Cărămidaru Vasile-Ibrian

Masterat Teologie Sistematică

Anul I
Lucrare de seminar – Teologie şi filosofie

Metafizica şi teologia limbajului.

Ontologie, logică şi discurs teologic în Tractatus Logico - Philosophicus

I. Introducere
Scopul acestei lucrări îl reprezintă descrierea poziţiei care se desprinde din lucrarea lui
Ludwig Wittgenstein - Tractatus Logico - Philosophicus1 în privinţa: relaţiei limbajului cu
realitatea, a stabilirii tipologiilor propoziţiilor şi a câmpurilor exprimabilităţii. În acest cadru
vom face o serie de precizări privind legitimitatea unui discurs teologic semnificativ care ar
mai putea (sau nu) surveni în urma implicaţiilor Tractatus-ului. Realizarea scopului
presupune o discuţie privind ontologia prezentată în Tractatus, rolul aprioric al logicii şi
graniţa subiectului metafizic – privite ca limitări ale discursului cu sens.

II. Despre ontologia Tractatus-ului

Tractatus-ul prezintă avantajul de a fi singura lucrare în care L. Wittgenstein şi-a

ordonat însemnările în vederea publicării în forma pe care o avem noi astăzi. Preocupările lui
Wittgenstein legate de poziţionarea logicii ca disciplină, fundamentele matematicii şi cele de
natură lingvistică sunt la tot pasul corelate cu toate afirmaţiile care par a fi de natură
ontologică. Există o varietate de opinii privind existenţa (sau inexistenţa) unei ontologii a
Tractatusului, ontologie care s-ar oferi expozitiv cu o concentrare preponderentă în propoziţia
1 şi s-ar clarifica prin afirmaţiile făcute de autorul austriac în cadrul propoziţiilor ulterioare. În
această varietate de opinii capetele intervalului ideatic sunt date, pe de-o parte, de poziţia unor
membrii ai Cercului de la Viena – care considerau aserţiunile lui Wittgenstein despre „lume”
ca fiind de natură strict metafizică, iar la celălalt capăt al intervalului avem o lectură a
Tractatus-ului care priveşte presupusa ontologie ca pe o „schelărie conceptuală” menită să
arate (nu să descrie), fiind o treaptă a scării non-sensurilor, după cume este această scară
indicată în 6.54.

Indiferent de locul în care ne-am poziţiona în intervalul mai sus menţionat, faptul că
lumea Tractatus-ului se află într-o relaţie biunivocă cu logica acestuia este incontestabil.
Remarcăm la Wittgenstein o separare netă a două clase mari de propoziţii: propoziţii care se
referă la fapte şi propoziţii care sunt tautologii (sau propoziţii logice). Această distincţie avea

1
Ediţia folosită în această lucrare va fi : Wittgenstein, L. – Tractatus Logico-Philosophicus, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2012
deja o oarecare tradiţie în empirismul englez. Spre exemplu D. Hume distingea în aceeaşi
manieră propoziţiile în a sa Cercetare asupra intelectului omenesc, enunţând în secţiunea XII
partea a treia chiar un criteriu ce ar trebui să ghideze cititorul în a selecta volume ce au o
pretinsă valoare cognitivă:

Dacă luăm în mână orice volum de teologie sau de metafizică de şcoală, bunaoară,
să ne întrebăm: Conţine el oare vreun raţionament abstract privitor la canitate sau
număr? Nu. Conţine el oare vreun raţionament întemeiat pe experienţă cu privire
la fapte şi existenţă? Nu. Încredinţaţi-l atunci focului, căci nu poate conţine nimic
altceva decât sofisme şi iluzii.2

Afirmaţiile lui Wittgenstein care dau impresia că se referă la lucruri, la lume, schiţând
deci o ontologie sunt cu percădere cele cuprinse la nivelul propoziţiei 1.

1 Lumea este tot ceea ce se întîmplă.

1.1 Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor.
1.11 Lumea este determinată prin fapte şi prin aceea că acestea sînt toate faptele.
1.12 Căci totalitatea faptelor determină ce se întîmplă şi, de asemenea, tot ceea ce
nu se întîmplă.
1.13 Faptele în spaţiul logic sînt lumea.
1.2 Lumea se descompune în fapte.
1.21 Ceva poate să se întîmple sau să nu se întîmple şi tot restul să rămână la fel.

