Sunteți pe pagina 1din 118

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Precuvântarea Autorului Lucrarea pe care o propunem este „o introducere”în comunicarea de masă. Ceea ce înseamnă că, în mod inevitabil, se diferenţiează de clasicile introduceri,

ancorate într-o şcoală, curent etc. Deci – inevitabil –vrea să fie „o

altă introducere” în

privilegiată pe care o acordăm Cărţii, din motive sentimentale poate – dar cărora încercăm să le dăm o raţionalizare mai jos. O tradiţie pe care nimeni nu o mai pune sub semnul discuţiei scoate cartea din câmpul realităţii denumite prin termenul mass media. Dacă Roland Cayrol se preocupa de diversele echivalenţe din franceză din acel moment 1 , enumerarea cuprindea ziarele, televiziunea, cinematografia şi afişajul. În 1973, anul apariţiei excelentei sale sinteze despre presă 2 , era greu de spus că lumea nu citeşte 3 , televiziunea era la începuturile dominaţiei sale (numărul de canale, pe de o parte, cel de receptoare, pe de altă parte, era infim faţă de cel de astăzi) iar Internetul era cel mult de ordinul utopiilor

primul punct al diferenţei este poziţia

ordinul utopiilor primul punct al diferenţei este poziţia Iar virtuale 4 (nu-mi amintesc să fi întâlnit

Iar

virtuale 4 (nu-mi amintesc să fi întâlnit aşa ceva în lecturile science fiction din adolescenţă), autorul francez reduce mass-media la un ansamblu al cărui nucleu este presa, în jurul căruia gravitează fenomene secundare ca afişajul şi cinematograful. Cu toate acestea, în aceeaşi epocă, autorii unei istorii a contemporaneităţii includeau cartea în mass-media secolului al XIXlea, alături de presă, afiş şi cântec 5 Eliminarea cărţii de către un specialist în jurnalism poate fi privită din două unghiuri:

-cel al raportării la o grilă spaţio-temporală puţin constrângătoare -cel al instanţei de producţie, care privileagiază Autorul.

1 „Moyens de communication de masse”, „grands moyens d’information”, „outils de communication sociale”, „techniques de diffusion collective”.

2 La presse écrite et audio –visuelle, Presses Universitaires de France, collection « Thémis Sciences politiques », peste 600 de pagini.

3 Clişeul, vehiculat pe tonalităţi nostalgice sau agresive, apărea totuşi într-o replică memorabilă a unui distins profesor din anii 30: „Românii sunt deştepţi dar au un mare defect :

NU CITESTE” (Anton Holban, Parada dascălilor, Editura « Cugetarea », 1931, 95). Nimic nou sub soare, din acest punct de vedere.

4 Această expresie se opune utopiilor manifeste ale unei epoci, prezente în cărţi, filme, etc.

5 Jean Lefevre et Jean Georges, Les temps contemporains, tome I (1815-1945), 216.

9

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Într-adevăr,din punct de vedere al raportării la timp şi spaţiu, cartea pare a fi complet decalată faţă de componentele mass-media recunoscute ca atare 6 : nu există o presiune strictă a momentului producţiei, ca în cazul periodicelor şi nici una a locului, ca în cazul afişelor. Există însă constrângeri calendaristice pentru lansarea cărţilor, determinate de perioadele de concediu, de saloanele de carte şi de premiile literare. Acestea sunt însă ceva mai laxe faţă de ziar: un autor care nu trăieşte din scris nu simte presiunea timpului ca editorialistul -înainte de închiderea ediţiei, sau ca reporterul care trebuie să prindă un loc în numărul din ziua următoare iar protagoniştii unui "eveniment" nu se grăbesc să ajungă la un rezultat care să poată constitui o ştire 7 . Cu toate acestea, presiunea locului şi a momentului poate fi

Cartea a devenit - pe de altă parte - un vector

invocată pentru carte 8

de imagine pentru personaje perisabile, legate de un moment şi de un loc: politicienii din Franţa practică acest sport în campanii (pentru a- şi justifica pretenţiile şi a-şi promova proiectele) şi uneori chiar după, pentru a-şi consolida poziţia (dacă au câştigat) sau pentru a se justifica şi a arăta electoratului că mai există iar proiectul lor rămâne valid, chiar dacă loteria urnelor a hotărât altfel (este vorba, bineînţeles, de perdanţi) 9 . Este greu de explicat acest fenomen. Presupunem că este vorba

6 Vezi şi E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, Dicţionar de comunicare , negociere şi mediere, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, care utilizează însă sintagma „comunicaţie de masă” şi preia lista lui George Friedman.

7 Vezi Jean-Louis Servan-Schreiber, Le pouvoir d’informer, Paris, Laffont, 1972. 210-211.

8 Ca responsabil de redacţie la o editură de stat în 1990-1991, am avut ocazia să întâlnesc un distins universitar care - pentru a urgenta apariţia unei cărţi de istorie scrise de un reprezentant al Şcolii Ardelene (prefaţată de domnia sa) venea cu argumentul "ţara arde", extras din ştirile care soseau în acel moment din Transilvania.

9 Cazul ultimelor algeri este elocvent : Ségolène Royal este autoare sau coautoare (autorul principal fiind în acest caz un jurnalist sau un politolog) la cinci cărţi în intervalul 2007 (anul campaniei prezidenţiale) şi 2009 : Maintenant, Paris, Hachettes littératures, 2007., Hachette Littérature et Flammarion,– interviu fluviu cu Marie-Françoise Colombani —prezentarea proiectului politic şi confidenţe legate de viaţa de cuplu şi de mamă (nefiind căsătorită cu tatăl copiilor). Les Droits de l'Enfant, Paris, Dalloz, 2007 - este un breviar legislativ şi cetăţenesc amintind publicului că politiciana are şi calificare juridică.Ma plus belle histoire, c'est vous, Paris, B. Grasset, 2007 –face bilanţul bătăliei pierdute şi al alianţelor eşuate. Si la gauche veut des idées, Paris, B. Grasset, 2008. Dialog cu Alain Touraine.contând – pentru public – prin importanţa interlocutorului. Femme Debout, Paris, Denoël, 2009. Entretiens avec Françoise Degois, journaliste à France Inter – dezvoltă tema sexismului în politică.

10

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

de iluzia perenităţii, creată de statutul cărţii ca obiect cultural: se păstrează în rafturile librăriilor şi după consumarea evenimentelor, are posibilitatea de a se instala în bibliotecile personale pentru mai multe generaţii sau - în cel mai rău caz - este repusă în circulaţie la preţ redus. Între timp, gazetele şi revistele şi-au aflat un jalnic sfârşit în procesul reciclării deşeurilor sau - în unele ţări - ca hârtie de ambalaj sau ca înlocuitor în utilizări igienice. Ceea ce putem reţine ca fapt cert, este reintrarea cărţii în circuitul actualităţii, al imediatului în timp ce fluida şi imateriala informaţie "la zi" de pe Internet se instalează într-o ambiguă perenitate. Ruptura dintre carte şi ziar era însă formulată tranşant chiar şi de către cei care o includeau pe prima în mass-media. Ei citau mărturii din momentul naşterii presei "de masă" în Franţa. Un Girardin susţinea că stilul ar strica în ziare iar Sainte-Beuve aborda problema limbajului jurnalistic cu un cinism demn de timpurile noastre:

„Ceea ce contează este să prinzi publicul în harpon, dacă ai făcut-o, ai realizat esenţialul. Iar pentru asta există cuvinte, etichete de gândire, formule de intrare la articole, care biciuiesc sensibilitatea şi aduc la viaţă monstrul din cititor" 10 Cu toate acestea, este greu şi neprofitabil în planul cunoaşterii să ne despărţim întrutotul de carte când vorbim de mass-media:

modelul ei ne urmăreşte pretudindeni, chiar dacă trecerea la scriitura electronică i-a modificat chipul şi a dus la schimbarea deprinderilor de lectură.

Prin această opțiune ne vom delimita în fapt și sferele în care se află centrele noastre de interes, adaptate specificului pregătirii studenților de la Comunicare și Relații Publice și posibilităților de acțiune imediată, pe baza experienței personale și a unui echipament accesibil. Pentru o mai precisă situare, am recurs la schema propusă de Philippe Breton și Serge Proulx, reprodusă în cartea coordonată de Claude-Jean Bertrand 11 , în care am încercuit aspectele asupra

10 Ibid., 218.

11 O introducere în presa scrisă și vorbită, traducere din limba franceză, Editura Polirom, 2001,

27.

11

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

cărora vom insista. Titlul cărţii este un indicator al programului nostru: o vizită în C e ta t e a C o mu n i c ă r i i d e s t i n a t e c e l o r m u lţ i . Perspectiva pe care o propunem în paginile care urmează este una cronotopică. Am pus-o la încercare în teza noastră de doctorat (Cronotopia rostirii) din care volumul REGISTRU(L) CONFIDENŢIAL –Identitatea şi măştile Eului (Cronica, 1998) reproducea partea teoretică şi aplicaţiile legate de comunicarea publică. În această carte însă nu vom reţine decât cadrul general, cel propus de Mihail Bahtin pentru literatură:

„Vom numi Cronotop (ceea ce în traducere ad litteram înseamnă

). El

exprimă caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului (timpul caa cea de-a

„timp-spaţiu”, conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale(

patra dimensiune a spaţiului) .

);

spaţiul însă se intensifică, pătrunde în mişcarea timpului, a subiectului, a istoriei. Indiciile timpului se relevă în spaţiu, iar spaţiul este înţeles şi măsurat în timp. Intersectarea seriilor şi contopirea

indiciilor constituie caracteristica cronotopului. 12

(

)

Timpul aici se condensează, se comprimă, devine vizibil (

Am suprimat din spusele lui Bahtin referinţele la Literatură şi Estetic dintr-un motiv practic: Comunicarea –indiferent de nivel, natură, mijloace etc. – este prin natura ei un Cronotop generic, din care se desprind conotopii – acte de comunicare în care dimensiunea spaţială şi cea temporală sunt sincretice. Iar „tema seriilor care se intersectează” a constituit pentru noi un punct de plecare pentru construcţia unui pătrat cronotopic, pornind de la forma canonică a pătratului semiotic 13

Din motive tehnice, nu am construit întregul nostru discurs cu ajutorul acelei scheme, rezervând-o pentru porţiunile mai „tehnice” (Interludii, Studii de caz). Întregul nostru parcurs este însă lizibil prin această prismă: sincretismul dintre timp şi spaţiu în comunicarea

12 Mihail Bahtin, Formele timpului şi ale cronotopului în roman – Eseuri de poetică istorică, în volumul Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982, 294-295.

13 Am aplicat acest model la „rostirea economică” şi la etica spunerii religioase în cartea Economism /vs)/Ecumenism- O intriducere neopragmatică ăn artele comunicării, Bacău, EduSoft, 2008, 51-52.

12

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice de/în masă. Schema triunghiulară –în care ne-am conturat centrele de

de/în masă.Schema triunghiulară –în care ne-am conturat centrele de interes – indică „declinări” ale acestui sincretism determinate de evoluţia tehnologică şi potenţialul economic(pentru ansamblul societăţii într-un spaţio-timp dat) şi de componente mult mai delicate pentru fiecare participant la acest proces.

Din raţiuni tactice, am evitat domeniul autohton: exista riscul ca unele idiosincrazii să ne conducă spre analize şi comentarii nu întrutotul convergente cu aşteptarea cititorilor şi - mai ales- a persoanelor intrate incidental în vizor. Pe de altă parte, peisajul mediatic românesc prezintă aspecte care merită să fie tratate aparte, într-o lucrare specială, pe care urmează a o scrie împreună cu studenţii. Deşi nu vor ajunge niciodată să citească aceste rânduri, le mulţumesc din suflet actorului Julien Simon şi sociologului Xavier Rolland, Bretoni 100%, care mi-au permis să intru în lumea presei regionale din colţul lor de ţară. În sfârşit, pentru lizibilitate –în sensul apropierii de Cititor, nu doar în sens optic – am recurs la un stil mai degajat şi la formulări

13

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

(mai ales în titlurile de capitole) care ne aduc aminte că o cerinţă de bază a comunicării de masă este impactul la lectură. Ilustraţiile vin să completeze perspectiva asupra locului şi timpului de care vorbim la un anume moment al discursului: să nu uităm că, în absenţa lor, multe teme de comunicare nu ar fi ajuns la public. Există, în sfârşit, o componentă narcisistă în actul de a scrie şi chiar în perseverenţa de a fi dascăl şi formator. Conştienţi de ea, o aducem în faţa ochilor sub forma unei caricaturi, având un autor neidentificat, pe care am mai exploatat-o pentru exorcizarea demonilor Eului. Dincolo de oglindă este însă căutarea, sistematizarea datelor, efortul de interpretare.

