilustrată prin comenzi sau ordine ce conţin
descripţii definite.

[...]

Atunci când o descripţie definită este folosită atributiv într-o comandă sau o întrebare şi nimic nu se
potriveşte descripţiei, comanda nu poate fi îndeplinită iar la întrebare nu se poate răspunde. Aceasta
sugerează câteva consecinţe analoge pentru aserţiunile ce conţin descripţii definite folosite atributiv.
Probabil că rezultatul analog este că aserţiunea nu este nici adevărată, nici falsă. Aceasta e viziunea
lui Strawson despre ce se întâmplă când presupoziţia folosirii unei descripţii definite este falsă. Dar
dacă e aşa, atunci viziunea lui Strawson nu funcţionează pentru descripţiile definite folosite
referenţial, ci pentru o folosire complet diferită, pe care am numit-o folosirea atributivă.

Am încercat să scot în evidenţă două folosiri ale descripţiilor definite indicând consecinţele
diferite ale presupunerii că nimic nu s-ar potrivi descrierii folosite. Există şi alte diferenţe. Una este
următoarea. Atunci când o descripţie definită este folosită referenţial, nu doar că e prezentă, într-un
sens, presupoziţia sau implicaţia potrivit căreia cineva sau ceva se potriveşte descripţiei, aşa cum se
întâmplă şi în cazul folosirii atributive, dar există şi o presupoziţie diferită: vorbitorul presupune că
un anumit cineva sau ceva se potriveşte descripţiei. Atunci când întrebăm, de exemplu, „Cine este
 78

omul care bea martini?‖, urmărind să punem o întrebare despre omul aflat lângă noi, noi
presupunem că acest om de lângă noi bea martini şi nu doar că există cineva care e un om ce bea
martini. Când spunem, într-un context în care e clar că ne referim la Jones, ca "Ucigaşul lui Smith e
nebun", noi presupunem că Jones e ucigaşul lui Smith. O asemenea presupoziţie nu e prezentă în
folosirea atributivă a descripţiilor definite. Există, desigur, presupoziţia că un om oarecare a
înfăptuit crima, dar vorbitorul nu presupune despre cineva anume – Jones sau Robinson, să zicem –
că a înfăptuit-o. Ce am în vedere prin acest al doilea gen de presupoziţie potrivit căreia cineva sau
ceva anume se potriveşte descripţiei, presupoziţie prezentă în folosirea referenţială, dar nu şi în
folosirea atributivă, poate fi probabil văzut mai clar dacă luăm în considerare un membru al
audienţei care crede că Smith nu a fost ucis. Acum, în cazul folosirii referenţiale a descripţiei
"ucigaşul lui Smith", el l-ar putea acuza pe vorbitor că presupune în mod greşit atât faptul că un om
sau altul ar fi criminalul, cât şi faptul că Jones este criminalul, căci chiar dacă crede că Jones nu a
făcut fapta, el ştie că vorbitorul se referea la Jones. Dar în cazul folosirii atributive, el îl poate acuza
pe vorbitor că are doar prima presupoziţie, cea mai puţin specifică. El nu poate alege vreo persoană
şi să susţină că vorbitorul presupune că acea persoană e ucigaşul lui Smith. Acum, e clar că
presupoziţiile particulare pe care le găsim prezente în folosirile referenţiale nu pot fi atribuite unei
descripţii definite dintr-o propoziţie particulară izolată de contextul folosirii. Pentru a şti că o
persoană presupune că Jones e ucigaşul lui Smith atunci când foloseşte propoziţia "Ucigaşul lui
Smith e nebun" trebuie să ştim că el foloseşte descripţia referenţial şi, de asemenea, la cine se
referă. Propoziţia singură nu ne spune nimic din toate acestea.

IV

Din felul în care am construit exemplele anterioare s-ar putea presupune că diferenţa importantă
dintre folosirea referenţială şi folosirea atributivă rezidă în opiniile vorbitorului. Crede el cu privire
la o persoană sau un lucru anume că aceasta sau acesta se potriveşte descripţiei folosite? În
exemplul cu ucigaşul lui Smith, de pildă, nu exista, într-un caz, nici o opinie despre cine a făcut
fapta, în timp ce în cazul opus se credea că Jones a facut-o. Dar aceasta nu este, de fapt, o diferenţă
esenţială. E posibil ca o descripţie definită să fie folosită atributiv chiar dacă vorbitorul (şi audienţa
lui) ar crede că o anumită persoană, sau un anumit lucru, se potriveşte descripţiei. Şi este posibil ca
o descripţie definită să fie folosită referenţial atunci când vorbitorul crede că nimic nu se potriveşte
descripţiei. E adevărat – iar acesta e motivul pentru care, vizând simplitatea, am construit exemplele
aşa –, dacă un vorbitor nu crede că se potriveşte ceva descripţiei, sau nu crede că el poate să aleagă
ceea ce se potriveşte descrierii, atunci probabil că nu o foloseşte referenţial. E de asemenea adevărat
că dacă el şi audienţa sa vor considera că un anumit lucru, sau o persoană, se potriveşte descrierii,
 79

atunci o folosire a descripţiei definite e probabil referenţială. Dar acestea sunt doar prezumpţii şi nu
consecinţe necesare.
Pentru a folosi din nou cazul ucigaşului lui Smith, să presupunem că Jones este judecat
pentru crimă şi că eu şi toţi ceilalţi îl credem vinovat. Să presupunem că spun că ucigaşul lui Smith
e nebun, dar în loc să îmi sprijin afirmaţia, ca în exemplul folosit înainte, vorbind despre
comportamentul lui Jones pe banca acuzaţilor, continui scoţând în evidenţă temeiurile pentru care
oricine l-a ucis pe bietul Smith în acel mod oribil trebuie să fie nebun. Dacă se dovedeşte acum că
Jones nu era până la urmă ucigaşul, ci altcineva era, cred că pot susţine că am avut dreptate dacă
adevăratul ucigaş este, până la urmă, nebun. Aici, cred eu, voi fi folosit descripţia definită în mod
atributiv, chiar dacă eu credeam că o persoană anume se potriveşte descripţiei.
E de asemenea posibil să ne gândim la cazuri în care vorbitorul nu crede că obiectul la care
intenţionează să refere utilizând descripţia definită se potriveşte descripţiei, sau să imaginăm cazuri
în care descripţia definită e folosită referenţial chiar dacă vorbitorul crede că nimic nu se potriveşte
descripţiei. Aceste cazuri, se poate admite, parazitează pe o folosire mai degrabă normală. Cu toate
acestea, ele sunt suficiente pentru a arăta că astfel de opinii ale vorbitorului nu sunt decisive pentru
care folosire e dată unei descripţii definite.
Să presupunem că tronul e ocupat de un om despre care cred cu fermitate că nu e regele, ci
un uzurpator. Să ne imaginăm, de asemenea, că susţinătorii acestuia cred cu fermitate că el este
regele. Să presupunem că doresc să-l văd pe acest om. Le-aş putea spune supuşilor săi: "Este regele
la vistierie?". Voi reuşi, în acest caz, să mă refer la omul la care doresc să mă refer, fără să cred eu
însumi că el se potriveşte descripţiei. Mai mult, nu e nici măcar necesar să presupunem că supuşii îl
consideră rege. Chiar dacă aceştia se raportează cu cinism la întreaga situaţie, ştiind că el nu este
regele, tot pot să reuşesc să mă refer la omul la care doresc să mă refer. În mod similar, se poate ca
nici eu şi nici oamenii cărora le vorbesc să nu presupunem că cineva e rege şi, în ultimă instanţă, ca
fiecare dintre părţi să ştie despre cealaltă că nu presupune aşa ceva şi totuşi referinţa să fie
transmisă.

Atât folosirea atributivă, cât şi folosirea referenţială a descripţiilor definite par să poarte o
presupoziţie sau o implicaţie potrivit căreia există ceva care se potriveşte descripţiei. Dar temeiurile
pentru existenţa presupoziţiei sau a implicaţiei sunt diferite în cele două cazuri.

[...]
 80

Presupoziţia sau implicaţia e purtată de o descripţie definită folosită atributiv fiindcă dacă
nimic nu se potriveşte descripţiei, scopul lingvistic al actului de vorbire va fi zădărnicit. Altfel spus,
vorbitorul nu va reuşi să spună ceva adevărat, dacă face o aserţiune, nu va reuşi să pună o întrebare
care poate primi un răspuns, daca a pus o întrebare, nu va reuşi să dea un ordin care poate fi
executat, dacă a dat un ordin. Dacă afirmăm că ucigaşul lui Smith e nebun atunci când Smith nu a
fost ucis, iar descripţia definită e folosită nonreferenţial, eşuăm să spunem ceva adevărat. Dacă dăm
ordinul "Adu-mi-l pe ucigaşul lui Smith!" în circumstanţe similare, ordinul nu poate fi executat.
Nimic nu ar putea trece drept o executare a acestui ordin.
Atunci când descripţia definită este folosită referenţial, pe de altă parte, presupoziţia sau
implicaţia se naşte pur şi simplu din faptul că în mod normal o persoană încearcă să descrie în mod
corect obiectul la care vrea să se refere, întrucât acesta este, în mod normal, cea mai bună cale
pentru a-şi face audienţa să recunoască lucrul la care se referă. După cum am văzut, e posibil ca
scopul lingvistic al actului de vorbire să fie împlinit într-un asemenea caz chiar dacă nimic nu se
potriveşte descripţiei. E posibil să spunem ceva adevărat sau să punem o întrebare care să primească
un răspuns sau să dăm o comandă care va fi executată. Aceasta fiindcă atunci când descripţia
definită este folosită referenţial, audienţa poate reuşi să vadă la ce anume ne referim, chiar dacă nici
obiectul respectiv, nici vreun alt obiect nu se potriveşte cu descripţia.

VI

Rezultatul secţiunii anterioare ne arată că e ceva greşit cu teoriile lui Russell şi Strawson. Căci, deşi
ei tratează diferit implicaţia sau presupoziţia, fiecare ne dă un singur temei. Or, după cum am
argumentat, presupoziţia sau implicaţia e prezentă pe temeiuri complet diferite, în funcţie de
folosirea atributivă sau referenţială a descripţiei definite, iar determinarea cu exactitate a
implicaţiilor sau presupoziţiilor prezente e de asemenea diferită. În pus, nici una dintre teorii nu
pare să caracterizeze corect folosirea referenţială. După Russell există o consecinţă logică: din "φ-ul
este ψ" decurge "Există un φ şi numai unul." Fie că acest lucru e adevărat pentru folosirea
atributivă, fie că nu, el nu pare adevărat cu privire la folosirea referenţială a descripţiei definite.
"Implicaţia" că un lucru este φ-ul, după cum am argumentat, nu revine la o relaţie de consecinţă
necesară. Ea este mai degrabă precum o prezumpţie bazată pe ceea ce este în mod obişnuit adevărat
cu privire la folosirea unei descripţii definite pentru a referi la ceva. În orice caz, teoria lui Russell
nu ne arată, desigur, că implicaţia că un lucru este φ-ul vine din implicaţia mai specifică după care
lucrul la care se face referire este φ-ul, ceea ce e adevărat în cazul folosirii referenţiale. Ca atare, în
calitate de teorie a descripţiilor definite, viziunea lui Russell pare să se aplice (dacă are vreo
aplicare) doar folosirii atributive.
 81

Definiţia denotării a lui Russell (o descripţie definită denotă o entitate dacă acea entitate se
potriveşte în mod unic cu descripţia) e în mod clar aplicabilă oricărei folosiri a descripţiilor definite.
Astfel, fie că o descripţie definită e folosită referenţial, fie că e folosită atributiv, poate avea un
denotat. Ca atare, denotarea şi referirea, după cum am explicat a doua noţiune, sunt distincte, iar
viziunea lui Russell nu o recunoaşte decat pe prima. Mi se pare, în plus, că acesta este un rezultat
binevenit, şi anume că denotarea şi referirea nu trebuie să fie confundate. Dacă ar încerca să susţină
cineva că ele sunt aceeaşi noţiune, un rezultat ar fi că un vorbitor s-ar putea referi la ceva fără să ştie
acest lucru. Dacă, de pildă, cineva ar spune în 1960, înainte să aibă idee că dl. Goldwater va fi
candidatul republican în 1964: "Candidatul republican la alegerile prezidenţiale din 1964 va fi un
conservator." (bazandu-se, probabil, pe o analiză a concepţiilor conducătorilor partidului), descripţia
definită de aici l-ar denota pe dl. Goldwater. Dar ne-am dori să spunem că vorbitorul s-a referit la
dl. Goldwater, l-a menţionat sau a vorbit despre el? Îmi pare că aceşti termeni ar fi nepotriviţi. Dar
dacă identificăm referirea şi denotarea, ar trebui să iasă la iveală (după Convenţia Republicană) că
vorbitorul se referise în 1960, fără să ştie, la dl. Goldwater. În viziunea mea, totuşi, în vreme ce
descripţia definită folosită l-a denotat pe dl. Goldwater (utilizând definiţia lui Russell), vorbitorul a
folosit-o atributiv şi nu s-a referit la dl. Goldwater.
Trecând la teoria lui Strawson, aceasta ar fi trebuit să ne arate cum sunt descripţiile definite
referenţiale. Dar teoria merge prea departe în această direcţie. Căci există şi folosiri nonreferenţiale
ale descripţiilor definite, care pot apărea în una şi aceeaşi propoziţie. Cred că în teoria lui Strawson
sunt prezente următoarele judecăţi:
(1) Dacă o persoană asertează că φ-ul este ψ, atunci această nu produce un enunţ adevărat sau fals
dacă nu există φ70.

70
În A Reply to Mr. Sellars, Philosophical Review, LXIII (1954), pp. 216-231, Strawson admite că noi nu
refuzăm întotdeauna să atribuim adevăr spuselor unei persoane, atunci când descripţia definită folosită de ea eşuează să
se potrivească unui lucru (sau se potriveşte mai multor lucruri). Pentru a cita unul dintre exemplele sale, vom concede
că o persoană care spune: "Camera Deputaţilor din Statele Unite conţine reprezentaţi din două mari partide." a spus
ceva adevărat, chiar dacă a folosit titulatura incorectă. Strawson crede că aceasta nu constituie o problemă veritabilă
pentru concepţia sa. El crede că în astfel de cazuri ceea ce facem "acolo unde referinţa intenţionată a vorbitorului este
destul de clară, este pur şi simplu să amendăm enunţul său în acord cu intenţiile pe care i le ghicim şi să evaluăm
enunţul modificat în ce priveşte adevărul sau falsitatea; noi nu acordăm vreo valoare de adevăr enunţului original." (p.
230).
Noţiunea unui "enunţ amendat" nu va fi, totuşi, suficientă. Putem observa, înainte de toate, că genul de caz pe
care îl are Strawson în minte ar putea să apară doar atunci când o descripţie definită este folosită referenţial. Căci
"amendamentul" e făcut văzând care este referinţa intenţionată a vorbitorului.Dar acest lucru s-ar putea întâmpla doar
dacă vorbitorul ar avea o referinţă intenţionată în minte, o persoană sau un obiect anume, independent de descripţia pe
care o foloseşte. Cazurile avute în minte de Strawson nu sunt probabil cazuri de greşeli de exprimare [slips of the
tongue]; putem presupune că acestea sunt cazuri în care o descripţie definită e folosită pentru că vorbitorul crede, deşi se
înşeală, ca descrie corect obiectul la care vrea să se refere. Dar ce descripţie urmează să fie folosită în enunţul amendat?
În exemplul de aici probabil că am putea folosi "Congresul Statelor Unite". Dar această descripţie ar putea fi una pe
care vorbitorul nici măcar n-ar accepta-o ca descriind corect lucrul la care vrea să se refere, fiindcă e informat greşit cu
privire la titulatura corectă. Ca atare, nu e vorba aici de a decide ce a intenţionat să spună vorbitorul, în opoziţie cu ceea
ce a spus de fapt, căci vorbitorul n-a intenţionat să spună "Congresul Statelor Unite". Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci
nimic nu opreşte enunţul "amendat" să conţină orice descripţie care selectează corect lucrul la care intenţiona să se
refere vorbitorul. Ar putea fi, de pilda, "camera inferioară a Congresului Statelor Unite". Dar aceasta înseamnă că nu
 82

(2) Dacă nu există un φ, atunci vorbitorul a eşuat să se refere la ceva 71.

(3) Temeiul pentru care persoana nu a spus ceva adevărat sau fals este că aceasta a eşuat să se refere
la ceva.

Fiecare dintre aceste judecăţi e fie falsă, fie, în cel mai bun caz, se aplică doar la una dintre cele
două folosiri ale descripţiilor definite.
Judecata (1) poate fi adevărată cu privire la folosirea atributivă. În exemplul în care se
spunea că "Ucigaşul lui Smith e nebun." atunci când corpul lui Smith abia fusese descoperit,
descripţia definită fiind folosită atributiv, exista o persoană la care se referea vorbitorul. Dacă Smith
n-ar fi avut nici un ucigaş, nu s-ar fi spus nimic adevărat. E destul de tentant să conchidem,
urmându-l pe Strawson, că nu s-ar fi spus nimic adevărat sau fals. Dar dacă descripţia definită era
folosită referenţial, se prea poate să se fi spus ceva adevărat. E posibil să se fi spus ceva adevărat
despre persoana sau lucrul la care se făcea referire 72.
Judecata (2) este, după cum am văzut, pur şi simplu falsă. Când o descripţie definită este
folosită referenţial e perfect posibil să ne referim la ceva deşi nimic nu se potriveşte descripţiei
folosite.
Cu judecata (3) situaţia este mai complicată. Aceasta leagă între ele, în viziunea lui
Strawson, cele două fire din (1) şi (2). Ca o explicaţiei a cauzei pentru care nu se enunţă nimic
adevărat sau fals, atunci când presupoziţia este falsă, e clar că nu funcţionează pentru folosirea
atributivă a descripţiilor definite, căci motivul pe care îl furnizează este că referinţa a eşuat. Dar nu
ni se dă apoi nici un motiv pentru care, dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, un vorbitor ce foloseşte
în mod atributiv o descripţie definită eşuează să spună ceva adevărat sau fals dacă nimic nu se
potriveşte descripţiei. Se ridică, totuşi, întrebarea privitoare la folosirea referenţială. Poate să eşueze
referinţa atunci când o descripţie definită e folosită referenţial?
Nu eşuez să refer doar fiindcă audienţa mea nu alege corect obiectul la care mă refer. Eu mă
pot referi la un om anume, atunci când folosesc descripţia "omul care bea martini", chiar dacă cei
cărora le vorbesc nu reuşesc să identifice persoana potrivită sau nu identifică nici o persoană. Şi
după cum am subliniat, nu eşuez să refer nici dacă nimic nu se potriveşte cu descripţia. Dar poate că
eşuez să refer în anumite circumstanţe extreme, atunci când nu există nici un obiect pe care să fiu
dornic să-l aleg eu drept obiectul la care m-am referit.

există un unic enunţ "amendat" a cărui valoare de adevăr să o evaluăm. Şi de fapt ar trebui să fie clar deja că noţiunea
de enunţ amendat oricum nu joacă în realitate nici un rol. Căci dacă putem ajunge la enunţul amendat doar ştiind la ce
intenţionase să se refere vorbitorul, atunci putem evalua adevărul spuselor sale decizând, pur şi simplu, dacă obiectul la
care intenţiona să se refere are proprietăţile pe care el i le atribuia.
71
După cu am observat mai înainte (nota 6), Strawson poate accepta că o persoană s-a referit la un obiect într-un
mod "secundar", dar, dacă eu am dreptate, faptul că nu există nici un φ nu exclude posibilitatea să ne fi referit la ceva în
acelaşi fel în care am fi făcut-o dacă ar fi existat un φ.
72
Pentru o discuţie mai amplă asupra ideii de a spune ceva adevărat despre cineva sau ceva, vezi secţiunea VIII.
 83

Să presupunem că mi se pare că văd un om mergând la o anumită distanţă şi întreb:

"Bărbatul purtând un baston e profesorul de istorie?". Ar trebui poate să distingem patru cazuri în
acest punct. (a) Există un bărbat ce poartă un baston. M-am referit atunci la o persoană şi am pus o
întrebare despre acel bărbat, întrebare la care se poate răspunde, dacă audienţa mea deţine
informaţiile. (b) Bărbatul de la distanţă nu poartă un baston, ci o umbrelă. Încă m-am referit la
cineva şi am pus o întrebare ce poate primi un răspuns, deşi dacă audienţa mea vede că e vorba de o
umbrelă şi nu de un baston, aceasta îmi poate corecta impresia aparent greşită. (c) Nu există nici un
bărbat, ci o piatră care arată ca un om. În acest caz, cred că totuşi m-am referit la ceva, şi anume la
lucrul aflat în depărtare care se întâmplă să fie o piatră, dar pe care l-am luat drept un om. Dar în
acest caz nu e clar dacă se poate răspunde corect la întrebarea mea. Aceasta se întâmplă, cred eu, nu
fiindcă am eşuat să mă refer la ceva, ci mai degrabă fiindcă, dată fiind adevărata natură a lucrului la
care m-am referit, întrebarea nu este potrivită. Un simplu "Nu, nu e profesorul de istorie." e un
răspuns de natură să inducă un pic în eroare (cel puţin), dacă e dat de cineva care realizează că am
confundat o piatră cu o persoană. Ar putea fi, prin urmare, plauzibil să conchidem că într-un
asemenea caz nu am pus o întrebare pentru care să existe un răspuns pe deplin corect. Dar dacă
acest lucru e adevărat, nu e fiindcă nimic nu se potriveşte descripţiei pe care am folosit-o, ci mai
degrabă fiindcă obiectul la care m-am referit era o piatră, iar întrebarea pe care am pus-o nu are un
răspuns corect atunci când este pusă despre o piatră. (d) Există, în fine, cazul în care, acolo unde
credeam că se află un bărbat cu un baston, nu se află nimic. Şi probabil că aici avem un eşec
autentic al referinţei, chiar dacă descripţia a fost folosită cu scopul de a referi la ceva. Nu există
nici o piatră, şi nici alt obiect la care intenţionam să mă refer. A fost, poate, o iluzie optică [a trick of
light] care m-a făcut să cred că în depărtare era un om. Nu pot spune despre nimic "Acesta e
obiectul la care mă refeream, deci văd acum că nu e un barbat ce poartă un baston.". Acest eşec al
referinţei necesită, totuşi, circumstanţe mult mai radicale decât simpla inexistenţă a ceva care să se
potrivească descripţiei folosite. Necesită să nu existe nimic despre care să putem spune "Acesta e
lucrul la care se referea.". Acum, poate în asemenea cazuri, dacă vorbitorul a asertat ceva, el
eşuează să enunţe ceva adevărat sau fals dacă nimic nu poate fi identificat drept lucrul la care se
referea. Dar dacă e aşa, eşecul referinţei şi al valorii de adevăr nu se produce doar fiindcă nimic nu
se potriveşte cu descripţia pe care a folosit-o. Aşa că (3) poate fi adevărată în unele cazuri ale
folosirii referenţiale a descripţiilor definite. Poate fi adevărat că un eşec al referinţei are ca rezultat
lipsa unei valori de adevăr. Dar aceste cazuri sunt de un tip mult mai extrem decât implică teoria lui
Strawson.
Voi conchide, atunci, că nici teoria lui Russell şi nici cea a lui Strawson nu reprezintă o
tratare corectă a folosirii descripţiilor definite – cea a lui Russell fiindcă ignoră complet folosirea
 84

referenţială, cea a lui Strawson fiindcă nu reuşeşte să facă distincţie între folosirea referenţială şi cea
atributivă şi amestecă adevăruri privitoare la ambele (împreună cu unele lucruri care sunt false).

VII

Nu pare posibil să spunem în mod categoric despre o descripţie definită aflată într-o anumită
propoziţie că aceasta este o expresie referenţială (desigur, cineva ar putea spune aşa, dacă prin asta
ar înţelege că descripţia poate fi folosită pentru a referi). În general, faptul că o descripţie definită
este folosită referenţial sau atributiv e o funcţie a intenţiilor vorbitorului într-un caz particular.
"Ucigaşul lui Smith" poate fi folosită în oricare dintre feluri în propoziţia "Ucigaşul lui Smith e
nebun.". Nu pare plauzibil să explicăm această situaţie printr-o ambiguitate a propoziţiei. Structura
gramaticală a propoziţiei îmi pare a fi aceeaşi indiferent dacă descripţia e folosită referenţial sau
atributiv. Cu alte cuvinte, propoziţia nu este ambiguă din punct de vedere sintactic. Şi nu pare
atrăgător nici să presupunem o ambiguitate în înţelesul cuvintelor, aşa că propoziţia nu e ambiguă
nici din punct de vedere semantic. (Poate am putea spune că propoziţia e ambiguă din punct de
vedere pragmatic, distincţia dintre rolurile pe care le joacă descripţia fiind o funcţie a intenţiilor
vorbitorului.) Acestea sunt, desigur, nişte intuiţii. Nu am un argument pentru aceste concluzii. Cu
toate acestea, povara de a dovedi că nu e aşa se află, cu siguranţă, de cealaltă parte.
Acest lucru, cred eu, înseamnă că punctul de vedere, de pildă, potrivit căruia propoziţiile pot
fi împărţite în predicate, conectori logici şi expresii referenţiale nu este adevărat în mod general. În
cazul descripţiilor definite nu se poate atribui întotdeauna funcţia referenţială separat de ocazia cu
care e folosită descripţia.
Pot exista propoziţii în care o descripţie definită să nu poată fi folosită decât atributiv, sau
doar referenţial. O propoziţie în care se pare că descripţia definită nu poate fi folosită decât atributiv
ar fi: "Arată-l pe bărbatul care îmi bea paharul cu martini!". Nu sunt sigur că pot fi găsite propoziţii
în care descripţia definită să poată fi folosită doar referenţial. Dar chiar dacă există astfel de
propoziţii, asta nu anulează ideea că există multe propoziţii, aparent lipsite de ambiguităţi sintactice
sau semantice, ce conţin descripţii definite care pot fi folosite în ambele feluri.
Dacă s-ar putea arăta că folosirea duală a descripţiilor definite poate fi explicată prin
prezenţa unei ambiguităţi, încă putem fi împotriva teoriilor lui Strawson şi Russell. Căci nici una
dintre ele, pe cât pot să văd, nu are nimic de spus despre posibilitatea unei astfel de ambiguităţi şi,
de fapt, nici una nu pare compatibilă cu o astfel de posibilitate. Cea a lui Russell nu recunoaşte
posibilitatea folosirii referenţiale, iar cea a lui Strawson, după cum am incercat să arăt în secţiunea
precedentă, combină elemente din fiecare folosire într-o descriere unitară. Prin urmare, ideea că ar
exista o ambiguitate în astfel de propoziţii nu pare deloc mai atrăgătoare pentru aceste poziţii.
 85

VIII

Folosind referenţial o descripţie definită, un vorbitor poate spune ceva adevărat chiar dacă
descripţia nu se aplică în mod corect nici unui lucru. Sensul în care poate spune ceva adevărat este
sensul în care poate spune ceva adevărat despre cineva sau ceva. Acest sens interesant, cred eu, e
unul care necesită o investigaţie. Identificarea lui e un produs secundar al distincţiei dintre folosirile
atributive şi folosirile referenţiale ale descripţiilor definite.
În primul rând se ridică întrebări privitoare la noţiunea de enunţ. Acest lucru e scos în
evidenţă luând în considerare un pasaj dintr-un articol scris de Leonard Linsky, articol în care acesta
observă în mod corect că ne putem referi la cineva chiar dacă descripţia definită folosită nu descrie
corect persoana respectivă:

"... a spune despre o văduvă că "soţul ei e drăguţ cu ea" nu e nici adevărat, nici fals. Dar un vorbitor
ar putea foarte bine să se refere la cineva folosind aceste cuvinte, căci el ar putea crede despre
cineva că este soţul doamnei (care de fapt este văduvă). Totuşi, enunţul nu este nici adevărat, nici
fals, căci presupune că doamna are un soţ, dar ea nu îl are. Acest din urmă caz respinge teza lui
Strawson potrivit căreia dacă presupoziţia existenţei nu este satisfăcută, vorbitorul eşuază să
refere.73"

Sunt multe lucruri corecte în acest pasaj. Dar fiindcă Linsky nu face distincţie între folosirile
referenţiale şi atributive ale descripţiilor definite, el nu reprezintă o descriere complet adecvată a
situaţiei. O observaţie probabil minoră despre acest pasaj este aceea că Linsky pare să creadă că e
suficient, pentru a stabili că vorbitorul se referă la cineva folosind descripţia "soţul ei", faptul că el
crede că e cineva soţul ei. Aceasta e doar o aproximare a adevărului, dat fiind că în descrierea
opiniei vorbitorului "cineva" înseamnă "cineva anume", nefiind doar cuantificatorul existenţial –
"există cineva oarecare". Căci atât în folosirea atributivă cât şi în cea referenţială opinia că o
persoană oarecare este soţul doamnei e foarte probabil să fie prezentă. Dacă, de pildă, vorbitorul
tocmai a întâlnit-o pe doamnă şi, observând că e veselă şi radiază de sănătate, emite remarca în
virtutea convingerii că aceste atribute sunt întotdeauna rezultatul faptului că ai un soţ bun, el va fi
folosit descripţia definită în mod atributiv. Întrucât doamna nu are un soţ, nimeni nu poate fi selectat

73
Reference and Referents, p. 80. Cred că e clar că sunt de acord cu Linsky în privinţa susţinerii că vorbitorul
poate să refere chiar dacă "presupoziţia de existenţă" nu e satisfăcută. Şi sunt de acord că aceasta e o obiecţie faţă de
punctul de vcdere al lui Strawson. Cred, totuşi, că această observaţie poate fi folosită, între altele, pentru a defini două
folosiri diferite ale descripţiilor definite, lucru care, la rândul său, dă naştere unei critici mai generale a lui Strawson.
Astfel, deşi dezvolt aici diferenţele dintre noi, diferenţe care cresc din distincţia pe care vreau să o fac, sunt de acord cu
o mare parte din articolul lui Linsky.
 86

drept persoana la care s-a referit. Cu toate acestea, vorbitorul a crezut că o persoană oarecare era
soţul ei. Pe de altă parte, daca folosirea expresiei "soţul ei" era pur şi simplu un mod de a referi la
bărbatul pe care vorbitorul tocmai îl întâlnise şi despre care presupusese că este soţul doamnei, el se
va fi referit la acel bărbat, chiar dacă nici el şi nici nimeni altcineva nu se potrivea descripţiei. Cred
că Linsky probabil că a înteles prin "cineva", în descrierea sa o opiniei vorbitorului, "cineva
anume". Dar chiar şi în acest caz, după cum am văzut, nu avem o condiţie necesară şi nici o condiţie
suficientă pentru o folosire referenţială a descripţiei definite. O descripţie definită poate fi folosită
atributiv chiar dacă vorbitorul crede că un anumit lucru sau o persoană anume se potriveşte
descripţiei, şi poate fi folosită referenţial în absenţa acestei opinii.
Ideea mea principală aici are totuşi de-a face cu punctul lui Linsky de vedere potrivit căruia
întrucât presupoziţia nu e satisfăcută, enunţul nu e nici adevărat, nici fals. Acest lucru îmi pare că
poate fi corect dacă ne gândim că descripţia definită e folosită atributiv (aceasta depinzând de faptul
că suntem de acord cu Strawson sau cu Russell). Dar atunci când o considerăm ca fiind folosită
referenţial, această aserţiune categorică nu mai e în mod clar corectă. Căci omul la care s-a referit
vorbitorul ar putea fi într-adevăr drăguţ cu văduva. Se poate ca vorbitorul să fi spus ceva adevărat
despre acel om. Dificultatea stă acum în noţiunea de "enunţ". Să presupunem că ştim că doamna e
văduvă, dar ştim şi că bărbatul la care s-a referit vorbitorul este drăguţ cu ea. Mi se pare că ar trebui,
pe de o parte, să vrem să susţinem că vorbitorul a spus ceva adevărat, dar să avem reţineri în a
exprima aceasta prin "E adevărat că soţul ei este drăguţ cu ea.".
Aceasta ne arată, mă gândesc eu, că avem o dificultate în a vorbi pur şi simplu despre
"enunţ", atunci când descripţiile definite sunt folosite referenţial. Căci vorbitorul a enunţat ceva, în
acest exemplu, despre o persoană anume, iar enunţul său, putem presupune, era adevărat. Cu toate
acestea, n-ar trebui să fim de acord cu enunţul său folosind propoziţia pe care a folosit-o el. N-ar
trebui să identificăm enunţul adevărat prin intermediul cuvintelor vorbitorului. Temeiul pentru
aceasta nu e prea greu de găsit. Dacă spunem, în acest exemplu: "E adevărat că soţul ei e drăguţ cu
ea", noi folosim acum descripţia definită fie atributiv, fie referenţial. Dar noi n-ar trebui să
subscriem la ce a spus vorbitorul, dacă folosim descripţia atributiv, căci descripţia definită făcea
posibilă o afirmaţie adevărată (de vreme de doamna nu avea un soţ) doar în virtutea funcţiei de a
referi la o persoană anume. Totuşi, reţinerea noastră de a subscrie la enunţul vorbitorului iniţial
folosind descripţia definită în mod referenţial pentru a ne referi la aceeaşi persoană provine dintr-o
consideraţie destul de diferită. Căci dacă ne-am fi aflat şi noi sub impresia greşită că acest om e
soţul doamnei, am fi putut fi de acord cu vorbitorul iniţial folosind exact cuvintele sale. (Mai mult, e
posibil, după cum am văzut, să folosim în mod deliberat o descripţie definită pentru a ne referi la
cineva despre care credem că nu se potriveşte descripţiei.) Ca atare, reţinerea noastră de a folosi
cuvintele vorbitorului iniţial nu provine din faptul că dacă am face-o, nu am reuşi să spunem ceva
 87

adevărat sau fals. Ea se naşte mai degrabă din faptul că atunci când o descripţie definită e folosită
referenţial, există prezumpţia că vorbitorul crede că lucrul la care se referă se potriveşte descripţiei.
Întrucât noi, care ştim că doamna e văduvă, n-am vrea în mod normal să dăm impresia că avem altă
opinie, nu vrem să folosim modul de referire al vorbitorului iniţial la bărbatul în chestiune.
Cum ne-am exprima atunci acordul cu vorbitorul iniţial fără să lăsăm impresii nedorite cu
privire la opiniile noastre? Răspunsul ne arată o altă diferenţă între folosirile referenţiale şi
atributive ale descripţiilor definite şi scoate în evidenţă o idee importantă despre referirea autentică.
Când un vorbitor spune "φ-ul este ψ.", iar "φ-ul" e folosit atributiv, dacă nu există φ, nu
putem relata că vorbitorul ar fi spus despre cutare sau cutare persoană sau lucru că este ψ. Dar dacă
descripţia definită e folosită referenţial, putem relata că vorbitorul a atribuit ψ unui obiect. Iar noi ne
putem referi la obiectul la care s-a referit vorbitorul folosind orice descripţie sau nume se potriveşte
acestui scop. Astfel, dacă vorbitorul spune "Soţul ei e drăguţ cu ea.", referindu-se la omul cu care
tocmai a vorbit, iar acel om e Jones, noi putem relata că el a spus despre Jones că e drăguţ cu ea.
Dacă Jones e şi preşedintele colegiului, putem relata că vorbitorul a spus despre preşedintele
colegiului că este drăguţ cu ea. Şi în fine, dacă vorbim cu Jones, putem spune, referindu-ne la
vorbitorul iniţial: "El a spus despre tine că eşti drăguţ cu ea.". Nu contează aici dacă femeia are sau
nu un soţ şi dacă, în cazul în care are, soţul ei e Jones. Dacă vorbitorul iniţial s-a referit la Jones, a
spus despre el că e drăguţ cu ea. Astfel, când descripţia definită e folosită referenţial, dar nu se
potriveşte obiectului la care s-a făcut referire, putem relata ce a spus vorbitorul şi să fim de acord cu
el folosind o descripţie sau un nume care se potriveşte. Când facem asta, e important de observat, nu
e nevoie să alegem o descripţie sau un nume pe care vorbitorul iniţial să le accepte ca potrivindu-se
obiectului la care s-a referit. Adică, putem relata că vorbitorul din cazul anterior a spus cu adevărat
despre Jones că el e drăguţ cu ea, chiar dacă vorbitorul iniţial nu ştia că bărbatul la care se referă e
numit Jones, sau chiar dacă el credea că acesta nu e numit Jones.
Revenind la ceea ce a spus Linsky în pasajul citat, el a susţinut că, dacă ar spune cineva
"Soţul ei e drăguţ cu ea" atunci când ea nu are un soţ, enunţul nu ar fi nici adevărat, nici fals. După
cum am spus, acest punct de vedere ar putea fi susţinut dacă descripţia definită e folosită atributiv.
Dar dacă e folosită referenţial, nu e clar ce se înţelege prin "enunţul". Dacă ne gândim la ce a spus
vorbitorul despre persoana la care s-a referit, atunci nu e nici un temei pentru a presupune că el nu a
spus ceva adevărat sau fals despre această persoană, chiar dacă aceasta nu e soţul doamnei. Iar ceea
ce susţine Linsky ar fi greşit. Pe de altă parte, daca nu identificăm enunţul în acest fel, care este
enunţul pe care l-a facut vorbitorul? A spune că enunţul făcut de el era că soţul ei e drăguţ cu ea ne
plasează în dificultate. Căci trebuie să decidem dacă folosind descripţia definită de aici în
identificarea enunţului, o folosim atributiv sau referenţial. Dacă suntem în primul caz, atunci
reprezentăm greşit performanţa lingvistică a vorbitorului, dacă suntem în al doilea, atunci ne
 88

referim noi înşine la cineva şi relatăm că vorbitorul a spus ceva despre acea persoană, caz în care
ne-am întors la posibilitatea ca el să fi spus ceva adevărat sau fals despre acea persoană.
Sunt astfel îndreptat spre concluzia că atunci când vorbitorul foloseşte o descripţie definită
în mod referenţial, el ar putea să spună ceva adevărat sau fals chiar dacă nimic nu se potriveşte
descripţiei, şi că nu există un sens clar în care să fi făcut un enunţ care nu e nici adevărat, nici fals.