Afirmaţiile de la 1 la 1.2 par să constituie un fel de aranjament metafizic, însă atunci

când Wittgenstein discută obiectele (entităţi subordonate la nivel de clasă stărilor de lucruri)
constatăm că acestea sunt simple, şi incolore (vezi 2.02 şi 2.021). Această remarcă este
semnificativă deoarece ea arată că elementele precizate în 1 până la 1.2 servesc mai degrabă
drept categorii formale folosite în vederea explicitării statutului logicii. Logica stă faţă de
aceste elemente într-o relaţie pictorială cu diversele niveluri ale structurilor logice. A. C.
Grayling oferă o reprezentare3 a acestei relaţii, pe care el însuţi o etichetează drept „brută”:

2
Hume, D.- Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987, p.225
3
Grayling, A.C- Wittgenstein,Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.56
 Relatia de izomorfism dintre propoziţile elementare şi stările de lucruri (în condiţiile
în care interpretăm această corelaţie ca fiind una dintre o expresie lingvistică şi starea din
lumea naturală la care această expresie se referă) viziunea pe care Wittgenstein o oferă asupra
relaţiei dintre limbaj şi realitate este una aflată în matca atomismului logic. Această viziune
ridicând dificultăţile cu care se confruntă variatele tipuri de atomism, şi anume: problema
„excluziunii culorii” (unde se arată în chip vădit dificultatea tranziţiei de la incompatibilităţi
fenomenale la imposibilităţi logice) şi problema generalizării sau a cuantificatorului universal
privit ca o conjuncţie4.Faptul că elementele de ontologie prezente în 1. ţin mai degrabă de
sfera posibilităţii logice, decât de cea întâmplării (Wittgenstein pune mereu în contrast
necesitatea şi posibilitatea privite din punct de vedere logic, cu întâmplarea specifică
afirmaţiilor cu privire la lumea naturală) este desluşit şi în 1.21. Posibilităţile la care se face
referire aici sunt mai degraba cele sintactice, aşa cum se întâmplă şi în dezvoltarea precizată
în 2.0123.

2. 0123 Dacă cunosc obiectul, atunci cunosc şi toate posibilităţile apariţiei sale în
stări de lucruri atomare.
( Fiecare asemenea posibilitate trebuie să stea în natura obiectului.)

Stilul adesea enigmatic al scrierilor filosofului austriac poate induce şi de această dată
în eroare chiar şi minţi antrenate ale filosofiei, spre expemplu lectura oferită de către Gordon
H Clark5 asupra pasajului de mai sus este una care îl asociază pe Wiettgenstein filosofiei
hegeliene, neconsiderând că enunţul s-ar putea referi la posibilităţi de ordin sintactic.

III. Lumea, limbajul şi propoziţiile cu sens

Conform distincţiei dintre afirmaţiile empirice şi cele logice, afirmaţiile care se referă
la lume sunt cele cu sens din punct de vedere al Tractatus-ului, propoziţiile elementare fiind
cele al căror adevăr este verificat pe seama capacităţii lor reprezentaţionale (de proiecţie). Se
cuvine să facem în acest punct distincţia prezentă în cadru Tractatus-ului între sensul unei
propoziţii, care este dat de capacitatea ei de a fi o imagine a unei stări de ucruri posibile, şi
adevărul unei propoziţii care este dat de corespondenţa imaginii cu o stare de lucuri reală. O
serie de probleme, care se ivesc in acestă manieră de punere în temă, a constituit subiect de
reflecţie în cadrul filosofiei analitice şi a analizei limbajului, în deceniile care au urmat scrierii
Tractatus-ului. Dintre problemele cuprinse în această serie menţionăm: explicitarea statutului
numelor naturale şi al celor proprii din perspectiva unor teorii precum cea a denotării sau cea
a limbajului comun, descrierea modalităţilor de verificare a propoziţiilor, etc.