14

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

A. PROBLEME PRAXITEORETICE

15

Gabriel Mardare

Mediopolis

16

Premise teoretice

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Cap. I

La

început a

fost

cuvântul

în

multe

exemplare

17

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Vom pleca de la o concisă istorie a cărţii 14 pentru a vedea cum a creat acest obiect universul de aşteptare a ceea ce numim astăzi "consumator de media". Este vorba, pe de o parte, de evoluţii sau revoluţii tehnice, pe de altă parte de construirea şi deconstruirea modelelor de reprezentare. Nu se poate vorbi de o legătură cauză- efect între cele două serii, după modelul ştiinţelor pozitive, ceea ce nu înseamnă că schimbările s-ar fi produs fără nici o legătură între componenta tehnologică şi latura imagologică a unei culturi. Dezvoltarea tehnicilor de producere şi de multiplicare a imaginii nu a rămas fără ecou în construirea repertoarelor care compun imaginarul social, fapt care se verifică de la apariţia primelor manuscrise ilustrate până la funcţia veridictivă a fotografiei în cotidienele destinate marelui public.

1. Un pic de (pre)istorie

1.0. Despre tripla natură a cărţii şi despre pericolele prin care trece aceasta de la naştere până la moarte

Trei noţiuni sunt indispensabile pentru a înţelege ce este o carte:

a) cea de suport al scrierii

b) cea legată de difuzarea şi conservarea unui text

c) cea de maniabilitate

S u p o r t u l s c r i i t u r i i a cunoscut o evoluţie enormă de la tabletele de argilă la papirus, de la rulourile imprimate din vechea Romă la manuscrisele medievale şi de la acestea la epoca modernă, când orice obiect poate juca acest rol, fie pentru domenii structurate şi supuse reglementărilor (propagandă, publicitate), fie pentru a face auzită vocea celor care nu au acces la aceste activităţi (inscripţiile şi desenele obscene sau pur şi simplu provocatoare apărute în cele mai neobişnuite locuri) 15 .

14 Albert Labarre, Histoire du livre, Presses Universitaires de France, 5e édition mise à jour,

1990.

15 Se observă o predilecţie pentru locuri frecventate şi mijloace de transport în comun. Am menţionat – prefaţând o lucrare legată de „relaţiile publice”, folosirea asfaltului unui drum departamental din Franţa , în anul 1992, pentru un slogan electoral („Le Pen vite”). Drumul era frecventat de electoratul rural şi de cicliştii de week-end care se întrec în probe de sprint (vezi Tatiana Lebedeva, Arta de a seduce, Institutul European, 1999).

18

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Figura 1 + Figura 2 – Suporturi de scris „informale

Figura 1 + Figura 2 – Suporturi de scris „informale ” Microfilmele şi - mai recent

Microfilmele şi - mai recent - reducerea la format digital de tip imagine, transpozabilă pe oricare dintre suporturile clasice, sunt doar evoluţii în tehnologia de difuzare şi conservare, spre deosebire de scriitura bazată pe tehnologia digitală.

Figura 3 Aviz de condamnare la moarte în Franţa ocupată (La documentation française, no. 6034 (avril 1978).

(La documentation française, no. 6034 (avril 1978) . Adevărata problemă a difuzării şi păstrării este

Adevărata problemă a difuzării şi păstrării este revelată de apariţia activităţii de Editor-Librar (din care se vor desprinde ulterior două profesii, în funcţie de specificul activităţii comerciale a fiecărei ţări) precum şi de crearea unei instituţii care să păstreze produsele denumite "cărţi" pentru a le pune la dispoziţia unui public prin împrumut (spre deosebire de vânzare, prin care se finalizează relaţia Editor-Librar-Cititor). Aici intervine m a n ia b i l i t a te a şi capacitatea de utilizare în

19

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

condiţii rezonabile. Din punct de vedere tehnic, în urma evoluţiei tipografiei, se pot tipări cărţi de dimensiuni foarte mici, care rămân însă la statutul de candidate la o carte a recordurilor întrucât sunt ilizibile fără lupă. Un CD-rom realizat la începutul anilor '90 aduna împreună un număr de dicţionare importante pentru istoria limbii franceze într-o capacitate de circa 500 Mb, ocupând un spaţiu infim într-o bibliotecă şi toate acestea la un preţ rezonabil 16 . Dar pentru a-l utiliza este nevoie de un echipament relativ greoi şi puţin accesibil în epocă. Chiar şi în condiţiile miniaturizării computerelor, autonomia redusă a acestora face preferabilă cartea. În acest punct ajungem la o intersecţie de reprezentări: prin tradiţia ei seculară, cartea este un obiect care face apel nu doar la vedere (simţul indispensabil pentru a ajunge la text şi imagine 17 ). Cartea este atinsă, este ţinută în mâini, mirosul ei (cel datorat producţiei sau- de ceva vreme - cel adăugat din raţiuni de marketing) acţionează asupra utilizatorului. Ea este deci în mod esenţial un obiect - utilitar în unele cazuri, obiect al plăcerii şi chiar obiect al dorinţei pentru bibliomanii capabili să plătească sume enorme pentru exemplare din ediţii greu de găsit. O b i e c t u l C a r te este deci în acelaşi timp produs fabricat, marfă, obiect de artă 18 . În primul caz ne referim la suport, la modalităţile de scriere, la procedeele de fabricare. Este şi domeniul în care se va realiza foarte repede ruptura dintre carte şi ziar:

maşinile destinate multiplicării periodicelor, rotativele, devin repede un simbol al vitezei transfigurării faptului în ştire, al trecerii de la cunoaşterea personală sau a unui grup restrâns la informarea publicului larg.

sau a unui grup restrâns la informarea publicului larg. 1 6 Trésor de la langue française

16 Trésor de la langue française informatisé (coffret 1 livre + 1 CD-Rom) Céderom du texte intégral et son livre d'accompagnement - Visualisation dynamique, consultation transversale, requête complexe - 100 000 mots avec leur histoire, 270 000 définitions, 430 000 exemples. Editeur : Centre National de la Recherche Scientifique - C.N.R.S.

17 Vom lăsa deoparte cazul nevăzătorilor, minoritar şi legat de atitudinea societăţii faţă de acest serios handicap. 18 Labarre, op. cit., 4-5.

20

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice Figura 4- Simbolul presei de mare tiraj În calitate de marfă,

Figura 4- Simbolul presei de mare tiraj

În calitate de marfă, metaforic vorbind, diferenţa dintre carte şi ziar este cea dintre produsele cu o durată medie sau lungă de utilizare (îmbrăcăminte, ustensile, mobilier - căruia-i poate servi drept completare) şi cele de folosinţă imediată sau pentru o perioadă relativ scurtă (momentul apariţiei următorului număr: peste o zi, peste o săptămână, peste o lună). Perspectiva economică şi cea sociologică se completează: domeniul editării - cu adâncirea sau reducerea diviziunii muncii şi relaţiile dintre oamenii care exercită acele meserii, factorii care îngrădesc sau favorizează difuzarea şi permit unei publicaţii sau unei cărţi să asigure traiul celor care o produc oferă posibilitatea trecerii de la meserie la artă (sau, în orice caz, la aparenţele acesteia din urmă prin elemente materiale şi compoziţionale). Dacă acum o jumătate de veac, în condiţiile aspiraţiei spre educaţia de masă, cărţile se apropiau de ziare prin hârtia folosită, prin paginarea minimalistă şi prin tiraje, ziarele contemporane fabrică "numere de colecţie" prin asocierea cu produse video sau audio iar săptămânalele contemporane nouă ar fi provocat invidia oricărui realizator de albume de artă din anii '60 ai secolului al XX-lea. Şi cartea, şi ziarul sunt vulnerabile pe parcursul existenţei lor. Constrângerile economice îi reduc cărţii capacitatea de seducţie prin mijloacele consacrate (calitatea tipăririi, ilustraţii, legătorie artistică). Pentru ziar, ele îi pot chiar pune în primejdie apariţia. Cele legate de difuzare duc fie la nerecuperarea fondurilor (deci în scurt timp la faliment, pentru periodice) fie la circumscrierea pieţii în zona de proximitate a producerii cărţii 19 . Dincolo de cele două serii de probleme se conturează spectrul Cititorului pierdut - din cauza cenzurii uneori, din cauza modului de

19 Vezi capitolul „Dimensiunea economică a sistemului mass-media” în excelenta sinteză semnată de Mihai Coman (Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, 1999, 36-39).

21

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

gestiune a reputaţiilor - fie că este vorba de autor, de titlu (la carte) sau nume (la gazetă), sau de veşnic invocata scădere a nivelului de trai sau(şi) a celui de cultură. Mai multe generaţii vor prelua aceeaşi arie, în care un subiect al producţiei mass-media se victimizează, dând vina pe o altă componentă a sistemului. Să rememorăm câteva momente 1. Cartea este fi în dificultate de Gazetă. Pentru început, nimeni nu se alarmează întrucât este vorba de pieţe difierite iar producătorii de carte vor folosi noua formă de comunicare în masă pentru a "testa" piaţa cititorilor de literatură populară. Romanul-foileton se naşte în acel moment şi el va fi modelul unui produs de televiziune cu o longevitate de invidiat (serialul). 2. Odată intrată în deprinderile de consum ale marelui public, Televiziunea va deveni ţapul ispăşitor pentru eşecurile din toate formele de comunicare publică şi din toate artele spectacolului. Despre Galaxia Marconi se va vorbi în fapt după ce televizorul se va fi instalat în salonul fiecărei familii deşi - în domeniul consumului de informaţie, primele pierderi de teren apăruseră - pentru ziare, din cauza radioului. 3. Ultimul venit, Internetul, a ajuns să polarizeze toate rancunele mass-media 20 şi ale instituţiilor care văd cum li se pulverizează audienţa şi autoritatea din spaţiul real în favoarea spaţiului virtual iar individul - legat de o comunitate fizică prin firele consacrate (familie, loc de muncă, deprinderi de consum, seturi de valori şi reprezentări) se rupe de ea pentru a se insera într-o comunitate la a cărei construcţie crede că participă prin propria-i adeziune, în momentul "logării".

1.1. Despre alienarea textului ca premisă a comunicării de

masă

Primele forme de editare nu puteau genera "comunicarea de masă" întrucât nu exista tehnologia reproducerii unei cărţi în exemplare identice şi destul de numeroase. Fiecare copie era o entitate, diferită de celelalte -. prin erori ale copiştilor sau prin corecturi (eventual adăugiri şi suprimări) făcute de autori între mai multe copii. Textul devenea astfel străin faţă de prima lui înfăţişare iar practicile antichităţii îl înstrăinau şi de autor:

20 O excepţie notabilă, Jean-Louis Servan-Schreiber, patron de presă (vezi infra în note), care consideră că, spre deosebire de televiziune şi telefon („care se adresează analfabeţilor”), Internetul îi apropie pe oameni de cuvânt, „cere cunoştinţe sofisticate şi le oferă utilizatorilor”. Sursă: http://www.strasmag.com/livres/servan.htm.

22

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

"Odată ce ai dat publicului un volum de poezie, ai pierdut orice drept

asupra lui; după ce ai publicat un discurs, el este un lucru care aparţine tuturor" scria un autor roman în secolul al IV-lea." 21 Dacă autorul putea să încredinţeze manuscrisul mai multor editori în acelaşi timp, posesorul unei cărţi putea – la rîndul lui -s-o dea la copiat, modificând-o după bunul plac. Autorul rămânea cu gloria, editorul obţinea bani de pe urma activităţii sale. În ceea ce priveşte come rcia lizare a , urmele sunt nerelevante pentru Grecia dar din textele mai multor autori rezultă că existau cărţi de vânzare şi locuri destinate acestei activităţi. Romanii par să fi sistematizat editarea şi vânzarea de cărţi produse de autori contemporani, asigurând circulaţia operelor în întreg imperiul. Aflat

la marginea lumii romane, Ovidiu se putea consola că este cel mai

citit autor al vremii sale 22 .

Rezultatul acestei activităţi se reflecta în consistente biblioteci personale.Acestea puteau ajunge la 60.000 de suluri, chiar dacă uneori mobilau doar încăperile (de la sufragerii la băi şi terme) fără

a fi ajuns să mobileze spiritul locatarilor, după cum ne semnala

Seneca 23 . În paralel, apar bibliotecile publice în marile oraşe ale Metropolei şi chiar în provincii îndepărtate. Evul Mediu aduce o mai bună organizare a activităţii de reproducere. Nevoia de carte a instituţiei bisericeşti va duce la apariţia unor ateliere de multiplicare în cadrul mănăstirilor, denumite scriptorium (plural: scriptoria). Personalul era calificat iar activitatea lui era atent supravegheată, ceea ce mărea fidelitatea copiei faţă de punctul de plecare. Disciplina monastică implica, printre altele, supunerea. Cum un manuscris era rareori copiat de la un capăt la altul de acelaşi călugăr (exista riscul prelungirii duratei) se impuneau confruntările de text, care anticipează activitatea corectorilor şi a autorilor de ediţii critice.