IX

Vreau să închei examinând pe scurt tabloul unei expresii referenţiale autentice, aşa cum îl putem
deriva din ideile lui Russell. Vreau să sugerez că acest tablou nu e atât de greşit pe cât s-ar putea
presupune şi că, oricât de ciudat ar părea, unele dintre lucrurile pe care le-am spus despre folosirea
referenţială a descripţiilor definite nu sunt străine de acest tablou.
Numele proprii autentice, în sensul lui Russell, vor referi la ceva fără să-i atribuie vreun fel
de proprietăţi. Ele, cum s-ar putea spune, vor referi la lucrul însuşi şi nu pur şi simplu la acel lucru
în măsura în care cade sub o anumită descripţie 74. Acesta i-ar părea lui Russell ceva ce o descripţie
definită n-ar putea să facă, fiindcă el a presupus că dacă descripţiile definite ar fi capabile să refere
în vreun fel, ele ar referi la ceva doar în măsura în care acel lucru ar satisface descripţia. Nu doar că
noi am văzut că această asumpţie e falsă, dar în secţiunea precedentă am văzut şi ceva mai mult. Am
văzut că atunci când o descripţie definită e folosită referenţial, putem relata că vorbitorul a spus
ceva despre ceva. Iar când relatăm despre ce anume a spus el ceva, nu trebuie să ne limităm la
descripţia folosită de el, sau la sinonime ale acesteia. Putem să ne referim noi înşine la acel lucru
folosind orice descripţii, nume şi alte expresii care vor face această treabă. Acum, se pare că există
un sens în care ne preocupăm de lucrul însuşi, şi nu doar de lucrul respectiv sub o anumită descriere
[description], atunci când relatăm actul lingvistic al unui vorbitor ce foloseşte o descripţie definită
în mod referenţial. Adică, o asemenea descripţie definită se apropie de a juca funcţia numelor
proprii ale lui Russell mai mult decât a presupus, cu siguranţă, el.
În al doilea rând, Russell se gândea, cred eu, că ori de câte ori folosim o descripţie, prin
opoziţie cu numele proprii, introducem un element de generalitate care trebuie să fie absent dacă tot
ce facem e să ne referim la un anumit lucru particular. Asta e limpede din analiza sa a propoziţiilor
ce conţin descripţii definite. Una dintre concluziile pe care ar trebui să le extragem din acea analiză
este că astfel de propoziţii exprimă chestiuni care sunt în realitate judecăţi complet generale: există
un φ şi numai unul astfel încât orice φ e ψ. Am putea spune asta într-un mod un pic diferit. Dacă
există ceva care să poată fi identificat drept referinţă aici, e vorba de referinţă într-un sens foarte
slab, şi anume de referinţă la orice este un singur φ, dacă există vreunul. Acum, aşa ceva am putea

74
Conform The Philosophy of Logical Atomism, retipărit în Logic and Knowledge, p. 200.
 89

spune foarte bine despre folosirea atributivă a descripţiilor definite, după cum ar trebui să fie
evident din discuţia anterioară. Dar această lipsă de particularitate e absentă din folosirea
referenţială a descripţiilor definite tocmai fiindcă descripţia e aici doar un dispozitiv folosit pentru a
determina audienţa să aleagă sau să se gândească la lucrul despre care se va vorbi, un dispozitiv
care işi poate sluji funcţia chiar dacă descripţia e incorectă. Mai important, poate, în folosirea
referenţială, prin opoziţie cu folosirea atributivă, e că există lucrul potrivit care să fie ales de
audienţă, iar faptul că acesta e lucrul potrivit nu e pur şi simplu o funcţie a faptului că se potriveşte
descripţiei.

Traducere de Gheorghe Ştefanov

 90

Hilary Putnam – Înţeles şi referinţă75

Aşa neclară cum este, doctrina tradiţională potrivit căreia noţiunii de „înţeles‖ îi corespunde o
ambiguitate între extensiune şi intensiune are câteva consecinţe tipice. Ideea că înţelesul unui
termen este un concept pornea de la presupoziţia că înţelesurile sunt entităţi mentale. Frege s-a opus
însă unui astfel de „psihologism‖. Intuind că înţelesurile sunt publice – altfel spus, că acelaşi înţeles
poate fi „captat‖ de mai mult de o persoană şi la momente diferite de timp –, el a identificat
conceptele (şi, prin aceasta, „intensiunile‖ sau înţelesurile) cu nişte entităţi abstracte, nu cu entităţi
mentale. Totuşi, „captarea‖ acestor entităţi abstracte rămânea un act psihologic individual. Niciunul
dintre filosofii de care vorbim nu s-a îndoit de faptul că a înţelege un cuvânt (a-i cunoaşte
intensiunea) constă în a fi într-o anumită stare psihologică (cumva în acelaşi mod în care a şti să
calculezi în minte divizorii unui număr constă în a fi într-o anumită stare psihologică foarte
complexă).
În al doilea rând, exemplul atât de uzitat al termenilor „animal cu rinichi‖ şi „animal cu inimă‖
ne arată, într-adevăr, că doi termeni pot să aibă aceeaşi extensiune şi intensiuni diferite. Dar s-a luat
drept ceva evident că reciproca este imposibilă, anume că doi termeni nu pot să difere în extensiune
şi să aibă totuşi aceeaşi intensiune. Interesant este că nu s-a oferit niciun argument pentru această
imposibilitate. Probabil că ea reflectă tradiţia filosofilor antici şi medievali, care presupuneau că
conceptul corespunzător unui termen este doar o conjuncţie de predicate şi, deci, că acest concept
trebuie întotdeauna să ofere o condiţie necesară şi suficientă pentru ca un lucru să fie în extensiunea
termenului. Pentru filosofi precum Carnap, care acceptau teoria verificaţionistă a înţelesului,
conceptul corespunzător unui termen oferea (în cazul ideal, în care termenul avea un „înţeles
complet‖) un criteriu de apartenenţă la extensiune (nu doar în sensul de „condiţie necesară şi
suficientă‖, ci în sensul tare de mod de a recunoaşte dacă un lucru dat cade sau nu în extensiune).
Astfel, teoria înţelesului a ajuns să se bazeze pe două asumpţii necontestate:
(1) A cunoaşte înţelesul unui termen ţine doar de a te afla într-o anumită stare psihologică
(„stare psihologică‖ este folosit aici în sensul în care a avea o amintire şi a avea o opinie sunt „stări
psihologice‖; bineînţeles, nimeni nu a crezut că a cunoaşte înţelesul unui cuvânt constă într-o stare
conştientă continuă).
(2) Înţelesul unui termen determină extensiunea acestuia (în sensul că identitatea intensiunilor
implică identitatea extensiunilor).
Voi arăta că aceste două asumpţii nu sunt satisfăcute simultan de nicio noţiune, darămite de

75
Traducere realizată după Hilary Putnam, ‖Meaning and Reference‖, The Journal of Philosophy, Vol. 70, No.
19, Seventieth Annual Meeting of the American Philosophical Association Eastern Division (1973), pp. 699-711.
 91

vreo noţiune de înţeles. Conceptul tradiţional de înţeles se sprijină pe o teorie falsă.

SUNT ÎNŢELESURILE ÎN CAP?

Pentru a construi exemplele ştiinţifico-fantastice care urmează, vom presupune că există

undeva o planetă pe care o vom numi Pământul Geamăn. Pământul Geamăn seamănă foarte mult cu
Pământul: de fapt, există oameni pe Pământul Geamăn care vorbesc limba română.76 Şi mai bine, să
spunem că, în afară de diferenţele pe care le vom specifica în exemplele noastre SF, cititorul poate
presupune că Pământul Geamăn este exact la fel ca Pământul. Dacă doreşte, el poate chiar să
presupună că are un Doppelganger – o copie identică a lui – pe Pământul Geamăn, dar ceea ce voi
spune în continuare nu depinde de asta.
Deşi unii dintre oamenii de pe Pământul Geamăn (să zicem, cei care-şi spun „români‖ şi cei
care-şi spun „moldoveni‖) vorbesc româneşte, există – şi asta nu trebuie să ne surprindă – câteva
mici diferenţe între dialectele limbii române vorbite pe Pământul Geamăn şi limba română standard.
Una dintre particularităţile Pământului Geamăn este că lichidul numit „apă‖ nu este H2O, ci un
lichid diferit, cu o formulă chimică foarte lungă şi complicată. Voi folosi abrevierea XYZ pentru
această formulă chimică. Voi presupune că XYZ nu poate fi distins de apă, la temperaturi şi presiuni
normale. De asemenea, voi mai presupune că oceanele, mările şi lacurile de pe Pământul Geamăn
conţin XYZ, nu apă, că pe Pământul Geamăn plouă cu XYZ şi nu cu apă, şi tot aşa.
Dacă o navă spaţială de pe Pământ va ajunge vreodată pe Pământul Geamăn, atunci prima
supoziţie va fi că „apă‖ are acelaşi înţeles pe Pământ şi pe Pământul Geamăn. Această supoziţie va
fi corectată atunci când se va descoperi că „apa‖ de pe Pământul Geamăn este XYZ, iar echipajul
spaţial pământean va raporta ceva de felul următor:
„Pe Pământul Geamăn, cuvântul ‗apă‘ înseamnă XYZ.‖
În mod simetric, dacă o navă spaţială de pe Pământul Geamăn va ajunge vreodată pe Pământ,
prima supoziţie va fi că cuvântul „apă‖ are acelaşi înţeles pe Pământul Geamăn şi pe Pământ.
Această supoziţie va fi corectată atunci când se va descoperi că „apa‖ de pe Pământ este H 2O, iar
echipajul spaţial va raporta către Pământul Geamăn:
„Pe Pământ, cuvântul ‗apă‘ înseamnă H2O.‖
Să remarcăm că nu există nicio problemă în privinţa extensiunii termenului „apă‖: cuvântul
are, pur şi simplu, două înţelesuri diferite (după cum se zice); în sensul cu care este folosit termenul
pe Pământul Geamăn, sensul de apăPG, ceea ce noi numim „apă‖ nu este apă, în vreme ce în sensul
76
Am înlocuit toate referinţele la limba engleză şi la vorbitorii de engleză, precum şi cuvintele din engleză date
ca exemple, cu referinţe la limba română şi la vorbitorii de română, respectiv cu exemple de cuvinte din română (nota
trad.).
 92

cu care este folosit pe Pământ, sensul de apăP, ceea ce locuitorii Pământului Geamăn numesc „apă‖
nu este apă. Extensiunea cuvântului „apă‖ în sensul de apăP este mulţimea tuturor întregurilor care
consistă din molecule de H2O, sau ceva de felul acesta; extensiunea apei în sensul de apă PG este
mulţimea tuturor întregurilor care consistă din molecule de XYZ, sau ceva asemănător.
Iar acum hai să ne întoarcem în timp, undeva în preajma anului 1750. Vorbitorul tipic de
română de pe Pământ nu ştia că apa constă în hidrogen şi oxigen, iar vorbitorul tipic de română de
pe Pământul Geamăn nu ştia că „apa‖ constă în XYZ. Să zicem că Oscar 1 este un astfel de vorbitor
tipic de română de pe Pământ, iar Oscar 2 este omologul lui de pe Pământul Geamăn. Putem
presupune că nu există nicio opinie despre apă a lui Oscar 1 pe care să nu o aibă şi Oscar2 în legătură
cu „apa‖. Dacă vreţi, putem chiar să presupunem că Oscar 1 şi Oscar2 sunt duplicate perfecte în ce
priveşte aspectul, sentimentele, gândurile, monologul interior etc. Şi totuşi, extensiunea termenului
„apă‖ pe Pământ era H2O atât în 1750, cât şi în 1950. Oscar1 şi Oscar2 înţeleg în mod diferit
termenul „apă‖ în anul 1750, deşi ei se află în aceeaşi stare psihologică şi cu toate că, dată fiind
starea ştiinţei din acea vreme, comunităţile ştiinţifice din care ei fac parte mai au nevoie de vreo
cincizeci de ani până să descopere că înţeleg termenul „apă‖ în mod diferit. Astfel, extensiunea
termenului „apă‖ (şi, de fapt, „înţelesul‖ lui, aşa cum este folosit acest cuvânt în mod preanalitic şi
intuitiv) nu este o funcţie a stărilor psihologice ale vorbitorului şi doar atât.77
S-ar putea însă formula următoarea obiecţie: de ce să acceptăm că termenul „apă‖ avea
aceeaşi extensiune în 1750 şi în 1950 (pe ambele Pământuri)? Să presupunem că arăt cu degetul
spre un pahar cu apă şi spun: „acest lichid se numeşte apă‖. „Definiţia ostensivă‖ pe care am dat-o
apei porneşte de la o presupoziţie empirică, anume că masa de lichid spre care arăt cu degetul se
află într-o anumită relaţie de identitate (de pildă, x este acelaşi lichid ca y, sau x este acelaşiL cu y)
cu aproape tot ceea ce am numit cu alte ocazii „apă‖, eu şi alţi vorbitori din comunitatea mea
lingvistică. Dacă această presupoziţie este falsă – să zicem, pentru că, fără ştiinţa mea, arăt cu
degetul spre un pahar cu gin şi nu spre unul cu apă, atunci eu nu intenţionez ca definiţia mea
ostensivă să fie acceptată. Astfel, definiţia ostensivă stabileşte ceea ce putem numi o condiţie
necesară şi suficientă „anulabilă‖: condiţia necesară şi suficientă pentru a fi apă este de a fi în relaţia
acelaşiL cu ceea ce se află în pahar; dar această condiţie este necesară şi suficientă numai dacă este
satisfăcută presupoziţia empirică. Dacă ea nu este satisfăcută, atunci se activează una dintre
condiţiile de „anulare‖.
Ideea esenţială este că relaţia acelaşiL este o relaţie teoretică: pentru a stabili dacă ceva este
sau nu acelaşi lichid ca acesta, s-ar putea să fie nevoie de un travaliu nedeterminat de cercetare
ştiinţifică. Astfel, faptul că un vorbitor de română din 1750 ar fi putut numi XYZ „apă‖, în timp ce

77
Vezi nota 4, precum şi textul corespunzător.
 93

urmaşii lui n-ar fi numit XYZ „apă‖ în anul 1800 sau în 1850, nu înseamnă că „înţelesul‖
cuvântului „apă‖ s-a schimbat în acest interval pentru vorbitorii obişnuiţi. În 1750, la fel ca în 1850
sau în 1950, cineva ar fi putut arăta cu degetul către lichidul din Lacul Michigan, să spunem, ca
fiind o mostră de „apă‖. Ceea ce s-a schimbat este că, în 1750, am fi crezut în mod greşit că XYZ se
află în relaţia acelaşiL cu lichidul din Lacul Michigan, în vreme ce la 1800 sau 1850 am fi ştiut că
nu se află în această relaţie.
Hai să schimbăm acum puţin povestea noastră ştiinţifico-fantastică. Vom presupune că oalele
şi tigăile din molibden nu pot fi distinse de cele din aluminiu decât de un expert. (Din câte ştiu, s-ar
putea ca aşa să stea lucrurile şi, a fortiori, acest lucru poate fi adevărat fie şi numai în virtutea
„cunoaşterii înţelesului‖ cuvintelor aluminiu şi molibden.) Vom presupune acum că molibdenul este
la fel de des întâlnit pe Pământul Geamăn ca şi aluminiul pe Pământ, şi că aluminiul este la fel de
rar pe Pământul Geamăn ca şi molibdenul pe Pământ. Vom mai presupune, în particular, că oalele şi
tigăile din „aluminiu‖ sunt făcute din molibden pe Pământul Geamăn. În fine, vom presupune că
cuvintele „aluminiu‖ şi „molibden‖ sunt inversate pe Pământul Geamăn: „aluminiu‖ este numele
molibdenului şi „molibden‖ este numele aluminiului. Dacă o navă spaţială de pe Pământ ar ajunge
pe Pământul Geamăn, vizitatorii de pe Pământ nu ar bănui, probabil, că oalele şi tigăile din
„aluminiu‖ de pe Pământul Geamăn nu sunt făcute din aluminiu, mai ales din moment ce locuitorii
Pământului Geamăn spun că sunt făcute din aluminiu. Însă există o diferenţă importantă între cele
două cazuri. Un metalurgist de pe Pământ ar putea spune cu mare uşurinţă că „aluminiul‖ este
molibden, iar un metalurgist de pe Pământul Geamăn ar putea spune la fel de uşor că aluminiul este
„molibden‖. (Ghilimelele din fraza anterioară indică folosirile de pe Pământul Geamăn ale
cuvintelor.) În vreme ce, în 1750, nimeni de pe Pământ sau de pe Pământul Geamăn nu ar fi putut
distinge apa de „apă‖, confuzia între aluminiu şi „aluminiu‖ implică doar o parte din cele două
comunităţi lingvistice.
Acest exemplu ne arată acelaşi lucru ca şi exemplul precedent. Dacă Oscar 1 şi Oscar2 sunt
vorbitori obişnuiţi ai limbii române de pe Pământ, respectiv de pe Pământul Geamăn, şi niciunul
dintre ei nu are cunoştinţe avansate de chimie sau de metalurgie, atunci nu poate exista nicio
diferenţă între stările lor psihologice atunci când folosesc cuvântul „aluminiu‖; şi totuşi, trebuie să
spunem că „aluminiu‖ are extensiunea aluminiu în idiolectul lui Oscar1 şi extensiunea molibden în
idiolectul lui Oscar2. (Mai trebuie să spunem şi că Oscar1 şi Oscar2 înţeleg lucruri diferite prin
„aluminiu‖, că „aluminiu‖ are un înţeles diferit pe Pământ şi pe Pământul Geamăn şi tot aşa.) Iarăşi,
vedem cum starea psihologică a vorbitorului nu determină extensiunea cuvântului (sau „înţelesul‖
lui, vorbind în termeni preanalitici).
Înainte de a dezvolta şi mai mult acest exemplu, voi introduce un altul, non-ficţional. Să
presupunem că eşti ca mine şi nu poţi deosebi un ulm de un fag. Vom spune totuşi că extensiunea
 94

lui „ulm‖ în idiolectul meu este aceeaşi cu extensiunea lui „ulm‖ în idiolectul oricui altcuiva, şi
anume mulţimea tuturor ulmilor, şi că mulţimea tuturor fagilor este extensiunea lui „fag‖ în ambele
idiolecte, al meu şi al tău. Astfel, „ulm‖ din idiolectul meu are o extensiune diferită faţă de „fag‖ din
idiolectul meu (aşa cum şi trebuie). Este oare verosimil ca această diferenţă între extensiuni să ţină
de o diferenţă între conceptele noastre? Conceptul meu de ulm este, spre ruşinea mea, identic cu
conceptul meu de fag. Dacă cineva va încerca în mod eroic să susţină că diferenţa dintre
extensiunea lui „ulm‖ şi cea a lui „fag‖ în idiolectul meu este explicată de o diferenţă între stările
mele psihologice, vom putea oricând să-i respingem propunerea construind un exemplu de tipul
„Pământul Geamăn‖ – am putea spune, pur şi simplu, că cuvintele „ulm‖ şi „fag‖ sunt inversate pe
Pământul Geamăn (aşa cum erau „aluminiu‖ şi „molibden‖ în exemplul anterior). Mai mult, să
presupunem că am un Doppelganger pe Pământul Geamăn care este „identic‖, moleculă cu
moleculă, cu mine. Dacă eşti cumva dualist, hai să presupunem şi că Doppelganger-ul meu are
aceleaşi gânduri verbalizate ca şi mine, aceleaşi date senzoriale, aceleaşi dispoziţii etc. Nu putem
considera că starea lui psihologică diferă în vreo măsură, oricât de mică, de a mea. Şi totuşi el
„înţelege‖ fag atunci când spune „ulm‖, iar eu „înţeleg‖ ulm atunci când spun „ulm‖. Oricum am
suci-o, „înţelesurile‖ pur şi simplu nu sunt în cap!

O IPOTEZĂ SOCIOLINGVISTICĂ

Ultimele două exemple depind de un fapt privitor la limbaj care, în mod surprinzător, pare să
nu fi fost scos în evidenţă niciodată: acela că există o diviziune a muncii lingvistice. Cu greu am
putea folosi cuvinte ca „ulm‖ şi „aluminiu‖ dacă nimeni nu ar stăpâni un mod de a recunoaşte ulmii
şi aluminiul; însă nu toţi cei pentru care contează această distincţie trebuie să fie capabili să facă
deosebirea. Hai să schimbăm exemplul; să ne gândim la aur. Aurul este important din mai multe
motive: este un metal preţios, un metal monetar, are valoare simbolică (pentru mulţi oameni, este
important ca verigheta „de aur‖ pe care o poartă să fie cu adevărat din aur şi nu doar să pară din
aur) şi aşa mai departe. Să ne gândim la comunitatea noastră ca la o „fabrică‖: în această „fabrică‖,
unii oameni au „sarcina‖ de a purta verighete de aur, alţii au „sarcina‖ de a vinde verighete de aur,
iar alţii au sarcina de a spune dacă ceva este sau nu aur. Nu este în niciun fel necesar sau util ca toţi
cei care poartă verighete de aur (sau butoni de aur etc.), sau discută despre „etalonul aur‖ şi aşa mai
departe, să participe la cumpărarea şi vânzarea aurului. Şi nu este necesar sau util nici ca toţi cei
care cumpără şi vând aur să poată distinge dacă ceva este sau nu aur, într-o societate în care această
formă de necinste (vânzarea aurului fals) este rar întâlnită şi în care cineva, dacă are îndoieli, poate
consulta oricând un expert. Şi, în mod cert, nu este nici necesar şi nici util ca toţi cei care au ocazia
 95

să cumpere sau să poarte aur să fie capabili să distingă, cu un anumit grad de siguranţă, dacă ceva
este sau nu aur cu adevărat.
Toate aceste fapte sunt doar nişte exemple ale unei diviziuni obişnuite a muncii (într-un sens
larg). Însă ele ne duc către o diviziune a muncii lingvistice: toţi cei pentru care aurul este important,
indiferent din ce motive, trebuie să dobândească termenul „aur‖; însă ei nu sunt nevoiţi să
dobândească şi metoda de a recunoaşte dacă ceva este sau nu aur. Ei se pot baza pe o subclasă
specială de vorbitori. Trăsăturile considerate îndeobşte a fi asociate cu un termen general – cum ar fi
condiţiile necesare şi suficiente pentru ca un lucru să facă parte din extensiunea lui – sunt toate
prezente în comunitatea lingvistică privită ca un corp colectiv; însă acest corp colectiv împarte
„munca‖ cunoaşterii şi folosirii acestor diferite părţi ale „înţelesului‖ cuvântului „aur‖.
Desigur, această diviziune a muncii lingvistice se bazează pe şi presupune diviziunea muncii
nelingvistice. Dacă numai oamenii care ştiu să distingă dacă un metal este sau nu aur ar avea motive
să includă cuvântul „aur‖ în vocabularul propriu, atunci acest cuvânt ar fi în aceeaşi situaţie ca şi
cuvântul „apă‖ în anul 1750, în raport cu acea subclasă de vorbitori, iar ceilalţi vorbitori pur şi
simplu nu l-ar mai dobândi. Pe de altă parte, pentru unele cuvinte nu există nicio diviziune a muncii
lingvistice – de pildă, pentru „scaun‖. Însă, o dată cu sporirea gradului de diviziune a muncii în
societate şi cu progresul ştiinţei, tot mai multor cuvinte începe să li se aplice acest tip de diviziune a
muncii. Pentru „apă‖, de exemplu, nu a existat niciun fel de diviziune de acest tip înainte de
dezvoltarea chimiei. În ziua de azi, este evident că orice vorbitor trebuie să fie capabil să recunoască
apa (cu un grad mare de încredere, în condiţii normale) şi probabil că majoritatea vorbitorilor adulţi
ştiu chiar şi condiţia necesară şi suficientă „apa este H 2O‖, însă doar o mică parte dintre vorbitorii
adulţi pot să distingă apa de alte lichide care seamănă superficial cu ea. În caz că au îndoieli, alţi
vorbitori vor apela la judecata acestor vorbitori „experţi‖. Astfel, modul de recunoaştere stăpânit de
aceşti vorbitori „experţi‖ este de asemenea, prin intermediul lor, stăpânit şi de corpul lingvistic
colectiv, chiar dacă nu este stăpânit de fiecare membru individual al acestui corp. În acest fel, faptul
cel mai recherché78 privitor la apă poate deveni parte din înţelesul social al cuvântului, rămânând în
acelaşi timp necunoscut aproape tuturor vorbitorilor care dobândesc acest cuvânt.
Eu cred că acest fenomen al diviziunii muncii lingvistice va deveni foarte important în
cercetările din sociolingvistică. În legătură cu el, aş vrea să propun următoarea ipoteză:

IPOTEZA UNIVERSALITĂŢII DIVIZIUNII MUNCII LINGVISTICE:

Orice comunitate lingvistică manifestă tipul de diviziune a muncii lingvistice descris mai sus, adică
posedă cel puţin un număr de termeni ale căror criterii „asociate‖ sunt cunoscute numai de o
submulţime a vorbitorilor care dobândesc acei termeni şi a căror folosire de către ceilalţi vorbitori

78
În franceză, în original (nota trad.).
 96

depinde de o cooperare structurată între ei şi vorbitorii din submulţimile relevante.

Ne este uşor acum să vedem cum acest fenomen explică unele dintre exemplele date mai sus
ca infirmări ale asumpţiilor (1) şi (2). Atunci când un termen face obiectul diviziunii muncii
lingvistice, vorbitorul „obişnuit‖ care îl dobândeşte nu dobândeşte ceva care îi fixează extensiunea.
În particular, starea sa psihologică individuală în mod cert nu îi fixează extensiunea. Numai starea
sociolingvistică a corpului lingvistic colectiv de care aparţine vorbitorul poate fixa acea extensiune.
Putem rezuma această discuţie amintind că există două tipuri de instrumente pe lume:
instrumente ca şurubelniţa sau ciocanul, care pot fi folosite de o singură persoană, şi instrumente ca
vapoarele cu aburi, a căror folosire presupune activitatea cooperativă a unui număr de persoane.
Cuvintele au fost concepute de prea multă vreme pe modelul primului tip de instrumente.

INDEXICALITATE ŞI RIGIDITATE

Primul nostru exemplu ştiinţifico-fantastic – „apa‖ pe Pământ şi pe Pământul Geamăn în 1750

– nu implică o diviziune a muncii lingvistice, sau cel puţin nu în acelaşi mod în care o fac
exemplele cu „aluminiul‖ şi „ulmul‖. Nu existau pe Pâmânt, în 1750, „experţi‖ în domeniul apei
(cel puţin, nu în povestea noastră), cum nu existau nici experţi în „apă‖ pe Pământul Geamăn. Acest
exemplu implică totuşi chestiuni care au o importanţă fundamentală pentru teoria referinţei şi pentru
teoria adevărurilor necesare, chestiuni pe care le vom discuta în cele ce urmează.
Fie W1 şi W2 două lumi posibile în care eu exist, în care există acest pahar şi în care eu ofer o
explicaţie a înţelesului arătând cu degetul spre acest pahar şi spunând „Aceasta este apă.‖ Să
presupunem că în W1 paharul este plin cu H2O, iar în W2 paharul este plin cu XYZ. Vom mai
presupune şi că W1 este lumea actuală, iar XYZ este ceea ce se desemnează în mod obişnuit prin
„apă‖ în lumea W2 (astfel încât relaţia dintre vorbitorii de română din W1 şi vorbitorii de română din
W2 este exact aceeaşi ca relaţia dintre vorbitorii de română de pe Pământ şi cei de pe Pământul
Geamăn). Pot fi propuse, aşadar, două teorii privitoare la înţelesul cuvântului „apă‖:
(1) Se poate susţine că „apă‖ are un înţeles relativ-la-lume, dar constant (altfel spus, că
termenul are un înţeles relativ constant). Potrivit acestei teorii, „apă‖ înseamnă acelaşi lucru în W1 şi
W2, numai că apa este H2O în W1, respectiv XYZ în W2.
(2) Potrivit celei de-a doua teorii, apa este H2O în toate lumile (ceea ce se desemnează
prin „apă‖ în W2 nu este, de fapt, apă), însă „apă‖ nu are acelaşi înţeles în W1 şi W2.
Dacă e corect ceea s-a spus mai sus despre Pământul Geamăn, atunci (2) este în mod clar
teoria corectă. Atunci când spun „aceasta (acest lichid) este apă‖, „aceasta‖ este un „aceasta‖ de re,
 97

ca să zic aşa – adică forţa explicaţiei mele rezidă în faptul că este „apă‖ orice se află într-o anumită
relaţie de echivalenţă (relaţie pe care am numit-o anterior „acelaşiL‖) cu mostra de lichid la care mă
refer prin „aceasta‖ în lumea actuală.
Am putea simboliza diferenţa dintre cele două teorii ca o diferenţă de „domeniu‖ [„scope‖], în
felul următor. Potrivit teoriei (1), este adevărat că:

(1‘) (Pentru orice lume W) (Pentru orice x din W) (x este apă  x se află în relaţia acelaşiL cu
entitatea la care referă „acesta‖ în W)

în vreme ce, potrivit teoriei (2):

(2‘) (Pentru orice lume W) (Pentru orice x din W) (x este apă  x se află în relaţia acelaşiL cu
entitatea la care referă „acesta‖ în lumea actuală W1)

Numesc această diferenţă o diferenţă de „domeniu‖, deoarece în (1‘) „entitatea la care referă
«acesta»‖ se află în interiorul domeniului lui „Pentru orice lume W‖ – aşa cum se explicitează prin
folosirea expresiei „în W‖ –, în timp ce în (2‘), „entitatea la care referă «acesta»‖ înseamnă
„entitatea la care referă «acesta» în lumea actuală‖, deci are o referinţă independentă de variabila
liberă „W‖.
Kripke numeşte designator „rigid‖ (într-o propoziţie dată) un designator care (în acea
propoziţie) referă la acelaşi obiect individual în orice lume posibilă în care desemnează ceva. Dacă
extindem noţiunea de rigiditate la numele de substanţe, atunci putem exprima atât teoria lui Kripke,
cât şi pe a mea, spunând că termenul „apă‖ este rigid.
Rigiditatea termenului „apă‖ decurge din faptul că, atunci când dau „definiţia ostensivă‖
„aceasta (acest lichid) este apă‖, vreau să afirm (2‘), şi nu (1‘).
Mai putem spune, tot urmându-l pe Kripke, că atunci când dau definiţia ostensivă „aceasta
(acest lichid) este apă‖, pronumele demonstrativ „aceasta‖ este rigid.
Kripke a fost primul care a observat că această teorie a înţelesului (sau a „folosirii‖, sau cum o
fi) pentru cuvântul „apă‖ (şi alţi termeni pentru genuri naturale) are consecinţe surprinzătoare
pentru teoria adevărurilor necesare.
Pentru a explica această idee, voi introduce noţiunea de relaţie transmundană. O relaţie cu doi
termeni R va fi numită transmundană atunci când este concepută în aşa fel încât extensiunea sa este
o mulţime de perechi de obiecte individuale care nu sunt toate în aceeaşi lume posibilă. De
exemplu, este uşor să înţelegem relaţia are aceeaşi înălţime ca drept o relaţie transmundană: e
suficient să o concepem astfel încât, de pildă, dacă x este un obiect individual dintr-o lume W1,
 98

având înălţimea de 1,50 metri (în W1), şi y este un obiect individual din W2, având înălţimea de 1,50
metri (în W2), atunci perechea ordonată x,y aparţine extensiunii lui are aceeaşi înălţime ca. (De
vreme ce un obiect individual poate avea înălţimi diferite în lumi posibile diferite în care el există,
nu perechea individuală x,y constituie, strict vorbind, un element al extensiunii lui are aceeaşi
înălţime ca, ci mai degrabă perechea ordonată x-în-lumea-W1, y-în-lumea-W2.)
În mod similar, putem înţelege relaţia acelaşiL (acelaşi lichid) ca o relaţie transmundană,
concepând-o astfel încât un lichid din lumea W1 care are aceleaşi proprietăţi fizice importante (în
W1) pe care le are un lichid din W2 (în W2) se află în relaţia acelaşiL cu lichidul din urmă.
Prin urmare, teoria pe care am expus-o până acum poate fi rezumată spunând că o entitate x,
dintr-o lume posibilă oarecare, este apă dacă şi numai dacă se află în relaţia acelaşiL (construită ca o
relaţie transmundană) cu ceea ce noi numim „apă‖ în lumea actuală.
Acum, să presupunem că eu încă nu am descoperit care sunt proprietăţile fizice importante ale
apei (în lumea actuală) – adică nu ştiu că apa este H2O. E posibil să ştiu unele moduri de a
recunoaşte cu succes apa (bineînţeles, s-ar putea să fac un număr mic de greşeli, pe care nu le voi
putea detecta decât într-o etapă ulterioară a dezvoltării noastre ştiinţifice), dar nu cunosc
microstructura apei. Dacă accept că un lichid cu proprietăţile superficiale ale „apei‖, dar cu o
microstructură diferită, nu este cu adevărat apă, atunci modurile mele de a recunoaşte apa nu pot fi
privite ca o specificare analitică a ceea ce înseamnă a fi apă. Mai degrabă, definiţia operaţională, ca
şi cea ostensivă, este o simplă manieră de a indica un standard – indicând ceva din lumea actuală
astfel încât, pentru ca x să fie apă, în orice lume, trebuie ca x să se afle în relaţia acelaşiL cu membrii
normali ai clasei de entităţi locale care satisfac definiţia operaţională. „Apa‖ de pe Pământul
Geamăn nu este apă, chiar dacă satisface definiţia operaţională, deoarece ea nu se află în relaţia
acelaşiL cu acel ceva local care satisface definiţia operaţională, iar ceva local care satisface definiţia
operaţională, dar are o microstructură diferită de celelalte lucruri locale care satisfac această
definiţie, nu este nici el apă, deoarece nu se află în relaţia acelaşiL cu exemplele normale de „apă‖
locală.
Să presupunem, acum, că eu descopăr microstructura apei – că apa este H2O. În acest punct
voi putea spune că acel ceva de pe Pământul Geamăn pe care l-am confundat mai devreme cu apa
nu este, de fapt, apă. În acelaşi mod, dacă cineva descrie nu o altă planetă din universul actual, ci un
alt univers posibil în care există ceva cu formula chimică XYZ care trece „testul operaţional‖ pentru
apă, va trebui să spunem că acel ceva nu este apă, ci XYZ. Nu va fi fost descrisă o lume posibilă în
care „apa este XYZ‖, ci doar o lume posibilă în care există lacuri cu XYZ, în care oamenii beau
XYZ (şi nu apă) etc. De fapt, odată ce am descoperit natura apei, nu putem accepta nicio lume
posibilă în care apa nu are această natură. Odată ce am descoperit că apa (în lumea actuală) este
H2O, nu putem accepta nicio lume posibilă în care apa nu este H2O.
 99

Pe de altă parte, ne putem imagina foarte bine că avem experienţe care ne-ar convinge (şi care
ar face raţională opinia) că apa nu este H2O. În acest sens, este conceptibil ca apa să nu fie H2O.
Este conceptibil, dar nu este posibil! Conceptibilitatea nu este o dovadă a posibilităţii.
Kripke se referă la enunţurile care sunt nerevizuibile în mod raţional (presupunând că există
aşa ceva) ca fiind necesare epistemic. Despre cele care sunt adevărate în toate lumile posibile el
spune, pur şi simplu, că sunt necesare (sau, uneori, „necesare metafizic‖). În aceşti termeni, ideea
afirmată mai sus poate fi reformulată astfel: un enunţ poate fi necesar (metafizic) şi contingent
epistemic. Intuiţia omenească nu are niciun acces privilegiat la necesitatea metafizică.
În această lucrare, am fost interesaţi însă de teoria înţelesului, nu şi de teoria adevărurilor
necesare. Cuvinte precum „acum‖, „acesta‖, „aici‖ au fost recunoscute de mult drept indexicale,
drept cuvinte reflexive în raport cu instanţele [token-reflexive] – adică au o extensiune care variază
de la context la context sau de la instanţă la instanţă. Pentru astfel de cuvinte, nimeni n-a propus
vreodată teoria tradiţională conform căreia „intensiunea determină extensiunea‖. Să luăm exemplul
nostru cu Pământul Geamăn: dacă am un Doppelganger pe Pământul Geamăn, atunci, în momentul
în care eu am gândul „eu am o durere de cap‖, are şi el gândul „eu am o durere de cap‖. Însă
extensiunea instanţei particulare a lui „eu‖ din gândul lui verbalizat este el însuşi (sau clasa-unitate
corespunzătoare lui, pentru a fi mai exacţi), în vreme ce extensiunea instanţei lui „eu‖ din gândul
meu verbalizat sunt eu însumi (sau clasa-unitate corespunzătoare mie). Aşadar, acelaşi cuvânt, „eu‖,
are două extensiuni diferite în două idiolecte diferite. Dar de aici nu decurge că conceptul pe care îl
am despre mine ar fi în vreun fel diferit de conceptul pe care Doppelganger-ul meu îl are despre
sine.
Am susţinut aici, aşadar, că indexicalitatea se extinde dincolo de cuvintele şi morfemele (de
exemplu, timpurile verbelor) care sunt în mod evident indexicale. Teoria noastră poate fi rezumată
spunând că termeni precum „apă‖ au o componentă indexicală neobservată: „apa‖ este acel ceva
care se află într-o anumită relaţie de similaritate cu apa de-aici. Apa dintr-un alt moment de timp sau
dintr-un alt loc, chiar şi dintr-o altă lume posibilă, trebuie să se afle în relaţia acelaşiL cu „apa‖
noastră, pentru a fi apă. Astfel, teoria conform căreia: (1) cuvintele au „intensiuni‖, care sunt ceva
de genul unor concepte asociate de vorbitori cu cuvintele respective, şi (2) intensiunea determină
extensiunea, nu poate fi adevărată cu privire la termeni pentru genuri naturale, cum ar fi „apă‖, din
aceleaşi raţiuni pentru care nu poate fi adevărată cu privire la termeni care sunt în mod evident
indexicali, precum „eu‖.
Teoria conform căreia termenii pentru genuri naturale, cum ar fi „apă‖, sunt indexicali lasă
deschisă, totuşi, întrebarea dacă ar trebui să spunem că termenul „apă‖ din dialectul limbii române
vorbit pe Pământul Geamăn are acelaşi înţeles cu „apă‖ din dialectul de pe Pământ, dar o extensiune
diferită – ceea ce spunem în mod obişnuit despre cuvântul „eu‖ din idiolecte diferite –, renunţând
 100

astfel la teza că „înţelesul (intensiunea) determină extensiunea, sau să spunem, aşa cum am ales să
facem aici, că diferenţa între extensiuni este ipso facto o diferenţă între înţelesuri în cazul termenilor
pentru genuri naturale, renunţând prin aceasta la teza că înţelesurile sunt concepte sau chiar entităţi
mentale de orice tip. 79
Ar trebui să fie clar, totuşi, că teza lui Kripke, conform căreia termenii pentru genuri naturale
sunt designatori rigizi, şi teza noastră, potrivit căreia aceşti termeni sunt indexicali, nu sunt decât
două moduri diferite de a exprima acelaşi lucru.
Am văzut, aşadar, că extensiunea unui termen nu este fixată de un concept pe care îl are în cap
vorbitorul individual, şi aşa stau lucrurile atât pentru că extensiunea este, în general, determinată
social – există o diviziune a muncii lingvistice în aceeaşi măsură în care există o diviziune a muncii
„reale‖ – cât şi pentru că extensiunea este, parţial, determinată indexical. Extensiunea termenilor
noştri depinde de natura reală a lucrurilor particulare care ne servesc drept paradigme, iar această
natură reală nu îi este îndeobşte pe deplin cunoscută vorbitorului. Teoria semantică tradiţională lasă
pe dinafară două contribuţii la determinarea referinţei – contribuţia societăţii şi contribuţia lumii
reale. O teorie mai bună trebuie să le cuprindă pe amândouă.