Wittgenstein face totuşi în Tractatus câteva precizări cu privire la lume, dar şi acestea
sunt obţinute în cadrul discuţiilor sale privind statutul logicii. Ne vom limita în acest punct la

4
Pentru o descriere sumară a acestor probleme:
Proops, I.-, Wittgenstein's Logical Atomism, în The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Summer
2013 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =
<http://plato.stanford.edu/archives/sum2013/entries/wittgenstein-atomism/>.
5
Clark, G.H. – Language and Theology, Editura Trinity Fundation, Jefferson Maryland, USA, 1993,
p.27
a menţiona că pentru Wiettgenstein propoziţiile logicii au doar un caracter sintactic, ele
neavand referenţi empirici.

Relaţia pictorială dintre limbaj şi lume pare a conduce la Wittenstein la o conturare a

graniţelor lumii în orizontul afirmabilităţii:

5.6 Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.

5.61 Logica pătrunde lumea : limitele lumii sînt şi limitele ei. Nu putem, prin
urmare, să spunem în logică : există cutare şi cutare lucru în lume, iar cutare nu.
Aceasta ar implica se parc că noi excludem anumite posibilităţi, iar acesta nu
poate să fie cazul, deoarece altminteri logica ar trebui să treacă dincolo de limitele
lumii ; dacă ca va să zică ar putea să considere aceste limite şi din partea cealaltă.
Ceea ce nu putem gîndi, aceasta nu putem gîndi.
Nu putem, aşadar, nici spune ceea ce nu putem gîndi.

Pasajele de mai sus nu sugerează pentru Wittgenstein că limbajul la care se referă este
unul tehnicizat, aferent jargonului logicii. Limbajul natural este, în acest caz, cheia înţelegerii
lumii, iar ceea ce se numşte în literatura de specialitate Wittgenstein II, este din punct de
vedere al 5.5563 o urmare firească a demersului din Tractatus.

5. 5563 Toate propoziţiile limbajului nostru cotidian sînt în realitate, aşa cum sînt
ele, pe deplin ordonate din punct de vedere logic. - Lucrul cel mai simplu pe care
ar trebui să-l indicăm aici nu este ceva asemănător adevărului, ci însuşi adevărul
deplin.
(Problemele noastre nu sînt abstracte, ci poate cele mai concrete probleme ce
există.)

Limbajul ştiinţei se află şi el încadrat de relaţia afirmabilitate – posibilitate

ontologică, existând totuşi grade de fidelitate descriptivă a diverselor maneire lingivistice
de expresie.

6.362 Ceea ce poate fi descris poate să se şi întîmple, iar ceea ce trebuie să

excludă legea cauzalităţii nu se poate nici descrie.
6.342 [...]Astfel, faptul că lumea poate fi descrisă prin mecanica newtoniană nu
spune nimic despre lume ; ceea ce ne spune ceva despre lume este că ea poate fi
descrisă de către această teorie tocmai în felul în care este descrisă. Despre lume
spune ceva şi faptul că ca poate fi descrisă de către o mecanică într-un mod mai
sim plu decît de către alta.

Iar ceea ce trece drept principial în ştiinţă este de aceeaşi factură cu logicul, adică ceva
care trebuie arătat, nu ceva care poate fi spus.

6.36 Dacă ar exista o lege a cauzalităţii, ea ar putea fi formulată astfel : "Există

legi ale naturii" .
Dar, fireşte, acest lucru nu poate fi spus : el se arată.

Faptul că distincţia dintre a arăta şi a spune este fundamentală pentru structura

Tractatus-ului, este precizat de M. Flonta în felul următor:
 Precizarea mereu reluată (vezi şi 4.121) că logica lumii şi a limbajului, ceea ce
este, prin urmare, necesar, şi nu contingent, nu pot fi reprezentate prin imagini, ci
se arată în ele, constituie fără îndoială coloana vertebrală ce susţine întreaga
construcţie a Tractatus-ului.6

În ceea ce priveşte inducţia, Wittgenstein nu consideră inducţia ca fiind un principiu,

ci doar un acord psihologic privind fundalul nostru experimental, lucru care aduce din nou
aminte de Hume.

6.363 Procedeul inducţiei constă în aceea că acceptăm cea mai simplă lege ce
poate fi pusă de acord cu experienţele noastre.