21 Albert Labarre, 14.

22 Ibid., 17.

23 Ibid.

23

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice Tot Evul Mediu va aduce decoraţia ca element constitutiv al scriiturii.

Tot Evul Mediu va aduce decoraţia ca element constitutiv al scriiturii. Iniţialele ornamentale vor fi repede însoţite de ilustraţii, adesea inspirate din fresce, tapiserii, mozaicuri, vitralii şi chiar de sculturi monumentale. Imagini existente într-un loc ajungeau să circule în alte spaţii prin reproducere mai mult sau mai puţin fidelă.

Ieşirea producţiei de carte din mănăstire şi dezvoltarea ei pe lângă universităţi va duce la

crearea legăturii dintre spaţiul urban şi activitatea de editor-librar. Difuzarea va fi însă favorizată de "mobilităţi" individuale (cea datorată ordinelor călugăreşti de cerşetori) sau colective (cruciadele). Astfel textele încep să călătorească la o scară şi mai importantă decât în Antichitate.

1.2. A doua alienare: mecanizarea şi standardizarea reproducerii textului Obţinerea de exemplare identice rămânea o problemă pentru editorii Evului Mediu. Lărgirea pieţei era cea de-a doua, dacă se dorea dezvoltarea unei activităţi autonome faţă de necesităţile unor organizaţii închise (Biserica şi respectiv Universitatea) al căror potenţial de absorbţie era în mod inevitabil limitat - atât din punct de vedere cantitativ (tirajele) cât şi din punct de vedere calitativ (diversitatea de titluri, de tipuri de manufactură).

24

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Prima dintre ele îşi găseşte o soluţie în xilograf, placă de lemn în care era gravată o pagină de carte. Principiul era asemănător cu al ştampilei iar costurile erau ridicate. Xilogravura avea să se menţină totuşi şi după apariţia literelor mobile întrucât - dacă era scăzut pentru reproducerea în serie a textelor, randamentul acestei tehnici

era acceptabil pentru multiplicarea imaginilor. Japonezii au dezvoltat

primul gen de pr o d us v i z ua l î n s er i e autonom

de carte. Cu acest gen, comunicarea spre destinatari multipli ajunge să depindă de capacitatea de inovaţie tehnică a realizatorului matriţei. Înfrângerea unei dificultăţi însemna uneori deschiderea unei noi ferestre în creaţie – motor care va funcţiona ulterior în film, apoi în folosirea televiziunii ca loc de producţie culturală. Stampa era cunoscută în Asia încă din secolul al VIII-lea dar climatul cultural al Japoniei va face din ea o „artă populară” încă din secolele XVI-XVII, după cum rezultă dintr-un album destinat iniţierii publicului sovietic cultivat în 1985 24 . Gheişele şi samuraii, peisajul urban real sau visat – toate acestea devin disponibile pentru decorarea locuinţelor la preţuri modice.

pe baza ei stampa,

locuinţelor la preţuri modice. pe baza ei stampa, 2 4 Iskusstvo Iaponii (Arta Japoniei), Moskva, Izd.

24 Iskusstvo Iaponii (Arta Japoniei), Moskva, Izd. „Izobrazitel’noe Iskusstvo”, antologie realizată de N. A. Vinogradova, vezi ilustraţiile 148-157.

25

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice Tehnologia bazată pe utilizarea caracterelor mobile - intrată şi ea în

Tehnologia

bazată pe utilizarea caracterelor mobile - intrată şi ea în istoria multiplicării

textelor

-

presupunea

şi

suportul

şi în ceea

Problemele

schimbări legate de

de

imprimare precum

ce

priveşte cerneala folosită.

de

ordin tehnic au fost rezolvate de-a lungul unei generaţii dar la mijlocul celui de-al XV-lea veac se puteau obţine tiraje ale unui text şi nu transcrieri manuale sau imprimări pe baza unei plăci.La sfârşitul secolului, existau tipografii în peste 250 de oraşe din Europa. Ne aflăm încă la nivelul premiselor comunicării de masă. Multiplicarea de texte ajunsese la costuri mai mici dar acestea depindeau de debuşeul atelierillor tipografice. Universităţile erau primul consumator de tipăritură iar tirajele şi numărul de titluri erau în creştere. Cererea era însă insuficientă iar capacitatea de dezvoltare a acestor întreprinderi era blocată de lipsa de capitaluri. Centrele comerciale deveneau o ţintă interesantă: "Parlamentele" locale (consilii comunale şi teritoriale) aveau nevoie de tratate de jurisprudenţă şi de cărţi privind cutumele judiciare, burghezia manufacturieră şi cea ridicată din rândul comercianţilor - dispunând de o instrucţie de bază, fie şi numai ca urmare a cerinţelor profesiei - era interesată de ceea ce am numi astăzi literatură de informaţie (calendare, almanahuri) dar şi de o literatură cerută de coeziunea socială şi de crearea aparenţei (cărţi de popularizare a credinţei, romane cavalereşti). Prezentarea cărţilor respecta la început forma manuscrisului. S- a crezut o vreme că era o tehnică de înşelare a clientului pentru a se descoperi ulterior că nu era vorba de nici un vicleşug: cultura

26

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

supunerii la text, cea a copiştilor din scriptoria, îi făcea pe primii

culegători de semne să nu-şi poată închipui că acea carte ar putea arăta altfel. Cu timpul însă au început să se impună criteriul comodităţii gesturilor (ca factor de mărire a productivităţii) şi al economiei de material. Individualitatea prezentării din manuscris se pierde iar atunci când - din raţiuni estetice care se realizează în interiorul

branşei, se c onstr uieşte o a l tă i de nti ta t e viz ua lă

a ac est uia ,

avem de-a face cu aplicarea unor norme noi. Această putere de a crea identitatea unui produs de comunicare de serie pentru a deosebi un Titlu de altele va juca un rol important în

construirea prezentării periodicelor. La început însă, cărţile se culegeau otova, apoi au apărut alineatele, care urmau să marcheze pentru ochi reperele de lectură. Cărţile cu compoziţie elaborată erau apanajul elitei. Ziarele vor duce la maximum exploatarea acestor resurse, sprijinindu-se uneori pe studii complexe.

27

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Interludiu 1

Drumul lecturii sau reconstrucţia ziarului de către Cititor În 1986, un departament specializat al grupului de presă „Ouest- France” 25 realiza explorarea parcursului de lectură al cititorilor din zona acoperită de cotidianul cu acelaşi nume. Numărul de persoane intervievate nu era mare (doar 26) dar fiecare discuţie dura între o oră şi jumătate şi trei ore (uneori cu o nouă întâlnire, pentru a preciza aspecte şi fenomene evidenţiate în cursul primelor dialoguri).

Pentru realizarea unui corpus coerent, au fost delimitaţi parametrii anchetei:

1. cititorii erau din domeniul agricol sau sectoare conexe

2. au fost vizaţi cititori consecvenţi şi ocazionali, de toate vârstele

3. cei aleşi locuiau în două departamente, încercându-se astfel să se integreze

efectele concurenţei. Obiectul cercetării era „legătura vie, evolutivă, dintre cititor şi ziarul său”, printr-o explorare a trăirii lecturii din punctul de vedere al Cititorului: ce citeşte şi în

ce mod, ce face cu această lectură, în ce referinţe personale şi sociale se înscrie această activitate, ce semnificaţie are această lectură şi specificul scrisului în raport cu alte mijloace de comunicare în masă. Raportorii, X. Rolland 26 şi R. Trennec, precizează ce aspecte au fost urmărite efectiv:

1. ceea ce este citit efectiv, până la lectura rând cu rând

2. modurile de intrare în ziar, înţeles ca obiect global, cu care cititorul întreţine o relaţie, intensă sau distantă, ordinea lecturii paginilor ziarului şi semnificaţia acestei ordini

3. modul de circulaţie, în interiorul paginilor, între titluri, articole,

fotografii

4. modalităţile concrete de a citi, lineară sau pe sărite 27

5. dacă lectura este unică de-a lungul unei zile sau se compune

25 Numele lui era « Service des Etudes ». Va deveni ulterior « Service Etudes et Analyse ».

26 El ne-a furnizat un exemplar al textului „de uz intern” în vederea unei mai bune înţelegeri a relaţiei dintre serviciul sus-menţionat şi redacţia cotidianului. Faptul s-a consumat în iunie 2002, cu ocazia săptămânii petrecute în cadrul grupului de presă (redacţie, editură, tipografie, serviciul de documentare OFELI – Ouest-France En Ligne).

27 Autorii francezi folosesc aici cuvântul „picorage” (ciugulire, prin analogie cu activitatea de culegere a boabelor de păsările de curte).

28

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

din mai multe episoade şi ce atitudine faţă de ziar poate fi degajată din acest fapt 6. comentariile culese odată cu parcursul efectiv realizat, situarea acestor fenomene în raport cu obişnuinţele, centrele de interes şi variaţiile acestora, în funcţie de formele şi conţinuturile propuse; era vorba, în ultimă instanţă, de a situa citirea ziarului în ansamblul demersului oamenilor. Discuţia mergea în profunzime şi excludea demersul directiv. Era urmată de o serie de întrebări mai precise privind variaţiunile practicilor, obiceiurile de lectură iar ansamblul dorea să fie o abordare deschisă, dinamică, a întrebărilor legate de formă şi conţinut aşa cum sunt percepute acestea de cititori în situaţiile concrete ale diferitelor lecturi reale. Cadrul metodologic al acestui „parcurs comentat de lectură putea fi descris pe etape de culegere/comprehensiune a datelor.

1. Ziarul este „un întreg” (un „tout”) în care cititorului îi place

să aleagă propriul său parcurs, regulat sau variabil, în ceea ce el consideră că ar fi un ansamblu. Cititorul îşi fabrică în fapt propriul

său ziar, pornind de la ceea ce-i este propus, iar drumul său nu corespunde în mod necesar organizării ziarului. Ansamblul este

consultat în secvenţe de timp limitat, ceea ce influenţează modurile de lectură. La rîndul ei, fiecare lectură este un complex dinamic şi contradictoriu, o confruntare 28 între timpul disponibil, centrele de interes şi abordarea conţinutului ziarului.

2. În acest ansamblu, paginile sunt asociate şi constituie grupuri

de pagini, identificate ca „sub-sisteme”. Consultarea acestor „părţi” nu urmează în mod obligatoriu cronologia ziarului, unele dintre ele

nu sunt efectiv citite iar cele supuse lecturii nu se bucură de acelaşi regim. În mod practic, cercetarea a evidenţiat că subsistemele ar putea fi grupări de pagini (cele locale, cele de sport, informaţii generale) sau s-ar reduce chiar la o singură pagină (cea cu programul de televiziune, pagina agricolă).

3. Parcursul se face urmărind anumite repere, un fel de „porţi

de acces privilegiate în ziar”. Celelalte pagini sunt citite în funcţie de

proximitatea faţă de aceste repere. Acele repere pot fi pagini întregi

28 În ceea ce ne priveşte, preferăm să vorbim de compunere de forţe, ca în reprezentările vectoriale din fizică.

29

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

(pentru publicul din agricultură, cele legate de această ocupaţie) sau

elemente dintr-o pagină căutate în mod prioritar (înmormântările, pagina referitoare la comuna sau cantonul de reşedinţă al cititorului). Toate formele de lectură se articulează în funcţie de aceste repere. 4. Reperele determină modul de citire a unei pagini. Dar pagina conţine şi ea repere prin care cititorul intră în ea:

a) articole sau cronici reperate sau /şi căutate în mod

obişnuit (meteo, târguri

b) nume-reper (cel al comunei, când e vorba de o

localitate mică)

c) intrarea în pagină amenajată prin şocul cuvintelor şi

al fotografiilor; titlul nu este citit în mod obligatoriu, poţi „intra în el” printr-un cuvânt care atrage atenţia, poţi „intra în articol” prin

fotografia care te acroşează, prin titlurile din interiorul lui

)

d) repere neaşteptate (un chenar, de pildă, care

izolează un fragment din text). 5. Şi articolele sunt citite în funcţie de repere. Lectura lineară integrală este doar o modalitate posibilă, alături de cea în diagonală

sau forme mai „vagabonde” (ţopăirea sau ciugulirea). În fapt, cercetarea a arătat că rari sunt aceia care „citesc articolul” – în sensul propriu al termenului – cei mai mulţi „intră în el” în toate modurile posibile, „ciugulind” în funcţie de repere care pot fi: a/titlul b/eventual fotografia c/aşa-numitul „chapeau” 29 d/intertitlurile e/caracterele îngroşate („bold”, care indică „ce spun oamenii”) f/ ultimele fraze, ultimul paragraf g/chenarul, atunci când există. Toate acestea compun un fel de „schelet al articolului”, articulat şi având trei funcţii active, cel puţin pentru cititor:

a) de a permite intrarea în articol după modelul « à la

carte »

b) de a susţine, de a ritma lectura, fie ea lineară sau în

diagonală

c) de a repera informaţiile asupra cărora cititorul va

reveni la următoarea lectură. Lectura lineară nu înseamnă de fapt nici ea a merge până la capătul articolului. Toate elementele de stimulare a citirii (prin

29 Text aşezat deasupra articolului, redactat ca „introducere în materie”, cu format de litere şi punere în coloane diferite de ale corpului articolului propriu-zis.