Traducere de Camil Golub

79
Raţiunile noastre pentru a respinge prima opţiune – aceea de a spune că „apă‖ are acelaşi înţeles pe Pământ şi
pe Pământul Geamăn, renunţând în acelaşi timp la teza că înţelesul determină referinţa – sunt expuse în articolul „The
Meaning of ‗Meaning‘.‖ Ele pot fi ilustrate astfel. Să presupunem că „apă‖ are acelaşi înţeles pe Pământ şi pe Pământul
Geamăn. Să mai presupunem acum că termenul „apă‖ a ajuns să fie diferit fonemic pe Pământul Geamăn – să zicem că
a devenit „cuată‖. Din orice punct am privi-o, această schimbare nu presupune, per se, o schimbare a înţelesului.
Aşadar, „apă‖ şi „cuată‖ au acelaşi înţeles (deşi referă la lichide diferite). Însă această consecinţă este extrem de
contraintuitivă. De ce să nu spunem, atunci, şi că „ulm‖ din idiolectul meu are acelaşi înţeles cu „fag‖ din idiolectul tău,
deşi referă la copaci diferiţi?
 101

Gareth Evans – Teoria cauzală a numelor80

I

1. Într-o lucrare ce oferă punctul de pornire al acestei cercetări/investigaţii [enquiry] Saul

Kripke se opune teoriei numită de el Teoria Descriptivă a Numelor [Description Theory of Names]
și propune în schimb ceea ce eu voi numi Teoria Cauzală 81. Mi se pare important pentru înţelegerea
noastră a vorbirii și gândirii despre lume în general ca și pentru înţelegerea noastră a funcţionării
numelor proprii să spunem clar ce este în joc și care ar trebui să fie rezultatul [outcome] în
dezbaterea începută de Kripke. Sunt așadar nerăbdător să identificăm bazele profunde și
generalizările probabile ale poziţiilor opozante și să nu ne mulţumim cu contra-exemple.
Aș spune că Kripke s-a abţinut intenţionat din a-și prezenta ideile ca o teorie. Voi fi nevoit să
le întăresc [tighten them up] și s-ar putea să sugerez direcţii de generalizare nedorite [unintended];
prin urmare lucrarea lui ar trebui confruntată [checked] înainte ca Teoria Cauzală pe care o consider
să îi fie atribuită.
Sunt două întrebări înrudite dar diferite/discernabile/care pot fi distinse [distinguishable]
despre nume proprii. Prima este despre ce denotă numele într-o anumită ocazie a folosirii lui, unde
aceasta este de înţeles ca determinând parţial ceea ce vorbitorul a spus în sens strict și literal. Voi
folosi expresia oarecum barbară: ceea ce vorbitorul denotă (într-o anumită ocazie) pentru această
noţiune. A doua este despre ceea ce numele denotă; vrem să știm ce condiţii trebuie satisfăcute de o
expresie și de un obiect [item] pentru ca primul să fie numele, sau un nume, al celui de-al doilea.
Există o pereche complet paralelă de întrebări cu privire la termenii generali. În ambele cazuri
ambiguitatea este ceea ce previne un răspuns ușor al primeia în contextul [in terms of] celei de-a
doua; să denotăm x nu este suficient doar să rostim ceva care este numele lui x.
În consecinţă sunt două Teorii Descriptive [Description Theories], pe care Kripke nu le
distinge82. Teoria Descriptivă a denotaţiei vorbitorului susţine că un nume „N.N.‖ denotă x într-o
anumită ocazie a folosirii lui de către un vorbitor S doar în cazul în care x este în mod unic ceea ce
satisface toate sau cele mai multe dintre descripţiile astfel încât S ar fi de acord [assent] cu „N.N.
este ” (sau „Că N.N. este ”). Aproximativ [crudely]: mănunchiul [cluster] de informaţii pe care S îl

80
Traducere după Gareth Evans, ‖The Causal Theory of Names‖, Aristotelian Society: Supplementary Volume 47
(1973), pp.187-208.
81
S. A. Kripke „Naming and Necessity‖ în Davidson şi Harman (eds.) Semantics of Natural Languages pp. 253-
355 (+Appendix).
82
Aceasta se poate vedea din felul în care lista de teze care definesc Teoria Descriptivă alternează între cele care
menţionează un vorbitor şi cele care nu o fac, culminând în idea stânjenitoare de idiolect al unui vorbitor. Nici
Teoreticienii Descriptivi desigur ei înşişi nu le disting în mod clar, mulţi susţinându-le pe amândouă.
 102

asociază cu numele îi determină denotaţia într-o anumită ocazie prin potrivire [fit]. Dacă vorbitorul
nu are nicio informaţie care individualizează [individuating information], el nu va denota nimic.
Teoria Descriptivă despre ce denotă un nume susţine că asociată fiecărui nume așa cum e
folosit de un grup de vorbitori care cred că folosesc și intenţionează să folosească numele cu aceeași
denotaţie este o descripţie sau o mulţime de descripţii ce pot fi adunate din credinţele lor pe care un
obiect trebuie să le satisfacă pentru a fi purtătorul numelui. Această descripţie este folosită pentru a
explica rolul numelui în contexte existenţiale, de identitate și opace. Teoria nu este în niciun caz
angajată [committed] tezei conform căreia fiecare utilizator al numelui trebuie să fie în posesia
descripţiei; după cum nici Kripke nu este angajat [committed] să susţină că fiecare utilizator al
expresiei „un metru‖ știe despre metrul-etalon [metre rod...] din Paris dacă spune că referinţa
expresiei este fixată prin descripţia „Lungime a barei S din Paris‖. Într-adevăr, dacă ajungem la
descripţie în maniera lui Strawson83 – făcând o medie a diverselor credinţe ale diverșilor vorbitori –
este extrem de improbabil că descripţia va figura în mănunchiul [de descripţii] asociat numelui al
fiecărui vorbitor.
Atacul direct din lucrarea lui Kripke trece pe lângă această ultimă teorie; cu atât mai evident
[most conspicuously] în cazul acuzaţiei că Teoria Descriptivă ignoră caracterul social al numirii.
Nici eu nu o voi discuta explicit, deși va ieși la suprafaţă din când în când și măsura în care este
corectă ar trebui să fie clară înainte de sfărșitul lucrării.
Atacurile directe ale lui Kripke sunt îndreptate fără îndoială împotriva primei Teorii
Descriptive. El susţine [argues]:
(a) Un om obișnuit de pe stradă poate să denote fizicianul Feynman folosind numele
„Feynman‖ și să spună ceva adevărat sau fals despre el cu toate că nu există o descripţie adevărată
în mod unic despre fizician pe care să o poată produce. (Condiţiile nu sunt necesare.)
(b) O persoană care asociază cu numele „Gödel‖ doar descripţia „persoană care a demonstrat
incompletitudinea aritmeticii‖ l-ar denota oricum pe Gödel și ar spune ceva fals despre el zicând
„Gödel a demonstrat incompletitudinea aritmeticii‖ chiar dacă un vienez necunoscut pe nume
Schmidt ar fi formulat în realitate demonstraţia pe care Gödel a publicat-o ulterior ca fiind a lui.
(Dacă acceptăm că vorbitorul nu îl denotă pe Schmidt, condiţiile nu sunt suficiente; dacă acceptăm
de asemenea că îl denotă pe Gödel, iarăși nu sunt necesare.)
Teza tare (conform căreia condiţiile susţinătorului Teoriei Descriptive sunt suficiente) este
scandaloasă [outrageous]. Ce denotă vorbitorul în sensul de care ne ocupăm are legătură cu a spune
în acel sens strict pe care logicienii îl preţuiesc pe bună dreptate, iar condiţiile stricte de adevăr
emise de teorie sunt inacceptabile. Ar avea, de exemplu, consecinţa că dacă aș fi fost anterior
neîntinat [innocent] de cunoaștere sau opinii despre d-l Y, iar X îmi este introdus în mod greșit ca d-l

83
P. F. Strawson, Individuals (Methuen), p. 191.
 103

Y, atunci trebuie că spun adevărul atunci când rostesc „D-l Y este aici‖ din moment ce X satisface
majoritatea covârșitoare a descripţiilor pe care le-aș asocia cu numele și X este acolo. Am grave
îndoieli cum că cineva ar fi susţinut vreodată în mod serios această teză.
Teza mai slabă – conform căreia o identificare descriptivă este necesară pentru ca un
vorbitor să denote ceva – este important de înţeles. În sens strict, exemplele lui Kripke nu arată că
este falsă, din moment ce el nu oferă nicăieri un motiv convingător pentru a nu lua în considerare
posesia descripţiilor precum „om purtând un oarecare nume‖ de către vorbitor; dar și eu cred că e
falsă. Teza poate fi văzută ca îmbinarea a două gânduri. În primul rând: pentru a spune ceva prin
rostirea unei expresii, propoziţia trebuie rostită cu anumite intenţii; asta dă impresia că cere [is felt
to require], în cazul propoziţiilor care conţin nume, să se ţintească la ceva prin folosirea numelui. În
al doilea rând – și aici devine evidentă influenţa unei anumite Filosofii a Minţii – pentru a avea o
intenţie sau o opinie despre un oarecare obiect (pe care nu suntem în poziţia de a-l identifica
demonstrativ) trebuie să avem o descripţie adevărată în mod unic despre el. Ambele direcţii
[strands] merită măcar o scrutare momentară.
Suntem predispuși să trecem prea rapid de la observaţia că nici papagalii, nici vântul nu spun
chestii la concluzia că pentru a spune că p trebuie să avem intenţia de a spune că p și, prin urmare,
să fim capabili să identificăm p independent de propoziţia prin care spunem asta, ca să zicem așa.
Dar ce suntem îndreptăţiţi să deducem este cel mult că pentru a spune ceva trebuie să avem intenţia
de a spune ceva prin rostirea propoziţiei respective (în mod normal vom intenţiona să spunem ce
spune propoziţia). Aplicarea cerinţei mai stricte ne-ar obliga să degradăm o parte prea mare din
discursul nostru la statutul de simplă imitaţie [mere mouthing]. Folosim constant termeni generali
de ale căror condiţii de satisfacţie nu avem decât o idee foarte slabă. „Microbiolog‖, „clor‖ (chestia
din piscine), „nicotină‖ (chestia din ţigări); pe acestea (și nenumărate alte cuvinte) nu le putem
defini și nici nu putem oferi observaţii care le-ar distinge înţelesul de acela al unor cuvinte strâns
înrudite. Este greșit să spunem că nu spunem nimic rostind propoziţii care conţin aceste expresii,
chiar dacă ne ferim de teza tare, de a spune că ceea ce spunem de fapt este determinat de acele idei
vagi și identificări parţiale pe care le-am oferi dacă am fi presaţi.
Filosofia Minţii este curios de populară, dar rareori este explicitată în mod perfect 84. Este
susţinută de oricine afirmă că S crede că a este F dacă și numai dacă:

Modificări evidente ar acomoda celelalte atitudini psihologice. Domeniul cuantificatorului peste

84
A se vedea de exemplu J. R. Searle Speech Acts p. 87, E. Gellner „Ethics and Logic‖ Proceedings of the
Aristotelian Society 1954-5, B. Russell Problems of Philosophy p. 29. E. Sosa o critică în „Quantifiers Belief and
Sellars‖ în Davis Hockney and Wilson (eds.) Philosophical Logic p. 69.
 104

proprietăţi trebuie restrâns astfel încât să excludă proprietăţi precum „a fi identic cu a‖, altfel
criteriul este trivial85. Situaţia în care o persoană care gândește, plănuiește sau dorește și există un
anumit lucru care este obiectul gândului, planului sau dorinţei este reprezentată ca o specie de
situaţie aproape identică aceleia care se obţine când nu există un obiect, iar gândul, planul sau
dorinţa sunt, cum am putea spune, pur generale. Există gânduri, precum gândul că există oameni cu
11 degete, pentru a căror expresie sunt suficienţi termeni generali al limbajului. Ideea este că atunci
când starea psihologică include [involves] un obiect, un termen general, despre care se crede că este
în mod unic instanţiat și care este în realitate în mod unic instanţiat de lucrul care este obiectul
stării, va figura în specificarea ei. Această idee poate fi cuplată cu o concesie că există anumite
obiecte privilegiate faţă de care ne putem afla într-o relaţie mai directă; într-adevăr, o astfel de
concesie pare a fi necesară pentru ca teoria să poată permite ceea ce pare o posibilitate evidentă:
gânduri ce conţin obiecte [object-directed thoughts] într-un univers perfect simetric sau ciclic.
Este evident că această idee despre atitudinile psihologice care conţin obiecte datorează mult
sentimentului că trebuie să putem spune ceva despre ceea ce este crezut sau dorit chiar și atunci
când nu este de găsit în lume niciun obiect care să se potrivească. Dar poate fi de asemenea văzută
ca fiind susţinută de un Principiu al Carităţii: atribuie obiecte credinţelor în așa fel încât numărul
credinţelor adevărate să fie maximalizat. (Nu consider acest principiu acceptabil; principiul
acceptabil recomandă minimizarea atribuirilor de eroare inexplicabilă și, prin urmare, nu poate
funcţiona fără o teorie a cauzării credinţelor pentru creaturile cercetate.)
Nu ne putem ocupa aici în mod comprehensiv de această Filosofie a Minţii. Obiecţiile mele
pentru asta sunt aproape identice cu cele ale lui Wittgenstein. Pentru ca un lucru să fie obiectul unei
atitudini psihologice a ta poate însemna pur și simplu ca tu să te afli într-un context care te pune în
legătură cu acel lucru. Ce face ca tu să fii îndrăgostit de unul mai degrabă decât de celălalt dintr-o
pereche de gemeni identici? Cu siguranţă nu o specificaţie pe care o ai imprimată în minte; s-ar
putea să nu fie altceva decât atât: l-ai întâlnit pe unul și nu pe celălalt. Teoreticianul poate să indice
descripţia „cel pe care l-am întâlnit‖, dar nu poate oferi nicio explicaţie pentru imposibilitatea ca
această descripţie să nu fie subminată de alte descripţii care ar fi putut fi obţinute ca rezultat al unei
erori și care se întâmplă în realitate să se potrivească geamănului celuilalt, neîntâlnit. Dacă
Dumnezeu s-ar fi uitat în mintea ta, nu ar fi văzut de cine erai îndrăgostit și la cine te gândeai.
Cu asta propun să începem discutarea Teoriei Cauzale.
2. Teoria Cauzală în formularea lui Kripke este ceva de genul următor. Un vorbitor, folosind
un nume „NN‖ într-o anumită ocazie, va denota un obiect x dacă există un lanţ cauzal de legături
care păstrează referinţa [reference-preserving links] care duce în cele din urmă de la utilizarea
vorbitorului în acea ocazie la obiectul x fiind implicat într-o tranzacţie de obţinere a unui nume

85
Datorez această observaţie lui G. Harman.
 105

[name-acquiring transaction] precum o botezare [dubbing] explicită sau procesul mai gradual prin
care se obţin porecle. Am menţionat noţiunea de legătură care păstrează referinţa pentru a încorpora
o condiţie pe care Kripke o formulează; transmiterea unui nume „NN‖ de către un vorbitor S către
un vorbitor S’ constituie o legătură care păstrează referinţa doar dacă S intenţionează să folosească
numele cu aceeași denotaţie ca cel de la care la rândul lui a învăţat numele.
Să începem prin discutarea teoriei ca răspuns la întrebarea noastră despre denotaţia
vorbitorului (i.e., la nivelul vorbitorului individual). În special, să discutăm teza că este suficient
pentru cineva să denote x într-o anumită ocazie prin nume pentru ca această folosire a numelui în
acea ocazie să fie o consecinţă cauzală a expunerii vorbitorului la alţi vorbitori care folosesc
expresia pentru a denota x.
Un exemplu care ar putea să pună teoria într-o lumină favorabilă este acesta. Un grup de
oameni poartă o conversaţie într-un bar despre un anumit Ludovic despre care S nu a mai auzit până
atunci. S devine interesat și întreabă: „Ce a făcut Ludovic mai departe?‖. Pare indisputabil că S
denotă un anumit om și întreabă despre el. Sau într-o ocazie ulterioară S poate să folosească numele
pentru a oferi o nouă idee unuia dintre participanţi: „Ludovic avea dreptate să facă asta‖. Din nou,
în mod clar denotă pe oricine era subiectul conversaţiei din bar. Acest scenariu este greu de împăcat
cu Teoria Descriptivă, din moment ce bucăţile de informaţie pe care le-a prins în timpul conversaţiei
ar putea implica anumite distorsiuni și s-ar potrivi mult mai bine altei persoane. Desigur, are la
dispoziţie descripţia „omul despre care vorbeau ceilalţi‖, dar teoria nu are nicio explicaţie pentru
imposibilitatea ca această descripţie să fie detronată de altele.
Teoria Cauzală poate asigura răspunsul corect în acest caz, dar cred că o reflecţie mai
profundă va arăta că și ea implică un refuz de a recunoaște intuiţia despre determinarea contextuală
pe care am menţionat-o mai devreme. Căci teoria are următoarea consecinţă: că la orice moment
viitor, indiferent cât de îndepărtată sau uitată conversaţia, indiferent cât de diferită este tema și cât
de confuz vorbitorul, S va denota un anumit francez – poate Ludovic al XIII-lea – atâta timp cât
există o conexiune cauzală între folosirea lui la acel moment și conversaţia foarte îndepărtată.
Este important pentru testarea intuiţiilor în raport cu teoria să ne imaginăm predicatul
schimbat – astfel încât să spună ceva de genul „Ludovic era un jucător de basket‖ care nu a fost
auzită în timpul conversaţiei și care apare ca rezultat al unei confuzii. Asta pentru a preveni intrarea
în funcţiune a ceea ce eu numesc „sindromul purtătorului de cuvânt‖ [mouthpiece syndrome] prin
care atașăm sens și referinţă remarcilor unui om doar pentru că auzim pe altcineva vorbind prin el;
cum se poate întâmpla cu un mesager, ducând un mesaj despre chestiuni în legătură cu care era
complet ignorant.
Acum, nu există niciun argument decisiv pentru care această consecinţă este inacceptabilă;
cu intuiţii suficient de flexibile poţi înghiţi orice în filosofie. Dar observaţi cât de puţin sens are să
 106

spunem că vorbitorul denotă un rege francez mai degrabă decât oricare altul, sau orice altă persoană
cu acel nume. Acum nu există nimic pe care vorbitorul este pregătit să o spună sau să o facă și care
să îl relaţioneze în mod diferenţiat faţă de acel rege. De-asta este atât de scandalos să spunem că el
crede că Ludovic al XIII-lea este un jucător de basket. Noţiunea de vorbire a fost pur și simplu
separată de toate conexiunile care o făceau de interes. Cu siguranţă nu credeam că ne lăsăm să
cădem în capcana asta când am acceptat ideea despre conversaţia din bar. Ce a mers prost?86
Teoria Cauzală iarăși ignoră importanţa contextului împrejurător și privește capacitatea de a
denota ceva ca pe un truc magic care a fost cumva dat mai departe și odată ce a fost primit, nu mai
poate fi pierdut. Ar trebui mai degrabă să spunem: în virtutea contextului în care omul se găsea,
dispoziţiile lui erau înclinate înspre un anumit om – Ludovic al XIII-lea – ale cărui stări și acţiuni
erau singurele pe care le-ar fi socotit ca verificând remarcile folosite în acel context folosind acel
nume. Și desigur că acel context poate persista, căci conversaţia poate fi ea însăși amintită mai
târziu. Dar poate de asemenea să dispară, astfel încât vorbitorul pur și simplu nu este afectat de
rezultatul vreunei investigaţii privind valoarea de adevăr a ceea ce se spune că ar fi spus. În acest
punct, vorbirea devine detașată și neinteresantă.
(Merită să observăm cât de ambivalent este Kripke în legătură cu relaţia dintre denotare și
credinţă [believing]; când conexiunea îl favorizează, o folosește; ni se amintește, de exemplu, că
omul obișnuit are o credinţă falsă despre Gödel, și nu una adevărată despre Schmidt. Dar este
evident că rezultatele criteriului „despre cine cred ceva?‖ vor fi în mod drastic diferite de rezultatele
criteriului „cine este purtătorul original al numelui?‖, măcar pentru motivul că primul trebuie
construit să dea rezultate în cazurile în care nu există un nume și cel din urmă nu se poate aplica.
Când se întâmplă asta ni se amintește cu severitate că „X referă‖ și „X spune‖ sunt folosite în
sensuri tehnice87. Dar există limite. Scopul acestei lucrări ar putea fi privit ca restabilind conexiunea
ce trebuie să existe între condiţii de adevăr în sens strict și credinţele și interesele utilizatorilor
propoziţiilor dacă noţiunea de condiţii de adevăr în sens strict este să ne fie de interes.)
Reflecţia asupra conversaţiei din bar părea să ne ofere un motiv pentru o dispoziţie
favorabilă faţă de Teoria Cauzală. Există și un alt motiv, legat de primul, pe care se cuvine să îl
examinăm pe scurt. Poate părea că Teoria Cauzală oferă baza pentru un răspuns non-intenţional
[non-intentional] la Problema Ambiguităţii. Problema e destul de clară: ce condiţii trebuie
satisfăcute pentru ca un vorbitor să fi spus că p când rostește o propoziţie care poate fi în mod
corect folosită pentru a spune în plus q și r și s? Două răspunsuri alternative evidente sunt
(a) măsura în care este rezonabil pentru audienţa vorbitorului să tragă concluzia că el spunea
că p

86
Kripke exprimă îndoieli despre suficienţa condiţiilor pentru un astfel de motiv, a se vedea p. 303.
87
Id. p. 348 notă de subsol.
 107

(b) intenţia lui de a spune că p

și niciunul nu este fără dificultăţi. Putem așadar să ne imaginăm pe cineva dorind o extensie
naturală a Teoriei Cauzale la termeni generali care ne-ar da posibilitatea de a explica de exemplu
cum un copil care nu avea intenţii determinante din cauza naturii tehnice a tematicii poate totuși să
spună ceva determinat folosind o propoziţie care este de fapt ambiguă.
Am atins această temă ca să mă asigur că păstrăm aria consideraţiilor relevante care pot fi
aduse în dezbatere pe cât de largă trebuie să fie. Dar cred că este mic avantajul general pe care
Teoria Cauzală îl poate câștiga din această lărgire a consideraţiilor. Motivul este că pur și simplu nu
are generalitatea celorlalte două teorii; nu are nicio aplicaţie evidentă, spre exemplu, la ambiguitatea
sintactică sau la ambiguitatea produsă de încercările de a ne referi prin descripţii non-unice sau
pronume. Pare de neconceput că teoria generală a dezambiguizării necesară pentru astfel de cazuri
ar fi nepotrivită pentru fenomenul în care mai multe obiecte au același nume și am avea nevoie de o
suplimentare ad hoc din partea Teoriei Cauzale.
Vreau să accentuez faptul că, tocmai pentru că Teoria Cauzală ignoră felul în care contextul
poate fi determinant pentru ceea ce este spus, teoria are consecinţe inacceptabile. Să presupunem
spre exemplu că într-o emisiune T.V. mi se cere să numesc o capitală și spun „Kingston este capitala
Jamaicăi‖; aș vrea să spun că am spus ceva în mod strict și literal adevărat chiar dacă se dovedește
că omul de la care am preluat această informaţie se referea la Kingston-pe-Tamisa și făcea o
observaţie rasistă.
Poate că începe să pară că ceea ce este spus va fi determinat de ce nume e folosit, ce obiect
poartă numele și principii generale de dezambiguizare contextuală. Originea cauzală a familiarităţii
vorbitorului cu numele, în afară de anumite cazuri specializate de „purtător de cuvânt‖, nu pare să
aibă un rol critic de jucat.
Această impresie poate fi întărită de observaţia că o conexiune cauzală între felul în care
folosesc eu numele și felul în care îl folosesc alţii (fie că duce înapoi până la obiectul însuși, fie că
nu) pur și simplu nu este necesară pentru ca eu să folosesc numele pentru a spune ceva. Printre
indienii Wagera, de exemplu, „nou-născuţii primesc numele membrilor decedaţi ai familiei în
conformitate cu anumite reguli... primul născut primește numele bunicului patern, al doilea pe acela
al fratelui cel mai mare al tatălui, al treilea pe cel al bunicului matern‖ 88. În acestea și în alte cazuri
(numele străzilor în orașele Statelor Unite etc.), un vorbitor cunoscător poate să deducă [excogitate]
un nume și să îl folosească să denote un obiect care îl poartă fără vreo conexiune cauzală cu
folosirea de către alţii a acelui nume.
Aceste puncte pot fi recunoscute de Kripke păstrând totodată poziţia generală că denotaţia
unui nume într-o comunitate este de găsit urmând un lanţ cauzal de legături care păstrează referinţa

88
E. Delhaise „Les Wagera‖ Monogr. Ethnogr. 1909.
 108

până la un obiect. Către această teorie îmi îndrept acum atenţia.

3. Să presupunem că o teorie paralelă ar fi propusă pentru explicarea sensului termenilor
generali (nu doar al termenilor pentru genuri naturale). Am răspunde astfel:
„Nu există două mecanisme fundamental diferite implicate în deţinerea unui înţeles de către un
cuvânt: unul care face ca un cuvânt să primească un înţeles, și celălalt – un mecanism cauzal – care
asigură că înţelesul este păstrat. Primele procese lucrează tot timpul; orice ar explica felul în care un
cuvânt primește un înţeles explică de asemenea felul în care îl păstrează, dacă este păstrat. Într-
adevăr, o astfel de teorie nu ar putea da seama de fenomenul în care un cuvânt își schimbă înţelesul.
Este perfect posibil ca asta să se întâmple fără ca cineva să fi intenţionat să iniţieze o nouă practică
cu acel cuvânt; lanţul cauzal ar duce atunci prea mult înapoi.‖
Schimbarea înţelesului ar fi decisivă împotriva unei astfel de teorii despre înţelesul
termenilor generali. Schimbarea denotaţiei este în mod similar decisivă împotriva Teoriei Cauzale a
Numelor. Nu numai că schimbări de denotaţie sunt imaginabile, dar se pare că ele chiar se întâmplă.
Învăţăm din cartea lui Isaac Taylor: Names and their History, 1898:

„În cazul lui «Madagascar» un raport oral al unor marinari malaiezi sau arabi înţeles greșit de
Marco Polo... a avut efectul de a transfera o formă imperfectă a numelui unei porţiuni a
continentului african marii insule africane.‖

Un caz imaginar simplu ar fi acesta: Doi copii se nasc și mamele lor le dau nume. O asistentă îi
schimbă din greșeală unul cu celălalt și eroarea nu este descoperită niciodată. Neîndoielnic, de aici
înainte va fi cazul că omul cunoscut pretutindeni ca „Jack‖ este astfel numit pentru că o femeie a
botezat alt copil cu acest nume.
Este clar că Teoria Cauzală neamendată [unamended] este neadecvată. Se pare că, din nou,
trebuie să permitem ca intenţiile vorbitorilor de a folosi un nume pentru a se referi la ceva să
conteze în determinarea a ceea ce numele denotă.
Dar nu este suficient să spunem asta și să lăsăm lucrurile așa. Trebuie cel puţin să schiţăm o
teorie care să permită ca „Madagascar‖ să fie numele insulei, dar care nu va avea consecinţa că
„Gödel‖ ar deveni un nume al lui Schmidt în situaţia imaginată de Kripke, nici „Goliat‖ un nume al
filistinului ucis de David. (Specialiștii în studii biblice spun că David nu l-a ucis pe Goliat și că
atribuirea uciderii lui Elhannan Betleemitul în 2 Samuel 21 xix este corectă89.) Căci deși această
teză nu a fost niciodată justificată explicit, aș fi de acord cu ideea că chiar dacă „informaţia‖
conectată cu un nume și care este în posesia unei întregi comunităţi ar fi pur și simplu că „Goliat
este filistinul ucis de David‖, asta tot nu ar însemna că „Goliat‖ referă în acea comunitate la acel

89
Robinson History of Israel p. 187.
 109

om, și prin urmare că enunţul exprimă un adevăr. Și dacă în același timp am crede că numele ar
denota filistinul ucis de Elhannan, atunci atât necesitatea, cât și suficienţa condiţiilor sugerate de
Teoria Descriptivă a denotaţiei unui nume ar fi respinse. Asta ar fi trebuit să argumenteze Kripke,
dar nu a făcut-o.
4. Înainte de a schiţa o astfel de teorie în a doua parte a acestei lucrări, aș vrea să rezum
poziţia la care am ajuns și să o folosesc pentru a face o prezentare concisă a poziţiei pe care vreau să
o adopt.
Putem privi Teoria Descriptivă nediferenţiată ca expresia a două gânduri.
(a) denotaţia unui nume este determinată de obiectul la care vorbitorii intenţionează să se refere
folosind numele
(b) obiectul la care un vorbitor intenţionează să se refere prin folosirea unui nume este cel care
satisface sau se potrivește majorităţii descripţiilor care formează mănunchiul de informaţii pe care
vorbitorul le asociază numelui.
Am văzut mari dificultăţi cu (a) când aceasta este interpretată ca o teză la nivel micro. Dar
consideraţii privind fenomenul prin care un nume primește o denotaţie, sau și-o schimbă, sugerează
că faptul că există o comunitate de vorbitori folosind numele cu un anumit referent intenţionat este
probabil să fie un constituent crucial în aceste procese. Cu numele, ca și cu alte expresii din limbaj,
ceea ce semnifică depinde de ceea ce le folosim să semnifice; un adevăr a cărui recunoaștere este
compatibilă cu negarea prăbușirii vorbirii în înţeles la nivelul vorbitorului individual.
În (b) avem adevărata slăbiciune: vechea și greșita Filosofie a Minţii pe care am dezvăluit-o
în trecere. Nu atât în ideea că referentul intenţionat este determinat într-un fel mai mult sau mai
puţin complicat de informaţia asociată, cât în forma specifică pe care determinarea ar fi trebuit să o
ia: potrivire. Este ceva absurd în presupoziţia că referentul intenţionat al unei folosiri perfect
obișnuite a unui nume de un vorbitor ar putea fi un obiect complet izolat (cauzal) de comunitatea și
cultura vorbitorului pur și simplu în virtutea faptului că se potrivește mai bine decât orice altceva cu
mănunchiul de descripţii pe care el îl asociază numelui. Sunt de acord cu Kripke că absurditatea
constă în absenţa oricărei legături cauzale între obiect și vorbitor. Dar mi se pare că el a plasat greșit
relaţia cauzală; relaţia cauzală importantă stă între stările și acţiunile obiectului în cauză și corpul de
informaţii al vorbitorului – nu între botezarea obiectului cu un nume și folosirea actuală a
vorbitorului.
Filosofii realizează din ce în ce mai mult că anumite concepte importante din epistemologie
și filosofia minţii au cauzalitate inclusă în ele. A vedea și a cunoaște sunt ambele exemple bune.
Absurditatea în presupoziţia că denotaţia folosirii noastre actuale a numelui „Aristotel‖ ar
putea fi un oarecare obiect necunoscut (n.b.) ale cărui acţiuni sunt cauzal izolate de corpul nostru de
informaţii este strict paralelă absurdităţii presupoziţiei că am putea vedea ceva cu care nu avem
 110

niciun contact cauzal doar pentru motivul că avem o potrivire splendidă între obiect și impresia
vizuală.
Probabil că există o anumită cerinţă de grad de potrivire în cazul vederii care ar însemna că
după o anumită cantitate de distorsiune sau iluzie nu mai putem susţine că obiectul activ cauzal este
încă văzut. Și cred că este probabil că există o cerinţă paralelă pentru referire. Învăţăm de exemplu
din Arthur of Britain a lui E. K. Chambers că Arthur a avut un fiu Anir „pe care legenda probabil l-a
confundat cu locul lui de înmormântare‖. Dacă noţiunea de fixare a referinţei a lui Kripke este de
așa natură încât cei ce spun că Anir a fost un loc de înmormântare al lui Arthur ar putea denota o
persoană, atunci noţiunea pare că are puţine în favoarea ei și cu siguranţă nu este justificată de
criticile pe care le face Teoriei Descriptive. Dar existenţa sau natura acestei cerinţe de „grad de
potrivire‖ nu va fi ceva de care mă voi ocupa aici.
Trebuie deci să permitem ca denotaţia unui nume în comunitate să depindă într-un fel
complicat de obiectul la care cei ce folosesc termenul intenţionează să se refere, dar vom înţelege
„referent intenţionat‖ în așa fel încât o condiţie de obicei necesară (dar nu suficientă) pentru ca x să
fie referentul intenţionat al folosirii de către S a unui nume este că x ar trebui să fie sursa originii
cauzale a corpului de informaţii pe care S l-a asociat numelui.

II

5. Scopul pe care mi l-am propus este, așadar, modest; el nu este să prezint o teorie completă
a denotaţiei numelor. Fără să prezint o teorie generală pentru rezolvarea problemei ambiguităţii nu
pot să prezint o teorie a denotaţiei vorbitorului, deși voi face observaţii care ating acest subiect. Îmi
propun numai să schiţez o teorie despre ce face ca o expresie să fie un nume pentru ceva și care să
permită numelor să-și schimbe denotaţia.
Planul este încă și mai modest, căci îmi propun să mă folosesc de o noţiune nedefinită de
referinţă a vorbitorului împrumutată din teoria comunicării. Dar mai întâi, o scurtă explicaţie.
Un vorbitor poate să fi avut succes să transmită sau să comunice că p chiar dacă folosește un
enunţ care nu poate fi folosit în mod adecvat pentru a spune că p. Este de presupus că acest succes
constă în faptul că ascultătorii lui și-au format o anumită opinie despre el. Aceasta nu trebuie să fie
opinia că vorbitorul a intenţionat să spună în sens strict că p, din moment ce vorbitorul poate avea
succes în a transmite ceva în ciuda faptului că folosește un enunţ despre care se știe că el știe că nu
poate fi folosit în mod adecvat pentru a spune că p. Vorbitorul se va fi referit la a, în sensul de care
mă folosesc, doar dacă a reușit să transmită că Fa (pentru o anumită substituţie F). Mai multe
condiţii riguroase sunt necesare. Este clar că această noţiune este destul de diferită de noţiunea de
denotaţie pe care am folosit-o, oricât de legată ar fi denotarea de vorbirea în sens strict. Ne putem
 111

referi la x folosind o descripţie pe care x nu o satisface; nu putem denota astfel pe x.