IV. Limitele orizontului discursiv. Subiectul şi logica

Propoziţiile cu sens sunt distincte de cele ale logicii. Pentru Wittgenstein propoziţiile
logicii sunt tautologii, proprietatea fundamentală a unei propoziţii logice fiind aceea că este
deductibilă din oricare alta, ceea ce revine la a spune că tote acestea sunt tautologii, sau într-o
maniera abreviată pe care Wittgenstein o foloseşte – nu există surprize în logică. Din acest
motiv, pentru Wittgenstein nu există propoziţii logice care sunt fundamentale pentru alte
propoziţii logice, ci caracteristica esenţială a oricărei propoziţii logice este posibilitatea de a fi
obţinută din orice altă propoziţie logica. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că
propoziţiile logice nu au nevoie de o semantică, ci doar de urmărirea consecventă a unor
reguli operatorii sintactice. Discursul logic nefăcând referire la lume, ci doar la sintaxă, poate
fi deci doar arătat.

6.1 Propoziţiile logicii sînt tautologii.

6.11 Propoziţiile logicii nu spun, prin urmare, nimic. (Ele sînt propoziţiile
analitice.)
6.111 Teoriile care lasă o propoziţie a logicii să apară ca avînd conţinut sînt
întotdeauna false.[...]
6.112 Explicaţia corectă a propoziţiilor logice trebuie să le confere o poziţie unică
între toate propoziţiile.
6.113 Este caracteristica distinctivă a propoziţiilor logice că noi putem recunoaşte
că sînt adevărate doar considerînd simbolul şi acest fapt cuprinde în sine întreaga
filozofie a logicii. Şi astfel, este unul din faptele cele mai importante că adevărul
şi falsitatea propoziţiilor nelogice nu pot fi recunoscute considerînd doar
propoziţia.

Propoziţiile logice servesc, pentru Wittgenstein, la preordonarea limbajului şi a

reflectării experinţei în limbaj. Faptul că o interogare asupra posibilităţii contrariului (a unei
situaţii în care logica şi lumea nu coincid) este inimaginabilă indică pe de o parte non-sensul
poziţiei ceptice, şi pe de alta caracterul aprioric al logicii.

6.5 1 Scepticismul nu este de necombătut, ci în mod evident un nonsens, dacă vrea

să formuleze o îndoială acolo unde nu poate fi pusă o întrebare.

6
Flonta, M – În ajutorul cititorului, Studiu introductiv în volumul Wittgenstein, L. – Tractatus Logico
Philosoficus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 68
 Căci îndoiala poate exista doar acolo unde există o întrebare ; o întrebare doar
acolo unde există un răspuns ; iar acesta doar acolo unde se poate spune
ceva.

Ca instrument ordonator al experienţei şi aflat înaintea oricărei experienţe, logica este

transcendentală. Mai mulţi autori identifică aici o influenţă kantiană asupra gânirii filosofului
austriac7.

6.13 Logica nu este o doctrină, ci o imagine în oglindă a lumii.

Logica este transcendentală.

Cealaltă limită a propoziţiilor cu sens, i.e. cu referenţi empirici, este dată de discursul
despre subiect.

5.631 Subiectul care gîndeşte, care îşi reprezintă ceva, nu există. Dacă aş scrie o
carte intitulată "Lumea aşa cum am găsit-o", atunci ar trebui să relatez aici şi
despre trupul meu şi să spun care membre sînt supuse voinţei mele şi care nu etc. ;
aceasta este o metodă pentru a izola subiectul sau mai degrabă pentru a arăta că
într-un sens important nu există subiect : adică numai despre el nu ar putea să fie
vorba în această carte.

5.632 Subiectul nu aparţine lumii, ci este o limită a lumii.

Subiectul la care face referire Wittgenstein nu pate fi subiectul psihosomatic al

fenomenelor psihologice, iar metafora ochiului din 5.633 – 5.6331 arată că subiectul este
graniţa pornind de la care lumea este luata în cătare.

