Sunteți pe pagina 1din 2

Contractul de comunicare

Aşa-numitul «contract de lectură» reprezintă un enunţ care, cu referire la canalele


audiovizuale, poate fi reformulat prin sintagma contract interlocutiv, sau de transmitere,
când avem în vedere discursul oral. Este vorba de delimitarea unui concept care
favorizează, de exemplu, în mod special, interpretarea retoricii titlului ca text de
inaugurare şi oferă receptorului un anumit registru de preluare a informaţiei, respectiv
sugerează sau defineşte poziţia autorului unui text de opinie. Teoria la care ne referim a
fost dezvoltată de Éliséo Véron pe baza analizei presei („scrise”), dar a găsit aplicaţie şi
în exegeza asupra discursului din alte specii ale mass-mediei. Modelul teoretic la care
trimitem acreditează ideea că, într-un text din orice tip de discurs jurnalistic, în afară de un
conţinut, emiţătorul îi propune receptorului şi o relaţie, pe care acesta din urmă o poate
accepta sau nu, modul de adresare având tot atâta importanţă ca şi conţinutul propus
(Cheveigné, Discours, p. 95). De interes deosebit, aşadar, în ceea ce priveşte receptarea,
conform unor dezvoltări şi aplicaţii ale unui alt adept al teoriei lui Véron, „contractul de
lectură” serveşte pentru a caracteriza funcţionarea, în orice tip de „suport de presă”, a
„dispozitivului de enunţare”, adică a „modalităţilor de a spune”, cuprinzând:
a) imaginea celui care transmite un mesaj, locul pe care şi-l atribuie acesta faţă de „ce
spune”;
b) imaginea celui căruia îi este destinat discursul, locul ce-i este atribuit acestuia;
c) relaţia dintre emiţător şi destinatar, care poate fi, de fapt, altul decât receptorul real
(Minet, Contrat de lecture, p. 223–224).
Cu privire la distincţiile pe care le face acelaşi autor selectând ipostazele emiţătorului
în cadrul „dispozitivului de enunţare” (apropiat de destinatar, „complice” al acestuia sau
chiar aflându-se pe o poziţie îndepărtată faţă de acesta; ibidem, p. 224), pentru analiza
semnificaţiei utilizării EDR ne interesează ipostaza de „complice”, ceea ce, în viziunea
noastră, se traduce prin tentativa de situare în atmosfera aceleiaşi „competenţe
expresive”, mijloc eficace (şi aparent inocent) de stabilire a empatiei, dar şi de
manipulare prin seducţie sau incitare directă (pentru date ale unui asemenea „contract de
lectură” în acţiune, cf. capitolul 2 din partea a II-a).
Referitor la semnificaţia utilizării metaforice a termenului juridic de contract, vezi
precizările făcute de Dominique Maingueneau, pornind de la Charaudeau: termenul
indică faptul că discursul este în mod funciar cooperativ şi reglementat prin norme;
participanţii acceptă un anumit număr de reguli cunoscute mutual, ca şi sancţiunile la
care se expun dacă le încalcă. Evident, acest „contract” nu face obiectul unui acord
explicit, deoarece, după Charaudeau, „c’est justement parce que le contrat de
communication est fondateur de l’acte de langage qu’il inclut sa propre validation.
L’autre interlocuteur-destinataire est considéré comme souscrivant par avance aux
termes du contrat” (Analyser les textes de communication, Paris, Nathan, 2000, p. 55;
subl. n.). Pentru evaluarea conceptului din perspectiva selecţiei mijloacelor de
comunicare de masă pe care o face „comunicatorul de relaţii publice”, cf. Stoica,
Comunicare, p. 50–51.
În lipsa referirilor la acest concept în exegeza de jurnalistică de la noi, considerăm
necesar să trimitem la cadrul mai larg al viziunii în discuţie, prezentat într-o sinteză cu
titlul Contrat de communication. Termenul respectiv este utilizat de semioticieni, de
cercetătorii din domeniul psiho- şi sociolingvisticii, de analiştii discursului, pentru a
desemna ceea ce face ca un act de comunicare să fie socotit valid din punctul de vedere al

1
sensului, al interacţiunii de co-construire a sensului. Noţiunea are o filiaţie impresionantă,
revendicată din ipostaze diverse: „intersubiectivitate” (Benveniste), „dialogism” (Bahtin),
„intenţie colectivă” (Searle), „intenţionalitate reunită” (F. Jacques), „negociere” (Kerbrat-
Orecchioni), ipostaze ce converg spre o definire contractuală a actului vorbirii, care
implică existenţa a doi subiecţi în relaţie de intersubiectivitate, existenţa de convenţii, de
norme şi acorduri ce reglează schimburile „langajiere”, existenţa cunoaşterilor comune ce
permit să se stabilească o interînţelegere, totul într-o anumită situaţie de comunicare.
Pe acest fond, tratând arta discursului, Patrick Charaudeau a descris diferite tipuri şi
genuri: contractul de comunicare de informare, al criticii cinematografice şi, din
domeniul mass-mediei, contractul de comunicare publicitar, al dezbaterilor televizate şi
al interviului (Charaudeau – Maingueneau, Dictionnaire, p. 138 – 141).
Faţă de perspectivele deschise de aceste date, preluarea ideii de „contract” în evaluarea
receptorului în ceea priveşte performanţa în comunicarea publicistică poate constitui un
criteriu semnificativ de analiză.