Un vorbitor poate ști sau crede că există un obiect cu anumite proprietăţi în lume și să
intenţioneze să se refere la el. Și aici trebuie luată în considerare sugestia de mai devreme, căci acel
obiect nu este (în general) ceea ce satisface corpul de informaţii a cărui posedare de către vorbitor
face adevărat că el știe de existenţa obiectului; este mai degrabă acel obiect care este în mod cauzal
responsabil pentru posedarea de către vorbitor a acelui corp de informaţii, sau responsabil în mod
dominant în cazul în care sunt mai multe obiecte. (Desigur, ideea de aici nu este specifică acestei
intenţii, sau intenţiei spre deosebire de alte atitudini psihologice.) Să explorăm deci, foarte pe scurt,
aceste două idei: sursă și dominanţă.
De obicei cunoașterea sau opiniile noastre despre anumite obiecte derivă din tranzacţii ale
noastre prin care adunăm informaţii și care implică o interacţiune cauzală cu un obiect sau altul sau
derivă, poate printr-un lanţ lung, din tranzacţiile altora. Percepţia obiectului este principala, dar în
niciun caz singura cale prin care un obiect ne poate fi dat; de exemplu, un om poate fi sursa
lucrurilor pe care le descoperim căutând prin servieta lui sau citindu-i lucrările.
O relaţie cauzală este desigur insuficientă; dar putem împrumuta din teoria cunoașterii și să
spunem ceva de genul acesta. X este sursa opiniei pe care S o exprimă rostind „Fa‖ dacă a existat un
episod care a cauzat opinia lui S în care X și S sunt relaţionate cauzal într-un tip de situaţie capabilă
să producă cunoaștere că ceva este F () – un tip de situaţie în care credinţa că ceva este F este
cauzată de faptul că ceva este F. Că este o cale de a produce cunoaștere nu înseamnă că nu poate da
greș; din acest motiv X, fumând ţigări franţuzești poate fi sursa opiniei pe care S o exprimă prin „a
fumează ţigări grecești‖.
Sigur că o parte din informaţiile noastre despre lume nu sunt astfel fundamentate; putem
deduce că există cel mai înalt om din lume și că are peste 1,80 metri. Niciun om nu este sursa
acestei informaţii; un nume introdus în relaţie cu aceasta ar funcţiona foarte asemănător felului
sugerat de Teoria Descriptivă neamendată [unamended].
Legendele și imaginaţia pot crea noi personaje, sau pot adăuga material lipsit de surse altor
dosare; restricţii pe relaţia cauzală ar preveni inventatorii legendelor să se dovedească a fi sursele
credinţelor produse de legendele lor. Altcineva decât poate fi sursa credinţei pe care S o exprimă
prin „a este ”; Gödel al lui Kripke, asumându-și demonstraţia, era sursa credinţei pe care
oamenii o manifestau spunând „Gödel a demonstrat incompletitudinea aritmeticii”, nu
Schmidt.
Identificarea greșită poate face ca obiectul care este sursa informaţiei să fie diferit de
obiectul despre care informaţia este crezută. Îmi pot forma părerea despre nevasta unui coleg că are
picioare frumoase bazându-mă pe vederea altei persoane – dar fata pe care am văzut-o este sursa.
 112

În consecinţă, un mănunchi sau dosar de informaţii poate fi în cea mai mare parte despre90
un obiect, deși conţine elemente a căror sursă este diferită. Și cu siguranţă vrem să permitem că
identificarea greșită persistentă poate să facă un mănunchi să fie în mod dominant despre un obiect
diferit de cel despre care era dominant iniţial.
Să presupunem că ajung să cunosc oarecum un om. Să presupunem apoi că un geamăn
identic îi ia locul, și ajung să îl cunosc destul de bine, fără să observ schimbul. Imediat după
schimbare, dosarul meu încă va fi în mod dominant despre omul original, și cred în mod fals, după
cum aș recunoaște dacă mi s-ar atrage atenţia, că el este în cameră. Apoi aș trece printr-o perioadă în
care niciunul nu este dominant; nu am identificat greșit pe unul drept celălalt, o relaţie asimetrică, ci
mai degrabă i-am încurcat. În sfârșit, geamănul ar putea lua poziţia dominantă; nu aș avea credinţe
false despre cine este în cameră, ci credinţe false despre, de exemplu, când am întâlnit prima dată
omul din cameră. Aceste diferenţe par a consta în diferenţele în reacţiile vorbitorului la diverse
descoperiri, iar dominanţa este menită să prindă aceste diferenţe.
Dominanţa nu este pur și simplu o funcţie de cantitate de informaţii (dacă această noţiune
este inteligibilă). În cazul persoanelor, de exemplu, viaţa fiecărui om prezintă un schelet, iar sursa
dominantă poate fi omul care a contribuit la acoperirea celei mai mari părţi mai degrabă decât omul
care a făcut cea mai mare parte din acoperire. Detaliul într-o anumită zonă poate fi mai puţin
important decât întinderea. De asemenea, vor conta motivele vorbitorului pentru care este interesat
de obiect în primul rând.
Să luăm în considerare alt exemplu. Dacă se dovedește că un impostor a luat locul lui
Napoleon începând cu 1814 (după Elba), mănunchiul istoricului tipic va fi în mod dominant tot
despre omul responsabil pentru isprăvile anterioare (α în figura 1) și am spune că au credinţe false
despre cine a luptat la Waterloo. Dacă, în schimb, înlocuirea ar fi avut loc mult mai devreme,
impostorul înlocuind un ofiţer necunoscut, atunci informaţia istoricilor ar fi în mod dominant despre
cel din urmă (β în figura 2). Nu aveau credinţe false despre cine a luptat la Waterloo, ci mai degrabă
credinţe false despre cariera timpurie a acelui general.

90
Termenul este al lui D. Kaplan, a se vedea „Quantifying In‖ în Davidson şi Hintikka (eds.) Words and
Objections: cred că există similarităţi clare între noţiunea mea de sursă dominantă şi noţiuni schiţate de el acolo. Totuşi,
eu nu vreau să am a face cu vivacitatea. Împrumut termenul „dosar‖ din lucrarea lui H. P. Grice „Vacuous Names‖ din
acelaşi volum.
 113

Cred că putem spune că, în general, un vorbitor intenţionează să se refere la obiectul care
este sursa dominantă a corpului de informaţie pe care îl are asociat. Este important de văzut că asta
nu se va schimba de la ocazie la ocazie în funcţie de tematică. Unii au propus 91 ca dacă în cazul 1
istoricul spune „Napoleon a luptat cu măiestrie la Waterloo‖, impostorul β este referentul
intenţionat, în timp ce dacă ar fi spus mai departe „...spre deosebire de activitatea lui din senat‖, ar
fi α. Asta pare să fie o greșeală; nu numai că era fals ce a spus istoricul, dar și ceea ce a intenţionat
să spună era fals, după cum ar fi el însuși de acord; nu Napoleon a luptat cu măiestrie la Waterloo.
Cu acest fundal putem deci să oferim următoarea definiţie provizorie:
„NN‖ este un nume al lui x dacă există o comunitate C
1. în care este parte din cunoașterea comună că membrii lui C au în repertoriul lor procedura
de folosire a lui „NN‖ pentru a se referi la x (cu intenţia de a se referi la x)
2. se intenţionează ca succesul referinţei în orice caz particular să depindă de cunoașterea
comună dintre vorbitor și ascultător a faptului că „NN‖ a fost folosit de membrii lui C pentru
a se referi la x și nu pe cunoașterea comună a faptului că x satisface un anumit predicat
inclus în „NN‖92
(Pentru a păstra definiţia simplă, nicio încercare nu este făcută de a acoperi sensul în care un

91
K. Donellan „Proper Names and Identifying Descriptions‖ în Davidson şi Harman (eds.) p. 371.
92
Pentru noţiunea de „cunoaştere comună‖ a se vedea D. K. Lewis Convention şi noţiunea puţin diferită din S.
Schiffer Meaning (forthcoming). Pentru noţiunea de „procedură în repertoriu‖ a se vedea H. P. Grice „Utterer ‘s
Meaning, Sentence Meaning, Word Meaning‖ Foundations of Language 1968. În mod clar întreaga întreprindere este
datorată lui Grice, dar niciun angajament nu este făcut aici pentru vreo versiune specifică a teoriei comunicării.
 114

nume aprobat instituţional, dar nefolosit este un nume.)

Această distincţie (între folosim-pentru-că-(știm)-că-îl-folosim și folosim bazându-ne pe
altceva) este exact ce trebuie pentru a distinge între metafore moarte și metafore vii; mi se pare că
este singura bază pe care putem distinge funcţionarea referenţială a numelor, care ar putea fi
descripţii din punct de vedere gramatical, de cea a descripţiilor. 93
Definiţia nu are consecinţa că descripţia „omul pe care îl numim ʽNNʼ‖ este un nume, pentru
că succesul ei ca aparat referenţial nu depinde de cunoașterea comună că ea este sau a fost folosită
pentru a ne referi la x.
Intenţiile singure nu fac ca un nume să primească o denotaţie; fără ca intenţiile să fie
manifeste nu poate exista cunoașterea comună necesară pentru practică.
Condiţiile noastre sunt mai stringente decât ale lui Kripke din moment ce pentru el o
expresie devine un nume atât timp cât cineva a botezat ceva cu ea și prin urmare a făcut-o parte din
uzanţa comună. Asta pare aproape magie. Să presupunem că cineva dintr-un grup de săteni au
botezat o fetiţă venită în vacanţă prin zonă cu numele „Goldilocks‖ și numele a prins. Să
presupunem acum că erau două gemene identice pe care sătenii eșuează complet să le distingă. Aș
nega că „Goldilocks‖ e numele oricăreia dintre ele – chiar dacă printr-un miracol fiecare sătean a
folosit numele consistent fără să se fi împărţit în două sub-comunităţi coerente. (Numele ar putea
denota fata botezată iniţial dacă dintr-un oarecare motiv sătenii îl respectau pe cel care a introdus
numele – despre asta, mai multe în cele ce urmează.)
Să ne imagnăm următorul caz. O urnă este descoperită în Marea Moartă conţinând
documente pe care se află demonstraţii matematice fascinante. Semnat la sfârșit este numele „Ibn
Khan‖, care este luat în mod natural ca fiind numele autorului demonstraţiilor. Așadar intră în
uzanţa comună a matematicienilor care se ocupă cu acea ramură a matematicii. „Khan a făcut aici
conjectura că...‖ și altele asemănătoare. Cu toate acestea, să presupunem că numele era al scribului
care a transcris demonstraţiile mult mai târziu; un mic „id scripsit‖ a fost șters.
Aici avem un caz perfect în care există o comunitate coerentă care folosește numele cu
matematicianul ca referent intenţionat, iar o consecinţă a definiţiei ar fi că „Ibn Khan‖ ar fi unul din
numele lui. De asemenea, „Malachai‖ ar fi fost numele autorului lucrării biblice cu același nume în
ciuda faptului că înţelegerea lui se baza pe o neînţelegere („Malachai‖ înseamnă „mesagerul
meu‖).94
Vorbitorii dinăuntrul unor astfel de tradiţii folosesc nume cu credinţa greșită că folosirea lor
este în conformitate cu folosirea altor vorbitori care se referă la obiectul relevant. Numele ar fi
probabil retrase când acea credinţă greșită este revelată, sau ar începe o viaţă diferită ca numele

93
Şi, dacă Schiffer are dreptate, mult mai multe decât atât – a se vedea Meaning, Capitolul V.
94
A se vedea Otto Eisfeldt, The Old Testament, p. 441.
 115

„noastre‖ pentru obiecte (c.f., „Deutero Isaiah‖ etc.) Cineva ar putea fi impresionat de asta și ar
putea să o privească ca un motiv să nege că cei din aceste tradiţii spuneau adevărul literal folosind
numele. Este foarte ușor să adaugi o anexă definiţiei care ar avea acest efect.
De fapt nu este un motiv foarte bun pentru a nega că vorbitorii din astfel de tradiţii spun
adevărul literal. 95 Dar nu vreau să insist asupra niciunei decizii asupra acestui punct. Asta pentru că
poţi fi concesiv și să permiţi ca definiţia să fie modificată fără a renunţa la ceva important. În primul
rând: definiţia cu anexa ei vor permite multor nume să își schimbe denotaţia. În al doilea rând: în
mod evident, din faptul că, în exemplul nostru, comunitatea de matematicieni nu îl denotau pe
matematician nu decurge că îl denotau pe scrib și erau angrenaţi în a spune în mod strict falsităţi
despre el.
Să elaborez primul din aceste puncte.
Există o cale oarecum standard prin care oamenii își primesc numele. Dacă folosim un nume
al unui om, ne așteptăm că a apărut în maniera standard și această așteptare poate condiţiona
folosirea noastră a numelui. Dar să ne gândim la nume pentru oameni care sunt în mod evident
porecle, sau nume de locuri sau piese muzicale. Din moment ce nu există o cale standard prin care
aceste nume sunt date, utilizatori ulteriori nu vor folosi în genere numele sub vreo perspectivă
asupra originii lui, și prin urmare când există o divergenţă între obiectul implicat în originea
numelui și referentul intenţionat al vorbitorilor, nu va fi nicio neînţelegere, niciun motiv latent
pentru a retrage numele, așadar nicio piedică pentru ca numele să primească o nouă denotaţie chiar
după definiţia modificată. Atât timp cât nu au motiv să creadă că numele a adus cu sine vreo
informaţie, vorbitorii vor trata revelaţia că numele a fost cândva folosit pentru a referi la altceva cu
aceeași indiferenţă cu care întâmpină informaţia că „varză‖ [meat – produce in general] însemna pe
vremuri verdeaţă.
Putem spune cu ușurinţă povestea în cazul 2 al figurii cu Napoleon astfel încât α era
purtătorul iniţial al numelui „Napoleon‖, dar a fost transferat impostorului din cauza similarităţii
înfăţișării și prin urmare fără intenţia cuiva de a iniţia o nouă practică. Deși acesta nu este un caz
atât de clar, aș spune că istoricii au folosit numele „Napoleon‖ pentru a se referi la β. Ar putea
renunţa la nume, dar asta desigur nu arată că îl denotau mereu pe α. Nici faptul că cineva care știe ar
putea apărea și spune „Napoleon era un vânzător de pește și nu a fost la Waterloo‖ nu arată nimic.
Întrebarea relevantă este: „Contrazice asta aserţiunea făcută când istoricii spuneau ʽNapoleon a fost
la Waterlooʼ?‖ Pentru a da un răspuns afirmativ acestei întrebări este necesară determinarea
anterioară a faptului că îl denotau mereu pe α.
Avem nevoie de încă o complicaţie majoră. Deși în mod standard folosim expresiile cu
intenţia de a ne conforma uzului general la care le supune comunitatea, uneori le folosim cu intenţia

95
John McDowell m-a convins de asta, ca şi de multe altele. Îmi detestă concluziile.
 116

prioritară [over-riding] de a ne conforma uzului la care le supun alte persoane. În acest caz voi
spune că folosim expresia autoritativ [deferentially] (pornind de la acea altă persoană sau grup de
persoane). Asta e adevărat și despre anumiţi termeni generali: „violă‖, „menuet‖ ar fi exemple.
Aș spune, de exemplu, că omul din conversaţia din bar folosea „Ludovic‖ autoritativ. Asta
nu este doar o chestiune de ignoranţă a lui; ar putea, într-adevăr, să aibă o opinie despre cine este
acest Ludovic (omul pe care l-a cunoscut mai devreme, poate) și tot să folosească expresia
autoritativ. Există un pas important între
a intenţiona să te referi la ceea ce este și a crede că a = ceea ce este ;
a intenţiona să te referi la a
căci chiar dacă are o opinie despre cine este cel despre care vorbesc, aș spune că la omul despre care
vorbeau, și nu la cel pe care l-a cunoscut mai devreme, intenţiona să se refere.
Arheologii ar putea găsi un mormânt în deșert și să spună în mod fals că este mormântul
unui presonaj puţin cunoscut din Biblie. Ar putea descoperi multe despre omul din mormânt astfel
încât el, și nu omul din Biblie, ar fi sursa dominantă a informaţiilor lor. Dar, dată fiind natura și
scopul întreprinderii lor, arheologii folosesc numele autoritativ pornind de la autorii Bibliei. Aș
spune, în acest caz, că denotă acel om și spun lucruri false despre el. Observaţi că în acest caz există
un scop în această caracterizare.
Cazul nu este de fapt diferit faţă de orice situaţie în care un nume este folosit cu intenţia
prioritară de a ne referi la ceva care satisface o anumită descripţie. Kripke dă exemplul lui „Jack
Spintecătorul‖. Din nou, după arestarea unui om a care nu este de fapt responsabil pentru crime, a
poate fi sursa dominantă a informaţiei vorbitorilor, dar referentul intenţionat poate foarte bine să fie
criminalul, și nu a. Iarăși, asta va produce o mulţime de falsităţi.
Nu folosim toate numele autoritativ, cu atât mai puţin autoritativ pornind de la persoana de
la care le-am aflat. De exemplu matematicienii nu foloseau numele „Ibn Khan‖ cu intenţia
prioritară de a se referi la oricine purta acel nume sau la care se referea o anumită persoană sau
comunitate.
De aceea trebuie să distingem două motive pentru ca ceva să fie o „retragere a propoziţiilor
care conţin numele‖
(a) obiectul nu poartă numele „NN‖ („Ibn Khan‖, „Malachai‖)
(b) obiectul nu este NN (arheologii biblici).
Voi încheia cu un exemplu care îmi va permite să aduc aceste fire împreună și să rezum felul
în care poziţia mea diferă de Teoria Cauzală.
Un tânăr A părăsește un sat mic din munţii Scoţiei pentru a-și căuta norocul după ce primise
porecla „Nap‖ [Turnip] (sper că motivul pentru a alege o poreclă este clar). Cam 50 de ani mai
târziu, un om B vine în sat și trăiește ca un pustnic peste deal. Cei trei sau patru săteni care trăiesc
 117

de pe vremea plecării tânărului cred în mod fals că acesta este săteanul plecat acum mult timp și
întors. Prin urmare folosesc numele „Nap‖ printre ei și numele prinde o circulaţie mai largă printre
sătenii mai tineri care habar n-au cum a apărut. Presupun că sătenii mai în vârstă, dacă li s-ar arăta
faptele, ar spune: „Așadar, nu e Nap‖ mai degrabă decât „Se pare că, până la urmă, Nap nu e din
satul acesta‖. În acest caz aș spune că folosesc numele pentru a se referi la A, și de fapt, denotându-l
pe el, ar spune lucruri false despre el (chiar spunând „Uite-l pe Nap venind să-și ia cafeaua‖.)
Dar aceștia ar putea muri, lăsând o comunitate omogenă care folosește numele pentru a se
referi la omul de peste deal. Dar este o trăsătură importantă a teoriei mele că informaţia pe care
sătenii mai în vârstă au oferit-o celor mai tineri ar putea fi atât de bogată, coerentă și importantă
pentru ei încât A ar putea fi sursa dominantă a informaţiei lor, astfel încât și ei ar recunoaște
„Așadar, omul acela de peste deal nu este Nap‖.
O ultimă posibilitate ar fi ca ei să folosească numele autoritativ pornind de la sătenii mai în
vârstă, dintr-un oarecare motiv, cu consecinţa că indiferent cine era dominant, ei ar denota pe
oricine denotau bătrânii.

6. Concluzie
Susţinători ai ambelor teorii ar putea să spună în mod rezonabil că sunt reabilitaţi
[vindicated] de poziţia la care am ajuns. Am păstrat pentru Teoreticianul Descriptiv multe din câte
își dorea. Am văzut că, cel puţin pentru cazul cel mai fundamental al folosirii numelor (nume
folosite non-autoritativ), ideea că denotaţia lor e fixată într-un fel mai mult sau mai puţin complicat
de corpul de informaţii asociat pe care îl putem aduna de la utilizatorii numelui s-a dovedit a nu fi
prea departe de ţintă. Dar desigur că faptul că fixarea este prin origine cauzală și nu prin potrivire
afectează impactul pe care această idee îl are asupra stabilirii condiţiilor de adevăr ale propoziţiilor
existenţiale sau opace care conţin nume. Teoreticianul poate indica de asemenea ideea dominanţei
ca asigurând ceea ce, într-un mod nedelicat, el încerca să asigure vorbind de „majoritatea‖
descripţiilor și de „cerinţa de grad de potrivire‖ ca blocând consecinţe pe care le găsea îndoielnice
[objectionable].
Teoreticianul Cauzal poate privi de asemenea cu satisfacţie asupra rezultatului, care îi
încorporează într-o poziţie centrală intuiţia despre importanţa cauzalităţii. În plus, doctrinele logice
pe care voia să le stabilească, de exemplu non-contingenţa propoziţiilor de identitate care conţin
nume, nu sunt disputate. Informaţia este individuată prin sursă; dacă a este sursa unui corp de
informaţii, nimic altceva nu ar fi putut să fie. Prin urmare nimic altceva nu putea să fie acel a.
Singurii teoreticieni care nu sunt mulţumiţi sunt aceia care, ignorând observaţiile contrare
 118

explicite ale lui Kripke, 96 au presupus că Teoria Cauzală le poate oferi un răspuns în întregime non-
intenţional problemei puse de nume. Dar nu mă deranjează că sunt nemulţumiţi.
Ideile noastre indică și avansuri; pentru că se pare că ele, sau unele strâns înrudite, trebuie
folosite în explicarea funcţionării cel puţin a unora dintre demonstrative. Expresii precum „Acel
montaniard‖ în „Acel montaniard vine în oraș în seara asta‖ poate indica un corp de informaţii
despre care se presupune că este în posesie comună, poate prin intermediul ziarelor, care îi fixează
denotaţia. Nimeni nu poate fi acel montaniard dacă nu este sursa acelei informaţii, indiferent cât de
bine i se potrivește, și desigur cineva poate fi acel montaniard fără să se potrivească unei anumite
porţiuni din informaţie. În astfel de generalitate trebuie să stea apărarea ideilor noastre.
Dar cu aceste indicii trebuie să părăsesc subiectul.

Traducere de Silviu Velica

96
Kripke p. 302.
 119

Gotlob Frege – Sens şi semnificaţie97

Egalitatea98 stimulează reflecţia prin problemele legate de ea, probleme la care nu se poate
răspunde chiar atât de uşor. Este egalitatea o relaţie? Este o relaţie între obiecte sau este o relaţie
între nume, respectiv semne ale obiectelor? Această ultimă poziţie am adoptat-o în scrierea mea
Begriffsschrift. Ceea ce pare să confirme aceasta sunt următoarele: propoziţiile ‖a = a‖ şi ‖a = b‖ au,
desigur, o valoare de cunoaştere diferită: ‖a = a‖ este valabilă a priori şi se numeşte (după Kant)
analitică, pe când propoziţiile de forma ‖a = b‖ conţin adesea o extindere foarte valoroasă a
cunoaşterii naostr şi nu pot fi întemeiate întotdeauna a priori. Una dintre descoperirile cele mai
bogate în consecinţe din domeniul astronomiei a fost aceea că în fiecare dimineaţă răsare acelaşi
Soare şi nu mereu altul. Nici în zilele noastre observarea repetată a unei mici planete sau a unei
comete nu este întotdeauna ceva de la sine înţeles. Dacă înţelegem prin egalitate o relaţie între ceea
ce semnifică numele a şi b, atunci, dacă ‖a = b‖ este adevărată, ‖a = b‖ nu s-ar mai putea distinge
de ‖a = a‖. Astfel s-ar exprima relaţia unui lucru cu el însuşi, şi anume relaţia în care orice lucru se
află cu sine însuşi, dar niciodată cu un altul. Se pare că intenţia pe care vrem s-o exprimăm prin a =
b este că semnele sau numele a şi b semnifică acelaşi lucru, şi atunci ar fi vorba despre semnele
însele, de afirmarea unei relaţii ce ar avea loc între ele. Dar această relaţie dintre nume sau semne
are loc numai în măsura în care acestea denumesc sau desemnează ceva. Relaţia ar fi una mijlocită
de conectarea celor două semne cu acelaşi desemnat (Bezeichnetem), conectarea fiind însă arbitrară.
Nimeni nu poate fi oprit să adopte un eveniment sau obiect oarecare, arbitrar pus în joc, ca semn
pentru ceva. În felul acesta, o propoziţie ‖a = b‖ n-ar mai exprima o cunoaştere propriu-zisă, nu s-ar
mai referi la lucrul însuşi, ci numai la modul în care noi îl denotăm. În multe cazuri urmărim tocmai
acest lucru.
Dacă semnul a se deosebeşte de semnul b numai ca obiect (aici prin configuraţie), nu ca
semn, adică nu prin felul în care desemnează ceva, atunci valoarea de cunoaştere a lui „a = a‖ ar fi
esenţialmente egală cu a lui ‖a = b‖, în cazul în care ‖a = b‖ ar fi adevărată. O deosebire (de altă
natură) poate să apară numai datorită modului diferit în care este dat denotatul corespunzător
semnului. Fie a, b, c dreptele care leagă vârfurile unui triunghi cu mijlocul laturilor opuse. Punctul
de intersecţie al lui a şi b este atunci acelaşi cu cel al lui b şi c. Astfel avem diferite denotări pentru

97
Traducere după Gotlob Frege, ‖Über Sinn und Bedeutung‖, Zeitschrift für Philosophie und Philosophische
Kritik, 100 (1892).
98
Eu întrebuinţez acest cuvânt în sensul de identitate şi înţeleg prin expresia ‖a = b‖ că ‖a este acelaşi cu b‖
sau ‖a şi b coincid‖.
 120

acelaşi punct, iar aceste nume (‖punct de intersecţie al lui a şi b‖, ‖punct de intersecţie al lui b şi c‖)
semnifică în acelaşi timp şi modul în care este dat obiectul şi astfel în propoziţia respectivă rezidă o
cunoaştere reală.
Pe baza celor de mai sus putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn scris) nu
numai desemnatul, pe care îl voi numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg prin sensul semnului,
adică modul în care este dat obiectul. În felul acesta, semnificaţia expresiilor ‖punct de intersecţie al
lui a şi b‖ şi ‖punct de intersecţie al lui b şi c‖ ar fi aceeaşi, însă sensul lor ar fi diferit. Semnificaţia
cuvintelor compuse ‖luceafăr de seară‖ şi ‖luceafăr de dimineaţă„ este aceeaşi, sensul însă nu.
Din context reiese că eu înţeleg în cazul de faţă prin ‖semn‖ şi ‖nume‖ un designant
oarecare ce stă în locul unui nume propriu care are semnificaţia unui obiect determinat (cuvântul
acesta fiind luat în extensiunea sa cea mai largă) şi nu semnificaţia unui concept sau a unei relaţii,
pe care le vom examina în alt studiu. Desemnarea (Bezeichnung) unui obiect singular poate consta
şi din mai multe cuvinte sau semne oarecare. Pentru a fi concişi, orice designanţi de acest fel vor fi
numiţi nume proprii.
Oricine cunoaşte suficient limba sau totalitatea desemnărilor poate concepe sensul unui
nume propriu ce aparţine acestora99; dar semnificaţia, în cazul când aceasta există, nu este decât
unilateral pusă în evidenţă. Pentru a cunoaşte toate laturile semnificaţiei ar fi necesar să putem
preciza fără a recurge la altceva, despre orice sens dat, dacă aparţine sau nu semnificaţiei. Acest
lucru nu este însă realizabil.
Legătura dintre semn, sensul şi semnificaţia acestuia este astfel încât semnului îi corespunde
un sens determinat, iar acestuia, la rândul său, o semnificaţie determinată, pe cât unei semnificaţii
(unui obiect) nu-i corespunde numai un singur semn. Aceluiaşi sens îi corespund expresii diferite în
limbi diferite, ba chiar şi în cadrul aceleiaşi limbi. Pe lângă această situaţie conformă regulii apar
însă şi excepţii. Fără îndoială, în cadrul unui ansamblu de semne perfect, fiecărei expresii ar trebui
să-i corespundă un sens detemrinat: în multe privinţe, limbile popoarelor nu satisfac această cerinţă
şi, ca atare, trebuie să fim mulţumiţi dacă acelaşi cuvânt, în acelaşi context, are întotdeauna acelaşi
sens. S-ar putea admite ca o expresie corect construită gramatical care stă în locul unui nume
propriu să aibă întotdeauna un singur sens. Dar prin aceasta nu s-a spus că sensului i-ar corespunde
şi o semnificaţie. Cuvintele ‖corpul ceresc cel mai îndepărtat de Pământ‖ au un sens, dar nu se
poate afirma precis că au şi o semnificaţie. Expresia ‖şirul cel mai puţin convergent‖ are un sens,
dar se demonstrează că nu are nici o semnificaţie, căci se poate găsi pentru fiecare şir convergent un

99
În cazul unui nume propriu ca atare, cum ar fi ‖Aristotel‖, părerile privitoare la sens pot fi deosebite. De
exemplu, am putea accepta ca sens: elevul lui Platon şi învăţătorul lui Alexandru cel Mare. Cel care procedează astfel va
lega de propoziţia ‖Aristotel s-a născut în Stagira‖ un alt sens decât acela care ar admite ca sens al acestui
nume ‖învăţătorul lui Alexandru cel Mare care s-a născut la Stagira‖. Cât timp semnificaţia rămâne aceeaşi, oscilaţiile
sensului pot fi admise, însă ele trebuie evitate în expunerea unei ştiinţe demonstrative şi nu ar trebui să apară într-o
limbă perfectă.
 121

alt şir mai puţin convergent, care este la rândul său convergent. Prin surprinderea unui sens nu avem
certitudinea existenţei unei semnificaţii.
Dacă cuvintele sunt utilizate în mod obişnuit, atunci lucrul despre care intenţionăm să
vorbim constituie semnificaţia lor. Câteodată vrem să vorbim însă despre cuvintele însele sau despre
sensul lor. Această situaţie este similară aceleia când cuvintele altcuiva sunt citate în vorbirea
indirectă. Cuvintele (din vorbirea directă - N. t.) semnifică mai întâi cuvintele celuilalt şi abia
acestea au semnificaţia lor obişnuită. În acest caz avem semne ale semnelor. În scriere, cuvintele
(celuilalt - N. t.) sunt cuprinse între semnele citării. Prin urmare, forma cuvântului (Wortbild) care
stă între semnele citării nu se poate lua în semnificaţia sa obişnuită. Dacă vrem să vorbim despre
sensul unei expresii A putem realiza acest lucru astfel: ‖sensul expresiei A‖. În vorbirea indirectă se
vorbeşte, de exemplu, despre sensul vorbirii celuilalt. De aici rezultă clar că nici în acest mod de a
vorbi cuvintele nu au semnificaţia lor obişnuită, ci semnifică ceea ce în mod obişnuit este sensul lor.
Pentru a ne exprima pe scurt, vom spune: în vorbirea indirectă, cuvintele sunt exprimate indirect,
respectiv au semnificaţia lor indirectă. Distingem astfel semnificaţia obişnuită a unui cuvânt de
semnificaţia sa indirectă şi sensul său obişnuit de sensul său indirect.
Semnificaţia indirectă a unui cuvânt constituie sensul său obişnuit. Astfel de excepţii trebuie
avute în vedere pentru a putea concepe în mod corect felul legăturii dintre semn, sens şi
semnificaţie într-un caz determinat.
Trebuie să distingem reprezentarea legată de un semn de sensul şi semnificaţia sa. Dacă
semnificaţia unui semn este un obiect perceptibil senzorial, atunci reprezentarea mea despre el este
o imagine interioară. Această imagine a luat naştere prin actualizarea impresiilor senzoriale pe care
le-am avut şi prin actele interioare şi exterioare exercitate de mine 100. Această imagine este de multe
ori combinată cu sentimente; claritatea componentelor sale este diferită şi instabilă. Aceeaşi
reprezentare nu este întotdeauna legată de acelaşi sens la acelaşi om. Reprezentarea este subiectivă;
ea nu este aceeaşi pentru oameni diferiţi. Astfel sunt date de la sine mai multe reprezentări deosebite
legate de acelaşi sens. Un pictor, un călăreţ, un zoolog vor pune probabil în legătură cu
numele ‖Bucefal‖ reprezentări cu totul deosebite. Astfel, reprezentarea se distinge în mod esenţial
de sensul unui sens, sens care este comun mai multor indivizi şi nu este o parte sau o modalitate a
sufletului individual, dar nu se poate nega faptul că omenirea dispune de o comoară comună a
ideilor pe care o transmite de la o generaţie la alta 101.
Aşadar, în vreme ce putem vorbi fără rezervă despre sens ca atare, în cazul reprezentării

100
Prin reprezentări se pot sintetiza percepţiile ale căror impresii senzoriale, şi chiar actele lor, merg pe urmele
lăsate de ele în suflet. Deosebirea este importantă pentru scopul nostru, căci, pe lângă impresii şi acte, actualizările lor
ajută la perfecţionarea imaginii intuitive. Prin percepţie putem înţelege însă şi un obiect în măsura în care acesta este
perceptibil senzorial, respectiv spaţial.
101
De aceea nu trebuie să înţelegem prin cuvântul ‖reprezentare‖ ceva ce este în esenţă numai diferit.
 122

trebuie să precizăm cu exactitate în ce timp şi cui îi aparţine. După cum cineva leagă de un anumit
cuvânt o anumită reprezentare, iar altcineva leagă de acelaşi cuvânt o altă reprezentare, se poate
spune că este posibil ca cineva să lege de acelaşi cuvânt un sens, iar altcineva un alt sens.
Deosebirea constă numai în modul în care se face această legătură, ceea ce nu împiedică ca amândoi
să conceapă acelaşi sens, însă nu pot avea aceeaşi reprezentare. ‖Si duo idem faciunt, non est idem‖.
Când două persoane îşi reprezintă acelaşi lucru, fiecare şi-l reprezintă în felul său. Este posibil să
constatăm uneori la oameni deosebiţi reprezentări diferite şi chiar senzaţii diferite; o comparaţie
precisă nu este posibilă, căci aceste reprezentări nu pot coexista în aceeaşi conştiinţă.
Semnificaţia unui nume propriu este însuşi obiectul pe care îl desemnăm cu ajutorul său;
reprezentarea pe care o avem în legătură cu semnificaţia este cu totul subiectivă; între acestea
(semnificaţie - reprezentare - N. t.) se află sensul. Acesta, ce-i drept, nu este subiectiv ca
reprezentarea, dar nu este nici obiectul însuşi. Comparaţia următoare ar putea limpezi aceste
raporturi. Cineva contemplă Luna cu un binoclu. Eu compar Luna cu semnificaţia, ea (Luna - N. t.)
este obiectul observaţiei, fiind mijlocită de imaginea reală care ia naştere cu ajutorul obiectivului
din interiorul binoclului şi cu ajutorul retinei observatorului. Pe una (imaginea Lunii în binoclu - N.
t.) o compar cu sensul ei, pe cealaltă (imaginea Lunii pe retina observatorului - N. t.) o compar cu
reprezentarea sau imaginea. Imaginea din interiorul binoclului este, ce-i drept, unilaterală, căci
depinde de poziţia observatorului, dar este totuşi obiectivă, căci poate servi mai multor observatori.
Este posibil ca această imagine să fie utilizată de mai multe persoane în acelaşi timp, pe când
imaginile de pe retină sunt proprii fiecărei persoane în parte. Din cauza compoziţiei diferite a
ochilor, nu ar putea fi realizată nici măcar o congruenţă geometrică, iar o suprapunere reală ar fi
exclusă. Această comparaţie ar putea fi extinsă dacă s-ar accepta ca retina lui A să poată deveni
vizibilă pentru B sau dacă A ar putea să-şi vadă într-o oglindă propria sa retină. S-ar putea arăta
astfel modul în care însăşi reprezentarea ar putea fi considerată ca obiect. Cu toate acestea,
reprezentarea nu este aceeaşi pentru cel care o observă şi pentru cel care o are în mod nemijlocit.
Urmărirea acestei probleme ne-ar îndepărta însă prea mult.
Suntem acum în măsură să distingem trei grade de diferenţiere ale cuvintelor, expresiilor şi
propoziţiilor întregi. Diferenţa se referă fie la reprezentări, fie la sens, dar nu la semnificaţie, fie
chiar la semnificaţie. Referitor la prima treaptă trebuie să observăm că, din cauza legăturii nesigure
dintre reprezentări şi cuvinte, o persoană poate observa o deosebire pe care cealaltă persoană nu o
găseşte. Deosebirea dintre traducere şi scrierea originară nu trebuie să depăşească prima treaptă.
Dintre deosebirile ce mai sunt posibile aici fac parte şi cele pe care poezia şi elocvenţa le aduc
sensului, cum ar fi coloratura sau claritatea. Coloratura sau claritatea nu sunt de natură obiectivă.
Ele trebuie să fie efectuate de cel care ascultă sau citeşte, potrivit aluziilor pe care le face poetul sau
oratorul. Fără ca reprezentările umane să aibă ceva comun nu ar fi posibilă arta, însă măsura în care
 123

sunt recepţionate intenţiile poetului nu poate fi redată cu exactitate.