30

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

asocierea dintre formă şi fond) contribuie la prelungirea lecturii, care s-ar putea oricând întrerupe. Pe deasupra, aceste repere permit integrarea puternică a conţinutului, a elementelor de informaţie propuse.

6. Fazele sau momentele lecturii

(A) Un punct comun diferitelor tipuri constă în „prima lectură de descoperire” a ziarului. Ea este una rapidă şi se sprijină la maximum pe sus-amintitele repere. Cum această lectură este un compromis între centrele de interes ale cititorului şi timpul disponibil pentru consultarea ziarului, pot fi reţinute următoarele elemente. A.1. Articolele reperate în acest moment au cele mai multe şanse de a fi citite la reluarea lecturii. A.2. Reperele pot fi folosite pentru a intra (sau a reveni) şi în pagini care nu se citesc numaidecât în mod obişnuit. Registrul obişnuinţelor nu exclude „atitudinea de descoperire” susţin cercetătorii menţionaţi. A.3. Această descoperire depinde de reperele din pagini şi articole. Dacă articolul este mai lung, un rol esenţial îl joacă „scheletul”, compunerea reperelor într-o structură de orientare în informaţie. A.4. Interesele astfel reperate determină reluările posibile ale ziarului, deci timpul de lectură care se realizează într-una sau mai multe secvenţe. A.5. În funcţie de timpul disponibil, această primă lectură poate să se desfăşoare ca moment principal al lecturii. A.6. Această primă lectură poate să fie unică, de aici decurgând importanţa reperajului pentru maxima satisfacţie a unui meniu „à la carte”, chiar dacă e un meniu redus.

al vorbirii de-a lungul unei zile: cu

anturajul, cu familia, cu oamenii pe care-i întâlneşti, cu relaţiile profesionale, cu prietenii. Trebuie avute în considerare deci următoarele aspecte. B.1. Cu toate că lectura ziarului este una „intimă”, personală, ea nu pare a fi concepută fără potenţialitatea de a vorbi altora despre cele citite, de a face schimb de opinii, chiar dacă e vorba doar de o primă lectură. În mediul rural în special, scrisul-încorporat în ziar este puternic integrat în reţeaua de schimburi orale cotidiene.

(B) Jurnalul este

obiect

31

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

B.2. Dimensiunea intim personală şi cea eminamente socială

sunt în joc simultan în lectura ziarului. Această „potenţialitate de a vorbi despre cele citite” este foarte vizibilă la cei care citesc gazeta în mod constant, nelipsind de la ceilalţi, dar cercetarea nu a putut evidenţia diferenţe specifice între cele două categorii pe baza acestui parametru. (C) De-a lungul unei zile au loc (pentru unii) mai multe lecturi, uneori până seara. Reluările variază în număr şi durată, în funcţie de zile, fiind determinate de ceea ce este întâmplător în viaţa de zi cu zi. C.1. Ele pot fi numeroase sau/şi foarte intense. Din punctul de vedere al cititorului, nu contează doar numărul de articole citite, ci şi importanţa subiectivă (intelectual-afectivă) acordată aprofundării articolelor, a informaţiilor. C.2. Timpul „care poate fi socotit” („comptable”) este un lucru, cel „subiectiv” are neîndoielnic aceeaşi realitate în calitatea legăturii dintre cititor şi ziar. Se schiţează imaginea unui „ziar interlocutor”, pe care-l cauţi de-a lungul zilei când ai timp. Exemplele furnizate sunt dintre cele mai elocvente:

Casnica în timpul pregătirii mesei: lectură programată, supusă

întâmplării (până dă în clocot mâncarea) şi puternic integrată.

o prelungeşte în asocieri de

idei 30 cât timp lucrează pe tractor. Dincolo de aceste aspecte, cercetătorii au evidenţiat legătura dintre lectură şi imaginar. Relaţia dintre Cititor şi Cotidian este una de tip triunghiular 31 , implicând un Martor. Rolul respectiv este asumat, în funcţie de context, de Ceilalţi (care pot „depune” pentru cotidian sau pentru mine), de Cititor (care poate confirma sau infirma veracitatea celor scrise) sau de Ziar (emisiune radio sau TV), ca instanţă veridictorie pentru ceea ce spun (am citit, am văzut, am

Agricultorul la pauza de masă

care

30 Nu numai, am adăuga noi. Radioul instalat pe tractor, o raritate acum peste 20 de ani – când a fost realizată ancheta – s-a răspândit şi el difuzează de-a lungul unei „zile-lumină” (etalon temporal agricol) ştiri care completează, contrazic sau „eclerează” cele citite, pregătesc un „decor mental” pentru ceea ce urmează a fi citit.

31 Se pare că relaţiile de schimb de valori au adeseori această componentă, dacă-l credem pe Jacques Attali, fost consilier de taină al lui Mitterrand, care insistă asupra acestui motiv în Au propre et au figuré – Une histoire de la propriété, Editions Fayard, 1988: 85.

32

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice auzit). Materialitatea foii imprimate avantajează, în mod evident,

auzit). Materialitatea foii imprimate avantajează, în mod evident, tipăritura Problema care apare, este modalitatea de construcţie a acestei scheme pentru fiecare tip de public, dat fiind că reprezentarea integrată este compatibilă pentru publicul rural, unde relaţia dintre scrisul-din-ziar şi conversaţia de zi cu zi este foarte strânsă.

Concluzii Cercetarea realizată de SEA (Services d’Etudes et Analyses) este cantonată în limitele obiectivelor sale – a determina adecvarea construcţiei cotidianului la sistemul de aşteptări ale cititorilor. Comparaţia cu concurenţa şi referinţa la televiziune şi radio s-au limitat la încercarea de a repera atuul comunicării tipărite („scripta manent”) faţă de radio şi televiziune: în mod clar, „vorbirea lecturii” este mai avantajată faţă de comentarea unor ştiri radio care au trecut pe lângă ureche. Din perspectiva efectelor tari, poate fi reţinut „modelul dependenţei” 32 . Acesta trebuie însă amendat: cititorii nu depind de lectura ziarului local din cauza „clătinării sistemului social” în sensul forte (mişcări sociale violente, conflicte militare). Ataşamentul lor faţă de presa regională (accentuat după cel de-al doilea război mondial) este legat de creşterea neîncrederii faţă de presa pariziană. Cifrele citate de manualele de civilizaţie franceză în 1977 33 sunt elocvente:

Anul

de

Tirajul

Tirajul din provincie

cotidienelor

referinţă

cotidienelor

pariziene

 

1939

6

milioane

4

milioane

1973

5

milioane

7

milioane

32 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 1999, 114.

33 „Nouveau Guide France”, Editions Larousse.

33

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Trebuie ţinut cont şi de faptul că – în acel moment – nu existau televiziuni de „vocaţie regională 34 ” iar zona bretonă nu a fost favorizată. Evoluţia tirajelor trebuie tratată drept ceea ce este: un indicator al popularităţii şi al succesului comercial. Studiul comandat de patronatul cotidianului Ouest-France venea într-un moment de declin, după o creştere spectaculoasă. Un fenomen care, pentru orice gestionar, este „un barometru al timpurilor care vin 35 ”. Formula pe care o experimentaseră, cea de „community newspaper”, de inspiraţie americană, prelua în mod făţiş orientarea gazetelor canadiene francofone cu două decenii înainte: „un ziar preocupat de lucrurile care-i interesează pe oameni în viaţa de zi cu zi, în cartierul lor, în micul lor oraş” 36 . Ea nu atinsese însă – se pare – întregul ei potenţial. Prin raportare la efectele limitate, „teoria cultivării” (Georg Gerbner 37 ) pare a-şi afla aici o ilustrare specifică: ziarul este „membru al grupului” format din persoanele interesate de evenimentele locale şi de discutarea lor. În schema propusă de Hawkins and Pingree (1983 38 ), am marcat punctul intervenţiei operatorilor SEA de la „Ouest-France”. Evident, un risc pe care cercetătorii trebuiau să-l evite, era fenomenul de inducţie privind priorităţi de lectură. Tipologia consumului de ziar ca „stil de viaţă”, formulată şi încercată în zonele latine ale culturii europene (Franţa, Italia 39 ) poate fi considerată ca o referinţă pentru conceptorii anchetei, ipoteza „consumului ca evaluare” fiind cea mai probabilă (ea este în parte explicită în prezentarea cercetării).

3434 FR 3 apare în 1974 şi îşi defineşte politica specifică un an mai târziu – ne spune Wikipedia. Pentru unele regiuni, a existat o acoperire încă din 1965.Vezi:

http://bourgogne-franche-comte.france3.fr/emissions/40ansdetele/1861140-fr.php, vizitat la 15 martie 2009.

35 Vezi studiul lui Jean-Paul Gagné, « L’information – un produit comme les autres », vol. Dans

les coulisses de l’information. LES JOURNALISTES, Québec/Amérique, 1980, 86 (coordonator : Florian Sauvageau).

36 Jacques Guay, Dans les coulisses

37 Mihai Coman, op. Cit., 120.

consultată la 5 februarie

2009.

38 Citată la adresa www.cw.utwente.nl/

, 124.

/Cultivation_Theory-1.doc/,

39 Vezi Ioan Drăgan, Sociologia comunicării în masă (curs), Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative: 101.

34

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice 1.3. Ultima provocare : produsul digital de la "texton" la

1.3. Ultima provocare : produsul digital de la "texton" la "scripton"

Rezultatul studiilor evocate mai sus a fost regândirea paginaţiei cotidianului, astfel încât elementele considerate ca fiind esenţiale de către conceptorul ansamblului (grupul de decizie redacţională) să se afle în punctele de parcurs inconturnabile pentru cititori. Era digitală va duce însă şi la disoluţia textului. Un specialist a ajuns la concluzia că unitatea de lectură a devenit - în cadrul suportului digital - corpusul: colecţia de texte a unui autor, antologia tematică sau centrată pe genul de discurs (cu posibile secţiuni cronologice sau topo-logice). În cadrul acesteia, „noul cititor” are posibilitatea de a ajunge mai rapid la informaţia dorită decât parcurgând sute şi mii de pagini: este însă evident că în acest caz el depinde de programele prevăzute pentru aceste operaţii iar ceea ce căutarea automată îi face vizibil este centrul perimetrului lizibil pentru el. În altă ordine de idei, relaţiile dintre cititor, autor, editor şi instanţele de difuzare şi conservare (editorul şi librarul) se modifică radical. Cu ajutorul Internetului, unii autori şi-au invitat cititorii să participe la realizarea unui roman 40 . Experimente izolate,

40

Jean

Clément,

"La

littérature

au

risque

du

numérique",

http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE=DN&ID_NUMPUBLIE=DN_051&ID

_ARTICLE=DN_051_0113.

35

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

deocamdată, dar care ne arată că modelele consacrate ale comunicării sunt depăşite. Cât despre producţia propriu-zisă, ea nu se mai bazează pe ceea ce - în tradiţia culturală românească - era "cuvântul potrivit". Noţiune de altfel contestată de un contemporan al lui Arghezi, Ion Barbu, care susţinea că unitatea minimală în poezie nu este cuvântul ci versul 41 . Scriitura digitală va folosi tocmai astfel de subansamble, denumite textoni 42 pentru a compune texte cu ajutorul unor programe. Unii autori au propus ca textonul să se situeze la nivelul cuvântului, ba chiar al silabei şi al literei. Oricât ni se va părea de insolită ideea (pentru cel care este educat după modelul tradiţional al literaturii, în cadrul căruia scrii pentru că ai de spus ceva) şi cu toate că în literatura digitală rezultatele sunt incerte pentru moment 43 , trebuie să ne amintim de Edgar Poe care explica - în - Filosofia compoziţiei - cum ar fi plecat de la două sunete (O şi R) pentru a construi povestea corbului care spunea un singur cuvânt, "nevermore". De la acest prim "scripton" - devenit texton pentru ansamblul poemului, se va ajunge la o morală, la ceea ce numim mesaj şi care, pentru Poe, nu există înainte de construcţia ansamblului.

41 „Părţile simple ale unei poezii nu sunt cuvintele, ci versurile”- spune autorul necruţătorului eseu „Poetica domnului Arghezi”(1927), vezi Ion Barbu, Pagini de proză, Editura pentru literatură, 1968, 66.