V. Teologia şi valorile în spectrul tăcerii

După cum am observat, propoziţiile cu sens sunt cele care reflectă lumea, adică stările
atomare de lucruri. Sfera valorilor, a eticii şi a esteticii e situează în afara referenţilor
empirici, şi deci despre acetea nu se poate spune ceva. Lumea in corpore pote fi contemplată,
dar rezltatul acestei contemplări nu este afirmabil. Semnificaţia lumii nu poate constitui
obiectul unui discurs mundan .

6.45 Contemplarea lumii sub specie a eterni este contemplarea ei drept întreg - un
întreg limitat. Sentimentul lumii ca întreg limitat este misticul
6.41 Sensul lumii trebuie să stea în afara ei. În lume totul este cum este şi totul se
întîmplă cum se întîmplă , nu există în ea nici o valoare, şi dacă ar exista ea nu ar
avea nici o valoare.
Dacă există o valoare, care arc valoare, atunci ea trebuie să stea în afara oricărui
eveniment şi a unui anumit fel de a fi. Căci orice eveniment şi orice fel de a fi sînt
întîmplătoare.
Ceea ce îl face să nu fie întîmplător nu poate să fie in lume ; căci dacă ar fi aşa,
acel ceva ar fi iarăşi întîmplător. El trebuie să stea în afara lumii.

7
De ex: Flonta, M – În ajutorul cititorului, Studiu introductiv în volumul Wittgenstein, L. – Tractatus
Logico Philosoficus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 50 ff
 Întregul univers al valorilor umane este nivelat. Observăm în 6.421 că etica şi estetica
sunt acelaşi lucru din perspectiva inexprimabilităţii lor, iar inexprimabilitatea este pentru
Wittgenstein un domeniu al misticului.

Cum se legitimează în acest context discursul teologic? Se impun a fi facute în acest

punct trei precizări.

Prima constă în a observa că la Wittgenstein a tăcea despre un subiect nu implică o

calificare peiorativă a domeniului despre care se recomandă tăcerea. Wittgensein era personal
interesat de cum ar trebui să ne trăim viaţa.

A doua precizare este aceea că, la fel ca şi logica, etica este transcendentală, 6.421.
Ceea ce o situează în celaşi plan cu logica, adică având un rol ordonator al experienţei
cotidiene. În însemnările sale mai târzii, Wittgnstein oferă un statut deosebit din punc de
vedere al anteriorităii faţă de experienţă unui câmp din ce în ce mai larg de propoziţii pentru
care nu se pot aduce întemeieri de ordin epistemic.8

A treia precizare priveşte aparenta contradicţie care pare să se ivească între credinţa
într-un Dumnezeu creştin care vorbeşte omului şi instrucţiunea metodologică oferită de
Wittgenstein privind necesiatea tăcerii în chestiuni teologice. Să dezvoltăm această chestiune.
Cunoaşterea şi discursul teologic originează în revelaţia lui Dumnezeu. Revelaţia are un
caracter supra-lumesc, iar legitimitatea discursului divin este dată de Autorul ei. Dacă omul ar
putea iniţia un discurs teologic fără asistenţa divină, acesta nu ar fi altceva decât un discurs
despre lume. Iar în acest punct, constatăm că sugestia lui Wittgenstein se pretează la o lectură
anti-idolatra. Altfel, un Dumnezeu despre care s-ar putea vorbi pornind exclusiv de la creat, ar
fi unul de acelaşi nivel ontologic cu creatul – un idol.

Această a treia precizare şi menţiunile însoţitoare ţin însă de ceea ce s-ar putea numi o
teologie a limbajului, care ar putea cuprinde şi ar trebui să dea seama, printre alttele, de
următoarele aspecte: rolul cuvintelor ca instrumente de mediere a revelaţiei divine
supranaturale, iar în context specific creştin, de relevanţa Întrupării pentru legitimarea
exprimabilităţii divinului. Ceea ce ar putea surveni din aceste consideraţii ar fi un cadru în
care limbajul serveşte, pe de o parte, la descrierea revelaţiei divine în natura şi, pe de altă
parte, la constituirea unei revelaţii scrise sau, în tot cazul, mediată de limbaj. Lucrul oarecum
ciudat ar fi dat de faptul că legitimarea limbajului teologic ar trebui dată tot prin intermediul
uni limbaj despre acest limbaj.