Despre reprezentări şi percepţii nu vom mai vorbi în cele ce urmează. Ele au fost amintite
aici pentru ca reprezentarea pe care o provoacă un cuvânt celui care ascultă să nu fie confundată cu
sensul sau semnificaţia cuvântului.
Pentru a putea forma expresii scurte şi exacte trebuie stabilite următoarele forme de
exprimare: un nume propriu (cuvânt, semn, conexiune de semne, expresie) exprimă sensul său şi
semnifică sau desemnează semnificaţia sa; printr-un semn exprimăm deci atât sensul, cât şi
semnificaţia semnului.
Poate că s-a obiectat încă de mult de pe poziţii idealiste şi sceptice: ‖Tu vorbeşti pur şi
simplu despre Lună ca despre un obiect; dar de unde ştii că numele ‖Luna‖ are în genere vreo
semnificaţie şi de unde ştii că în general ceva are o semnificaţie?‖. Eu răspund că intenţia noastră nu
este de a vorbi despre reprezentarea pe care o avem despre Lună şi că nu ne mulţumim nici cu
sensul ei atunci când rostim ‖Lună‖, ci presupunem şi semnificaţia sa. Ar însemna să dăm un sens
greşit admiţând că în propoziţia ‖Luna este mai mică decât Pământul‖ s-ar vorbi despre
reprezentarea Lunii. Dacă cel care vorbeşte ar avea această intenţie, atunci ar utiliza
expresia ‖reprezentarea mea despre Lună‖. Presupunând acest lucru am putea comite o eroare; de
altfel s-au întâmplat asemenea erori. Dacă greşim întotdeauna făcând asemenea presupuneri este o
problemă care poate fi lăsată aici fără răspuns.
Este suficient ca înainte de toate să precizăm că, atunci când vorbim sau gândim, intenţia
noastră este de a vorbi despre semnificaţia unui semn, chiar şi cu rezerva ‖dacă aşa ceva există‖.
Am analizat până în prezent numai sensul şi semnificaţia expresiilor, cuvintelor şi semnelor
pe care le-am numit nume proprii. În continuare vom preciza sensul şi semnificaţia unei propoziţii
asertorice luate în totalitatea ei. O asemenea propoziţie conţine un gând 102. Acest gând constituie
oare sensul sau semnificaţia propoziţiei? Să admitem că propoziţia are o semnificaţie. Dacă vom
substitui în ea un cuvânt cu un alt cuvânt care are aceeaşi semnificaţie, dar un sens diferit,
substituţia nu va putea influenţa semnificaţia propoziţiei. Observăm însă că în asemenea cazuri
gândul se modifică. De exemplu, gândul propoziţiei ‖luceafărul de dimineaţă este un corp luminat
de Soare‖ este deosebit de gândul propoziţiei ‖luceafărul de seară este un corp luminat de Soare‖.
Cineva care n-ar şti că luceafărul de seară este luceafărul de dimineaţă ar putea considera că unul
dintre gânduri este adevărat, iar celălalt fals. Prin urmare, gândul nu poate constitui semnificaţia
propoziţiei, ci va trebui conceput ca fiind sensul ei. Care este însă situaţia cu semnificaţia? Ne este
în general permisă o asemenea întrebare? Oare propoziţia luată ca un întreg are numai sens fără a
avea semnificaţie? Oare putem să ne aşteptăm la apariţia unor propoziţii asemănătoare părţilor de

102
Prin gând nu înţeleg activitatea subiectivă a gândirii, ci conţinutul ei obiectiv, care poate fi o proprietate
comună a mai multor oameni.
 124

propoziţie care au un sens, dar nu au nici o semnificaţie? Tocmai propoziţiile care conţin nume
proprii fără semnificaţie vor fi de această natură. Propoziţia ‖În timp ce dormea adânc, Odiseu a fost
debarcat în Itaca‖ are, fără îndoială, un sens. Deoarece este îndoielnic dacă numele ‖Odiseu‖ care
apare în ea are sau nu o semnificaţie, devine îndoielnică şi prezenţa unei semnificaţii a întregii
propoziţii. Este cert însă că cel care admite că şi numele ‖Odiseu‖ are nu numai un sens, ci şi o
semnificaţie, căci despre semnificaţia acestui nume se afirmă sau se neagă predicatul.
Cel care nu admite o semnificaţie nu poate nici să afirme, nici să nege un predicat despre ea.
Pătrunderea până la semnificaţia numelui ar fi, într-o oarecare măsură, inutilă; ne-am putea mulţumi
cu sensul, dacă am intenţiona să ne oprim la gând. Dacă ne-ar interesa numai sensul, gândul
propoziţiei, ar fi inutil să mai luăm în considerare semnificaţia unei părţi a propoziţiei; în ceea ce
priveşte sensul propoziţiei, se poate lua în consideraţie numai sensul părţii respective, fără a
considera şi semnificaţia ei. Gândul (propoziţiei - N. t.) rămâne acelaşi indiferent dacă
numele ‖Odiseu‖ are sau nu o semnificaţie. Faptul că ne interesează semnificaţia unei părţi de
propoziţie denotă că acceptăm în genere şi pretindem că şi propoziţia ar avea o semnificaţie. Pentru
noi, gândul pierde din valoare îndată ce aflăm că una dintre părţile sale este lipsită de semnificaţie.
Suntem, prin urmare, întru totul îndreptăţiţi să nu ne mulţumim numai cu sensul unei propoziţii, ci
trebuie să ne preocupe şi semnificaţia ei. De ce pretindem însă ca fiecare nume propriu să posede pe
lângă sensul său şi o semnificaţie a sa? De ce nu ne mulţumeşte gândul? Pentru că - şi întrucât - ne
interesează valoarea sa de adevăr. Dar acest lucru nu ne interesează întotdeauna. Când ascultăm o
epopee, alături de eufonia limbii nu ne captivează decât sensul propoziţiilor, reprezentările şi
sentimentele pe care ni le determină. Odată cu punerea problemei adevărului am abandona plăcerea
artistică şi ne-am orienta spre o examinare ştiinţifică. De aceea, atâta timp cât considerăm poezia ca
operă de artă, ne este indiferent dacă numele ‖Odiseu‖, de pildă, are sau nu o semnificaţie 103.
Năzuinţa spre adevăr este ceea ce ne îndeamnă întotdeauna să pătrundem de la sens la semnificaţie.
După cum am văzut, atunci când ne interesează semnificaţia părţilor componente trebuie să căutăm
şi semnificaţia propoziţiei, iar acest caz va apărea numai atunci când ne interesează valoarea sa de
adevăr.
În felul acesta suntem îndemnaţi să acceptăm valoarea de adevăr a unei propoziţii ca fiind
semnificaţia sa. Înţeleg prin valoarea de adevăr a unei propoziţii faptul că ea este adevărată sau
falsă. Alte valori de adevăr nu există. Fiecare propoziţie enunţată în care ne interesează semnificaţia
cuvintelor trebuie să fie concepută drept nume propriu, şi atunci semnificaţia sa, dacă ea există, va
fi adevărul sau falsul. Aceste două obiecte (adevărul şi falsul - N. t.) sunt acceptate de toţi cei care
judecă în genere, chiar şi de un sceptic, considerând ceva ca fiind adevărat, deşi poate numai în mod

103
Ar fi de dorit să avem o expresie specială pentru semne care au numai sens. Dacă pe acestea le-am numi
imagini, atunci cuvintele unui artist pe scenă ar fi imagini şi însuşi artistul ar fi o imagine.
 125

tacit. Desemnarea valorilor de adevăr ca obiecte poate să apară ca un incident arbitrar, ca un simplu
joc de cuvinte din care nu ar rezulta nici o consecinţă profundă. Ceea ce numesc obiect poate fi
clarificat mai precis numai corelându-l cu conceptul şi cu relaţia. Acest subiect vreau să-l rezerv
unui alt studiu. Dar trebuie spus de pe acum că în fiecare judecată 104, oricât de evidentă ar fi ea, se
realizează trecerea de la treapta gândurilor spre treapta semnificaţiilor (obiectivului).
Există tentaţia ca relaţia gândului faţă de adevăr să nu fie privită ca relaţie a sensului faţă de
semnificaţie, şi ca relaţie a subiectului faţă de predicat. Se poate spune chiar direct: ‖Gândul că 5
este un număr prim este adevărat‖. În cazul unei examinări mai atente se poate observa că în felul
acesta nu s-a spus nimic mai mult decât în propoziţia simplă ‖5 este un număr prim‖. Asertarea
adevărului rezidă în ambele cazuri în forma propoziţiei enunţate, chiar şi atunci când ea nu posedă
puterea ei obişnuită: de exemplu, rostită de un artist pe scenă, propoziţia ‖Gândul că 5 este un
număr prim este adevărat‖ conţine un gând, şi anume acelaşi gând ca şi simpla propoziţie ‖5 este un
număr prim‖. De aici se poate conchide că relaţia gândului faţă de adevăr nu poate fi comparată cu
cea a subiectului faţă de predicat. Subiectul şi predicatul sunt (în sens logic) părţi ale gândului; ele
se găsesc pe aceeaşi treaptă a cunoaşterii. Prin conectarea subiectului şi a predicatului se ajunge
numai la un gând; nu se ajunge niciodată de la un sens la semnificaţia lui, nici de la un gând la
valoarea sa de adevăr. Mişcarea se desfăşoară pe aceeaşi treaptă, dar nu are loc o trecere de la o
treaptă la treapta următoare. O valoare de adevăr nu poate fi o parte a unui gând, la fel de puţin cum
Soarele nu este sens, ci un obiect. În cazul în care este corectă presupunerea noastră, potrivit căreia
semnificaţia unei propoziţii o constituie valoarea sa de adevăr, atunci aceasta din urmă trebuie să
rămână neschimbată când o parte a propoziţiei este substituită cu o expresie care are aceeaşi
semnificaţie, însă un sens diferit. Şi de fapt aceasta este situaţia. Leibniz spune pe scurt: ‖Eadem
sunt quae sibi mutuo substitui possunt, salva veritate‖. S-ar putea găsi oare ceva în afara valorii de
adevăr care să aparţină în genere fiecărei propoziţii, luându-se în consideraţie semnificaţia părţilor
componente, şi care să rămână neschimbată în cazul unei substituţii de felul indicat?
Dacă valoarea de adevăr a unei propoziţii este semnificaţia sa, atunci toate propoziţiile
adevărate şi toate cele false, la rândul lor, au aceeaşi semnificaţie. Vedem de aici că în semnificaţia
propoziţiei tot ceea ce este singular este estompat. Aşadar, nu ne poate niciodată interesa numai
semnificaţia unei propoziţii, dar nici gândul singur, căci acesta nu duce la nici o cunoaştere, ci
numai gândul împreună cu semnificaţia sa, adică cu valoarea sa de adevăr. Putem concepe actul
judicativ ca ceea ce înaintează (fortshreiten) de la un gând la valoarea sa de adevăr. Însă aceasta nu
trebuie luată drept o definiţie. Actul judicativ este ceva cu totul specific şi incomparabil. Am putea
spune de asemenea că actul judicativ este actul distingerii părţilor în cadrul valorii de adevăr.
Această distingere are loc prin întoarcerea spre gând. Fiecare sens care aparţine unei valori de

104
O judecată nu reprezintă pentru mine o simpla concepere a unui gând, ci recunoaşterea adevărului său.
 126

adevăr ar corespunde unei modalităţi deosebite de descompunere. Cuvântul ‖parte‖ a fost totuşi
utilizat aici într-un mod special. Eu am transpus relaţia dintre întreg şi parte de la propoziţie la
semnificaţia sa, numind semnificaţia unui cuvânt parte a semnificaţiei propoziţiei când cuvântul
însuşi este o parte a acestei propoziţii.
Acesta reprezintă, desigur, un mod vulnerabil de exprimare, pentru că, în cazul semnificaţiei
prin întreg şi o parte a sa, cealaltă parte nu este determinată, cât şi pentru faptul că atunci când ne
referim la corpuri, cuvântul parte este folosit în alt sens. Ar trebui creeată o expresie specifică în
vederea acestui scop.

Vom examina în continuare presupunerea că valoarea de adevăr a unei propoziţii constituie

semnificaţia sa. Am constatat că valoarea de adevăr a unei propoziţii rămâne intactă substituind în
ea o expresie prin alta echivalentă ei. Nu am analizat însă cazul în care expresia de substituit este ea
însăşi o propoziţie. Dacă concepţia noastră este exactă, atunci valoarea de adevăr a unei propoziţii
care conţine o altă propoziţie ca parte a sa trebuie să rămână neschimbată când substituim în locul
propoziţiei-parte o altă propoziţie, a cărei valoare de adevăr este aceeaşi. Ne putem aştepta la
excepţii când întregul sau propoziţia-parte constituie o vorbire directă sau indirectă. În acest caz,
după cum am văzut, semnificaţia cuvintelor nu este cea obişnuită. O propoziţie semnifică în
vorbirea directă tot o propoziţie, pe când în cea indirectă un gând.
În felul acesta trecem la examinarea propoziţiilor subordonate. Acestea apar ca părţi ale unei
formaţii propoziţionale, care din punct de vedere logic apare tot ca propoziţie, şi anume ca
propoziţie principală. Aici se pune întrebarea: oare este valabil şi pentru propoziţiile secundare
faptul că semnificaţia lor este o valoare de adevăr? Privitor la vorbirea indirectă, ştim de pe acum
contrarul. Lingviştii consideră propoziţiile subordonate ca reprezentante ale părţilor de propoziţie şi
le împart în propoziţii subiective, atributive, completive, circumstanţiale. De aici ar urma că
semnificaţia unei propoziţii subordonate nu ar fi o valoare de adevăr, ci ar fi de acelaşi ordin cu cea
a unui substantiv, adjectiv sau adverb, pe scurt, cu cea a unei părţi de propoziţie, care ca sens nu
constituie un gând, ci doar o parte a lui. Numai o cercetare mai pătrunzătoare poate limpezi această
problemă. În această privinţă nu ne vom ţine strict de îndreptarul gramatical, ci vom examina ceea
ce este de aceeaşi natură din punct de vedere logic. Vom considera mai întâi cazurile în care sensul
propoziţiei subordonate, aşa cum am presupus, nu este un gând independent.
Dintre propoziţiile subiectiv-abstracte introduse prin ‖că‖ face parte şi vorbirea indirectă, în
care cuvintele posedă semnificaţia lor indirectă ce corespunde sensului lor obişnuit. În acest caz,
propoziţia subordonată are ca semnificaţie un gând şi nu o valoare de adevăr, iar ca sens ea nu
 127

conţine nici un gând, ci sensul cuvintelor ‖gândul că...‖, care nu este decât o parte a gândului
întregii structuri propoziţionale. Acest caz apare după ‖a spune‖, ‖a auzi‖, ‖a fi de părere‖, ‖a fi
convins‖, ‖a conchide‖ şi alte cuvinte asemănătoare105. Situaţia se complică însă după cuvinte ca: ‖a
cunoaşte‖, ‖a şti‖, ‖a-şi imagina‖, ceea ce vom examina mai încolo.
Faptul că în cazurile noastre semnificaţia propoziţiei subordonate este într-adevăr gândul se
vede şi din aceea că adevărul întregului este indiferent de adevărul sau de falsitatea gândului
respectiv. Să comparăm, de exemplu, cele două propoziţii: ‖Copernic credea că orbitele planetelor
sunt cercuri‖ şi ‖Copernic credea că aparenţa mişcării Soarelui este provocată de mişcarea reală a
Pământului‖. Aici se poate substitui o propoziţie secundară prin cealaltă fără a încălca adevărul.
Propoziţia principală împreună cu cea subordonată nu conţine ca sens decât un singur gând, iar
adevărul întregului nu presupune nici adevărul, nici falsitatea propoziţiei subordonate. În aceste
cazuri nu este permisă în propoziţia substituirea unei expresii cu o altă expresie care are aceeaşi
semnificaţie obişnuită, ci numai cu o expresie care are aceeaşi semnificaţie indirectă, adică acelaşi
sens obişnuit. Dacă cineva ar vrea să conchidă că semnificaţia unei propoziţii nu este valoarea ei de
adevăr, pentru că atunci ar fi permisă oricând substituirea ei cu o altă propoziţie care are aceeaşi
valoare de adevăr, ar merge prea departe cu această presupunere. În mod analog, s-ar putea afirma
că semnificaţia cuvântului ‖lucreafăr de dimineaţă‖ nu ar fi planeta Venus, căci nu ne este permis să
spunem oricând, în loc de ‖luceafăr de dimineaţă‖, ‖Venus‖. Suntem îndreptăţiţi să conchidem
numai că semnificaţia propoziţiei nu este întotdeauna valoarea ei de adevăr şi că ‖luceafăr de
dimineaţă‖ nu semnifică întotdeauna planeta Venus, şi anume atunci când acest cuvânt este luat în
semnificaţia sa indirectă. Un asemenea caz special apare tocmai în propoziţiile subordonate pe care
le-am examinat şi a căror semnificaţie este un gând.
Dacă se spune ‖se pare că...‖, atunci se subînţelege ‖mi se pare că...‖ sau ‖eu sunt de părere
că...‖. Prin aceasta ne găsim din nou în faţa unui caz al vorbirii indirecte. Situaţia este asemănătoare
şi în cazul expresiilor: ‖a se bucura‖, ‖a regreta‖, ‖a admite‖, ‖a obiecta‖, ‖a spera‖, ‖a se teme‖.
Dacă Wellington, pe la sfârşitul bătăliei Belle-Alliance, s-a bucurat de venirea prusacilor, atunci
temeiul bucuriei sale a fost doar o convingere. Şi chiar dacă s-ar fi înşelat, atâta timp cât a durat
iluzia sa nu s-ar fi bucurat în mai mică măsură. Pe de altă parte, înainte de a fi căpătat convingerea
că prusacii vin, nu s-ar fi putut bucura de aceasta chiar dacă aceştia s-ar fi apropiat realmente.
După cum o convingere sau o credinţă este temeiul unui sentiment, tot aşa poate fi şi temeiul
unui raţionament. În propoziţia ‖Columb a dedus din curbura Pământului că dacă ar călători spre
vest ar putea să ajungă în Indii‖, avem ca semnificaţii ale părţilor două gânduri: că Pământul ar fi
rotund şi că Columb, călătorind spre vest, ar putea să ajungă în India. Ceea ce interesează este faptul

105
În propoziţia ‖A a minţit că l-a văzut pe B‖, propoziţia subordonată semnifică un gând despre care se spune, în
primul rând, că a fost susţinut de A ca fiind adevărat şi, în al doilea rând, că A a fost convins de falsitatea sa.
 128

că în acest context Columb a fost convins şi de una, şi de cealaltă, şi că prima convingere a fost
temeiul celeilalte. În privinţa adevărului propoziţiei noastre este indiferent dacă Pământul este
realmente rotund şi dacă Columb, călătorind spre vest, ar putea să ajungă, aşa cum credea el, în
India; dar nu este indiferent dacă substituim sau nu pentru ‖Pământ‖ - ‖planetă care este însoţită de
o Lună, al cărei diametru este mai mare decât a patra parte a ei‖. Şi în acest caz apare semnificaţia
indirectă a cuvintelor.
Propoziţiile circumstanţiale de scop introduse prin ‖ca să‖ aparţin aceleiaşi categorii,
deoarece scopul este în mod evident un gând; de aici urmează că semnificaţia indirectă a cuvintelor
cere modul conjunctiv.
Propoziţia subordonată care începe cu ‖să...‖ după ‖a porunci‖, ‖a solicita‖, ‖ interzice‖,
apare în vorbirea directă la imperativ. O asemenea propoziţie subordonată nu are semnificaţie, ci
numai sens. O rugăminte, o poruncă nu sunt de fapt gânduri, dar stau pe aceeaşi treaptă cu
gândurile. De aceea, cuvintele sunt luate cu semnificaţia lor indirectă în propoziţii subordonate
dependente de ‖a porunci‖, ‖a solicita‖ etc. Semnificaţia unei asemenea propoziţii nu este deci o
valoare de adevăr, ci o poruncă, o rugăminte sau aşa ceva.
O situaţie asemănătoare apare în cazul întrebărilor dependente de felul acestora: ‖a se îndoi
dacă‖, ‖a nu şti ce‖. Observăm lesne că şi aici cuvintele trebuie luate în semnificaţia lor indirectă.
Propoziţiile interogative introduse prin ‖cine‖, ‖ce‖, ‖unde‖, ‖când‖, ‖cum‖, ‖prin ce‖ etc. par a fi
uneori de genul propoziţiilor circumstanţiale în care cuvintele au semnificaţia lor obişnuită;
deosebirea lingvistică constă în modul verbului. În cazul modului conjunctiv, întrebarea apare
dependentă şi semnificaţia cuvintelor indirectă, şi astfel un nume propriu nu poate fi substituit în
general prin alt nume propriu al aceluiaşi obiect.
În cazurile examinate, cuvintele propoziţiilor subordonate au avut semnificaţia indirectă şi,
ca atare, însăşi semnificaţia propoziţiei subordonate a fost indirectă, adică ele nu au o valoare de
adevăr, ci exprimă un gând, o poruncă, o rugăminte, o întrebare. Propoziţia subordonată poate fi
concepută ca substantiv sau chiar ca nume propriu al respectivului gând, al acestei porunci etc.
conform căreia a intrat în conexiunea structurii propoziţionale.
Vom considera în continuare alte propoziţii subordonate în care cuvintele au, e drept,
semnificaţia lor obişnuită, fără să aibă totuşi ca sens un gând şi ca semnificaţie o valoare de adevăr.
Posibilitatea acestui lucru va fi lămurită în exemplele ce urmează.
‖Cel care a descoperit forma de elipsă a orbitei planetelor a murit în mizerie.‖
Dacă aici propoziţia subordonată ar avea ca sens un gând, atunci ar fi posibil să exprimăm
acest gând şi printr-o propoziţie principală. Dar acest lucru nu este posibil, căci subiectul
gramatical ‖cel care‖ nu are un sens de sine stătător, ci mijloceşte legătura cu propoziţia ce
urmează: ‖a murit în mizerie‖. De aceea nici sensul propoziţiei subordonate nu este un gând
 129

complet, iar semnificaţia sa nu este o valoare de adevăr, ci Kepler. S-ar putea obiecta că sensul
întregului presupune ca parte un gând, şi anume că a existat cineva care a descoperit prima dată
forma de elipsă a orbitei planetelor, căci cel care admite adevărul întregului nu ar putea să nege
această parte. Această ultimă idee este certă, dar numai pentru că altfel propoziţia subordonată ‖cel
care a descoperit forma de elipsă a orbitei planetelor‖ n-ar avea nici o semnificaţie. Atunci când se
enunţă ceva trebuie totdeauna admisă drept de la sine înţeleasă presupunerea că numele proprii
simple sau compuse utilizate au o semnificaţie. Dacă deci se afirmă: ‖Kepler a murit în mizerie‖, se
presupune că numele ‖Kepler‖ desemnează ceva; dar în sensul propoziţiei ‖Kepler a murit în
mizerie‖ nu e conţinut ca atare gândul că numele ‖Kepler‖ ar desemna ceva. Dacă lucrurile ar sta
aşa, negaţia n-ar trebui să îmbrace forma:
‖Kepler nu a murit în mizerie‖
ci:
‖Kepler nu a murit în mizerie, sau numele ‖Kepler‖ este lipsit de semnificaţie‖.
Faptul că numele ‖Kepler‖ desemnează ceva este mai degrabă o presupunere atât pentru
afirmaţia ‖Kepler a murit în mizerie‖, cât şi pentru cea contrară ei. Limbile au însă o deficienţă, căci
în ele sunt posibile expresii care (după forma lor gramaticală) par a fi determinate spre a desemna
un obiect, dar în anumite situaţii particulare această posibilitate nu se realizează, deoarece acest
lucru depinde de adevărul propoziţiei. Astfel, depinde de adevărul propoziţiei:
‖A existat o persoană care a descoperit forma elipsoidală a planetelor‖
dacă propoziţia secundară:
‖cel care a descoperit forma elipsoidală a planetelor‖
desemnează realmente un obiect sau provoacă doar aparenţa unei desemnări, fiind de fapt lipsită de
semnificaţie. Astfel poate să apară impresia că propoziţia subordonată ar conţine ca parte a sensului
ei gândul că ar fi existat cineva care a descoperit forma elipsoidală a orbitei planetelor. Dacă cele de
mai sus ar fi corecte, atunci negaţia ar trebui să îmbrace forma:
‖Cel care a recunoscut prima dată forma elipsoidală a orbitelor planetelor nu a murit în
mizerie sau nu a existat nimeni care să fi descoperit forma elipsoidală a orbitei planetelor‖.
Această deficienţă rezidă, aşadar, dintr-o imperfecţiune a limbii, de care de altfel nu este
întru totul liber nici limbajul simbolic al analizei; şi aici pot să apară conexiuni de semne care lasă
impresia că ar semnifica ceva, deşi - cel puţin până în momentul de faţă - sunt lipsite de
semnificaţie, ca, de exemplu, şirurile divergente infinite. Se poate evita aceasta, de pildă, stabilind
în particular că şirurile divergente infinite semnifică numărul 0. De la o limmbă logic perfectă
(vezi ‖Begriffsschrift‖) trebuie să pretindem ca fiecare expresie care se constituie în mod corect din
punct de vedere gramatical ca nume propriu din semne deja introduse să desemneze realmente şi un
obiect şi să nu fie introdus nici un semn nou ca nume propriu fără să i se adauge o semnificaţie.
 130

Logica ne previne asupra greşelilor ale căror izvor îl constituie semnificaţiile multiple ale
expresiilor. Cel puţin tot atât de justificat consider avertismentul cu privire la numele proprii
aparente, care nu au nici o semnificaţie. Istoria matematicii poate ilustra erori provenite din cazuri
analoage acestora. Folosirea demagogică, abuzivă a cuvintelor duce la această situaţie, poate şi mai
mult decât cuvintele cu mai multe semnificaţii. ‖Viaţa poporului‖ poate servi ca exemplu, şi anume
se poate constata uşor faptul că nu există nici măcar o semnificaţie universal admisă a acestei
expresii. Prin urmare, nu este lipsit de rost să curmăm odată pentru totdeauna izvorul acestor erori,
cel puţin pentru ştiinţă. Obiecţiile examinate vor fi astfel înlăturate, căci nu va mai depinde de
adevărul unui gând faptul că un nume propriu are sau nu o semnificaţie.
Putem alătura în consideraţiile noastre acestor propoziţii subiective o specie a propoziţiilor
atributive şi circumstanţiale, care sunt logic înrudite cu acestea.
Şi propoziţiile atributive servesc la formarea numelor proprii compuse, chiar dacă nu sunt
suficiente singure pentru această formare, cum este cazul propoziţiilor subiective. Aceste propoziţii
atributive trebuie considerate ca identice cu adjectivele. În loc de ‖rădăcina pătrată din 4 care este
mai mică decât 0‖ se poate spune de asemenea ‖rădăcina pătrată negativă din 4‖. Acesta este cazul
în care dintr-o expresie conceptuală s-a format un nume propriu, compus cu ajutorul articolului
hotărât la singular, ceea ce este permis ori de câte ori din sfera noţiunii face parte numai un singur
obiect106. Expresiile conceptuale pot fi astfel constituite, întrucât prin propoziţii atributive să se
indice notele, ca în exemplu nostru, prin propoziţia ‖care este mai mică decât 0‖. Este evident că o
asemenea propoziţie atributivă nu va avea ca sens un gând şi nici ca semnificaţie o valoare de
adevăr la fel de puţin ca propoziţia subiectivă de mai înainte, ci va avea ca sens numai partea unui
gând care poate fi exprimată în unele cazuri şi cu ajutorul unui singur adjectiv. Şi aici, ca şi în cazul
propoziţiilor subiective, lipseşte subiectul independent şi astfel posibilitatea de a reda sensul
propoziţiei subordonate printr-o propoziţie principală independentă.
Locurile, momentele şi intervalele de timp sunt privite logic ca obiecte. Deci desemnarea
prin limbaj a unui loc, a unui moment anumit sau a unui interval de timp trebuie să fie concepută ca
nume propriu. Propoziţiile circumstanţiale de loc şi de timp pot fi utilizate la formarea unui nume
propriu asemenea propoziţiilor subiective şi atributive. Tot aşa se pot construi expresii pentru
conceptele ce redau locul etc. Cu această ocazie observăm din nou faptul că aceste propoziţii
subordonate nu pot fi redate prin propoziţii principale, căci le lipseşte o parte componentă esenţială,
şi anume determinarea de loc şi de timp, care nu este decât indicată cu ajutorul unui pronume relativ
sau a unei conjuncţii107.

106
În conformitate cu cele menţionate, unei astfel de expresii ar trebui să i se asigure întotdeauna o semnificaţie pe
baza unei precizări speciale, de exemplu determinaţia prin care semnificaţia ei trebuie să fie considerată numărul 0
atunci când din sfera noţiunii fac parte mai multe obiecte sau nu face parte nici un obiect.
107
De altfel, în cazul acestor propoziţii apar uşor diferite interpretări. Sensul propoziţiei ‖După ce Schleswig-
 131

Şi în propoziţiile condiţionale trebuie de cele mai multe ori, aşa cum am văzut la propoziţiile
subiective, atributive şi circumstanţiale, să recunoaştem o parte componentă nedefinit indicativă
căreia îi corespunde în propoziţia secventă una identică. Întrucât ambele părţi se referă una la alta,
ele leagă ambele părţi într-un întreg, care de regulă nu exprimă decât un singur gând. În propoziţia:
‖Dacă un număr este mai mic decât 1 şi mai mare decât 0, atunci pătratul lui este de
asemenea mai mic decât 1 şi mai mare decât 0.‖
acest element component este ‖un număr‖ în propoziţia condiţională şi ‖lui‖ în propoziţia din
consecvent. Tocmai această nedeterminare dă sensului universalitatea necesară unei legi. Dar
tocmai astfel se şi face că protaza singură nu are sensul unui gând desăvârşit şi că exprimă împreună
cu apodaza un gând, şi anume numai unul, ale cărui părţi nu mai sunt gânduri. Este, în general,
incorectă afirmaţia după care în judecăţile ipotetice ar fi puse în relaţie reciprocă două judecăţi.
Dacă se vorbeşte în acest fel sau în mod similar, cuvântul ‖judecată‖ este utilizat în acelaşi sens pe
care l-am legat de cuvântul ‖gând‖, astfel încât aş putea spune: ‖Într-un gând ipotetic sunt puse în
relaţie reciprocă două gânduri‖. Acest lucru ar putea fi adevărat numai în cazul în care ar lipsi o
parte componentă care indică nedeterminat 108, dar atunci nu ar mai exista nici universalitate.
Dacă momentul în timp trebuie indicat în mod nedeterminat în antecedent şi consecvent,
atunci această indicare se face adesea numai prin tempus praesens al verbului, care în acest caz nu
desemnează numai prezentul. Această formă gramaticală devine atunci partea componentă
nedeterminat indicativă a propoziţiei principale şi a celei secundare. ‖Când Soarele se află în zodia
Cancerului avem în emisfera nordică a Pământului cea mai lungă zi‖ este un exemplu pentru acest
caz. Nici aici sensul propoziţiei secundare nu poate fi exprimat printr-o propoziţie principală, căci
acest sens nu reprezintă un gând desăvârşit; dacă am spune ‖Soarele se află în zodia Cancerului‖,
am raporta acest sens la prezent şi am schimba în felul acesta sensul. Dar nici sensul propoziţiei
principale nu reprezintă un gând, căci numai întregul compus din propoziţia principală şi din cea
secundară conţine un gând. De altfel, se poate întâmpla ca mai multe părţi componente comune
antecedentului şi consecventului să fie indicate în mod nedeterminat.
Este limpede că propoziţiile subiective, introduse prin ‖cine‖, ‖ce‖ şi propoziţiile

Holstein a fost rupt de Danemarca, Prusia şi Austria s-au dezbinat‖ se poate reda şi prin forma ‖după ruperea
Schleswig-Holsteinului de Danemarca, Prusia şi Austria s-au dezbinat‖. În acest context este limpede că drept parte a
acestui sens nu trebuie conceput gândul că Schleswig-Holstein a fost rupt odată de Danemarca‖, ci că această rupere
este o presupoziţie necesară pentru ca expresia ‖după ruperea Schleswig-Holsteinului de Danemarca‖ să aibă în genere
o semnificaţie. Propoziţia noastră poate, fireşte, să fie concepută şi cu intenţia de a spune prin ea că Schleswig-Holstein
a fost odată rupt de Danemarca. Acesta este un caz care va fi examinat mai târziu. Pentru a vedea mai uşor deosebirea,
ne vom transpune în conştiinţa unui chinez, care din cauza cunoştinţelor sale insuficiente cu privire la istoria Europei
consideră fals faptul că Schleswig-Holstein a fost rupt odată de Danemarca. El va considera propoziţia noastră
concepută în prima formă ca nefiind nici adevărată, nici falsă şi va nega orice semnificaţie a propoziţiei, căci propoziţiei
subordonate îi lipseşte semnificaţia. Aceasta ar da numai în mod aparent o determinaţie temporală. Dacă, dimpotrivă, el
concepe propoziţia noastră în forma a doua, va găsi în ea exprimat un gând pe care el l-ar considera ca fals, alături de o
parte care ar fi lipsită de semnificaţie pentru el.
108
Uneori lipseşte o indicaţie lingvistică indefinită ce trebuie scoasă din întregul context.
 132

circumstanţiale, introduse prin ‖unde‖, ‖când‖, ‖oriunde‖, ‖ori de câte ori‖, trebuie socotite adesea
ca propoziţii condiţionale; de exemplu: ‖Cine atinge smoala se mânjeşte‖.
Şi propoziţiile atributive to sta în locul propoziţiilor condiţionale. Astfel, sensul propoziţiei
prezentate mai sus se poate exprima şi prin forma: ‖Pătratul unui număr mai mic decât 1 şi mai
mare decât 0 este mai mic decât 1 şi mai mare decât 0‖.
Situaţia însă este deosebită când partea componentă comună a propoziţiei principale şi a
celei secundare este desemnată printr-un nume propriu. În propoziţia:
‖Napoleon, dându-şi seama de pericolul care ameninţa flancul drept, a condus el însuşi
gărzile sale contra poziţiei inamice‖
sunt exprimate cele două idei:
1. Napoleon şi-a dat seama de pericolul care ameninţa flancul drept;
2. Napoleon a condus el însuşi gărzile contra poziţiei inamice.
Când şi unde a avut loc acest eveniment nu se poate şti, ce-i drept, decât din context, dar
trebuie să se considere ca determinat de acesta. Dacă enunţăm întreaga propoziţie ca aserţiune,
atunci afirmăm în acelaşi timp cele două propoziţii componente. Dacă una dintre aceste propoziţii-
părţi este falsă, şi întregul va fi fals. Aici avem cazul în care propoziţia secundară însăşi are drept
sens un gând desăvârşit în sine (dacă îi adăugăm indicaţii de timp şi loc). Semnificaţia propoziţiei
subordonate este astfel o valoare de adevăr. Putem deci să ne aşteptăm ca aceasta să fie substituită
cu o propoziţie de aceeaşi valoare de adevăr fără ca valoarea de adevăr a întregului să fie lezată.
Lucrurile stau într-adevăr aşa; trebuie însă avut în vedere ca subiectul ei să fie ‖Napoleon‖ dintr-un
temei pur gramatical, căci numai în acest caz ea poate fi pusă în forma unei propoziţii atributive,
care se referă la ‖Napoleon‖. Dacă renunţăm la exigenţa de a-l pune în această formă şi dacă
admitem şi conectarea prin ‖şi‖, atunci cade şi această restricţie.
Şi în propoziţiile subordonate care încep cu ‖deşi‖ sunt exprimate gânduri complete. Această
conjuncţie nu are propriu-zis nici un sens şi nu schimbă sensul propoziţiei, ci îl precizează 109. E
drept că am putea substitui propoziţia concesivă cu altă propoziţie cu aceeaşi valoare de adevăr fără
a schimba valoarea întregului, dar nuanţa ar fi total discordantă, ca şi cum am vrea să recităm cu ton
vesel un cântec trist.
În ultimele cazuri, adevărul întregului include adevărul propoziţiilor componente. Situaţia
este însă alta pentru cazurile în care o propoziţie condiţională exprimă un gând complet, dar
conţine, în loc de partea componentă doar indicatoare, un nume propriu sau ceva ce poate fi
considerat identic cu el. În propoziţia:
‖Dacă soarele a şi răsărit, atunci înseamnă că cerul este intens înnorat‖,
timpul se referă la prezent şi deci este determinat. Locul trebuie considerat şi el ca fiind determinat.