42 Fraze, versuri, paragrafe, strofe (v. supra).

43 Jean Clément, op. cit.

36

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Interludiu 2

De la Textologie la Textonică O introducere în ingineria scriiturii

Practica milenară a civilizației scrisului a dus la dezvoltarea unei științe denumită Textologie 44 . Nu vom insista asupra dezvoltării acesteia, subiect prea specios pentru perspectiva noastră, dar vom reține, de la Heinrich Plett 45 , că – dincolo de practicile regionale sau/și determinate de schimbări în domeniul epistemologic, este posibilă reprezentarea acesteia cu ajutorul unui sistem de coordonate. Propunerea vine de la un literat american, M. H. Abrams, în lucrarea The Mirror and the Lamp (1958). Este vorba de patru coordonate:

o produsul de artă (work) o trei puncte de referință ale sale: artistul (artist), auditoriul (audience), realitatea (univers). În reprezentare grafică avem schema din pagina următoare; 46 . Dincolo de Literatură (pentru care acest sistem de coordonate era gândit), ne putem lesne imagina aplicații la ansamblul comunicării de masă, aplicații în cadrul cărora expresivul și pragmaticul ar prevala asupra celorlalte elemente.

44 TEXTOLOG'IE s.f. Disciplină filologică aplicată la studiul comparat al textelor unor opere

literare sau de altă natură, pentru stabilirea versiunii definitive corecte, autentice, în vederea republicării operelor în ediţii postume. - Din rus. tekstologhia.Sursă : DEX'98 (53579) f. Ramură a filologiei care se ocupă cu studiul textelor (literare sau stiinţifice) în vederea publicării lor în forma autentică. [G.-D. textologiei] /<rus. Tekstologhia Sursă : NODEX

(356818)

45 Știința textului și analiza de text (traducere din limba germană), București, Editura Univers,

1983.

46 A se confrunta cu Plett, 14. Mimeticul, Expresivul și Pragmaticul reprezintă teorii ale Literaturii bazate pe considerarea unei singure relații ca fondatoare a faptului de comunicare

literară. Noțiunea de Obiectiv, introdusă de Abrams, trebuie reconsiderată dacă o acceptăm pe cea de Univers Posibil.

37

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Figura 5 – Opera literară ca paradigmă a comunicării de masă

5 – Opera literară ca paradigmă a comunicării de masă Fie că ne place sau nu,

Fie că ne place sau nu, avem de-a face cu proiecții, pe care le putem modifica în funcție de poziția pe care o dăm fiecărui element. Asfel, în condițiile goanei după „rating”, este foarte probabil ca locul termenilor să fie altul. Trecerea unui produs în circuitul comunicării de masă pare a privilegia categoria pragmatică, legată de tradiţia retorică a antichităţii şi nu de prezenţa unor abateri prin raportare la limbajul cotidian, cum înclină Plett pentru textul literar 47 . Găsim astfel la Quintilian o afirmaţie şocantă, la limita cinismului, dar care ne permite să vedem lucrarea prin text nu prin intermediul unor proiecţii, ci din perspectiva unui proiect de acţiune:

„Când trebuie forţat sufletul judecătorilor, când mintea lor trebuie abătută tocmai de la contemplarea adevărului, acolo este rostul unui adevărat orator” 48 . Plett trece şi el dincolo de „abaterea lingvistică” când, ieşind din literatură, pune problema textului în cadrul metodologic al semioticii şi priveşte acest obiect prin raportarea la cele trei dimensiuni ale semnului postulate de Morris: (a) sintactică (b) pragmatică (c) semantică.

47 Ibid., 25. 48 Cartea a VI-a, capitolul II (Despre clasificarea afectelor şi despre modul în caretrebuie trezite) în Arta oratorică, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, vol. II, 146-147. Sublinierile ne aparţin.

38

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Iată ce ne spune, în rezumat, cercetătorul german:

„ Perspectiva semiotică a pragmaticii analizează textul ca pe o unitate funcţională comunicativă a cărei bază de constituire sunt emiţătorul (ca producător de text) şi/sau receptorul (ca receptor de text). Emiţătorul şi receptorul sunt, la rândul lor, entităţi foarte complexe. Din acest motiv, textele constituite pragmatic nu sunt invariante, ci potenţial, ele se modifică cu fiecare act de comunicare. Acest fenomen poartă numele de „diferenţă comunicativă” şi poate fi observat clar prin analize ale aceluiaşi text distanţate în timp. Extensiunea textului nu depinde aici de o normă minimală cantitativă, ci de dominarea unei strategii funcţionale în comunicare (de exemplu, anunţ, apel, verdict) care conferă – explicit sau implicit – punerii în text (respectiv descifrării textului) câte un statut comunicativ specific”. 49

A.

O

perspectivă

mecatronică

a

genezei textului – A. E. Poe

Istoria literaturii americane ne pune în faţa unui creator care pretinde că şi-a construit un poem pe baza unui proiect iniţial şi că a premeditat fiecare pas al realizării. Am avea de-a face cu o strategie în care Emiţătorul ia în calcul toate coordonatele de receptare ale Receptorului şi le exploatează cu sânge rece. Autorul, Allan Edgar Poe, ne interesează în măsura în care a fost un practicant al comunicării de masă, punându-se în slujba patronului unei gazete (Southern Literary Messenger) 50 , fervent susţinător al menţinerii rasismului şi reuşind, prin talentul său de polemist, să discrediteze o serie de autori din Nord iar apoi în solda unui politician, sperând să obţină un post în administraţie 51 . Scandalul nu izbucneşte însă decât mult mai târziu, când, la un an după publicarea poemului Corbul, care-i adusese un câştig financiar, prezintă modul de realizare a textului 52 . Înverşunarea publicului şi a specialiştilor americani împotriva acestui text este

49 Plett, op. Cit., 98.

50 Între 1835 şi 1837.

51 În 1840 scrie o serie de pamflete oportuniste împotriva candidatului democrat la preşedinţie şi a co-listierului acestuia.

52 Philosophy of Composition, 1846.

39

Gabriel Mardare

remarcabilă 53 .

Mediopolis

Premise teoretice

Ceea ce ne interesează pe noi nu este adevărul explicaţiilor lui Poe (enigmă a unei istorii personale, subiect de controverse alimentate de autor însuşi, prin declaraţii care se excludeau reciproc) ci perspectiva inginerească pe care o afişează autorul. Am rezumat-o într-un graf, arătând la ce întrebări (Q) pretinde că a trebuit să răspundă realizatorul Corbului (The Raven) pe parcursul fabricării textului.

Interogaţia iniţială (punctul zero) este cea a originii (respectiv a raţiunii şi a circumstanţelor) pentru care s-a hotărât să scrie un poem cu o anume deschidere apre public. Cum poemul i-a adus satisfacţii financiare, este greu să pui problema în mod brutal (am urmărit să câştig cât mai mult) astfel încât pune între paranteze (cele două aspecte ar fi „lipsite de importanţă pentru un poem pe r se”) 54 . Ea implică determinarea ţintei (să-i zicem target), care poate fi tratată în reprezentare cantitativă (publicul larg) şi calitativă (public expert). În fapt, problema raportului dintre „cantitate” şi „calitate” trebuie văzută şi la alt nivel:

Figura 6 – Prima dilemă a lui Poe, „întabelată” de noi

6 – Prima dilemă a lui Poe, „întabelată” de noi 5 3 Vezi în acest sens

53 Vezi în acest sens colecţia de citate furnizate de Dan Grigorescu în Dicţionar cronologic – Literatura americană, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977.

54 Citez din versiunea românească a Filosofiei compoziţiei, apărută în volumul Principiul poetic, Editura Univers, 1971, datorată Mirei Stoiculescu. Pasajul reprodus este la pagina 36.

40

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Q.1.

Dimensiunea

este

determinată

cu

ajutorul

parametri

Q.1. Dimensiunea este determinată cu ajutorul parametri a doi Ceea ce Poe încearcă să dovedească, este

a

doi

Ceea ce Poe încearcă să dovedească, este existenţa unei

p ro po rţ ii ma te ma t ic e între lungimea unui poem (care poate fi

exprimată în termeni de

exprimată prin formulări destinate să circumscrie faptul, fără a-l

putea numi 55 . Lungimea ar fi deci invers proporţională cu efectul dar

se impune o condiţie şi anume

lungimii ideale nu mai este însă o operaţie matematică ci una legată de cunoaşterea practicii lecturii publice în condiţiile specifice locului şi timpului la care a fost scrisă Filosofia compoziţiei.

Exista un Cronotop al Lecturii Publice de care orice autor trebuia să ţină seama dacă dorea să obţină rezultatul scontat. Dincolo de Timpul şi Spaţiul material, care trebuiau gestionate corespunzător 56 , intrau în joc forţele pe care le-am evidenţiat în Careul semio-cronotopic 57 (denumite „serii cronotopice”). Odată îndeplinite cerinţele de ordin etno-idiomatic 58 , calculul

o d u r a t ă m i n i m a lă . Fixarea

c a ntita te) şi meritele lui (c a lita te a,

55 „Emoţia sau elevaţia”, „ intensitatea adevăratului efect poetic”. Filosofia compoziţiei, vol. Principiul poetic, 38.

56 Trebuia acoperită o durată rezonabilă pentru efortul deplasării auditorilor (fizic dar şi eventual financiar, dacă activitatea presupunea o contribuţie din partea acestora), sala trebuia să fie destul de spaţioasă dar şi cu o acustică satisfăcătoare, poziţia acesteia trebuia să corespundă unor norme de reprezentare socială etc. 57 Pentru detalii, vezi lucrarea noastră Economism /vs/Ecumenism – O introducere neopragmatică în artele comunicării, Edusoft, Bacău, 2008: 50-53.

58 Compatibilitatea dintre performanţa lingvistică a Emiţătorului şi competenţa Receptorului, dintre cei aflaţi în sală – nu numai sub aspectul lingisvtic dar şi al rasei/clasei (vizibile sau afişate).

41

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

lungimii poemului trebuia să ţină cont de p a r a m e t ri i c o r p o ra l i ai celor din sală (fatigabilitate, capacitate de concentrare, de a suporta o stare emotivă), de r e p re z e n t ă r i le c o r p u l u i s o c ia l (timpul considerat rezonabil pentru o astfel de activitate) şi de limitele greu de determinat ale (inter)acţiunii dintre participanţi în funcţie de conjunctură (politică, economică, culturală).

Figura 7- Un posibil cadraj asupra comunicării de masă

Figura 7- Un posibil cadraj asupra comunicării de masă În inginerie s-ar vorbi de „rezistenţa materialelor”,

În inginerie s-ar vorbi de „rezistenţa materialelor”, factor care poate fi un obstacol în realizarea unui obiect. În ingineria comunicării, „rezistenţa materialului uman” la anumite tipuri de efort, la intensitate şi durată trebuie şi ele avute în vedere, ne spune Poe, fără a se referi însă la tehnologie. Preferinţa lui pentru matematică este explicabilă prin pregătirea de artilerist, pregătire care – presupune un autor român – l-ar fi făcut sensibil la domenii de mare complexitate, presupunând calcule precise 59 . Q.2. Domeniul revendicat ţine de efectul urmărit. Opţiunea pentru un public atotcuprinzător impunea găsirea unui element universal valabil. Frumosul i se pare a fi cel mai potrivit

59 Romulus Vulpescu, note la volumul Ion Barbu,

42

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

pentru a depăşi obiectivul Adevăr 60 şi pe cel denumit Pasiune 61 - ambele opuse „desfătătoarei elevaţii a sufletului”. Acţiunea nu se mulează deci pe fiecare destinatar ci încearcă să-l ducă pe acesta în altă sferă, potenţial comună tuturor. Dispreţul manifestat pentru publicul contemporan lui 62 nu favoriza poate cea mai fină abordare a Destinatarului. Q.3. Melancolia, ca a treia alegere tehnică, este potenţială sursă de textoni, dacă este tratată ca temă. Ca ton impus, ea permite evitarea glumei vulgare (potenţială reacţie a publicului larg) şi a discursului peremptoriu (virtuală enunţare a persoanelor cultivate). Ea constituie ceea ce în franceză se numeşte un „garde- fou”(balustradă, parapet) între Emiţător şi Receptor şi încadrează Cronotopul Enunţării Poetice. În schema din următoarea pagină am încercat să arătăm cum seria alegerilor succesive (din domeniul proiectării) este înlocuită de o maşină complexă, în care unele opţiuni sunt dictate de raţiuni tehnologice din ce în ce mai stringente. Q.4 – Q.-6 Manopera

„Fabricaţia” începe odată cu conceperea piesei esenţiale: „un pivot pe care să se rotească întraga structură” a poemului.

Din acest moment, alegerile sunt din ce în ce constrângătoare:

1. Refrenul – care, rămânind acelaşi ca substanţă sonoră, permite efecte noi prin schimbarea co-textului.

2. Un singur cuvânt în refren, orice altă compoziţie creând riscul unor blocaje ale variaţiei pe parcurs.

3. Tonul acestuia – dedus din cel proiectat pentru ansablu.

4. Sunetele sunt deduse din corelarea valenţelor articulatorii ale Emiţătorului (R- consoana cel mai uşor de emis) cu disponibilităţile acustice ale Receptorului (O – vocala cea mai sonoră). Cele două sunete, reunind corporalitatea virtuală a polilor comunicării, generează cuvântul-temă :

60 Care „cere precizie”, deci este compatibil cu un public educat, respectiv criticii.

61 „Sau tulburarea inimii”, care „cere simplicitate”.