Filosofia religiei9 de inspiraţie wittgensteiniana asociata cu Wittgenstein II face cu

precădere apel la plasarea limbajului religios în contextul unui joc de limbaj. Jocul de limbaj
nu are nevoie de o întemeiere epistemică – această caracteristică a jocurilor de limbaj ca

8
Pentru o discuţie privind plasarea la acelaşi nivel cu logic6a a unor aseriuni neîntemeiabile, vezi
Flonta, M. – Notă introductivă, în volumul Witgenstein, L. - Despre certitudine, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2013, p.33 ff
9
Avându-i printre reprezentanţi pe Philips, D.Z. şi Malcom, N.
forme de viaţă conduce la etichetarea perspectivei drept fideism wittgensteinian10.Cum cu
greu s-ar putea găsi o manieră de evaluare a variatelor jocuri de limbaj din perspectiva unei
pretenţii de obiectivitate, discursul despre divin nu mai poate face apel la vreun referent
extern. Ceea ce nu face decât să vicieze omnipotenţa divină, vorbirea noastră despre
Dumnezeu neputând să transceadă graniţele vorbirii cotidiene, iar discursul cotidian devine
normativ pentru divin11.

VI. Post-tăcere sau în loc de concluzii

În pofida întinderii sale relativ reduse, Tractatus-ul oferă o teorie a logicii, o viziune
reprezentaţională asupra limbajului, şi pe aceste fundamente, o discuţie asupra ştiinţei,
matematicii şi misticii. Tractatus-ul are ca preocupare permanentă reprezentarea simbolică,
dar această preocupare nu poate ocoli chestiunea unei ontologii, de vreme ce natura imaginii
verbale (şi a actului de reprezentare) este izomorfă, cu natura a ceea este reprezentat, adică cu
realtitatea. Domeniul propoziţiilor cu sens este astfel restrâns la cele care au carcaterul de
imagine şi prezenită referenţiali empirici. Eticul, esteticul şi teologicul cad astfel în sfera
nefabilului, neputându-si căpăta sensul din lume şi deeci nefiind reprezentabile prn limbaj.
După cum am văzut, această tăcere nu este una stearpă, despre tăcerea wittgensteiniană
vorbindu-se, ca să imităm stilul lui Nicolaus Cusanus, într-un mod prin care nu se vorbeşte de
fapt.

Demersul modest al acestei lucrări este,în consecvenţă cu viziunea Tractatus-ului, un

mărunt demers clarificator în câmpul unor aspecte care se pot arăta.

10
Pentru o detaliere a conceptului a se vedea: Malcom, N. – Groundlessness of Belief, în
Contemporary Perspectives On Religious Epistemology, Editura Oxford University Press, 1992, p,92-
103 şi Malcom, N. – Wittgensteinian Fideism, în Readings in the Philosophy of Religion - second
edition, Editura Broadview Press,Toronto,Canada,2008, p,215-210
11
Pentru dezvoltarea acestei idei Henry, C.H.F.- God, Revelation and Authority,volumul III Editura
World Books, Waco, TX, USA, 1983, p. 438 ff
 Bibliografie12
1. Clark, G.H. - Language and Theology, Editura Trinity Fundation, Jefferson
Maryland, USA, 1993
2. Grayling, A.C. - Wittgenstein,Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
3. Henry, C.H.F. - God, Revelation and Authority,volumul III Editura World
Books, Waco, TX, USA, 1983
4. Hume, D. - Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987
5. Malcom, N. – Groundlessness of Belief, în Contemporary Perspectives On
Religious Epistemology, Editura Oxford University Press, 1992, p,92-103
6. Malcom, N. – Wittgensteinian Fideism, în Readingsin the Philosophy of
Religion - second edition, Editura Broadview Press,Toronto,Canada,2008,
p,215-210
7. Proops, I.-, Wittgenstein's Logical Atomism, în The Stanford Encyclopedia of
Philosophy (Summer 2013 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =
<http://plato.stanford.edu/archives/sum2013/entries/wittgenstein-atomism/>.
8. Wittgenstein, L. - Despre certitudine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013
9. Wittgenstein,L. - Tractatus Logico Philosophicus, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2012

12
Sunt precizate doar lucrările la care s-a facut referire