109
Ceva asemănător apare cu ocazia lui ‖dar‖ şi ‖totuşi‖.
 133

Aici se poate spune că între valorile de adevăr ale protazei şi cele ale apodazei există o relaţie, şi
anume aceea conform căreia este exclus cazul în care antecedentul semnifică adevărul, iar
consecventul falsul. Astfel, propoziţia amintită este adevărată şi dacă acum Soarele nu a răsărit încă,
cerul fiind intens înnorat sau nu, şi dacă Soarele a răsărit acum şi cerul este intens înnorat; întrucât
în acest context ne interesează numai valorile de adevăr, fiecare propoziţie componentă poate fi
substituită cu o altă propoziţie care are aceeaşi valoare de adevăr fără a afecta valoarea de adevăr a
întregului. Gândul ar putea să pară searbăd fără ca aceasta să schimbe valoarea sa de adevăr.
Trebuie să avem în vedere faptul că pot să apară şi gânduri lăturalnice ce nu sunt propriu-zis
exprimate, şi de aceea nu trebuie să le socotim ca făcând parte din sensul propoziţiei. De valoarea
de adevăr a gândurilor lăturalnice nu poate fi vorba110.
În modul acesta am încheiat analiza cazurilor simple; să aruncăm o privire asupra a ce s-a
obţinut.

Propoziţia subordonată, de cele mai multe ori, nu are ca sens un gând, ci numai o parte a
unui gând şi deci nu are ca semnificaţie o valoare de adevăr. Temeiul acestei situaţii fie rezidă în
faptul că în propoziţia subordonată cuvintele apar cu semnificaţia lor indirectă, astfel încât
semnificaţia şi nu sensul propoziţiei subordonate este un gând, fie se datorează imperfecţiunii
propoziţiei subordonate, determinată de funcţiunea indicatoare nedefinită a unei părţi componente,
astfel încât propoziţia subordonată va exprima un gând abia împreună cu propoziţia principală. Apar
însă şi cazuri în care sensul propoziţiei subordonate reprezintă un gând integral, şi atunci ea poate fi
substituită cu o altă propoziţie de aceeaşi valoare de adevăr fără ca adevărul întregului să fie afectat,
în măsura în care nu există obstacole gramaticale.
Dacă vom examina toate propoziţiile subordonate posibile, atunci vor apărea şi propoziţii
care nu pot fi întru totul încadrate în cazurile speciale de mai sus. Temeiul acestei situaţii rezidă,
după câte văd eu, în faptul că aceste propoziţii subordonate nu au numai un sens chiar atât de
timplu. Se pare că noi punem mereu în legătură cu un gând principal, pe care îl rostim, gânduri
lăturalnice, pe care, deşi ele nu sunt exprimate, cel care ne ascultă le pune în legătură cu cuvintele
noastre, potrivit unor legi psihologice. Şi deoarece ele (gândurile lăturalnice - N. t.) apar spontan în
legătură cu cuvintele noastre asemenea gândului principal, înseamnă că intenţionăm să exprimăm şi
un asemenea gând lăturalnic. Prin aceasta, sensul propoziţiei devine mai bogat şi se poate întâmpla
ca numărul gândurilor simple să fie mai mare decât numărul propoziţiilor. În unele cazuri propoziţia
trebuie înţeleasă în acest fel, în alte cazuri poate să fie îndoielnic faptul că gândul lăturalnic aparţine

110
Gândul propoziţiei noastre ar putea fi exprimat şi astfel: ‖Ori nu a răsărit încă soarele, ori cerul este intens
înnorat‖, de unde se poate constata modul în care trebuie concepută această formă a conexiunii propoziţionale.
 134

sensului propoziţiei sau îl însoţeşte doar111. Astfel, s-ar putea crede că în propoziţia:
‖Napoleon, care şi-a dat seama de pericolul care ameninţa flancul drept, a condus el însuşi
gărzile sale contra poziţiei inamice‖
nu ar fi exprimate numai cele două gânduri indicate mai sus, ci şi acela că recunoaşterea pericolului
a constituit motivul datorită căruia a condus gărzile contra poziţiei inamice. Ne putem îndoi în fapt
că acest gând a fost vag sugerat sau dacă a fost realmente exprimat. Să ne întrebăm: ar fi oare falsă
propoziţia noastră dacă decizia lui Napoleon ar fi fost luată încă înainte de perceperea pericolului?
Dacă totuşi propoziţia ar putea fi adevărată în ciuda acestei condiţii, atunci gândul nostru lăturalnic
nu ar trebui conceput ca făcând parte din sensul propoziţiei. Am putea fi de acord cu această
interpretare. În caz contrar, situaţia ar fi destul de complicată, căci atunci am avea mai multe
gânduri simple decât propoziţii. Dacă, în plus, am substitui propoziţia:
‖Napoleon şi-a dat seama de pericolul care ameninţa flancul drept‖
cu o altă propoziţie de aceeaşi valoare de adevăr, de exemplu prin:
‖Napoleon trecuse de 45 de ani‖,
atunci s-ar schimba nu numai primul nostru gând, dar şi cel de-al treilea, şi astfel s-ar putea schimba
şi valoarea sa de adevăr în cazul anume în care vârsta sa nu a constituit temeiul deciziei de a
conduce gărzile contra inamicului. Putem observa astfel cauza pentru care în asemenea cazuri nu
întotdeauna se pot înlocui reciproc propoziţii cu aceeaşi valoare de adevăr. În acest caz, o propoziţie
exprimă mai mult tocmai datorită legăturii sale cu alta decât exprimă luată singură.
Să examinăm acum cazuri în care apar, de regulă, asemenea situaţii. În propoziţia:
‖Bebel îşi închipuie că prin înapoierea Alsaciei şi Lorenei dorinţa de răzbunare a Franţei
poate fi slăbită.‖
sunt exprimate două gânduri, din care însă unul nu aparţine propoziţiei principale, iar altul nu-i
aparţine propoziţiei subordonate, anume:
1) Bebel crede că prin înapoierea Alsaciei şi Lorenei dorinţa de răzbunare a Franţei poate fi
slăbită;
2) Prin înapoierea Alsaciei şi Lorenei dorinţa de răzbunare a Franţei nu poate fi slăbită.

În cazul exprimării primului gând, cuvintele propoziţiei subordonate apar cu semnificaţia lor
indirectă, în timp ce aceleaşi cuvinte în exprimarea celui de-al doilea gând au semnificaţia lor
obişnuită. De aici rezultă că propoziţia subordonată din structura propoziţională considerată iniţial
trebuie considerată, la drept vorbind, cu semnificaţii diferite, dintre care prima este un gând, iar a
doua o valoare de adevăr. Datorită faptului că valoarea de adevăr nu epuizează în întregime

111
Privitor la întrebarea dacă o aserţiune este o minciună, dacă un jurământ este fals sau nu, putem spune că
aceasta poate să prezinte interes.
 135

semnificaţia propoziţiei subordonate, nu o putem substitui pur şi simplu cu o altă propoziţie, care
are aceeaşi valoare de adevăr. Situaţii asemănătoare apar cu ocazia unor expresii ca ‖a şti‖, „a
cunoaşte‖, ‖este ştiut‖.
Prin propoziţia subordonată cauzală şi propoziţia principală respectivă exprimăm mai multe
gânduri, care nu corespund însă propoziţiilor luate separat. În propoziţia:
‖Deoarece greutatea specifică a gheţii este mai mică decât a apei, ea pluteşte la suprafaţa
apei‖,
avem:
1) Gheaţa are greutatea specifică mai mică decât apa;
2) Dacă ceva are greutatea specifică mai mică decât apa, atunci pluteşte pe apă;
3) Gheaţa pluteşte pe apă.
În orice caz, al treilea gând nu trebuie explicat faţă de modul în care este prezentat în
primele două. În schimb, nici primul şi al treilea, nici al doilea şi al treilea nu pot constitui împreună
sensul propoziţiei noastre. Se poate observa că în propoziţia subordonată
‖Deoarece greutatea specifică a gheţii este mai mică decât a apei‖
este exprimat atât primul gând, cât şi o parte a celui de-al doilea. De aici urmează că această
propoziţie subordonată nu poate fi substituită pur şi simplu cu o altă propoziţie care are aceeaşi
valoare de adevăr, deoarece prin substituire şi al doilea gând ar putea fi schimbat şi s-ar putea lesne
schimba şi valoarea sa de adevăr.
Situaţia este asemănătoare în propoziţia:
‖Dacă fierul ar avea o greutate specifică mai mică decât apa, atunci ar pluti pe apă‖.
Avem aici cele două gânduri: că fierul nu are greutatea specifică mai mică decât apa şi că
ceva pluteşte pe apă dacă are greutatea specifică mai mare decât apa. Propoziţia subordonată
exprimă şi aici un gând şi o parte a celuilalt gând.
Dacă propoziţia examinată mai sus:
‖După ce Schleswig-Holstein a fost rupt de Danemarca, Prusia şi Austria s-au dezbinat‖
e concepută ca exprimând gândul că odată a fost rupt Schleswig-Holsteinul de Danemarca, atunci
acesta este primul gând, iar al doilea gând este cel conform căruia Prusia şi Austria s-au dezbinat
(acest gând fiind precizat de propoziţia subordonată). Şi în acest caz propoziţia subordonată nu
exprimă doar un gând, ci şi o parte a unui alt gând. De aceea, ea nu poate fi substituită cu o altă
propoziţie cu aceeaşi valoare de adevăr.
Nu pot fi epuizate toate posibilităţile care apar în limbă, însă consider că în esenţă am găsit
temeiurile datorită cărora nu se poate înlocui întotdeauna o propoziţie subordonată cu o altă
propoziţie care are aceeaşi valoare de adevăr fără a leza adevărul întregii structuri propoziţionale.
Aceste temeiuri sunt:
 136

1) că propoziţia subordonată nu reprezintă o valoare de adevăr, căci ea exprimă numai o

parte a unui gând;
2) că, ce-i drept, propoziţia subordonată semnifică o valoare de adevăr, dar nu se limitează la
aceasta, căci sensul ei, în afară de un gând, cuprinde şi o parte a unui alt gând.
Primul caz apare:
a) la semnificaţia indirectă a cuvintelor;
b) când o parte a propoziţiei indică ceva doar nedeterminat în loc să fie un nume propriu.
În cazul al doilea, propoziţia subordonată poate să fie luată de două ori, anume: o dată cu
semnificaţia obişnuită, a doua oară cu semnificaţia indirectă; sau este posibil ca sensul unei părţi a
propoziţiei subordonate să fie în acelaşi timp parte componentă a unui alt gând care, împreună cu
cel exprimat nemijlocit în propoziţia subordonată, constituie sensul integral al propoziţiei principale
şi al celei secundare.
De aici reiese, desigur, cu suficientă probabilitate că acele cazuri în care o propoziţie
subordonată nu poate fi substituită printr-o altă propoziţie cu aceeaşi valoare de adevăr nu infirmă
poziţia noastră conform căreia valoarea de adevăr constituie semnificaţia propoziţiei al cărei sens
este un gând.
Să revenim acum la punctul nostru de plecare.
Dacă am constatat că în genere valoarea de cunoaştere a lui ‖a = a‖ şi ‖a = b‖ este diferită,
atunci putem explica aceasta prin faptul că drept valoare de cunoaştere am luat în considerare nu
numai sensul propoziţiei, adică gândul exprimat prin ea, ci şi semnificaţia, adică valoarea sa de
adevăr. Astfel, dacă „a = b‖, atunci, ce-i drept, semnificaţia lui b este aceeaşi cu cea a lui a şi deci şi
valoarea de adevăr a lui ‖a = b‖ este identică cu cea a lui ‖a = a‖. Cu toate acestea, sensul lui b
poate fi diferit de senul lui a şi, prin urmare, însăşi ideea exprimată prin ‖a = b‖ poate fi diferită de
cea a lui ‖a = a‖; în acest caz, cele două propoziţii nu au aceeaşi valoare de cunoaştere. Dacă
prin ‖judecată‖ înţelegem, ca şi mai sus, trecerea de la gând la valoarea lui de adevăr, atunci putem
afirma şi faptul că judecăţile sunt diferite.

Traducere de Sorin Vieru

 137

J. L. Austin – Cum să acţionăm cu ajutorul cuvintelor112

Ceea ce vreau eu să vă spun în cele ce urmează nu este nici greu de înţeles, nici dificil de
acceptat; singurul merit pe care îl voi pretinde este acela de a spune lucruri, cel puţin în parte,
adevărate. Fenomenul pe care îl voi discuta este foarte răspândit, iar existenţa lui este evidentă şi nu
se poate să nu fi fost remarcată şi de alţii sub un aspect sau altul. Nu am găsit însă nicăieri o analiză
care să-i fie consacrată în mod anume.
De foarte multă vreme filosofii presupun că un „enunţ‖ nu face altceva decât să „descrie‖ o
anumită stare de lucruri sau să „enunţe un fapt‖, într-un mod fals sau adevărat. Ce-i drept, în
gramatici se arată întotdeauna că nu toate „propoziţiile‖ sunt folosite pentru a produce enunţuri 113:
există, conform unei clasificări tradiţionale, pe lângă enunţuri (gramaticale) şi întrebările,
exclamaţiile, propoziţiile care exprimă comenzi, dorinţe sau concesii. Fără doar şi poate filosofii nu
au avut intenţia de a nega acest lucru, în ciuda unei utilizări ambigue a „propoziţiei‖ în locul
„enunţului‖. […]
Dar, în ultimii ani, multe lucruri care altădată erau acceptate fără ezitare atât de filosofi cât şi
de filologi au fost cercetate cu mai mare grijă. Această investigaţie s-a născut pe căi oarecum
ocolite, cel puţin în filosofie. Mai întâi a apărut punctul de vedere, adesea nu lipsit în formulările
sale de un nefericit dogmatism, după care un enunţ (factual) trebuie să fie „verificabil‖, iar aceasta a
condus la concluzia că multe „enunţuri‖ sunt doar pseudoenunţuri. Cel care a arătat poate pentru
prima oară în mod sistematic că multe „enunţuri‖ sunt, strict vorbind, nonsensuri, în pofida formei
lor gramaticale corecte, a fost Kant. Descoperirea în continuare a altor tipuri de nonsensuri, deşi
neclasificate sistematic şi rămase cu explicaţii cam misterioase de cele mai multe ori, a avut în
ansamblu un efect pozitiv. Dar până şi noi filosofii am limitat cantitatea de nonsensuri pe care
suntem dispuşi să recunoaştem că le spunem; astfel, în mod firesc, s-a pus problema, într-o a doua
etapă, dacă multe pseudoenunţuri sunt până la urmă, de fapt, „enunţuri‖. S-a ajuns să se susţină de
către comunitatea filosofilor că prin multe rostiri 114 ce par a fi enunţuri nici nu are nimeni intenţia
(sau o are doar în parte) de a consemna sau de a împărtăşi de-a dreptul informaţii despre fapte: de

112
Traducerea este realizată după J. L. Austin, How to Do Things with Words, New York, Oxford University Press,
1970. Sub acest titlu sunt grupate prelegerile ţinute de Austin la Universitatea Harvard în 1955. Austin a ţinut la Oxford
prelegeri sub titlul „Cuvinte şi fapte‖. Notele pe baza cărora vorbea sunt luate în considerare de J. O. Urmson, editorul
cărţii, în stabilirea textului lui Austin (nota trad.).
113
Nu este desigur corect cu adevărat să spui că o propoziţie este un enunţ: ea este mai degrabă folosită pentru a
produce un enunţ, iar enunţul ca atare este o „construcţie logică‖ rezultată prin producerea de enunţuri.
114
Peste tot englezescul „utterance‖ este tradus cu „rostire‖ (nota trad.).
 138

pildă, „propoziţiile etice‖ sunt se pare menite, total sau parţial, să pună în evidenţă emoţia sau să
prescrie o conduită sau să o influenţeze într-un fel anume. Şi în acest domeniu Kant a fost printre
pionieri. De asemenea, noi utilizăm rostirile noastre într-un mod ce trece dincolo cel puţin de
domeniul gramaticii tradiţionale. S-a putut observa că multe cuvinte bizare încadrate în enunţuri
aparent descriptive nu servesc de fapt la atragerea atenţiei asupra unei trăsături suplimentare mai
deosebite a realităţii, ci la atragerea atenţiei asupra (dar nu la consemnarea) împrejurărilor în care se
face enunţul, asupra restricţiilor care-l privesc sau asupra modului în care el trebuie să fie receptat
ş.a.m.d. A trece cu vederea toate aceste aspecte în felul în care se proceda altădată se cheamă a
comite sofismul „descriptivelor‖. Poate acesta nici nu este măcar un nume potrivit, deoarece şi
„descriptivele‖ sunt ceva aparte. Nu toate enunţurile care sunt adevărate sau false sunt descrieri şi,
din acest motiv, prefer să mă folosesc de cuvântul „constatativ‖. […]
Tipul de rostire pe care îl vom analiza mai jos 115 nu este, desigur, unul dintre tipurile
generale de nonsensuri, deşi utilizarea sa poate să dea naştere unor soiuri aparte de „nonsensuri‖. Ea
ţine mai degrabă de un al doilea tip de rostiri ce vor interveni în clasificarea noastră: de deghizări.
De aici nu rezultă însă că aceste rostiri se deghizează în mod necesar în enunţuri factuale,
descriptive sau constatative. Adesea însă ele fac acest lucru şi, în mod destul de ciudat, tocmai
atunci când se prezintă sub forma cea mai explicită. Filologii nu au putut pătrunde, cred, taina
acestei „travestiri‖, iar filosofii au făcut-o, în cel mai bun caz, doar arareori116. Ne va fi, prin
urmare, mai la îndemână să cercetăm acest tip de rostiri mai întâi în această formă inducătoare în
eroare, pentru a-i putea da la iveală trăsăturile caracteristice, comparându-le cu cele ale enunţurilor
factuale pe care le maimuţăreşte.
Voi lua drept prime exemple unele rostiri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile
gramaticale cunoscute, cu excepţia celei de „enunţ‖. Aceste exemple nu sunt nonsensuri şi nu
conţin nici unele dintre acele semne verbale de primejdie pe care le-au identificat sau cred că le-au
identificat filosofii (cuvinte curioase, precum „bun‖ sau „toţi‖, sau suspecte, precum „a fi
obligatoriu‖ sau „a putea, sau construcţii dubioase precum cea ipotetică). Noi ne rezumăm la verbe
cât se poate de obişnuite, folosite la persoana întâi singular a indicativului prezent, diateza activă.
Se pot găsi rostiri care să satisfacă aceste condiţii, precum şi următoarele condiţii:
A. Ele nu „descriu‖ şi nu „consemnează‖ sau constată nimic, nu sunt „adevărate sau false‖ şi
B. rostirea propoziţiei este sau face parte din făptuirea unei acţiuni care, la rândul ei, nu va
putea fi în mod normal luată drept o simplă zicere a ceva.
Toate acestea sunt departe de a fi atât de paradoxale pe cât ar putea să pară, iar exemplele de

115
Tot ce se spune în alineatele care urmează este provizoriu şi va fi revizuit în lumina secţiunilor finale.
116
Dintre toţi, juriştii ar trebui să fie cei mai conştienţi de veritabila stare de lucruri. Poate că unii sunt în
momentul de faţă. Dar cel mai adesea ei se vor preda în faţa propriei lor ficţiuni timide după care un enunţ al „legii‖ este
un enunţ factual.
 139

mai jos s-ar putea să dezamăgească.

Exemple:
(E. a) „Da (iau de soţie pe această femeie).‖ - rostit în cursul unei ceremonii de căsătorie.
(E. b) „Îi dau acestui vas numele de Queen Elizabeth.‖ - rostit în timpul spargerii unei sticle de
bordul vasului.
(E. c) „Las moştenire ceasul meu fratelui meu.‖ - atunci când apare într-un testament.
(E. d) „Pun pariu cu tine pe şase penny că va ploua mâine.‖

[…] Propun să numim acest tip de propoziţie sau de rostire propoziţie performativă117 sau
rostire performativă sau, pe scurt, „performativ‖. Termenul „performativ‖ va fi folosit într-o
mulţime de feluri şi construcţii înrudite, cam în acelaşi mod ca şi termenul „imperativ‖. Numele său
provine desigur de la „a (în)făptui‖, verbul firesc pe lângă substantivul „acţiune‖: el ne arată că
producerea unei rostiri înseamnă înfăptuirea unei acţiuni şi nu este concepută în mod normal drept
simplă zicere a ceva118.

II

[…] [În prima prelegere] tema noastră [...] a fost punerea sub semnul întrebării a
presupunerii vechi de când lumea în filosofie, după care a zice ceva, cel puţin în cazurile care
merită băgate în seamă, cu alte cuvinte în toate cazurile supuse examinării, înseamnă întotdeauna
doar a enunţa ceva. Această supoziţie este, fără îndoială, făcută în mod inconştient şi, fără doar şi
poate, este greşită, dar este în mod evident în firea lucrurilor în filosofie. […]
Multe alte lucruri, în afară de rostirea cuvintelor aşa-numitului performativ, sunt guvernate
de regula după care ele sunt în ordine sau au ieşit cum trebuie dacă se poate spune că ne-am dus în
mod fericit până la capăt acţiunea noastră. Care sunt aceste lucruri putem spera să descoperim prin
examinarea şi clarificarea tipurilor de cazuri în care ceva nu iese cum trebuie şi actul în cauză –
ceremonia căsătoriei, punerea unui pariu, lăsarea drept moştenire, botezarea sau orice altceva – este,
cel puţin în parte, un eşec: rostirea respectivă putem să spunem că este nu falsă, ci nefericită119. Iar
din această pricină vom denumi doctrina despre lucrurile care pot sau pot ajunge să nu fie în ordine
117
S-a încetăţenit în limba română traducerea termenului original „performative‖ prin „performativ‖. Vom păstra
aici această tradiţie, deşi e discutabil că traducerea e cea mai fericită. În englezeşte, „to perform‖ înseamnă, în primul
rând, a face o anume acţiune, a făptui ceva (nota trad.).
118
Prima distincţie pe care o avansează Austin este între constatative şi performative, între ziceri şi acte. El o
supune însă criticii şi în partea a doua a şirului de prelegeri va căuta o distincţie între actele de vorbire (nota trad.).
119
Desigur, nu în sensul în care o persoană este nefericită, ci în sensul pe care îl avem în vedere când spunem că
„a avut ideea nefericită de a face ceva‖ sau „a făcut o aluzie foarte nefericită la adresa cuiva care era prezent‖ etc. (nota
trad.).
 140

din cauza unei astfel de rostiri doctrina despre eşuări. […] Mă tem, dar în acelaşi timp şi sper că
aceste condiţii necesare (pentru fericita făptuire a unui act de vorbire) vi se vor părea evidente.

(A. 1) Trebuie să existe o procedură stabilită prin convenţie şi cu un efect stabilit prin convenţie,
care să includă rostirea anumitor cuvinte de către anumite persoane în anumite împrejurări şi mai
departe.

(A. 2) Persoanele şi împrejurările respective, într-un caz dat, trebuie să fie susceptibile să provoace
recurgerea la procedura stabilită prin convenţie.

(B. 1) Procedura trebuie să fie executată de către toţi participanţii atât corect, cât şi

(B. 2) complet.

(Γ. 1) De câte ori procedura este menită a fi utilizată de către persoane care au anumite gânduri şi
sentimente sau pentru a marca începerea unui comportament ce implică o suită de alte
comportamente din partea oricăruia dintre participanţi, persoana care participă la efectuarea
procedurii şi care o provoacă trebuie să aibă în realitate respectivele gânduri şi sentimente, iar
participanţii trebuie să aibă intenţia de a se comporta în consecinţă în continuare şi

(Γ. 2) trebuie să se comporte astfel în continuare.

Dacă păcătuim faţă de vreuna dintre aceste şase reguli, rostirea noastră performativă va fi
(într-un fel sau altul) nefericită. Există, desigur, diferenţe considerabile între aceste „moduri‖ de a
face lucruri nefericite – moduri care sunt scoase în evidenţă prin intermediul perechilor de litere şi
numere care preced fiecare condiţie.
Prima mare distincţie este între cele patru reguli A şi B, luate împreună, şi cele două reguli
Γ (de aici şi utilizarea unor majuscule latine şi eline). Dacă încălcăm oricare dintre primele reguli
(A-urile şi B-urile) – adică, să spunem, dacă rostim incorect formula sau dacă nu suntem în măsură
să îndeplinim actul în cauză, să zicem, pentru că suntem deja căsătoriţi sau pentru că ofiţerul de
intendenţă şi nu căpitanul oficiază ceremonia, atunci actul respectiv, de pildă căsătoria, nu este
înfăptuit, nu este dus până la capăt, nu este realizat. În schimb, în cele două cazuri Γ actul este
realizat, deşi a-l realiza în asemenea împrejurări cum sunt cele în care suntem, să zicem, nesinceri,
este un abuz de procedură. De aceea, atunci când spun „Promit ...‖ dar nu am intenţia nu am intenţia
să mă ţin de cuvânt, am promis, dar...
 141

Avem nevoie de nume pentru a ne referi la aceste distincţii cu caracter general şi, de aceea,
le vom numi pe acele acţiuni eşuate în sensul lui A.1-B.2, în cazul când formula verbală nu este
corectă prin felul în care este înfăptuit şi în cursul înfăptuirii actului, ratări. Pe de altă parte, putem
boteza acele acţiuni eşuate, dar în cazul cărora actul este realizat, abuzuri (nu acordaţi o prea mare
importanţă conotaţiilor normale ale acestor cuvinte!). Când rostirea este ratată, atunci procedura pe
care pretindem că o executăm este compromisă sau este deformată, iar actul nostru (căsătoria etc.)
este nul şi neavenit sau fără efect etc. Vorbim despre un pretins act şi folosim expresii de genul „a
făcut un soi de căsătorie‖, în opoziţie cu „s-a căsătorit‖. Pe de altă parte, în cazurile Γ, despre actul
nefericit (eşuat) spunem că este „jucat‖ sau „nesincer‖, mai degrabă decât „doar cu titlu de
încercare‖ sau „nul‖ şi arătăm că este nedus până la capăt sau nedesăvârşit, mai degrabă decât nul şi
neavenit sau fără efect. [...]120
[…] trebuie să ne dăm seama că multe dintre actele care intră în domeniul eticii nu sunt, aşa
cum prea adesea presupun filosofii, în ultimă instanţă, doar simple mişcări fizice: foarte multe dintre
ele au, în parte sau în ansamblu, caracterul unor acte convenţionale sau rituale şi, printre altele, sunt
susceptibile să eşueze [...]121

III

[…] Rostirile performative pe care le-am dat drept exemple până acum sunt toate foarte elaborate şi
sunt de tipul a ceea ce mai jos voi numi performative explicite, prin contrast cu simplele
performative implicite. […]

[…] Pentru a explica defectele enunturilor nu ne putem concentra numai asupra judecaţii implicate
(oricare ar fi ea), aşa cum s-a făcut în mod tradiţional. Trebuie să luăm în considerare situaţia
globală în care este produsă rostirea – actul de vorbire total – daca vrem să sesizăm paralela dintre
enunţuri şi rostiri performative şi felul în care fiecare dintre ele poate da greş. Poate că de fapt nu
există o distincţie clară între enunţuri şi rostiri performative122.

[…]

120
În continuare Austin distinge între încălcări ale condiţiilor A şi B. Primele sunt recursuri greşite la o procedură
dată. Încălcările regulilor B sunt execuţii greşite (nota trad.).
121
În continuare Austin observă că şi enunţurile, nu numai rostirile performative, pot să sufere de acest defect. Fie,
de pildă, „Regele actual al Franţei este chel.‖. Aici ne referim la ceva care nu există. Este ca şi cum am vrea să lăsăm
moştenire ceva ce nu ne aparţine. Enunţul nu este nici fals, nici adevărat, ci nu este un act de vorbire făptuit în mod
fericit (nota trad.).
122
De unde şi cel de al doilea „program‖ al lui Austin: cel de a găsi o distincţie între actele de vorbire (nota trad.).
 142

[Să luăm ca exemplu] performativul „Te avertizez că acest taur va ataca‖. […] Dacă taurul nu atacă
rostirea este criticabilă – dar nu într-unul dintre modurile considerate până acum a fi diferite
variante ale caracterului nefericit al unei rostiri. […] Vom fi mult mai înclinaţi să spunem să spunem
că avertismentul a fost fals sau (mai bine zis) eronat, ca şi în cazul enunţurilor.

[…]

VI

[…] „Taur‖ sau „Tunet‖, într-o limbă primitivă care utilizează numai rostiri formate dintr-un singur
cuvânt, ar putea fi atât o avertizare, o informaţie, o predicţie etc. Este, de asemenea, plauzibil
punctul de vedere după care distincţia explicită între diferitele forţe pe care aceste rostiri le pot avea
este o realizare tardivă şi extrem de importantă în limă; formele lingvistice primitive sau primare
vor păstra „ambiguitatea‖ sau „echivocul‖ sau „caracterul vag‖ al limbilor primitive: ele nu vor face
explicită forţa exacta a rostirii respective. […]
Limbajul ca atare şi încă în stadiile sale primitive nu este precis şi, în sensul avut în vedere
de noi, nu este explicit: precizia limbajului face să devină mai clar ceea ce spune – înţelesul său;
explicitarea, în sensul nostru, face să devină mai limpede forţa rostirilor. […]

VII

Desigur, modul în care vorbim aici despre „acţiune‖ se pretează la confuzii. De pildă, am putea
stabili o opoziţie între oamenii cuvintelor şi oamenii faptelor. Am putea spune că unii nu au făcut
nimic, au stat numai şi au pălăvrăgit. De asemenea, am putea stabili o opoziţie între simplul gând cu
privire la ceva şi spunerea literalmente (cu voce tare) a acelui lucru, în care caz a spuen este totuna
cu a face ceva. […]

VIII

[…] Deşi aceste probleme prezintă un mare interes, ele nu ne dau nici o indicaţie în
problema distincţiei dintre rostiri constatative şi performative. De pildă, în cazul unei anumite
rostiri, să zicem „este pe punctul de a ataca‖, este perfect posibil să facem absolut clar ceea ce am
 143

vrut să spunem când am produs această rostire […] şi totuşi să nu fi lămurit faptul dacă atunci când
când am produs rostirea respectivă am avertizat sau nu. S-ar putea să fie absolut limpede ce vreau
să spun atunci când zic „Este pe punctul de a ataca‖ sau „Închid uşa‖, dar să nu fie clar dacă este
vorba despre un enunţ, o avertizare etc.
Înfăptuirea unui act locuţionar este, în genere, am putea spune, şi eo ipso înfăptuirea unui act
pe care propun să-l numim ilocuţionar123. Pentru a stabili care dintre actele ilocuţionare este
înfăptuit în acest fel trebuie să stabilim în ce fel utilizăm locuţia respectivă:
(1) ca întrebare sau răspuns la o întrebare,
(2) pentru a da o informaţie sau o asigurare sau pentru a avertiza,
(3) pentru a enunţa un verdict sau o intenţie,
(4) pentru a pronunţa o propoziţie,
(5) pentru a ne da o întâlnire, pentru a ruga sau pentru a critica,
(6) pentru a stabili ceva sau pentru a oferi o descriere
(7) şi multe altele124 […]

Există încă un sens în care a înfăptui un act locuţionar şi eo ipso un act ilocuţionar poate să
însemne şi înfaptuirea unui act de alt tip. Spunerea a ceva adesea va produce, în mod firesc, anumite
efecte asupra simţămintelor, gândurilor sau acţiunilor celor care ascultă sau asupra vorbitorului
însuşi sau asupra altor persoane. Toate acestea pot fi făcute fie cu gândul, fie cu intenţia, fie cu
scopul de a produce aceste efecte. Despre toate acestea putem spune că vorbitorul a înfăptuit un act
dintr-o categorie de acte în a căror clasificare se face o referire numai indirectă (c.a), sau chiar nu se
face nici o referire (c.b) la înfăptuirea actului locuţionar sau ilocuţionar. Vom denumi înfăptuirea
unui act de acest tip înfăptuirea unui act perlocuţionar sau a unei perlocuţii. Să ne limităm
deocamdată la nişte exemple – deşi aceasta idee are nevoie de o lămurire mai atentă:

(E.I)
Actul (A) sau Locuţia
Mi-a spus „Împuşc-o!‖ - înţelegând prin „a împuşca‖ a împuşca şi desemnând-‖o‖ pe ea.

Actul (B) sau Ilocuţia

123
Adică ceea ce se întâmplă în actul de utilizare a limbii (in + locution = illocution). În latineşte existau două
prefixe „in-‖. Primul, în latina veche, avea forma „en‖ şi are sensul lui „în, înăuntru‖, iar al doilea era un prefix privativ.
Austin îl foloseşte pe primul. Deşi ar fi contrar regulilor, am putea spune pentru mai multă claritate i(n)locuţie şi
i(n)locuţionar (nota trad.).
124
Austin vorbeşte despre faptul dacă o anumită „locuţie‖ are forţa unei întrebări, a unei ameninţări ş.a.m.d. În
acest sens, înfăptuirea unui act este înfăptuirea unui act ilocuţionar, adică a unui act înfăptuit prin spunerea a ceva, spre
deosebire de actul de spunere a ceva (nota trad.).
 144

M-a îndemnat (m-a sfătuit, mi-a ordonat etc.) să o împuşc.

Actul (c.a) sau Perlocuţia

M-a convins să o împuşc.

Actul (c.b)
M-a făcut să o împuşc.

[…]

Tot aşa putem distinge actul locuţionar „el mi-a spus că...‖ de actul ilocuţionar „el a susţinut
că...‖ şi de actul perlocuţionar „m-a convins că...‖. […]
Scopul nostru în aceste prelegeri este de a ne concentra asupra celui de al doilea act, cel
ilocuţionar, şi de a-l compara cu celelalte două. Există o tendinţă constantă în filosofie de a-l trece
cu vederea şi de a pune accentul pe celelalte două acte. […] Expresii ca „înţeles‖ şi „utilizare a
propoziţiei‖ pot înceţoşa distincţia dintre acte locuţionare şi acte ilocuţionare. Putem observa că a
vorbi despre „utilizarea‖ limbii poate să conducă şi la înceţoşarea distincţiei între acte ilocuţionare
şi perlocuţionare […]125.

Este constatativul126 […] întotdeauna adevărat sau fals? Atunci când confruntăm cu faptele
un constatativ îl apreciem prin prisma unei întregi împletituri de termeni care se suprapun cu cei pe
care îi utilizăm în evaluarea performativelor. În viaţa reală, spre deosebire de situaţiile simple luate
în considerare în teoria logică, nu putem să spunem întotdeauna într-un mod simplu dacă un
constatativ este adevărat sau fals.
Să presupunem că vom confrunta cu faptele „Franţa este hexagonală‖. În acest caz faptele
sunt chiar forma reală a Franţei. Este ceea ce spunem despre Franţa adevărat sau fals? Dacă vreţi,
până la un punct, da; şi pot imediat să-mi dau seama ce vreţi să spuneţi: este ceva potrivit pentru
anumite interese şi scopuri. Este ceva potrivit pentru un general cu o funcţie înaltă, dar nu pentru un
geograf. „Fireşte, este un enunţ adevărat în linii mari‖, ar trebui să spunem, „şi foarte bun ca enunţ
aproximativ‖ […]. Este o descriere aproximativă; nu este una adevărată sau falsă. […]
Adevărul sau falsitatea unui enunţ depind nu numai de înţelesul cuvintelor dar şi de actul pe
care îl înfăptuim în împrejurări date.

125
Când „utilizăm‖ limbajul pentru a susţine o idee, pentru a răspunde la o întrebare, după Austin, facem ceva ce
ţine de lumea convenţiilor, în timp ce efectele actelor perlocuţionare sunt efecte reale neconvenţionale (nota trad.).
126
Austin reevaluează aspecte care pun în lumină dificultăţile distincţiei operate iniţial (nota trad.).
 145

Ce mai rămâne din distincţia între rostiri performative şi constatative? Putem spune că, de
fapt, tot ce am avut în vedere a fost:
(a) Prin rostiri constatative ne distanţăm de aspectele ilocuţionare (ca să nu mai pomenim de
cele perlocuţionare) ale actului de vorbire şi ne concentrăm asupra aspectului locuţionar […].
(b) Prin rostiri performative ne apropiem cât mai mult posibil de forţa ilocuţionară a rostirii
şi ne distanţăm de dimensiunea corespondenţei cu faptele.

[…] Cazurile extrem de marginale 127 au condus la ideea existenţei a două rostiri distincte.
Concluzia reală trebuie să fie că avem nevoie de (a) distincţia dintre acte locuţionare şi acte
ilocuţionare şi (b) de stabilirea în mod concret şi critic în cauzul fiecărui act ilocuţionar – avertizări,
estimări, verdicte, enunţuri şi descrieri – care sunt modurile concrete în care ele sunt menite a fi în
ordine, fie a fi „corecte‖ sau „greşite‖ […]128.