62 „ Coruperea gustului face parte din industrie şi depinde de industria dolarului” susţine în Istorisiri groteşti şi serioase (p. 329 în ediţia franceză consultată).

43

Gabriel Mardare

Mediopolis

Figura 8

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Figura 8 Premise teoretice . Acesta generează un personaj, în mod necesar o
Gabriel Mardare Mediopolis Figura 8 Premise teoretice . Acesta generează un personaj, în mod necesar o

.

Acesta generează un personaj, în mod necesar o fiinţă vorbitoare fără cuget iar alegerea dintre Papagal şi Corb era doar una formală (excesul cromatic şi imaginea primului erau incompatibile cu Melancolia). „Natural, la început m-am gândit la un papagal; l-am înlocuit însă imediat cu un corb, care şi el poate să vorbească şi, în plus, se potrivea mult mai bine cu t o n u l pe care-l preconizasem” 63 . Personajul rostitor al refrenului atrage după sine partenerul schimbului de replici, generator al unui discurs reflexiv, ceea ce presupune o întreagă maşinărie a cărei funcţionare se încorporează regulie jocului dramatic, legile povestirii şi chiar practici ale scenografiei.

Iată etapele fabricării produsului

I. Hotărărea de a folosi „Nevermore” la sfârşitul fiecărei strofe.

II. Căutarea celui mai melancolic subiect 64

„Moartea”.

63 Filosofia compoziţiei, loc. Cit., 41.

64 „În concepţia universală”- crede Poe.

44

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice 45

45

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice III. Căutarea unui element compatibil în sfera

III.

Căutarea

unui

element

compatibil

în

sfera

poeticului:Frumuseţea 65 .

IV. Generarea unui personaj care

să vorbească despre acest subiect 66

V. Conceperea unui « scenariu »

care să permită intrarea în scenă a celor două personaje 67 .

pentru

intrarea Corbului, implicând:

VI. Crearea

unui pretext

a) cadrul întâlnirii 68 b) locul cel mai verosimil intrării în scenă

al

c)

momentul

zilei

şi

„condiţiile meteo”.

VII. Introducerea unui element de recuzită pentru contrast 69 . Este cel de-al doilea moment când Poe invocă « potrivirea » ca argument decisiv 70 .

Concluzie

Verosimil sau nu, modelul de producţie propus de Poe, articulat în limitele unei gândiri inginereşti, anticipează unele practici ale propagandei şi ale publicităţii. De la „pulsiunea morţii” la cultul

65 „Moartea unei tinere femei frumoase em fără îndoială, cel mai poetic subiect din lume”, susţine poetul (ibid.).

66 „Îndrăgostitul care-şi plânge iubita este cel mai indicat pentru a vorbi despre acest subiect” (ibid.). 67 „Singurul mod inteligibil de a face o astfel de combinaţie este să ţi-l închipui pe Corb folosind cuvântul [Nevermore] ca răspuns la întrebările îndrăgostutului”- spune Poe (ibid.,

42.).

68 Opţiuni: p ă d u r e („cel mai natural cadru”) /vs/s p a ţ i u î n c h i s - cel mai eficient: „Are forţa cadrului unui tablou. Are puterea morală indisputabilă de a păstra atenţia concentrată şi – desigur – nu trebuie să fie confundat doar cu unitatea de joc” (ibid., 45).

69 „Am pus pasărea să se aşeze pe bustul zeiţei Pallas şi pentru efectul pe care îl are contrastul dintre marmoră şi penajul ei, înţelegînd că ideea bustului mi-a fost pur şi simplu sugerată de pasăre şi am ales bustul zeiţei Pallas mai întâi pentru că se p o t r i v e a m a i b i n e [s.n.]cu erudiţia îndrăgostitului şi apoi pentru însăşi sonoritatea cuvântului Pallas” (loc. Cit.).

70 Pentru primul, vezi supra alegerea dintre Papagal şi Corb.

46

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice morţii este doar un pas. Unele mişcări radicale nu au ezitat

morţii este doar un pas. Unele

mişcări radicale nu au ezitat să-l facă, exploatând sensibilitatea

celor mai tineri 71 .

Credibilitatea lui poate fi sprijinită cu desenul propus de doctorul H. Arthus într-o lucrare apărută în 1938 72 .Este vorba de

o analogie grafică, ne

avertizează autorul, procesele psihice neputând fi reprezentate material. Avem, în interiorul acestei „cutii” care ar fi psihismul uman, zone de opacitate, care nu pot fi luminate în nici un chip („inconştient”). Ele nu mai pot deveni conştiente, sunt sortite uitării („refulării”, în jargonul utilizat de cititorii lui Freud). Din punctul M (de la francezul Moi, focarul unde se află „Eul conştient”) pleacă un fascicol, în funcţie de care putem defini două zone:

I. ic- imaginile luminate, conştiente în acest moment II. imagini care nu sunt luminate dar susceptibile de a fi luminate, instrând în zona inconştientului provizoriu. Putem accepta că Poe a considerat posibilă deplasarea acelui fascicol în zone pe care publicul său le considera inaccesibile sau destinate uitării din motive de „bun simţ”. De aici şi violenţa unei

reacţii la circa 80 de la apariţia Filosofiei compoziţiei: „Faima lui Poe

prea puţină hrană atât de la teoriile lui critice, care, în

mod obiectiv, sînt considerate absurde, cât şi de la inventivitatea tehnică” 73 .

primeşte

71 Serge Tchakhotine, Le viol des foules par la propagande politique (1952), Gallimard, 1973:346. Autorul citează sloganuri de genul: „Vom muri pentru Hitler”, „Suntem născuţi ca să murim pentru Germania şi Conducător”. Versul „Mai bine mort, decât comunist”, cântat de sute de tineri în Piaţa Universităţii în 1990, se apropia periculos de acest model, ceea ce a facilitat propaganda părţii adverse.

72 Qu-est-ce que la mémoire, Paris, l’Harmattan. Citat de Tchakhotine (vezi 71).

73 Ludwig Lewisohn, Expression in America, 1932, apud Dan Grigorescu, Literatura americană, Dicţionar cronologic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977, 128.

47

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

B. Dincolo de mecanica de zi cu

zi, mecanica celestă : Velimir Hlebnikov

Mai radical decât autorul american a fost unul dintre promotorii futurismului, poetul rus (devenit sovietic şi redevenit rus) Velimir Hlebnikov 74 . « Textonica » sa nu mai este una de ordin tehnologic ci una cosmică, derivată din intuirea unui limbaj aflat dincolo de cuprinderea minţii 75 .

Complexitatea gîndirii sale, neîndoielnic transraţională, nu ne permite să intrăm în subtillităţile unui sistem care ne-ar conduce la explicarea multor fenomene din comunicarea de masă din vremea imperiului sovietic dar şi a unor procedee generate, aparent, de « noile tehnologii ».

Premisele limbajului transraţional erau astfel prezentate de Hlebnikov spre sfârşitul vieţii :

1. Consoana iniţiala a unui cuvânt dirijează întregul cuvânt şi îşi

supune celelalte consoane componente ;

2. Cuvintele care încep cu aceeaşi consoană sunt legate între ele prin

aceeaşi noţiune, orientându-se toate spre unul şi acelaşi punct al raţiunii 76 .

Exemplele sale sunt poate greu de înţeles întrucât se bazează pe asimilarea – curentă pentru simţul comun – dintre sunete şi litere.

74 Pentru o iniţiere de bază, vezi cartea – din păcate greu accesibilăm semnată de Livia Cotorcea, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura Istros, Muzeul Brăilei, Brăila, 1997. Pentru cei iniţiaţi în rusă, trimitem la Internet:

futurism.ru, « entsiklopedia futurizma », article « Khlebnikov », , Semionov,Velimir Khlebnikov, Taina russkogo guenia, Kransnaya Zvezda, 3 octobre 2007, http//redstar.ru, , http://ariom.ru, « entsiklopedia sovremennoi ezoteriki » article « Velimir Xlebnikov » 75 În rusă: „zaumnîi iazîk”, tradus în română prin „limbaj transraţional”.

76 Reproducem din textul „Nasha osnova” (Temeiul nostru), 2. Limbajul transraţional, în traducerea propusă de Livia Cotorcea (vezi supra, p. 263).

48

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Iată o ilustrare bazată de litera Ч

Dacă luăm cuvintele „ceaşca” şi „ciubotî”, consatăm cu ambele cuvinte sunt dirijate de sunetul Ч (ci). Adunând laolaltă cuvintele care încep cu Ч: ciuloc – ciorap, ciubotî,

cereviki 77 , ciuviak 78 , ciuni – opinci, ciupiki – ciupici, cehol –

, cuvinte se întîlnesc în jurul aceleeaşi imagini. Fie că e vorba de ciorap sau ceaşcă, în ambele cazuri volumul unui corp (picioare sau apă) umple golul altui corp care-i serveşte drept înveliş. De aici ceara – vrajă, ca înveliş fermecat ce învăluie voinţa celui vrăjit – cum ceaşca îmbracă apa; de aici ceaiat’ – a aştepta, a fi cupa pentru apele viitorului. Astfel Ч este nu numai un sunet, el este nume, corp invizibil al limbii 79 .

husă, ceaşka – ceaşcă, ceara – vrajă

vedem că toate aceste

Dificultatea constă nu numai în sesizarea asocierilor dintr-o altă cultură ci şi în faptul că litera menţionată (Ч) are forma unui recipient, astfel încât proiecţiile lui Hlebnikov au temei într-un alfabet, greu de regăsit în alt sistem de scriere. Preocuparea poetului pentru grafica de carte se bazează pe jocul dintre imaginea stilizată şi caracterele limbii ruse în modul personal de scriere, după cum constatăm din exemplul alăturat. „Emoticoanele” din SMS şi „mess” (prescurtare pentru messenger” utilizată de tineri) se bazează pe ideea unei posibile universalităţi a acestor noi ideograme destul de primitive. La Hlebnikov asistăm la ipoteza unui limbaj cosmic, desprins de contingenţele existenţei noastre de zi cu zi. „Textonica” sa se situează la nivelul universului virtual, astfel încât exploatarea ei are, credem, multe şanse să dezvolte aplicaţii.

77 Cizmuliţe cu toc înalt.

78 Cizme caucaziene.

79 Traducere de Livia Cotorcea, vezi supra, 1997: 263.

49

Gabriel Mardare

Mediopolis

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice Jurnalismul şi publicitatea speculează şi ele inserţia de caractere

Premise teoretice

Jurnalismul şi publicitatea speculează şi ele inserţia de caractere străine. Astfel, într-o recentă emisiune despre corupţie, realizată de o televiziune din Canada şi preluată de TV5, fenomenul era prezentat, în enunţarea temei, prin următoarea grafie:

prezentat, în enunţarea temei, prin următoarea grafie: O lume a răsturnării valorilor era reprezentată deci prin

O lume a răsturnării valorilor era reprezentată deci prin litere invertite în alfabetul latin dar corecte în cel chirilic, ceea ce – credem noi, este o formă de manipulare textonică.

Comentariu

Veridicitatea modelelor propuse de Poe (ca tehnologie de producţie

exploatând proprietăţi ale materialului) şi de Hlebnikov (care se sprijină pe mecanisme transraţionale) nu este una de ordin speculativ. Ea a fost confirmată de reuşite în cazul comunicării de masă din cele două ţări:

publicitatea şi campaniile de presă, la americani, propaganda la nivel global în cazul imperiului sovietic (ca realitate politică timp de şapte decenii) ale cărei efecte nu s-au pierdut încă. Este evident însă că există „secrete de producţie” asupra cărora analiştii pot doar aproxima iar modelele de reprezentare ale comunicării sunt – în ultimă instanţă – doar nişte grile, prin care, asemenea plaselor de pescuit, pot scăpa multe fenomene. Modul de fabricare a titlurilor de „dezbateri de seară” şi ale celor din gazetele româneşti ilustrează tendinţa de expansiune a textonului asupra temei şi ca încercare (poate nu suficient conştientizată) de orientare a tonului şi concluziei dialogului demarat pe platou. Procedeul trebuie însă analizat cu instrumente mai complicate decât cele implicate în demersul nostru şi analiza unui corpus consistent, care să desprindă:

1. modul de construcţie specific

2. funcţionarea „maşinii textonice”

3. evoluţia procedeului pe un interval determinat.