Traducere de Mihail Radu Solcan

127
Austin menţionează drept constatări posibil pure unele formule matematice din cărţile de fizică şi drept cazuri
extreme de performative unele ordine extrem de directe (nota trad.).
128
Prelegerea a XII-a este consacrată de Austin analizei verdictivelor, exercitativelor, angajativelor,
comportativelor şi expozitivelor (nota trad.).
 146

Saul Kripke – Despre reguli şi limbajul privat (fragmente)129

[...] Perspectiva comună asupra „argumentului cu privire la limbajul privat― din Cercetări
filosofice presupune că acesta începe cu secţiunea 243 şi continuă în secţiunile imediat următoare130.
Potrivit aceastei perspective, argumentul priveşte în mod primar o problemă a „limbajului
senzorial―. Discutarea în continuare a argumentului în această tradiţie, fie pentru a-l sprijini, fie
pentru a-l critica, subliniază întrebări precum cea dacă argumentul invocă o formă a principiului
verificării, dacă forma în chestiune este justificată, dacă este aplicată corect limbajului senzorial,
dacă argumentul se sprijină pe un scepticism exagerat cu privire la memorie şi aşa mai departe.
Unele pasaje cruciale din discuţia ce urmează după §243 – de pildă, secţiuni faimoase precum §258
şi §265 – sunt notorii pentru că le-au rămas obscure comentatorilor. S-a crezut că interpretarea lor
adecvată va oferi o cheie pentru „argumentul cu privire la limbajul privat―.
În viziunea mea, adevăratul „argument cu privire la limbajul privat― se găseşte în secţiunile
ce preced §243. Într-adevăr, în §202 concluzia este deja enunţată explicit: „Şi de aceea, o regulă nu
poate fi urmată «în mod privat», căci altfel, a crede că se urmează o regulă ar fi acelaşi lucru cu a
urma regula.―131. Nu cred că aici Wittgenstein s-a gândit că anticipează un argument pe care urma
să îl detalieze mai târziu. Dimpotrivă, toate consideraţiile cruciale sunt incluse în discuţia ce
conduce la concluzia enuntaţă în §202. Secţiunile ce urmează după §243 sunt menite să fie citite în
lumina discuţiei precedente. Oricât de dificile ar fi, e mult mai puţin probabil că vor fi înţelese dacă
sunt citite izolat. „Argumentul cu privire la limbajul privat― aplicat senzaţiilor e doar un caz special
al unor consideraţii mult mai generale despre limbaj pentru care s-a argumentat mai înainte.
Senzaţiile au un rol crucial în calitate de contraexemplu (aparent) la consideraţiile enunţate anterior.
Wittgenstein, prin urmare, străbate din nou acelaşi teren în acest caz special, punând în mişcare noi

129 Traducere realizată după Saul Kripke, On Rules and Private Language, Harvard University Press, Cambridge,
1982. Selecţia fragmentelor reproduce selecţia realizată în A. P. Martinich, The Philosophy of Language (3rd edition),
Oxford University Press, Oxford & New York, pp. 524-537 (n. ed.).
130 În lipsa altor precizări (explicite sau contextuale), referinţele sunt la Cercetări filosofice. Porţiunile de text
numerotate din Cercetări se cheamă „secţiuni― (sau „paragrafe―). Referinţele la pagini sunt folosite doar dacă nu e
posibilă o referinţă la o secţiune, aşa cum se întâmplă în a doua parte a Cercetărilor. Citez întotdeauna traducerea
englezească standard (realizată de G. E. M. Anscombe) şi nu încerc să o pun în discuţie decât foarte puţine cazuri.
Cercetări filosofice a avut mai multe ediţii de la prima publicare, în 1953, dar numerotarea paragrafelor şi paginaţia au
rămas aceleaşi. Editurile care au publicat cartea sunt Basil Blackwell, Oxford şi Macmillan, New York. Acest eseu nu
oferă o exegeză detaliată a textului lui Wittgenstein, ci mai degrabă dezvoltă argumentele într-un mod propriu.
Recomand ca cititorul să recitească Cercetările în lumina exegezei prezente şi să vadă dacă aceasta pune într-o lumină
nouă textul.
131 Am folosit traducerea existentă în Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, Editura Humanitas, Bucureşti,
2004, p. 200 (n. trad.).
 147

consideraţii specifice adecvate acestui caz. Trebuie păstrat în minte faptul că Cercetări filosofice nu
e o lucrare de filosofie sistematică în care concluziile, odată stabilite în mod definitiv, nu mai
necesită să fie susţinute din nou prin argumente. Mai degrabă, Cercetările sunt scrise într-o
dialectică perpetuă, în care dificultăţile persistente, exprimate de vocea unui interlocutor imaginar,
nu sunt niciodată reduse definitiv la tăcere. Întrucât lucrarea nu este prezentată în forma unui
argument deductiv, cu teze definitive drept concluzii, acelaşi teren e acoperit în mod repetat din
punctul de vedere al unor variate cazuri speciale şi din unghiuri diferite, cu speranţa că întregul
proces îl va ajuta pe cititor să vadă corect problemele.
Structura de bază a abordării lui Wittgenstein poate fi prezentată pe scurt după cum urmează:
Ni se prezintă o anumită problemă, sau, în terminologia lui Hume, un „paradox sceptic―, cu privire
la noţiunea de regulă. În continuare, ni se prezintă ceea ce Hume ar fi numit o „soluţie sceptică― la
problemă. Există două arii în care atât forţa paradoxului cât şi cea a soluţiei e cel mai uşor să pară
incredibile. Una dintre arii o constituie noţiunea de regulă matematică, cum ar fi regula pentru
adunare. Cealaltă o constituie discursul nostru despre experienţele noastre lăuntrice, despre senzaţii
şi alte stări lăuntrice. În tratarea ambelor cazuri trebuie să păstrăm în minte consideraţiile de bază
despre reguli şi limbaj. Deşi Wittgenstein a discutat deja aceste consideraţii de bază la un nivel
considerabil de general, structura lucrării lui Wittgenstein e de aşa natură încât cazurile speciale ale
matematicii şi psihologiei nu sunt discutate pur şi simplu prin citarea unui „rezultat― general deja
stabilit, ci prin parcugerea acestor cazuri speciale în detaliu, în lumina tratării anterioare a cazului
general. Printr-o astfel de discuţie se speră că atât matematica, cât şi mintea pot fi văzute corect.
Întrucât tentaţia de a le vedea greşit răsare din neglijarea aceloraşi consideraţii de bază cu privire la
reguli şi limbaj, e de aşteptat ca problemele care se ridică să fie analoage în cele două cazuri. În
opinia mea, Wittgenstein nu şi-a văzut interesele sale duale în filosofia minţii şi filosofia
matematicii drept interese în două subiecte separate, sau cel mult vag legate între ele, cum ar fi
cineva interesat de muzică şi de economie. Wittgenstein se gândeşte la cele două subiecte ca
implicând aceleaşi consideraţii de bază. Pentru acest motiv el îşi numeşte cercetările asupra
fundamentelor matematicii „analoage cercetărilor noastre asupra psihologiei― (p. 232). Nu e un
accident faptul că în esenţă acelaşi material de bază cu privire la reguli e inclus atât în Cercetări
filosofice, cât şi în Remarce asupra fundamentelor matematicii132, în ambele dăţi ca bază pentru
discuţiile din filosofia minţii şi respectiv a matematicii care urmează.
În cele ce urmează încerc în mare să prezint argumentul lui Wittgenstein sau, mai precis,
acea mulţime de probleme şi argumente pe care le-am obţinut personal din lectura lui Wittgenstein.

132 Basil Blackwell, Oxford, 1956. În prima ediţie a Remarcelor asupra fundamentelor matematicii editorii afirmă
(la p. vi) că s-ar părea că Wittgenstein a intenţionat iniţial să includă unele dintre materialele cu privire la matematică în
Cercetări filosofice. A treia ediţiei (1978) cuprinde mai mult material decât ediţiile anterioare, rearanjând unele dintre
secţiunile şi diviziunile ediţiilor anterioare. Când am scris prezenta lucrare am folosit prima ediţie. Acolo unde
referinţele diferă, referinţa echivalentă la a treia ediţie este dată în paranteze drepte.
 148

Cu puţine excepţii, nu încerc să prezint punctele mele de vedere şi nici nu încerc să sprijin sau să
critic abordarea lui Wittgenstein. În unele cazuri, mi-a fost greu să găsesc o enunţare precisă a
problemelor şi concluziilor. Deşi poţi avea un sentiment puternic că există o problemă, o enunţare
riguroasă a acesteia e dificilă. Sunt înclinat să cred că stilul filosofic al lui Wittgenstein din a doua
perioadă, precum şi dificultatea lui (vezi Prefaţa) de a-şi suda gândurile într-o lucrare convenţională
cu argumente şi concluzii bine organizate nu reprezintă o simplă preferinţă stilistică şi literară,
cuplată cu o atracţie pentru un anumit grad de obscuritate133, ci izvorăşte în parte din natura
subiectului său.
Am bănuiala – pentru motive care vor deveni mai clare mai târziu – că a încerca să prezinţi
argumentul lui Wittgenstein într-un mod precis înseamnă să îl falsifici într-o anumită măsură.
Probabil că multe dintre exprimările şi reformulările mele ale argumentului sunt realizate într-un
mod pe care Wittgenstein însuşi nu l-ar aproba. Ca atare, acest articol nu ar trebui să fie văzut ca
expunând „argumentul lui Wittgenstein― şi nici „argumentul lui Kripke―, ci mai degrabă argumentul
lui Wittgenstein aşa cum l-a frapat pe Kripke, aşa cum i-a pus o problemă.
După cum am spus, cred că forma elementară a „argumentului cu privire la limbajul
privat― precede secţiunea 243, deşi secţiunile ce urmează după 243 sunt şi ele, în mod neîndoielnic,
de o importanţă fundamentală. Propun să discutăm la început problema „limbajului privat― fără a
menţiona deloc aceste din urmă secţiuni. Întrucât se consideră adesea că aceste secţiuni sunt
„argumentul cu privire la limbajul privat―, o astfel de procedură ar putea părea o prezentare a piesei
Hamlet din care ar lipsi prinţul. Chiar dacă ar fi aşa, există multe alte personaje interesante în piesă.

[...] În §201 Wittgenstein spune: „Paradoxul nostru a fost acesta: o regulă nu ar putea determina un
mod de a acţiona, deoarece orice mod de a acţiona ar putea fi pus de acord cu regula.― 134. În această
secţiune a eseului de faţă voi încerca, în propriul meu fel, să dezvolt „paradoxul― respectiv. Acest
„paradox― e probabil problema centrală din Cercetări filosofice. Chiar şi cineva care pune în
discuţie concluziile privitoare la „limbajul privat―, precum şi cele de filosofia minţii, matematicii şi
logicii trase de Wittgenstein din problema sa ar putea foarte bine privi problema în sine drept o
contribuţie importantă în filosofie. Aceasta ar putea fi văzută ca o nouă formă de scepticism
filosofic.
Urmându-l pe Wittgenstein, voi dezvolta iniţial problema cu privire la un exemplu din
matematică, deşi problema sceptică relevantă se aplică la toate utilizările cu înţeles ale limbajului.
Ca şi majoritatea vorbitorilor limbii engleze, eu folosesc cuvântul „plus― şi simbolul „+― pentru a

133 Personal, eu simt, totuşi, că rolul consideraţiilor stilistice nu poate fi negat. E clar că unele consideraţii pur
stilistice şi literare au jucat un rol important pentru Wittgenstein. Propriile sale preferinţe stilistice contribuie în mod
evident la caracterul dificil al lucrării sale, precum şi la frumuseţea ei.
134 Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 200 (n. trad.).
 149

denota o binecunoscută funcţie matematică, adunarea. Funcţia este definită pe toate perechile de
întregi pozitivi. Prin intermediul reprezentării mele simbolice exterioare, precum şi prin intermediul
reprezentării mele mentale interne, eu „prind― regula adunării. Un lucru este crucial pentru
„prinderea― de către mine a regulii. Deşi am calculat eu însumi doar un număr finit de sume în
trecut, regula determină răspunsul meu pentru indefinit de multe sume noi pe care nu le-am luat în
considerare înainte. Acesta este întregul rost al ideii că atunci când învăţ să adun prind o regulă:
intenţiile mele trecute cu privire la adunare determină un răspuns unic pentru indefinit de multe
cazuri noi din viitor.
Să presupunem, de exemplu, că „68 + 57― e un calcul pe care nu l-am realizat niciodată
înainte. Întrucât am realizat - chiar şi în sinea mea, în tăcere, nu numai în cadrul comportamentului
meu public observabil - doar un număr finit de calcule în trecut, un asemenea exemplu cu siguranţă
există. De fapt, aceeaşi finitudine ne garantează că există un exemplu care depăşeşte, în ambele sale
argumente, toate calculele anterioare. Voi presupune în cele ce urmează că şi „68 + 57― serveşte
pentru acest scop.
Realizez calculul şi obţin, desigur, răspunsul „125―. Sunt încrezător, poate după ce mă
verific, că „125― este răspunsul corect. Corect atât într-un sens aritmetic, în care 125 este suma lui
68 şi 57, cât şi într-un sens metalingvistic, în care „plus―, aşa cum am intenţionat să folosesc
cuvântul în trecut, denota o funcţie care, aplicată numerelor pe care le-am numit „68― şi „57―,
produce valoarea 125.
Să presupunem acum că întâlnesc un sceptic bizar. Acest sceptic pune în discuţie
certitudinea mea cu privire la răspunsul meu în acel sens pe care tocmai l-am numit
„metalingvistic―. Se poate, sugerează el, ca, dat fiind felul în care am folosit termenul „plus― în
trecut, răspunsul pe care îl intenţionam pentru „68 + 57― să fi trebuit să fie „5―! Desigur, sugestia
scepticului e în mod evident nebunească. Răspunsul meu iniţial la o asemenea sugestie ar putea fi că
oponentul trebuie să se întoarcă la şcoală şi să înveţe să adune. Să-l lăsăm, totuşi, pe oponent să
continue. În fond, spune el, dacă acum sunt atât de încrezător că , dat fiind felul în care am folosit
simbolul „+―, intenţia mea era că „68 + 57― ar fi trebuit să denote 125, aceasta nu se poate datora
faptului că mi-aş fi spus explicit regula că 125 este rezultatul efectuării adunării în acest caz
particular. Prin ipoteză, nu am facut aşa ceva. Dar cu siguranţă că ideea este că în acest nou caz
trebuie să aplic întocmai aceeaşi funcţie sau regulă pe care am aplicat-o de atâtea ori în trecut. Dar
cine poate spune care funcţie era aceasta? În trecut mi-am dat doar un număr finit de exemple ce
instanţiau această funcţie. Toate, după cum am presupus, implicau numere mai mici decât 57. Aşa
că poate în trecut am folosit „plus― şi „+― pentru a denota o funcţie pe care o voi numi „quus― şi o
voi simboliza prin +*. Aceasta e definită prin:
 150

x +* y = x + y dacă x, y < 57
= 5 altminteri

Cine poate spune că aceasta nu este funcţia pe care o înţelegeam înainte prin „+―?
Scepticul pretinde (sau se preface că pretinde) că îmi interpretez greşit propria utilizare
anterioară. Prin „plus―, spune el, întotdeauna am înţeles quus135. Acum, fiind sub influenţa unei
frenezii nebuneşti sau a unei doze de LSD, am ajuns să îmi interpretez greşit propria utilizare
anterioară.
Oricât ar fi de ridicolă şi fantezistă, ipoteza scepticului nu este imposibilă logic. Pentru a
vedea acest lucru, să asumăm ipoteza simţului comun, potrivit căreia prin „+― chiar înţelegeam
adunarea. Ar fi atunci posibil, deşi surprinzător, ca sub influenţa unei „rătăciri― de moment să
interpretez greşit toate utilizările mele trecute ale semnului plus ca simbolizând funcţia quus şi, în
conflict cu intenţiile mele lingvistice anterioare, să calculez că 68 plus 57 fac 5. (Voi fi făcut în acest
caz o greşeală, dar nu de matematică, ci în presupunerea că m-am aflat în acord cu intenţiile mele
lingvistice anterioare.) Scepticul susţine că am facut o greşeală tocmai de acest gen, plus şi quus
fiind inversate.
Acum, dacă scepticul propune în mod sincer această ipoteză, el este nebun. O ipoteză atât de
bizară precum propunerea că întotdeauna am înţeles quus prin adunare e complet nebunească.
Nebunească în mod indubitabil, şi fără îndoială că este şi falsă, dar dacă este falsă, atunci trebuie să

135 Poate ar trebui să fac o observaţie cu privire la expresii precum „Prin «plus» am înţeles quus (sau plus)―, „Prin
«verde» am înţeles verde― etc. Nu îmi e familiară o convenţie acceptată reuşită pentru indicarea obiectului verbului „a
înţelege―. Există două probleme. În primul rând, dacă cineva spune „Prin «femeia care a descoperit radiul» am înţeles
femeia care a descoperit radiul―, obiectul poate fi interpretat în două feluri. Ar putea sta pentru o femeie (Marie Curie),
în care caz aserţiunea este adevărată doar dacă „am înţeles― e folosit (aşa cum poate fi folosit) cu înţelesul de obiect la
care m-am referit, sau exprimarea poate fi folosită pentru a denota înţelesul expresiei din ghilimele şi nu o femeie, caz
în care aserţiunea este adevărată când „am înţeles― e folosit în sensul său obişnuit. În al doilea rând, după cum am
ilustrat mai sus prin „obiect la care m-am referit―, „verde―, „quus― etc. ca obiecte ale lui „a înţelege―, trebuie să folosim
diferite expresii ca obiecte într-o manieră ciudată, contrară gramaticii normale (dificultăţile lui Frege cu privire la
caracterul nesaturat al unor expresii sunt înrudite). Ambele probleme tind să ne facă să punem obiectul între ghilimele,
ca şi subiectul. Dar o asemenea utilizare e în conflict cu convenţia logicii filosofice după care o citare denotă expresia
citată. Anumite „semne pentru înţeles― („meaning marks― în original, n. trad.) speciale, aşa cum au fost propuse de pildă
de David Kaplan, ar putea fi utile aici. Dacă cineva se mulţumeşte să ignore prima dificultate şi foloseşte întotdeauna „a
înţelege― cu sensul de a denota (în acest articol o asemenea lectură se va potrivi cel puţin la fel de bine ca şi cea
intensională; adesea vorbesc ca şi când o funcţie numerică e ceea ce înţelegem prin plus), atunci a doua problemă ar
putea conduce la nominalizarea obiectelor - „plus― denotă funcţia plus, „verde― denotă verziciunea etc. M-am gândit să
folosesc litere cursive („«plus» înseamnă plus―, „prin «a înţelege» se poate înţelege a denota―), dar am decis că în mod
normal (cu excepţia cazurilor în care cursivele sunt potrivite din alte motive, în special atunci când un neologism
precum „quus― e introdus pentru prima oară) voi scrie obiectul lui „a înţelege― cu litere romane, ca pe un obiect
obişnuit. Convenţia pe care am adoptat-o pare ciudată la lectură, în limba scrisă, dar sună ca una rezonabilă în limba
vorbită.
Întrucât distinţia folosire-menţionare e semnificativă pentru argumentul pe care îl ofer eu, încerc să îmi aduc
aminte să folosesc ghilimelele atunci când o expresie este menţionată. Totuşi, ghilimelele sunt folosite şi în alte scopuri
acolo unde ar putea fi invocate în scrierea nefilosofică normală (de exemplu, în cazul expresiei „semne pentru
înţeles― din paragraful anterior sau al expresiei „quasi-citare― din propoziţia următoare). Cititorii familiarizaţi cu „quasi-
citarea― lui Quine vor fi conştienţi că în anumite cazuri am folosit citarea obişnuită acolo unde puritatea logică ar fi
cerut să folosesc quasi-citarea sau alte mecanisme similare. Nu m-am străduit să acord atenţie acestei chestiuni întrucât
am încredere că în practică nici un cititor nu va face confuzii.
 151

existe un anumit fapt cu privire la utilizarea mea trecută care poate fi citat pentru a o respinge. Căci
deşi ipoteza e nebunească, nu pare să fie în mod a priori imposibilă.
Sigur că această ipoteză bizară, precum şi referirile la LSD sau la o frenezie nebunească nu
sunt, într-un sens, decât elemente teatrale. Ideea de bază este următoarea. În mod obişnuit, calculând
„68 + 57― aşa cum o fac, presupun că nu fac, pur si simplu, un salt neîntemeiat în abis. Urmez
indicaţii pe care mi le-am dat înainte pentru a determina că în acest nou caz ar trebui să spun „125―.
Ce sunt aceste indicaţii? Prin ipoteză, nu mi-am spus niciodată în mod explicit că ar trebui să spun
„125― în acest caz anume. Nu pot spune nici că ar trebui pur şi simplu „să fac acelaşi lucru pe care
l-am făcut mereu―, dacă asta înseamnă „calculează potrivit regulii ilustrate de exemplele mele
anterioare―. Acea regulă ar fi putut să fie regula pentru quadunare (funcţia quus) la fel de bine ca şi
cea pentru adunare. Ideea că de fapt quadunarea este ceea ce am înţeles prin plus şi că într-un acces
brusc de nebunie mi-am schimbat utilizarea anterioară serveşte la dramatizarea problemei.
În discuţia de mai jos provocarea lansată de sceptic ia două forme. În primul rând, el
întreabă dacă există vreun fapt potrivit căruia am înţeles plus şi nu quus în trecut, fapt care să
răspundă provocării sceptice. În al doilea, el mă întreabă dacă am vreun temei pentru a fi atât de
încrezător că acum ar trebui să răspund „125― şi nu „5―. Cele două forme ale provocării sunt
înrudite. Sunt încrezător că ar trebui să răspund „125― pentru că sunt încrezător că acest răspuns e
de asemenea în acord cu ceea ce înţelegeam. Nici acurateţea calculului şi nici memoria mea nu sunt
în discuţie. Trebuie să fim deci de acord că dacă am înţeles plus, atunci, cu excepţia cazului în care
aş vrea să-mi schimb utilizarea, sunt întemeiat (şi chiar constrâns) să răspund „125― şi nu „5―. Un
răspuns dat scepticului trebuie să satisfacă două condiţii. În primul rând, trebuie să spună ce fel de
fapt (privitor la starea mea mentală) este cel care constituie înţelegerea de către mine a adunării şi
nu a quadunării. În plus, există o condiţie pe care orice candidat pentru un astfel de fapt trebuie să o
îndeplinească. Acesta trebuie să arate, într-un anumit sens, cum sunt eu întemeiat să dau răspunsul
„125― la „68 + 57―. „Indicaţiile― menţionate în paragraful anterior, care determină ce ar trebui să fac
în fiecare caz, trebuie să fie cumva „conţinute― în orice candidat pentru faptul cu privire la ce
anume înţelegeam. Altminteri, nu i se răspunde scepticului care susţine că răspunsul meu din
prezent este arbitrar. Cum anume operează această condiţie va deveni mai clar în continuare, după
ce discutăm paradoxul lui Wittgenstein la un nivel intuitiv, atunci când vom lua în considerare
diferitele teorii filosofice ce spun în ce anume ar putea consta faptul că am înţeles în trecut plus. Vor
exista multe obiecţii specifice la adresa acestor teorii, dar toate eşuează să ne ofere un candidat
pentru un fapt cu privire la ce înţelegeam care să arate că doar „125―, şi nu „5― e răspunsul pe care
„trebuia― să îl dau.
Regulile de bază pentru formularea problemei ar trebui să fie făcute clare. Pentru ca
scepticul să discute cu mine trebuie să avem un limbaj comun. Presupun aşadar că scepticul, în mod
 152

provizoriu, nu pune în discuţie utilizarea mea prezentă a cuvântului „plus―. El este de acord că,
potrivit utilizării mele din prezent, „68 + 57― denotă 125. Nu numai că este de acord cu mine, dar
poartă întreaga dezbatere cu mine în limbajul meu, aşa cum îl folosesc eu în prezent. El se întreabă
doar dacă utilizarea mea prezentă e în acord cu utilizarea mea trecută, dacă mă conformez în prezent
intenţiilor mele lingvistice anterioare. Problema nu este „Cum ştiu că 68 plus 57 fac 125?―,
întrebare la care trebuie să răspundem oferind un calcul aritmetic, ci mai degrabă „Cum ştiu că «68
plus 57», potrivit cu ce înţelegeam prin «plus» în trecut, ar trebui să denote 125?―. Dacă cuvântul
„plus―, aşa cum l-am folosit în trecut, denota funcţia quus şi nu funcţia plus („quadunare― şi nu
adunare), atunci intenţia mea din trecut era în aşa fel încât, fiind întrebat despre valoarea expresiei
„68 plus 57―, ar fi trebuit să răspund „5―.
Pun problema în acest fel pentru a evita întrebări încurcate despre faptul că discuţia s-ar
purta „atât în interiorul cât şi în afara limbajului― în vreun sens ilegitim 136. Dacă chestionăm
înţelesul cuvântului „plus―, cum de putem să îl utilizăm (şi să folosim variante ale sale precum
„quus―) în acelaşi timp? Deci presupun că scepticul asumă că el şi cu mine suntem de acord cu
privire la utilizările noastre din prezent ale cuvântului „plus― – amândoi îl folosim pentru a denota
adunarea. El nu neagă sau pune la îndoială – cel puţin la început – faptul că adunarea este o funcţie
veritabilă, definită pe toate perechile de numere întregi, şi nici nu neagă că putem să vorbim despre
ea. Mă întreabă în schimb de ce cred acum că în trecut am înţeles prin „plus― adunare şi nu
quadunare. Dacă am înţeles primul lucru, atunci, pentru a fi în acord cu utilizarea mea anterioară, ar
trebui să spun „125― când mi se cere să dau rezultatul calculului „68 plus 57―. Dacă am înţeles al
doilea lucru, atunci ar trebui să spun „5―.
Expunerea prezentă tinde să difere de formulările originale ale lui Wittgenstein prin aceea că
are ceva mai multă grijă să facă explicită distincţia dintre folosire şi menţionare, precum şi pe cea
dintre utilizări prezente şi utilizări trecute. Cu privire la exemplul de faţă Wittgenstein ar putea pur
şi simplu să întrebe „De unde ştiu că ar trebui să răspund «125» la interogaţia «68 + 57»?― sau „De
unde ştiu că «68 + 57» dă 125?―. Am descoperit că atunci când problema este formulată în acest fel
unii ascultători o aud ca pe o problemă sceptică privitoare la aritmetică: „De unde ştiu că 68 + 57
fac 125?― (De ce nu am răspunde la această întrebare printr-o demonstraţie matematică?). Cel puţin
în acest stadiu nu ar trebui să considerăm că scepticismul privitor la aritmetică se află în discuţie.
Putem presupune, dacă dorim, că 68 + 57 fac 125. Chiar dacă întrebarea este reformulată „în
manieră metalingvistică―, ca în „De unde ştiu că «plus», aşa cum îl folosesc, denotă funcţia care,
atunci când se aplică la 68 şi 57, produce 125?―, cineva ar putea răspunde: „Ştiu desigur că «plus»
denotă funcţia plus şi, ca atare, că «68 plus 57» denotă 68 plus 57. Dar dacă ştiu aritmetică, ştiu că

136 Cred că am preluat expresia „atât în interiorul cât şi în afara limbajului― dintr-o conversaţie cu Rogers
Albritton.
 153

68 plus 57 fac 125. Deci ştiu că «68 plus 57» denotă 125!―. Şi desigur, dacă chiar utilizez limbajul,
nu pot să mă îndoiesc în mod coerent că „plus―, aşa cum îl folosesc acum, nu denotă plus! Probabil
că nu pot (cel puţin în acest stadiu) să pun asta la îndoială cu privire la utilizarea mea din prezent.
Dar mă pot îndoi că utilizarea mea din trecut a lui „plus― a denotat plus. Remarcile anterioare – cu
privire la nebunia de moment şi la LSD – ar trebui să facă destul de clar acest lucru.
Permiteţi-mi să repet problema. Scepticul se îndoieşte că vreuna din regulile137 pe care mi
le-am dat mie însumi în trecut mă constrânge (sau întemeiază) să răspund „125― mai degrabă decât
„5―. El formulează provocarea în termenii unei ipoteze sceptice privitoare la o schimbare a utilizării
mele. Poate că atunci când am utilizat termenul „plus― în trecut am înţeles întotdeauna quus. Prin
ipoteză, nu mi-am oferit niciodată o indicaţie explicită care să fi fost incompatibilă cu o astfel de
presupunere.
Desigur, în cele din urmă, dacă scepticul are dreptate, noţiunile de a înţelege şi a avea în
intenţie o funcţie şi nu o alta nu vor mai avea sens. Căci scepticul susţine că nici un fapt privitor la
istoria mea trecută – nimic care să fi existat în mintea mea sau în comportamentul meu exterior – nu
decide că am înţeles plus şi nu quus (şi nici un fapt nu decide, desigur, că aş fi înţeles quus!). Dar
dacă acest lucru e corect, atunci, desigur, nu poate exista vreun fapt cu privire la ce funcţie
înţelegeam, iar dacă nu poate exista un fapt privitor la ce funcţie anume am înţeles în trecut, atunci
nu poate exista nici unul nici în prezent. Dar înainte de a ne trage preşul de sub picioare începem
prin a vorbi ca şi când ideea că în prezent înţelegem o anumită funcţie prin „plus― e nedisputată şi
de nedisputat. Doar utilizările trecute sunt disputate. Altminteri nu vom fi în stare să formulăm
problema.
O altă regulă importantă a jocului este că nu există limitări şi, în particular, nu există limitări
behavioriste asupra faptelor care pot fi menţionate pentru a-i răspunde scepticului. Evidenţa nu
trebuie să fie restrânsă la ceea ce are la dispoziţie un observator exterior, care poate observa
comportamentul meu făţiş dar nu şi stările mele mentale interne. Ar fi interesant dacă nimic din
comportamentul meu exterior nu ar putea să arate dacă am înţeles plus sau quus, dar ceva din starea
mea internă ar putea. Dar problema de aici este mai radicală. Filosofia minţii dezvoltată de
Wittgenstein a fost văzută adesea ca fiind behavioristă dar, în măsura în care Wittgenstein ar putea
(sau nu ar putea) să fie ostil „interiorităţii―, o asemenea ostilitate nu trebuie să fie presupusă drept
premisă, ci urmează să fie susţinută drept concluzie. Prin urmare, indiferent ce ar fi „a privi în
mintea mea―, scepticul afirmă că chiar dacă Dumnezeu ar face asta, tot nu ar putea determina dacă
am înţeles adunare prin „plus―.
Această trăsătură a lui Wittgenstein e în contrast, de exemplu, cu felul în care discută Quine

137 „Instructions― în original (n. trad.).

 154

despre „indeterminarea traducerii―138. Sunt multe puncte de contact între discuţia lui Quine şi cea a
lui Wittgenstein. Totuşi, Quine este mai mult decât mulţumit să presupună că doar evidenţele
comportamentale trebuie să fie admise în discuţie. Prin contrast, Wittgenstein realizează o vastă
cercetare introspectivă139, iar rezultatele acestei cercetări formează, după cum vom vedea, un
element cheie al argumentului său. În plus, modul în care e prezentată îndoiala sceptică nu este
behaviorist. Aceasta e prezentată „din interior―. În timp ce Quine prezintă problema cu privire la
înţeles în termenii unui lingvist ce încearcă să ghicească ce anume înţelege altcineva prin cuvintele
sale pe baza comportamentului său, provocarea lui Wittgenstein mi se poate prezenta ca o întrebare
despre mine însumi: a existat vreun fapt din trecut despre mine – ce am înţeles eu prin „plus― – care
să autorizeze ce ar trebui să fac acum?
Să revenim la sceptic. Scepticul argumentează că atunci când am răspuns „125― la problema
„68 + 57―, răspunsul meu a fost un salt neîntemeiat în abis. Istoria mea mentală trecută este în mod
egal compatibilă cu ipoteza că prin „plus― am înţeles quus şi, prin urmare, ar fi trebuit să spun „5―.
Putem pune problema în felul următor: când mi s-a cerut răspunsul la „68 + 57― am produs în mod
automat şi fără ezitare numărul „125―, dar s-ar părea că dacă nu am realizat niciodată înainte acest
calcul în mod explicit, aş fi putut la fel de bine să răspund „5―. Nimic nu întemeiază o înclinaţie
brută de a răspunde într-un fel mai degrabă decât în altul. [...] Wittgenstein a inventat o nouă formă
de scepticism. Personal, sunt înclinat să consider că aceasta este cea mai radicală şi mai originală
problemă sceptică apărută în filosofie până acum, una pe care pe care numai o minte extrem de
neobişnuită ar fi putut să o producă. Desigur, el nu vrea să ne lase cu problema lui, ci să o rezolve –
concluzia sceptică este nebunească şi intolerabilă. Voi argumenta că soluţia sa conţine argumentul
împotriva „limbajului privat―, aceasta întrucât se poate susţine că soluţia nu va admite un astfel de
limbaj. Dar este important să vedem că ceea ce realizează el prin punerea acestei probleme are
valoare în sine, independent de valoarea propriei sale soluţii şi de argumentul împotriva limbajului
privat ce rezultă din aceasta. Căci dacă vedem problema lui Wittgenstein ca pe o problemă reală, e
clar că el a fost adesea citit dintr-o perspectivă greşită. Cititorii, inclusiv eu însumi în trecut, au fost
adesea înclinaţi să se mire: „Cum poate el să arate că limbajul privat e imposibil? Cum aş putea
avea vreo dificultate în identificarea propriilor mele senzaţii? Iar dacă ar exista o dificultate, cum m-
ar putea ajuta nişte criterii 'publice'? Ar trebui să fiu într-o formă destul de proastă dacă aş avea
nevoie de ajutor din exterior pentru a-mi identifica propriile senzaţii!―. Dar dacă am dreptate,

138 Vezi W. V. Quine, Cuvânt şi obiect, MIT, The Technology Press, Cambridge, Massachusetts, 1960, în special
capitolul 2, „Traducere şi înţeles― (pp. 26-79). Vezi de asemenea Relativitatea ontologică şi alte eseuri (Columbia
University Press, New York and London, 1969), în special primele trei capitole (pp. 1-90) şi de asemenea „On the
Reasons for the Indeterminacy of Translation―, The Journal of Philosophy, vol. 67 (1970), pp. 178-83.
139 Nu înţeleg termenul „instrospectiv― ca purtând încărcătura vreunei doctrine filosofice. Desigură că mult din
bagajul ce a însoţit acest termen ar fi discutabil, mai ales pentru Wittgenstein. Am în vedere, pur şi simplu, faptul că el
se foloseşte, în discuţie, de amintirile noastre şi de cunoaşterea experienţelor noastre „lăuntrice―.
 155

orientarea potrivită ar fi cea opusă. Problema principală nu este „Cum putem arăta că limbajul
privat – sau vreo altă formă specială de limbaj – e imposibil?―, ci mai degrabă este „Cum putem
arăta că orice limbaj (public, privat sau cum doriţi) este posibil?―140. Ideea nu este că e uşor să
numim o senzaţie „durere―, iar Wittgenstein trebuie să inventeze o dificultate 141. Dimpotrivă,
problema principală a lui Wittgenstein este că s-ar părea că a arătat că întregul limbaj, formarea de
concepte în întregime sunt imposibile, cu adevărat neinteligibile.
E important şi edificator să comparăm noua formă de scepticism a lui Wittgenstein cu
scepticismul clasic al lui Hume – există importante analogii între cei doi. Ambii dezvoltă un
paradox sceptic, bazat pe chestionarea unei anumite conexiuni din trecut în viitor. Wittgenstein
discută conexiunea dintre „intenţii― sau „înţelesuri― din trecut şi practici din prezent – de pildă, între
„intenţiile― mele din trecut cu privire la „plus― şi calculul „68 + 57 = 125― pe care îl fac în prezent.
Hume discută alte două conexiuni asociate între ele: conexiunea cauzală, prin care un eveniment din
trecut face necesar un eveniment viitor, şi conexiunea inferenţială inductivă de la trecut la viitor.
Analogia este evidentă. Până acum a rămas ascunsă din mai multe motive. În primul rând,
problema humeeană şi cea wittgensteineană sunt desigur distincte şi independente, deşi analoage. În
al doilea, Wittgenstein arată prea puţin interes sau simpatie pentru Hume – a fost citat spunând că
nu-l putea citi pe Hume fiindcă i se părea „o tortură―142. În plus, Hume este sursa primară a
anumitor idei despre natura stărilor mentale pe care Wittgenstein e preocupat să le atace143. În fine
(şi probabil lucrul cel mai important), Wittgenstein nu îşi declară niciodată şi în mod sigur nu şi-ar
declara eticheta de „sceptic―, aşa cum a facut-o în mod explicit Hume. Într-adevăr, el a apărut
adesea ca un filosof „al simţului comun―, dornic să apere concepţiile noastre obişnuite şi să dizolve
îndoielile filosofice tradiţionale. Nu Wittgenstein e cel care a susţinut că filosofia enunţă doar ceea
ce admite toată lumea?
Totuşi, chiar şi aici diferenţa dintre Wittgenstein şi Hume nu ar trebui să fie exagerată. Chiar
şi Hume are o importantă tendinţă, care devine dominantă în anumite dispoziţii ale sale, potrivit
căreia filosoful nu trebuie să pună în discuţie opiniile obişnuite. Întrebat dacă „chiar este unul dintre
acei sceptici care susţin că totul este incert―, Hume răspunde „că această întrebare este în întregime
superfluă şi nici eu, nici vreo altă persoană nu a împărtăşit vreodată în mod sincer şi constant acea

140 Formulată astfel, problema are un iz kantian evident.

141 Vezi în special discuţia de mai sus despre „verde― şi „verdastru― (neinclusă în prezenta selecţie - n. ed.),
discuţie ce ar putea fi mutată uşor la cazul durerii (cu un termen precum „durilătură― (pickle, în original - n. trad.),
aplicat durerilor înainte de momentul t şi gâdilăturilor după aceea). Dar este deja suficient de clar că problema e pe
deplin generală.
142 Karl Britton, „Portrait of a Philosopher―, The Listener, LIII, nr. 1372 (16 iunie, 1955), p. 1072, citat de George
Pitcher, The Philosophy of Wittgenstein, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N. J., 1964, p. 325.
143 O mare parte din argumentele lui Wittgenstein ar putea fi privite drept un atac al unor idei humeene (sau
empiriste) caracteristice. Hume postulează o stare calitativă introspectibilă pentru fiecare dintre stările noastre
psihologice (o „impresie―). În plus, el crede că o „impresie― sau o „imagine― potrivită poate constitui o „idee―, fără a
realiza că o imagine nu ne spune în nici un fel cum trebuie să fie aplicată. Desigur că paradoxul lui Wittgenstein
reprezintă, printre alte lucruri, un puternic protest împotriva unor asemenea presupoziţii.
 156

opinie―144. Încă şi mai concludent, discutând problema lumii exterioare: „Am putea să ne întrebăm,
la fel de bine, ce cauze ne fac să credem în existenţa corpului, dar e în zadar să întrebăm dacă există
sau nu un corp. Aceasta e o idee pe care trebuie să o luăm de bună în toate raţionamentele
noastre―145. Însă acest jurământ de fidelitate faţă de simţul comun deschide o secţiune ce arată,
altminteri, ca un argument potrivit căruia concepţia obişnuită asupra obiectelor materiale este în
mod ireparabil incoerentă!
Când Hume e în dispoziţia de a-şi respecta hotărârea marturisită de a nu nega sau pune
vreodată la îndoială opiniile noastre obişnuite, în ce constă „scepticismul― său? În primul rând, într-
o relatare sceptică asupra cauzelor acestor opinii, iar în al doilea, în analize sceptice ale noţiunilor
noastre obişnuite. În anumite privinţe, Berkeley, care nu şi-a considerat propriul punct de vedere
drept sceptic, poate oferi o analogie chiar mai bună cu Wittgenstein. La prima vedere, Berkeley, cu
respingerea sa a materiei şi a oricăror obiecte „în afara minţii―, pare să nege opiniile noastre
obişnuite, iar pentru mulţi dintre noi această impresie persistă şi când ne uităm mai atent. Dar nu şi
pentru Berkeley. Pentru el, impresia că omul obişnuit e angajat faţă de materie şi de obiecte din
afara minţii derivă dintr-o interpretare metafizică eronată a vorbirii obişnuite. Când omul obişnuit
vorbeşte despre un „obiect material exterior―, el nu înţelege cu adevărat prin asta (sotto voce, după
cum am putea spune) un obiect material exterior, ci mai degrabă înţelege ceva precum „o idee
produsă în mine independent de voinţa mea―146.
Poziţia lui Berkely nu este neobişnuită în filosofie. Filosoful apără un punct de vedere aflat,
în aparenţă, în contradicţie flagrantă cu simţul comun. În loc să repudieze simţul comun, el
asertează că conflictul provine dintr-o răstălmăcire a limbajului obişnuit; uneori adaugă că
răstălmăcirea este încurajată de „forma superficială― a vorbirii obişnuite. El oferă propria sa analiză
asupra aserţiunilor obişnuite relevante, una care arată că acestea nu spun cu adevărat ceea ce par să
spună. La Berkeley această strategie filosofică este centrală pentru opera sa. În măsura în care
Hume pretinde că doar analizează simţul comun şi nu i se opune, şi el invocă aceeaşi strategie. Cu
greu s-ar putea spune că practica a încetat în zilele noastre147.

144 David Hume, Tratat asupra naturii umane, editat de L. A. Selby-Bigge, Clarendon Press, Oxford, 1888, Cartea
I, partea IV, secţiunea I (p. 183 în ediţia Selby-Bigge).
145 Hume, ibid., Cartea I, partea IV, secţiunea II (p. 187 în ediţia Selby-Bigge). Afinităţile ocazionale ale lui Hume
cu filosofia „limbajului obişnuit― nu ar trebui ignorate. Să luăm în considerare următorul pasaj: „Acei filosofi care au
impărţit raţiunea omenească în cunoaştere şi probabilitate şi care au definit-o pe prima ca fiind a evidenţei care răsare
din compararea ideilor sunt obligaţi să înţeleagă toate argumentele noastre bazate pe cauze sau efecte sub termenul
general de probabilitate. Dar deşi oricine e liber să folosească acest termen în orice sens îl mulţumeşte [...] e totuşi cert
că în discursul obişnuit afirmăm cu uşurinţă că multe argumente bazate pe cauzalitate depăşesc probabilitatea şi pot fi
primite ca un gen superior de evidenţă. Cineva ar părea ridicol dacă ar spune că e doar probabil că soarele va răsări
mâine sau că toţi oamenii trebuie să moară [...]― (ibid., Cartea I, partea III, secţiunea IX, p. 124 în ediţia Selby-Bigge).
146 George Berkeley, Principiile cunoaşterii omeneşti, §§29-34. Sigur că această caracterizare ar putea fi
suprasimplificată, dar e suficientă pentru interesele noastre prezente.
147 E aproape „un adevăr analitic― că nu pot produce un exemplu obişnuit contemporan care să nu fie întâmpinat
cu o opoziţie puternică. Cei care deţin viziunea citată vor argumenta că, în acest caz, analizele lor asupra folosirii
obişnuite sunt cu adevărat corecte. Nu îmi doresc să intru într-o controversă irelevantă aici, dar eu însumi găsesc că
 157

Personal cred că asemenea susţineri filosofice sunt în mod aproape invariabil suspecte. Ceea
ce susţinătorul numeşte „o răstălmăcire filosofică de natură să inducă în eroare― a enunţului obişnuit
probabil că este modul natural şi corect de a-l înţelege. Adevărata interpretare greşită apare atunci
când susţinătorul continuă: „Tot ce înţelege cu adevărat omul obişnuit este...― şi oferă o analiză
sofisticată, compatibilă cu propria sa filosofie. Indiferent cum ar sta lucrurile, pentru ceea ce
urmărim acum ideea importantă este că Wittgenstein face o susţinere berkeleyană de acest tip. Căci,
după cum vom vedea, soluţia sa la propria problemă sceptică începe prin a cădea de acord cu
scepticii că nu există vreun „fapt superlativ― (§192) privitor la mintea mea care să constituie
înţelegerea de către mine a adunării prin „plus― şi să determine dinainte ce ar trebui să fac potrivit
acestei înţelegeri. Însă, susţine el (în §§183-93), aparenţa că conceptul nostru obişnuit de înţeles
reclamă un asemenea fapt se bazează pe o interpretare filosofică greşită, deşi una naturală, a unor
expresii obişnuite precum „el înţelegea cutare şi cutare―, „paşii sunt determinaţi de formulă― şi
altele asemenea. Cum interpretează Wittgenstein aceste expresii vom vedea acum. Pentru moment
să remarcăm că Wittgenstein crede că orice interpretare care caută în starea mea mentală din prezent
ceva care să diferenţieze între a înţelege adunare şi a înţelege quadunare, sau care, ca atare, va arăta
că în viitor ar trebui să spun „125― atunci când sunt întrebat despre „68 + 57―, este o interpretare
greşită şi atribuie omului obişnuit o noţiune de înţeles care este respinsă de argumentul sceptic.
„Suntem―, spune el în §194 – şi să observăm că Berkeley ar fi putut spune exact acelaşi lucru –, „ca
şi sălbaticii, ca oamenii primitivi, care aud expresiile oamenilor civilizaţi, le interpretează greşit şi
trag apoi, din interpretarea lor, cele mai ciudate concluzii.― 148. Poate că da. Personal pot doar să
relatez că, în ciuda asigurărilor lui Wittgenstein, interpretarea „primitivă― mi se pare adesea bună.
[...]
În a sa Cercetare149, după ce elaborează „Îndoielile sceptice privitoare la operaţiile
intelectului―, Hume oferă propria „Soluţie sceptică la aceste îndoieli―. Ce este o soluţie „sceptică―?
Să numim o soluţie propusă la o problemă filosofică sceptică o soluţie directă dacă ne arată că la o
examinare mai atentă scepticismul se dovedeşte a fi nejustificat – un argument complex sau greu de
urmărit dovedeşte teza de care se îndoia scepticul. Descartes a dat o soluţie „directă―, în acest sens,
la propriile sale îndoieli filosofice. O întemeiere a priori a raţionării inductive şi o analiză a relaţiei
cauzale drept legătură sau conexiune necesară autentică între perechi de evenimente ar fi soluţii
directe la problema inducţiei a lui Hume, respectiv la cea a cauzalităţii. O soluţie sceptică a unei
probleme filosofice sceptice începe, dimpotrivă, prin a concede că aserţiunile negative ale

multe dintre analizele „neutre faţă de subiect― (topic-neutral în original - n. trad.) ale discursului despre minte propuse
de materialiştii contemporani nu sunt decât cealaltă faţă a monedei berkeleyene.
148 Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 197 (n. trad.).
149 Este vorba despre cartea lui Hume din 1748, An Enquiry Concerning Human Understanding. Pentru o
traducere în limba română, vezi David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987 (n. trad.).
 158

scepticului nu pot primi un răspuns. Cu toate acestea, practica sau opinia noastră obişnuită este
întemeiată, pentru că – în ciuda aparenţelor contrarii – nu era nevoie să necesite întemeierea despre
care scepticul a arătat că e nesustenabilă. Iar mare parte din valoarea argumentului sceptic constă
tocmai în faptul că acesta ne-a arătat că o practică obişnuită, dacă e să fie apărată în vreun fel, nu
poate fi apărată într-un anumit mod. O soluţie sceptică ar putea de asemenea să implice o analiză
sau o descriere sceptică – în maniera sugerată mai sus – a opiniilor comune, pentru a respinge
referinţa lor prima facie la o absurditate metafizică.
Liniile principale ale soluţiei sceptice a lui Hume sunt bine cunoscute 150. Nu un argument
apriori, ci obiceiul e sursa inferenţelor noastre inductive. Dacă A şi B sunt două tipuri de evenimente
pe care le-am văzut în mod constant reunite, atunci suntem condiţionaţi – Hume e bunicul acestei
noţiuni psihologice moderne – să ne aşteptăm la un eveniment de tipul B atunci când ni se prezintă
unul de tip A. A spune despre un eveniment particular a că a cauzat un alt eveniment b înseamnă a
plasa aceste două evenimente sub două tipuri, A şi B, de la care ne aşteptăm să fie în mod constant
reunite în viitor, aşa cum au fost în trecut. Ideea unei conexiuni necesare vine din „sentimentul de
tranziţie obişnuită― între ideile noastre ale acestor tipuri de evenimente.
Meritele filosofice ale soluţiei humeene nu ne interesează acum. Scopul nostru este să
folosim analogia cu soluţia humeeană pentru a pune în lumină soluţia lui Wittgenstein la propria sa
problemă. Pentru comparaţie, ar trebui să observăm încă o consecinţă a soluţiei sceptice a lui Hume.
În mod naiv, s-ar putea presupune că problema dacă un eveniment particular a cauzează un alt
eveniment particular b implică doar evenimentele a şi b (şi relaţiile lor) şi nu implică alte
evenimente. Dacă Hume are dreptate, atunci nu e aşa. Chiar dacă Dumnezeu s-ar uita la
evenimente, nu ar discerne nimic care să le pună în legătură, în afară de faptul că unul îi succede
celuilalt. Abia atunci când evenimentele particulare a şi b sunt gândite ca subsumându-se celor două
tipuri corespunzătoare, A şi B, care sunt legate prin generalizarea că toate evenimentele de tip A
sunt urmate de evenimente de tip B, se poate spune despre a că îl „cauzează― pe b. Atunci când
evenimentele a şi b sunt luate în considerare doar în sine nici o noţiune de cauzalitate nu e
aplicabilă. Această concluzie humeeană ar putea fi numită: imposibilitatea cauzării private.
S-ar putea protesta în mod rezonabil: cu siguranţă nu e nimic pe care evenimentul a să-l
poată face cu ajutorul altor evenimente de acelaşi tip şi pe care să nu-l poată face singur! Într-
adevăr, a spune că a, luat în sine, e o cauză suficientă pentru b înseamnă să spui că chiar dacă restul
universului ar fi fost îndepărtat, a tot l-ar fi produs pe b! Intuitiv ar putea foarte bine să fie aşa, dar
obiecţia intuitivă ignoră argumentul sceptic al lui Hume. Întregul miez al argumentului sceptic este

150 Scriind această propoziţie, mă las pradă unei îndreptăţite frici că (unii dintre) experţii în Hume şi Berkeley nu
vor fi de acord cu vreun anumit lucru pe care îl spun despre aceşti filosofi aici. Nu i-am studiat cu grijă pentru scopul
acestui text. Mai degrabă, am folosit o descriere nerafinată şi destul de convenţională, „în linii mari―, a concepţiilor lor,
în scopul comparaţiei cu Witttgenstein.
 159

că noţiunea obişnuită a unui eveniment ce „produce― un alt eveniment, pe care se bazează obiecţia,
e în pericol. Se pare că nu există nici o relaţie precum cea de „producere―, că relaţia cauzală e
fictivă. După ce argumentul sceptic a fost văzut ca fiind de nerespins în termenii în care e formulat,
e oferită o soluţie sceptică, conţinând tot ceea ce putem salva din noţiunea de cauzalitate. E o simplă
trăsătură a acestei analize că cauzalitatea nu are sens atunci când se aplică la două evenimente
izolate, restul universului fiind îndepărtat. Doar în măsura în care aceste evenimente sunt gândite ca
instanţe ale unor tipuri de evenimente puse în legătură printr-o regularitate le putem gândi ca fiind
conectate cauzal. Dacă două evenimente particulare ar fi cumva atât de sui generis încât să fie logic
exclus să le plasăm în vreun tip de eveniment (în mod plauzibil natural), noţiunile cauzale nu ar fi
aplicabile la ele.
Sugerez, bineînţeles, că argumentul lui Wittgenstein împotriva limbajului privat are o
structură similară cu argumentul lui Hume împotriva cauzării private. Wittgenstein enunţă de
asemenea un paradox sceptic. Ca şi Hume, el acceptă propriul său argument sceptic şi oferă o
„soluţie sceptică― pentru a depăşi aparenţa paradoxului. Soluţia sa implică o interpretare sceptică
privitoare la ce anume e implicat în aserţiuni obişnuite precum „Jones înţelege adunare prin «+».―.
Imposibilitatea limbajului privat emerge ca un corolar al soluţiei sale sceptice la propriul paradox,
aşa cum se întâmplă cu imposibilitatea „cauzării private― la Hume. Se dovedeşte că soluţia sceptică
nu ne permite să vorbim despre un singur individ, considerat în sine şi în mod izolat, ca şi când ar
înţelege vreodată ceva. Încă o dată, o obiecţie bazată pe un sentiment intuitiv cum că nimeni
altcineva nu poate afecta ce anume înţeleg eu printr-un simbol dat ignoră argumentul sceptic care
subminează orice asemenea intuiţie naivă cu privire la înţeles.
Am spus că soluţia lui Wittgenstein la problema sa este una sceptică. El nu ne dă o soluţie
„directă―, indicându-i scepticului slab la minte un fapt ascuns pe care l-a trecut cu vederea, o
condiţie de pe lume care constituie înţelegerea de către mine a adunării prin „plus―. De fapt, el e de
acord cu propriul său sceptic ipotetic că nu există nici un astfel de fapt, nici o condiţie, nici în lumea
„internă―, nici în cea „exterioară―. Se poate admite că eu exprim punctul de vedere al lui
Wittgenstein într-un mod mai direct decât şi-ar permite el în mod obişnuit să o facă. Aceasta fiindcă,
dacă negăm că există vreun astfel de fapt, nu cumva exprimăm o teză filosofică ce pune la îndoială
sau neagă ceea ce admite toată lumea? Nu vrem să ne îndoim sau să negăm că atunci când oamenii
vorbesc despre ei înşişi şi despre ceilalţi ca înţelegând ceva prin cuvintele lor, ca urmând reguli, ei
fac acest lucru în mod perfect îndreptăţit. Nu vrem nici măcar să negăm caracterul cuvenit al
utilizării obişnuite a expresiei „faptul că Jones a înţeles adunare prin cutare simbol―, iar asemenea
expresii au, într-adevăr, utilizări cu totul obişnuite. Vrem doar să negăm existenţa unui „fapt
superlativ―, pe care îl ataşează în mod greşit filosofii unor asemenea formulări obişnuite, şi nu
caracterul cuvenit al formulărilor însele.
 160

Acesta este temeiul pentru care am formulat mai sus ipoteza că inabilitatea mărturisită a lui
Wittgenstein de a scrie o lucrare cu argumente şi concluzii organizate în mod convenţional
izvorăşte, măcar în parte, nu din înclinaţii personale şi stilistice, ci din natura operei sale. Dacă
Wittgenstein ar fi enunţat – contrar celebrei sale maxime criptice din §128 – rezultatul concluziilor
sale sub forma unor teze determinate, i-ar fi fost foarte greu să evite să îşi formuleze doctrinele într-
o formă care constă în respingeri aparent sceptice ale aserţiunilor noastre obişnuite. Berkeley se
confruntă cu dificultăţi similare. El le evită în parte enunţând teza sa ca o respingere a existenţei
„materiei―, susţinând că „materie― face parte din jargonul filosofic, fără să exprime punctul de
vedere al simţului comun. Cu toate acestea el este forţat, la un moment dat, să spună – contrar, în
aparenţă, doctrinei sale oficiale obişnuite – că neagă o doctrină „ciudat de prevalentă în rândul
oamenilor―151. Dacă, pe de altă parte, nu ne enunţăm concluziile în forma unor teze în mod deschis
filosofice152, e mai uşor să evităm pericolul unei respingeri a vreunei opinii obişnuite, chiar dacă
interlocutorul nostru imaginar ne acuză că facem acest lucru (în §189, de pildă; vezi şi §195) 153. Ori
de câte ori oponentul nostru insistă asupra caracterului pe deplin cuvenit al formei obişnuite a
expresiei (de pildă, că „paşii sunt predeterminaţi de formulă―, „aplicaţiile viitoare sunt deja
prezente―), putem insista că dacă aceste expresii sunt înţelese cum se cuvine, atunci suntem de
acord. Pericolul apare atunci când încercăm să dăm o formulare precisă pentru ceea ce respingem
noi, pentru care anume este „interpretarea eronată― pe care o dă oponentul nostru înţelesului
obişnuit al expresiei. Ar putea fi greu de făcut aceasta fără a produce încă un enunţ care, după cum
trebuie să admitem, este în continuare „perfect în regulă, dacă e înţeles cum se cuvine―.
Aşa că Wittgenstein ar putea foarte bine să dezaprobe, probabil din precauţie, formulările
directe date aici. Aleg totuşi să am curajul de a spune: Wittgenstein susţine, alături de sceptic, că nu
există nici un fapt care să indice că am înţeles plus sau quus. [...] Voi rezuma, atunci, „argumentul
limbajului privat―, aşa cum e prezentat în acest eseu. (1) Presupunem cu toţii că limbajul nostru
exprimă concepte – „durere―, „plus―, „roşu― – în aşa fel încât, odată ce „prind― conceptul, toate
aplicările lui viitoare sunt determinate (în sensul că sunt în mod unic întemeiate de către conceptul
pe care l-am prins). De fapt, se pare că indiferent ce e în mintea mea la un moment dat, în viitor sunt

151 Berkeley, Principiile cunoaşterii omeneşti, §4. Desigur, Berkeley ar putea înţelege că prevalenţa doctrinei
izvorăşte din influenţa unei teorii filosofice şi nu din simţul comun, după cum şi afirmă în secţiunea următoare.
152 Expresia folosită de Kripke aici este „broad philosophical theses―. Am presupus că „broad― e folosit ca adverb
(ca în „broad awake―) şi nu ca adjectiv (ca în „broad views―). În cazul în care m-am înşelat, Kripke nu vorbeşte despre
„teze în mod deschis filosofice―, ci despre „teze filosofice spuse deschis― (n. trad.).
153 §189: „Dar nu sunt oare paşii determinaţi, prin urmare, de către formula algebrică?―. În ciuda interpretării lui
Wittgenstein a propriei sale filosofii a expresiei obişnuite „paşii sunt determinaţi de formulă―, persistă impresia că totuşi
caracterizarea dată de interlocutor punctul său de vedere e cu adevărat corectă. Vezi §195: „Dar nu am în vedere că ceea
ce fac acum (atunci când un sens) determină în mod cauzal şi potrivit experienţei folosirea viitoare, ci că, într-un mod
ciudat, această utilizare însăşi este prezentă, într-un anumit sens.―, acestea fiind cuvintele interlocutorului, şi răspunsul
blând: „Bine-înţeles că este aşa, «într-un anumit sens»! De fapt, în ceea ce spui este falsă doar expresia „într-un mod
ciudat―. Restul este corect; iar ciudată ne apare propoziţia numai dacă ne imaginăm pentru ea un alt joc de limbaj decât
cel în care o folosim de fapt.―.
 161

liber să îl interpretez în feluri diferite – de exemplu, l-aş putea urma pe sceptic şi să interpretez
„plus― drept „quus―. În particular, această idee e valabilă dacă îmi direcţionez atenţia înspre o
senzaţie şi o numesc; nimic din ceea ce am făcut nu determină aplicările viitoare (în sensul de mai
sus, asociat cu întemeierea). Scepticismul lui Wittgenstein cu privire la determinarea utilizărilor
viitoare de către conţinuturile din trecut ale minţii este analog scepticismului lui Hume privitor la
determinarea viitorului de către trecut (în mod cauzal şi inferenţial). (2) Paradoxul poate fi rezolvat
doar printr-o ―soluţie sceptică la aceste îndoieli‖, în sensul clasic al lui Hume. Aceasta înseamnă că
trebuie să renunţăm la încercarea de a găsi fapte despre mine în virtutea cărora înţeleg ―plus‖ şi nu
―quus‖ şi trebuie să procedez într-un anumit mod. În schimb, trebuie să luăm în considerare felul în
care utilizăm de fapt: (i) aserţiunea categorică potrivit căreia un individ urmează o anumită regulă
(aserţiunea că el înţelege adunare prin ―plus‖); (ii) aserţiunea condiţională că ―dacă un individ
urmează regula cutare, el trebuie să facă cutare într-o situaţie dată‖ (de exemplu, ―dacă înţelege
adunare prin ―+‖, răspunsul său la ―68 + 57‖ trebuie să fie ―125‖ ―). Ceea ce revine la a spune că
trebuie să ne uităm la circumstanţele în care sunt introduse în discurs aceste aserţiuni şi la rolul şi
utilitatea lor în viaţa noastră. (3) Atâta timp cât luăm în considerare un singur individ în mod izolat,
tot ce putem spune este după cum urmează. Un individ are adesea experienţa de a fi încrezător că a
―prins‖ o anumită regulă (uneori că a priceput-o ―dintr-o clipire‖). Este un fapt empiric că după
această experienţă indivizii sunt adesea dispuşi să dea răspunsuri în cazuri concrete având încredere
deplină că a proceda astfel e ―ceea ce se intenţiona‖. Totuşi, nu putem ajunge mai departe în
explicarea pe această bază a utilizării condiţionalilor de la (ii), de mai înainte. Desigur, vorbind în
manieră dispoziţională, subiectul este într-adevăr determinat să răspundă într-un anumit fel, să
zicem, la o problemă de adunare dată. O asemenea dispoziţie ar putea fi totuşi prezentă, împreună
cu ―sentimentul de încredere‖ potrivit, chiar dacă el nu ar urma în realitate nici o regulă, sau chiar
dacă el ar face un lucru ―greşit‖. Elementul de întemeiere din utilizarea noastră a unor condiţionali
precum (ii) nu este explicat. (4) Dacă luăm în considerare faptul că individul se află într-o
comunitate, tabloul se schimbă iar rolul aserţiunilor (i) şi (ii) de mai sus devine evident. Când o
comunitate accepta un condiţional particular de tip (ii), aceasta acceptă forma sa contrapusă: eşecul
unui individ de a produce acele răspunsuri pe care comunitatea le consideră corecte conduce
comunitatea la presupunerea că el nu urmează regula. Pe de altă parte, dacă un individ trece destule
teste, comunitatea (subscriind la aserţiuni de forma (i)) îl acceptă ca urmând regula, permiţându-i
astfel să se angajeze în anumite tipuri de interacţiuni cu membrii ei, interacţiuni ce depind de faptul
că ei se sprijină pe răspunsurile sale. Să observăm că această soluţie explică cum sunt introduse în
limbaj aserţiunile din (i) şi (ii), dar nu ne dă condiţiile pentru ca aceste enunţuri să fie adevărate. (5)
Succesul practicilor de la (3) depinde de faptul empiric brut că ne punem de acord unii cu alţii în ce
priveşte răspunsurile noastre. Dat fiind argumentul sceptic de la (1), acest succes nu poate fi
 162

explicat prin ―faptul că toţi prindem aceleaşi concepte‖. (6) Întocmai precum Hume, care credea că
a demonstrat că relaţia cauzală dintre două evenimente este neinteligibilă dacă acestea nu sunt
subsumate unei regularităţi, şi Wittgenstein credea că consideraţiile de la (2) şi (3) de mai sus au
arătat că afirmaţiile despre un individ care urmează reguli se referă la el ca membru al unei
comunităţi, ca la (3). În particular, pentru ca condiţionalii de tipul (ii) să aibă sens, comunitatea
trebuie să fie capabilă să judece dacă un individ urmează într-adevăr o regulă dată în aplicaţii
particulare, adică dacă răspunsurile sale sunt în acord cu ale lor. În cazul în care se dă glas unor
senzaţii154, modul în care judecă comunitatea revine la obsevarea comportamentului individului şi a
circumstanţelor înconjurătoare.
Câteva idei finale cu privire la argument ar trebui să fie marcate. În primul rând, urmând
§243, un ―limbaj privat‖ este de obicei definit ca un limbaj pe care e logic imposibil să-l înţeleagă
altcineva. Argumentul limbajului privat e înţeles ca un argument împotriva posibilităţii unui limbaj
privat în acest sens. Această concepţie nu e greşită, dar mi se pare că accentul este pus întrucâtva
greşit. Ceea ce se neagă în realitate e ceea ce s-ar putea numi un ―model privat‖ al urmării de reguli,
ideea că noţiunea unei persoane ce urmează o regulă dată trebuie să fie analizată pur şi simplu în
termenii faptelor cu privire la cel care urmează regula şi doar la cel care urmează regula, fără
referire la calitatea sa de membru într-o comunitate mai largă. (În acelaşi fel, ceea ce neagă Hume
este modelul privat al cauzării - faptul că dacă un eveniment cauzează un altul, aceasta ţine numai
de relaţia dintre cele două evenimente, fără vreo referire la subsumarea lor faţă de tipuri mai largi de
evenimente.) Imposibilitatea unui limbaj privat în sensul tocmai definit decurge, într-adevăr, din
incorectitudinea modelului privat pentru limbaj şi reguli, de vreme ce urmarea de reguli într-un
―limbaj privat‖ ar putea fi analizată doar printr-un model privat, dar incorectitudinea modelului
privat e mai elementară, întrucât se aplică tuturor regulilor. Aceasta îmi pare a fi ideea din §202.
Înseamnă aceasta că nu se poate spune despre Robinson Crusoe, aflat izolat pe o insulă, că
urmează reguli, indiferent ce face? 155 Nu mi se pare că asta decurge de aici. Ceea ce decurge este că
dacă ne gândim la Crusoe ca urmând reguli, îl includem în comunitatea noastră şi îi aplicăm
criteriile noastre pentru urmarea regulilor 156. Falsitatea modelului privat nu trebuie să însemne că nu
se poate spune despre un individ izolat fizic că urmează reguli, ci mai degrabă că un individ

154 În original, Kripke vorbeşte despre „avowals of sensations― (n. trad.).

155 Vezi [...] A. J. Ayer, „Can there be a Private Language?―, Proceedings of the Aristotelian Society
Supplementary Volume 28 (1954). Ayer presupune că „argumentul limbajului privat― îl exclude pe Crusoe din limbaj,
considerând că acest fapt presupus e fatal pentru argumentul lui Wittgenstein. [...] Alţii, arătând că un „limbaj
privat― este unul pe care alţii nu îl pot înţelege (vezi paragraful precedent din text), nu văd nici un temei pentru a se
gândi că „argumentul limbajului privat― are ceva de a face cu Crusoe (atâta timp cât i-am putea înţelege limbajul).
Propria mea concepţie în această chestiune, după cum am explicat foarte pe scurt în text, diferă întrucâtva de toate
aceste opinii.
156 Dacă Wittgenstein ar fi avut vreo problemă cu Crusoe, probabil că problema ar fi fost dacă avem vreun
„drept― să îl includem în comunitatea noastră în acest fel şi să îi atribuim regulile noastre. Vezi discuţia lui Wittgenstein
a unei întrebări oarecum similare în §§199-200 şi concluzia sa: „Am mai fi noi înclinaţi să zicem că ei jucau un joc? Şi
cu ce drept s-ar putea spune asta?―.
 163

considerat în mod izolat (fie că este izolat fizic sau nu) nu se poate spune că o face. Să ne amintim
că teoria lui Wittgenstein este una a condiţiilor de asertabilitate. Comunitatea noastră poate aserta
despre orice individ că urmează o regulă dacă el trece testele pentru urmarea regulii aplicate
oricărui membru al comunităţii.
În fine, obsevaţia făcută în ultimul paragraf, cum că teoria lui Wittgenstein este una a
condiţiilor de asertabilitate, merită să fie subliniată. Teoria lui Wittgenstein nu trebuie să fie
confundată cu o teorie potrivit căreia, pentru orice m şi n, valoarea funcţiei pe care o înţelegem prin
―plus‖ este (prin definiţie) valoarea pe care întreaga comunitate lingvistică (aproape) ar da-o ca
răspuns. O astfel de teorie ar fi o teorie a condiţiilor de adevăr pentru aserţiuni precum ―Prin ―plus‖
înţelegem cutare funcţie.‖, sau ―prin ―plus‖ înţelegem o funcţie care, atunci când se aplică la 68 şi
57 ca argumente, produce 125 ca valoare.‖. (O totalitate exhaustivă, infinită de condiţii specifice de
a doua formă ar determina ce funcţie era înţeleasă şi deci ar determina o condiţie de prima formă.)
Teoria respectivă ar aserta că 125 e valoarea funcţiei pe care o înţelegeam, pentru argumentele date,
dacă şi numai dacă ―125‖ e răspunsul pe care aproape toată lumea l-ar da, date fiind aceste
argumente. Astfel, teoria ar fi o versiune socială, sau la nivelul unei comunităţi, a teoriei
dispoziţionale, şi ar fi deschisă la cel puţin unele dintre aceleaşi critici ca şi forma originală. Înţeleg
că Wittgenstein neagă că împărtăşeşte acest punct de vedere în Remarce asupra fundamentelor
matematicii, de exemplu, V, §33 [VII, §40]: ―Înseamnă aceasta, de pildă, că definiţia pentru acelaşi
ar fi: acelaşi e ceea ce toate sau majoritatea fiinţelor omeneşti consideră că e acelaşi? – Desigur că
nu.‖157. (Vezi şi Cercetări filosofice, p. 226: ―În mod cert propoziţiile ―Fiinţele omeneşti cred că doi
ori doi fac patru‖ şi ―Doi ori doi fac patru‖ nu înseamnă acelaşi lucru.‖; şi vezi de asemenea §§240-
1.) Trebuie să avem neabătut în minte faptul că Wittgenstein nu are o teorie a condiţiilor de adevăr –
în termenii condiţiilor necesare şi suficiente – pentru corectitudinea unui răspuns şi nu a altuia la o
problemă de adunare nouă. El pur şi simplu evidenţiază, mai degrabă, că fiecare dintre noi
calculează în mod automat probleme de adunare noi (fără a simţi nevoia de a verifica prin raportare
la comunitate dacă procedura noastră e cuvenită), că comunitatea se simte îndreptăţită să corecteze
un calcul deviant, că în practică asemenea devieri sunt rare şi aşa mai departe. Wittgenstein crede că
aceste observaţii despre condiţiile suficiente pentru asertarea întemeiată sunt suficiente pentru a
pune în lumină rolul şi utilitatea aserţiunii despre înţeles şi determinarea răspunsurilor noi în vieţile
noastre. Ceea ce decurge din aceste condiţii de asertabilitate nu este că răspunsul pe care îl dă toată
lumea la o problemă de adunare este, prin definiţie, cel corect, ci mai curând platitudinea că, dacă
toată lumea se pune de acord asupra unui anumit răspuns, atunci nimeni nu se va simţi întemeiat să
spună că răspunsul e greşit.

157 Deşi, în pasajul în chestiune, Wittgenstein vorbeşte despre jocul de limbaj particular în care se aduce altceva şi
se aduce acelaşi lucru, este clar din context că acesta e avut în vedere pentru a ilustra problema sa generală cu privire la
reguli. Întregul pasaj merită citit pentru chestiunea de faţă.
 164

E evident că sunt nenumărate aspecte relevante ale filosofiei minţii a lui Wittgenstein pe care
nu le-am discutat158. Anumite aspecte nu îmi sunt clare, iar altele au fost lăsate neatinse datorită
limitelor acestui eseu 159. În particular, nu am discutat numeroase probleme ce răsar din paragrafele
de după §243 şi sunt de obicei numite ―argumentul limbajului privat‖ şi nu am discutat nici
descrierea pozitivă asociată dată de Wittgenstein, asupra naturii limbajului senzaţiilor şi a atribuirii
stărilor psihologice. Cu toate acestea, cred că ―argumentul limbajului privat‖, în forma elementară,
precede aceste pasaje, şi că doar printr-o înţelegere a acestui argument putem începe să înţelegem
sau să luăm în considerare ceea ce urmează. Aceasta a fost sarcina asumată în acest eseu.

Traducere de Gheorghe Ştefanov

158 [...] Dacă membrii comunităţii se corectează unul pe celălalt, nu ar putea un anumit individ să se corecteze
singur? Întrebări precum aceasta au fost proeminente în discuţiile timpurii ale versiunilor verificaţioniste ale
argumentului limbajului privat. Într-adevăr, în absenţa paradoxului sceptic al lui Wittgenstein, s-ar părea că un individ
îşi aminteşte propriile sale „intenţii― şi poate folosi o amintire a acestor intenţii pentru a corecta o altă amintire greşită.
În prezenţa paradoxului, orice asemenea idei „naive― sunt lipsite de sens. În cele din urmă, un individ poate pur şi
simplu avea înclinaţii brute aflate în conflict, în timp ce rezultatul chestiunii depinde numai de voinţa sa. Situaţia nu este
analoagă cazului comunităţii, unde indivizi distincţi au voinţe distincte şi independente şi unde, când un individ e
acceptat în comunitate, ceilalţi judecă că se pot baza pe răspunsul său (după cum a fost descris în textul de mai sus).
Nici o relaţie corespunzătoare între un individ şi sine însuşi nu are aceeaşi utilitate. S-ar putea ca Wittgenstein să indice
ceva de acest fel în §268.
159 Aş putea menţiona că, în plus faţă de analogia humeeană subliniată în acest eseu, m-a izbit ideea că poate
exista o analogie între argumentul limbajului privat al lui Wittgenstein şi celebrul argument al lui Ludwig von Mises
privind calculul economic în socialism. (Vezi cartea sa, Acţiunea omenească, ediţia a doua, Yale University Press, New
Haven, 1963, capitolul 26, pp. 698-715, pentru o enunţare). Potrivit lui Mises, un agent economic raţional care
calculează (managerul unei fabrici industriale, să zicem) şi care doreşte să aleagă cele mai eficiente mijloace pentru a
atinge nişte scopuri date trebuie să compare cursuri alternative de acţiune în ceea ce priveşte eficienţa costurilor. Pentru
a face acest lucru, el are nevoie de o listă de preţuri (de pildă, pentru materii prime sau aparatură) stabilite de către alţii.
Dacă un singur agent ar stabili toate preţurile, nu ar mai putea avea nici o bază raţională pentru a alege între cursuri
alternative de acţiune. (Orice i s-ar părea corect, ar fi corect, aşa încât nu s-ar mai putea vorbi despre ce e corect.) Nu
ştiu dacă e un semn rău pentru argumentul limbajului privat, dar impresia mea este că deşi se recunoaşte de obicei că
argumentul lui Mises indică o dificultate reală pentru economiile cu planificare centralizată, acum este aproape în mod
universal respins ca propunere teoretică.
 165

Bibliografie selectivă

1. Lucrări generale și introductive:

 William G. Lycan, Philosophy of language - a contemporary introduction, Routledge, Londra și
New York, 2000
 Aloysius P. Martinich, The Philosophy of Language (ediţia a 3-a), Oxford University Press,
Oxford și New York, 1996.

[...]
2. Teorii ale înţelesului:
[...]

3. Descripţii definite:
[...]

4. Nume proprii:
[...]

5. Indexicali:
[...]

6. Atitudini propoziţionale:
[...]

7. Traducere și interpretare:
[...]

8. Natura limbajului:
[...]