50

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Cap. II

De

la

clasă”

la

masă”

„cultura

de

„cultura

şi

retur

de

51

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

2.1 De la publicul bine temperat la masa nediferenţiată

2.1.1. Cartea de cult şi cultura profană

Istoria tipăriturilor în Europa ne arată că primele secole ale noii invenţii sunt departe de a constitui un pas real spre comunicarea de masă. În secolul al XV-lea de exemplu, trei sferturi din textele multiplicate sunt încă în limba latină iar jumătate aparţin domeniului religios: Biblia, comentarii ale Sfintei Scripturi, lucrări ale marilor învăţaţi ai Bisericii. Unele dintre ele sunt mai accesibile masei preoţilor (cărţile liturgice), altele vin în sprijinul credincioşilor alfabetizaţi (lucrări de explicare a temeiurilor credinţei, vieţi ale sfinţilor - fie tratate separat, fie adunate în culegeri). Dacă nu este vorba de "comunicare de masă", putem constata în schimb o consolidare a comunicării instituţionale, pentru Biserică: slujitorii acesteia vor fi mai bine pregătiţi pentru a răspunde provocărilor unei epoci de o mare complexitate 80 şi - mai ales - o vor putea face în mod uniform, evitându-se riscurile unor abateri întâmplătoare. Tot în acelaşi model - chiar dacă la scară mai restrânsă, putem introduce lucrările juridice (circa zece la sută din producţie). Ele acopereau nu doar necesităţile sistemului juridic ci şi pe acelea ale administraţiei, contribuind la o reprezentare unitară a cerinţelor legii, şi a îndatoririlor supuşilor şi membrilor comunităţii. Când regele Franţei introduce, prin decret 81 , obligaţia redactării textelor juridice într-un anume dialect (blocând astfel latina dar şi limbile vorbite în diverse colţuri ale statului şi graiurile - "patois") se face un

80 Este vorba de cea de-a doua fractură în interiorul bisericii creştine (Reforma). A treia, mai puţin cunoscută lumii occidentale, ignorată în Răsărit, este provocată de reformarea bisericii ruseşti.

81 Ordonanţa de la Villers-Cotterêts, dată de Francisc I la 15 august 1539, introducea în primul rând controlul populaţiei : fiecare biserică trebuia să înregistreze scrupulos botezurile şi să fixeze numele persoanelor. În cel de-al doilea paragraf am marcat, în reproducerea fotografică, formula care enunţa obligaţia ca actele cu valoare juridică să fie pronunţate, înregistrate şi eliberate părţilor „în limba maternă franceză şi nu altfel”.

52

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

nou pas spre comunicarea spre mase. Şi mai restrînsă este contribuţia tipografiei pentru domeniul ştiinţific şi tehnic. Ea va juca însă un rol relativ important pentru arhitecţi şi specialiştii în artă militară: publicarea unor lucrări de referinţă

în artă militară: publicarea unor lucrări de referinţă Figura 9 –Actul de naştere al unei limbi

Figura 9 –Actul de naştere al unei limbi naţionale

este un factor de consolidare a comunicării corporatiste, prin diseminarea de reprezentări şi constituirea repertoarelor lexicale necesare comunicării între profesionişti, dincolo de distanţe şi frontiere. Publicul larg, cunoscând şi practicând doar "limba vulgului", va avea la dispoziţie - alături de cărţile pioase - traduceri şi adaptări din literatura antichităţii latine. Avem ca ţintă ceea ce azi am numi un "public elitist". Situaţia nu se va schimba radical odată cu generaţia umaniştilor: se diversifică producţia de traduceri, se revizuiesc traducerile precedente şi se pun bazele criticii textuale - disciplină care urmăreşte acurateţea editării, fără de care comunicarea de masă este supusă jocului întâmplării şi aproximării diletante 82 .

82 „Lipsa de profesionism” din domeniul comunicării de masă după 1990 este un loc comun al intelectualilor români, ne semnalează Mihai Coman (capitolul „Identitatea incertă a jurnalistului post-comunist” în Mass-media în România post-comunistă, Editura Polirom, 2003, 170-

53

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Dacă introducerea limbii greceşti şi editările în original ale vechilor texte contribuia doar la consolidarea elitelor consacrate (teologi, filosofi, filologi), dezvoltarea masivă a traducerii va duce la formarea unei noi elite: cea legată de limbile naţionale şi a cărei subzistenţă nu depindea în mod esenţial de profesiile de tip "cărturăresc". Aceasta avea să fie ulterior vectorul creaţiei literare şi va consolida ulterior sistemele vizând educaţia de masă.

2.1.2.

imediat

Ştiri

din

prezent

şi

amintiri

din

viitorul

Exista însă şi alt tip de cultură, legată de realitatea de zi cu zi. În timp ce monahii trudeau la manuscrise în scriptoria, în burgurile medievale circulau "les nouvelles a la main" - "ştirile scrise de mână", gen care se va perpetua până în secolul al XVIII-lea. Istoria cărţii nu ne spune dacă "editorii" acestora urmăreau obţinerea unor produse de serie - ca în atelierele mănăstireşti. Nu aflăm nici cine suporta costurile producerii şi difuzării acestor produse, nici care era publicul vizat 83 . Tipografia va aduce o mutaţie a genului: apar foile volante, apoi cărţuliile formate din două sau trei fascicole, numite "canards 84 " (răţoi) în jargonul epocii, probabil pentru că urmau să "zboare" spre public. Conţinutul acestora: relatarea unui fapt divers din actualitate sau o istorisire pezentată ca atare. Ne apropiem deja de universul presei, cu tot amestecul de relatări de fapte confirmate şi evenimente bănuite.

Mai existau şi aşa-numitele "occasionnels", conţinând informaţii militare şi politice. Publicul vizat nu era de astă dată "gloata", ci ansamblul susţinătorilor unei cauze (pentru întărirea unităţii) şi respectiv masa de manevră a adversarului (în vedera intoxicării sau a atragerii). Sunt puse astfel bazele presei de propagandă. Regularizarea acestei producţii se va face odată cu dezvoltarea poştei, la începutul secolului al XVII-lea. În perioada

171.

83 Vezi Labarre, 95. 84 Porecla este dată astăzi publicaţiilor fără mare anvergură şi stirilor îndoielnice (familièrement „fausse nouvelle, journal”, ne spune http://www.le-dictionnaire.com.

54

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

premergătoare însă, târgurile, care respectau un anume calendar, intrat în modelele temporale şi spaţiale ale locuitorilor unei zone, au constituit cronotopul de diseminare a ştirilor. Un neamţ, Michael Eyzinger, publică două volume pe an între 1588 şi 1598, în care relata faptele petrecute de-a lungul unui semestru. Difuzarea se făcea la târgul din Frankfurt. Prin 1597 ar fi apărut şi prima publicaţie lunară iar primele săptămânale apar prin 1609 85 .

În mod curios, istoricul cărţii pe ale cărui informaţii ne-am bazat ignoră un tip de publicaţie: este vorba de almanahuri. Acestea sunt însă, după părerea noastră, primul produs care poate fi considerat ca vehiculând comunicarea de masă, chiar în rândul unei populaţii analfabete (cititorii deveneau vectori ai mesajului, după modelul care persistă în randul cititorilor de publicaţii regionale, vezi supra, Interludiu 1). Pentru a susţine această afirmaţie aparent paradoxală, vom recurge la exemplul unui autor a cărui celebritate se construieşte în secolul al XVI-lea şi a rămas neştirbită în zilele noastre, potenţată chiar de diverse catastrofe naturale sau politice:

Nostradamus. Era vorba de scrieri compozite, cuprinzând date privind organizarea pelerinajelor şi târgurilor precum şi evenimentele astronomice previzibile pe baza calculelor astronomice. Michel de Nostredame are ideea de a include în seria previzibilului evenimentele care pot afecta omenirea. El îşi lansa produsul pe o piaţă care-i putea asigura distribuţia astfel încât foile volante, care devin cu timpul broşuri tot mai consistente, sunt repede absorbite iar conţinutul lor este răspândit de cei care ştiau să citească.

Conţinutul varia de la un an la altul dar denumirea produsului (pronostications) şi seria de referinţă (almanach) se menţin, astfel încât putem vorbi de periodic. La începutul unui an (uneori chiar puţin înainte) era pregătită noua producţie, lansată pe piaţă de librari şi colportori. Aceştia din urmă anunţau marfa cu voce tare, circulând prin zonele cele mai frecventate ale oraşelor (străzile pe care se aflau cabaretele şi spaţiile destinate întâlnirilor galante).

85 Labarre, loc. cit.

55

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Dacă la început producţia şi difuzarea erau la limitele infracţiunii (foi

volante neautorizate), autorul profeţiilor va intra repede în legalitate, ceea ce presupunea un "planning" destul de riguros, după cum se poate vedea din reconstituirea istoricului lucrării Grand'Pronostication pentru 1557:

- mai 1556 - începerea introducerii textului; în paralel era redactată epistola- dedicaţie - gest de închinare către un puternic al vremurilor, pentru a înlesni autorizarea

- începutul toamnei - obţinerea autorizaţiei de tipărire

- septembrie-octombrie - tipărirea

- octombrie - lansarea pe piaţă 86 .

Soarta acestor tipărituri seamănă cu cea a ziarelor din zilele

noastre:

"Almanahurile sunt, prin definiţie, cele mai efemere dintre opuscule:

foarte populare dar imediat perimate, ele mor odată cu anul şi slujesc la aprinderea focului în ianuarie sau devin cornete pe tejghelele vânzătorilor de condimente şi de doftorii"- ne informează editorul modern al profeţiilor anuale ale lui Nostradamus 87 .

2.2. De la artizanat la monopulul de stat

2.2.1. Un om bine informat

Cultul informaţiei este, în mod paradoxal, ceea ce leagă diversele foi volante, almanahuri şi publicaţii ocazionale. Iar dacă interesul pentru profeţii ca informaţie vi se pare absurd, este bine să nu zvârliţi piatra în consumatori pentru că s-ar putea să vă atingă în trecere: oare n-aţi aruncat niciodată privirea asupra horoscopului din gazeta pe care o citiţi în mod obişnuit? n-aţi tresărit niciodată auzind la radio cele pronosticate pentru „zodia” dumneavoastră? Problema informaţiei se punea deja, din vremea lui Nostradamus, în termeni de preţ: vrei mai mult (sau mai bun) plăteşti mai mult. Existau în fapt două categorii de consumatori: cei care cumpărau la un preţ accesibil un obiect de serie (tipăritura) şi cei care

86 Présages de ostradamus - Présages en vers 1555-1567. Présages en prose 1550-1567, édition et introduction de Bernard Chevignard, Editions du Seuil, 1999, 32-33.

87 Bernard Chevignard, op. cit. 43.

56

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

beneficiau de informaţie privilegiată şi personalizată, despre care masa nu avea cunoştinţă (în jargonul de astăzi am spune „clasificată”). Pentru aceştia din urmă era furnizat un exemplar confidenţial, scris de mână iar plata era pe măsura dreptului la exclusivitate. Un client îi aduce aminte profetului de pocalul din argint aurit pe care-l trimisese ca onorariu dar formulează şi nişte cerinţe pe care cumpărătorul de almanahuri din târg nu şi le putea permite:

„Nu aţi putea oare să le redactaţi cât mai clar posibil, fără termeni ambigui? Sincer vorbind, nu prea sunt priceput în limba obscură a enigmelor arabe; vă rog deci să-i imitaţi pe cei minunaţi scultori care nu se mulţumesc să schiţeze efigia unui personaj reprezentându-l până la bust şi îl realizează cu migală până la degetele picioarelor, astfel încât nimeni nu are a se întreba cine este astfel reprezentat” 88 .

Solicitarea corespondentului lui Nostradamus schiţează deja doleanţele cititorilor de presă în faţa subiectelor de natură tehnică. Raportul lui cu furnizorul de informaţie despre viitor este în mod explicit unul de la comanditar la producătorul artizanal. În ordinea distribuţiei, textul furnizat este comparabil cu cel al consultanţilor personali sau al rapoartelor agenţilor de informaţii. 89 Autorul epistolei fusese la început consumatorul produselor de serie, apărute în almanahuri şi fusese confruntat cu o problemă care ne aminteşte de practicile comerciale necinstite din vremurile de azi:

„Mi-e teamă de falsificatorii care, cunoscând îndelungata experienţă şi vericitatea prezicerilor domniei voastre vă imită şi îşi publică propriile lucrări sub numele dumneavostră” 90 .

Să revenim la istoria presei. Pentru

a deveni o piaţă, vânzarea

88 Traducem un fragment citat de Chevignard, op. Cit., 53. Autorul epistolei era proprietar de mine în Tirol (ibid., 41).

89 Dublul statut al lui Nostradamus va fi ulterior copiat de ziarişti care vor lucra pe două registre: cel al informării publice, în coloane de gazetă, „pe unde” la radio sau „pe sticlă”, la televizor şi cel al informaţiei pentru „servicii” sau pentru persoane din lumea puterii economice sau politice. Istoria lor este însă prea sordidă pentru a interesa studiul comunicării de masă.

90 Chevignard, op. Cit., 42.

57

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

de informaţie pe suport portabil tipărit în serie trebuia să se apropie de ritmul epocii şi să fie legată de un loc de producţie. Periodicitatea semestrială corespundea ritmului sezonier al târgurilor iar difuzarea almanahurilor urma calea diverselor categorii de distribuitori ambulanţi: o piaţă largă dar difuză şi nu constantă. Autorii puteau deveni cunoscuţi pe plan internaţional dar nu beneficiau de un statut bine definit în faţa unui public care să constituie o masă reală (oricât ar fi fost de numeroşi, cititorii profeţiilor erau dispersaţi).

trebuie

să fie

„monitorizat”

Regimul cotidian este ideal pentru publicaţiile de masă dar până la el va trece ceva timp. Până atunci intervine pe piaţă un actor neaşteptat: Statul. Modelul francez centralizator a profitat de controlul exercitat asupra a trei elemente fundamentale: limba, tipografiile şi serviciile poştale. Pentru limbă exista un organism: Academia franceză, fondată în 1637 de Richelieu. Pentru controlul activităţii tipografice prin instituţia denumită „privilège du Roy”, autorizare prealabilă acordată de un funcţionar specializat. Exista însă şi o altă modalitate de a controla ceea ce putea să ajungă pe piaţa formată de publicul instruit: presa oficioasă 91 . Ea era concepută în funcţie de corelaţia dintre aria tematică şi publicul-ţintă. La Gazette (1631) era creaţia lui Renaudot 92 şi acoperea domeniul politic din punctul de vedere al Curţii. Săptămânalul şi-a început cariera prin absorbţia altei publicaţii, Les

91 Labarre, loc. cit. De asemenea Cayrol, La presse écrite et audiovisuelle, 25-34. 92 Povestea acestui interesant personaj este rezumată de Michael Palmer şi Denis Ruellan, care se întreabă dacă Renaudot este „primul ziarist” (Jurnaliştii – Vedete, scribi sau conţopişti, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, 33-34). Supunerea lui faţă de putere, în materie de selecţie a ştirilor, nu-l împiedica să construiască modele de socializare aflate cu mult dincolo de orizontul epocii:

consultaţii şi medicamente fără plată pentru săraci (plata către farmacişti se făcea cu ajutorul donaţiilor), vizite la domiciliu, crearea unei „case de economii”, dar şi o societate savantă profilată pe medicină, unde comunicarea se făcea în exclusivitate în franceză şi erau primiţi chiar şi „medici străini, vagabonzi, exotici”- după cum rezultă dintr-un denunţ al confraţilor doctori de la Facultatea de Medicină din Paris. Aceştia erau porniţi împotriva „Gazetărelului” (le Gazetier) pentru că le strica piaţa (vezi François Millepierres, L a v i e q u o t i d i e n n e d e s m é d e c i n s a u t e m p s d e M o l i è r e , Hachette, 1965, 183-195. Putem presupune însă că informaţiile de care dispunea, prin „biroul său de adrese” şi prin ştirile culese de pe teren de cei care-i furnizau material pentru G a z e t ă puteau compromite multă lume.

58

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

ouvelles ordinaires de divers endroits (Ştiri obişnuite din diferite locuri) apărută cu câteva luni înainte datorită unui librar. În 1762 ea este ataşată în mod oficial Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi răscumpărată de un întreprinzător în 1785, acelaşi care achiziţionase publicaţia mondenă a vremii în 1778. Literatura şi ştiinţele se regăseau în Journal des savants (1665). Săptămânalul, creat sub protecţia lui Colbert (care juca sub Ludovic al XIV-lea rolul unui ministru al Economiei şi Finanţelor), avea să-şi reducă frecvenţa în 1724 (trece la apariţie lunară) publicând în principal prezentări ale noutăţilor editoriale. A fost imitat mai ales în zonele cu regim politic autoritar (Germania şi Europa Centrală). Spre ultimul sfert de veac apare şi o publicaţie mondenă, Le Mercure galant (1672). Creatorul ei îmbina literatura şi informaţiile din lumea bună. O formulă pe placul Ministerului de Externe, care va prelua sub aripa sa protectoare, ceea ce explică şi schimbarea denumirii în 1724 (Mercure de France). A fost prima achiziţie a lui Panckoucke (vezi supra).

Intelectualii vremii nu aveau o prea bună părere despre aceste produse pe care le încadrau în seria cărţilor. Să-l ascultăm pe Rousseau, care-i scria unui prieten din Geneva:

„Ce este o carte periodică? O lucrare efemeră, fără merite şi fără utilitate, a cărei lectură, neglijată şi dispreţuită de oamenii de litere, nu foloseşte decât să le dea femeilor şi prostănacilor vanitatea fără instrucţie şi a căror soartă este de a străluci dimineaţa pe toaletă şi de a muri seara în garderobă” 93

Abia în 1777 apare primul cotidian francez, adică după 75 de ani după prima publicaţie de acest gen din Anglia 94 . Diferenţă de evoluţie democratică, s-ar zice. Mai intervine însă un factor: tradiţiile privitoare la formarea deprinderilor de lectură. La rândul lor, acestea sunt condiţionate de confesiune (forma de practică religioasă) şi de tipul de familie 95 . Or protestantismul a încurajat lectura individuală a

93 Vezi Cayrol, 31.

94 În Colonii (care vor deveni ulterior Statele Unite ale Americii) existau deja 22 de ziare în 1746 (Dan Grigorescu, Literatura americană, Dicţionar cronologic, 641).

95 Emmanuel Todd, L’invention de l’Europe. Seuil, coll. L'Histoire immédiate, Paris, 1990.

59

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Bibliei, în vreme ce în aria catolică citirea Scripturii trebuia făcută de preot sau sub îndrumarea lui iar în ţările cu confesiune dominantă ortodoxă, atingerea unei cărţi de cult de mâinile păcătoase era la limita blasfemiei în mediile populare. Tipul de familie poate duce la diferenţieri în ceea ce priveşte cantitatea şi diversitatea pieţei comunicării de masă. Emmanuel Todd a propus, în urmă cu două decenii, o tipologie pe baza a două criterii:

a) Relaţii autoritare vs liberale dinspre părinţi spre copii, evaluate

prin corezidenţa generaţiilor în mediul rural

b) Egalitate vs inegalitate între copii, evaluată după cutumele

testamentare (împărţire egală între moştenitori sau privilegierea unuia dintre ei). Pentru secolul al XIX-lea, atât cele două tipuri de relaţie pe verticală cât şi cutumele testamentare se menţineau în Europa în forme relativ clare, neafectate de proiecţiile ideologice de tip comunist (lupta de clasă, utopiile egalitare) sau de industrializarea masivă (cu destructurarea habitatelor rurale şi a celor urbane tradiţionale, în care corezidenţa se putea menţine), astfel încât ea poate fi operaţională

pentru analiza distribuţiei virtuale a produselor tipărite.

Cele patru tipuri de familie posibile ar fi:

a) Familia „trunchi” („souche”) : autoritară, inegalitară

b) Familia comunitară:autoritară, elegalitară

c) Familia nucleară egalitară:liberală, egalitară

d) Familia nucleară absolută: liberală, indiferentă la egalitate/inegalitate în

relaţiile testamentare. Este foarte probabil ca modelele „nucleare” să fi favorizat un tiraj mai mare (fiecare familie desprinsă dintr-un „trunchi” cumpărîndu-şi propriul exemplar) iar

diferenţa de stil dintre generaţii să se fi manifestat în alegerea unor publicaţii distincte ca scriitură şi orientare politică. Evoluţii sociale violente, precedate de infuzii ideologice din regiuni cu alte modele de familie dominante, pot evidenţia conflicte de reprezentare dintre cele mai greu de bănuit. Matricea antropologică fascinantă de mai sus a stârnit comentarii din partea specialiştilor. Două probleme sunt semnalate:

1. dacă este posibil să înţelegem mişcarea pornind de la o istorie imobilă

2. care este în fapt originea structurilor de familie, considerate ca un dat 96 .

96 Jc C , revista „Population” Année 1990 Volume 45 Numéro 6 pp. 1112-1113: :Emmanuel Todd — L'invention de l'Europe

60

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Figura 10- Repartizarea tipurilor de familie în Europa

Figura 10- Repartizarea tipurilor de familie în Europa url :

url :

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/pop_0032-

4663_1990_num_45_6_3658. Consulté le 25 mars 2009. Situl propune bibliografii în domeniul istoriei şi al ştiinţelor politice.

61

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Problema libertăţii de expresie era explicit formulată imediat

după naşterea celor două cotidiene, Le Journal de Paris (1777) şi Le Journal général de la France (1778). Un personaj bine plasat susţinea:

„Discutarea publică a opiniilor este un mijloc sigur de a face să răsară adevărul.

De fiecare dată când guvernul are acest nobil proiect

stabilească libertatea presei”. Cu un an înainte de luarea Bastiliei, în momentul convocării Stărilor Generale, Mirabeau scria adresându-se membrilor viitorului for legislativ:

„Fie ca prima dintre legile pe care le veţi da să consacre pentru întotdeauna libertatea presei; libertatea cea mai inviolabilă, fără nici o limită, libertatea fără de care celelalte (libertăţi n. n.) nu vor fi niciodată dobândite; fie ca ea să-şi pună pecetea dispreţului public pe fruntea ignorantului care se va teme de abuzurile aceste libertăţi; iar cel mai profund dispreţ universal să se reverse asupra celui care se va preface a se teme de ele” 97 . Sub ultimii regi din Vechiul Regim fuseseră ocolite monopulurile create prin „privilegiul regal” şi înfruntată mai deschis cenzura. Revoluţia din 1789 va crea bazele juridice pentru libertatea de exprimare prin articolul XI din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. A durat însă numai trei ani. Regimurile instalate pe baza revoluţiei au instalat un control al presei la care „monarhia absolută” a lui Ludovic al XVI-lea nici nu putuse visa. În momentul ghilotinării (1793), regele fusese precedat la eşafod de câteva zeci de ziarişti de toate tendinţele, agresive sau moderate.

are altceva de făcut decât să

nu

Iată principalele etape ale controlării presei şi premisele Ministerului Adevărului din diverse orânduiri „populare”. I. Teroarea, regim revoluţionar care are meritul moral de a nu-şi fi ascuns natura sub denumiri pompoase, a suprimat, prin hotărâri ale Comitetului Salvării publice, toate ziarele care nu erau „pe linie” (pentru a folosi jargonul bolşevic şi al „democraţiilor populare”). II. Directoratul, care înlătura un regim opresiv, a accentuat controlul. Ghilotina nu a mai fost folosită dar au apărut noile forme de teroare, cu o componentă economică marcată. Cele 107 suprimări de gazete dintr-un

97 Citat după Cayrol, 31.

62

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

interval de doi ani (septembrie 1797-septembrie 1799) 98 se combină cu

stabilirea unui timbru şi cu reintroducerea oficială a cenzurii (cea de sub Teroare era una de facto, fără temei juridic) iar publicaţiile guvernamentale beneficiază de subvenţii.

III. Regimul personal al lui Bonaparte pune în mod făţiş presa în

slujba puterii. La începutul lui 1800, Primul consul restabilea autorizarea prealabilă a publicaţiilor iar numărul acestora s-a redus la 13 la Paris (în 1811 rămăseseră doar 4). Fiecare redacţie beneficia de asistenţa unui cenzor din partea regimului în timp ce redactorii-şefi erau desemnaţi de Ministerul Poliţiei. Monitorul devine adevăratul cotidian oficial iar ziarele primeau

indicaţii asupra problemele politice despre care puteau (trebuiau) să scrie. Modelul a fost perfecţionat de regimul autocrat din Rusia 99 , creîndu-se astfel instrumentul ideal al culturii de masă dirijate de stat.

IV. Restauraţia va aduce o politică ezitantă, cu tendinţe autoritare şi

puseuri liberale. Când se încearcă restaurarea cenzurii, suprimată în 1819, jurnaliştii şi tipografii, la iniţiativa unei gazete condusă de un viitor om politic de succes, se vor opune regimului. Revoluţia din 1830 a fost prima şi este până în prezent unica declanşată de presă care se temea pentru dreptul ei la existenţă. V. După înlăturarea regimului republican instalat în 1848, regimul lui Napoleon al III-lea va reintroduce în 1852 autorizarea prealabilă şi sistemul progresiv de avertismente, pus în aplicare de prefecţi: al doilea ducea la suspendarea temporară a publicaţiei, al treilea la interdicţia totală. Cenzura nu mai era necesară: se realiza direct, la sursă. În mai puţin de un secol deci, Franţa „experimentează” cam toate regimurile de presă. Cele două măsuri instaurate de regimul lui „Napoleon cel Mic” au fost suprimate în 1868. În fapt aplicarea lor nu fusese prea riguroasă: tirajul gazetelor pariziene crescuse de la 150.000 de exemplare în 1852 la circa un milion în preajma căderii lui Napoleon al III-lea. Un indiciu al relaxării regimului dar poate şi al jocului conformist la care se pretau ziariştii şi era acceptat de public.

98 Cayrol nu ne spune dacă este vorba de publicaţii diferite. Practic, o suprimare putea fi urmată de o nouă autorizare, apoi de o altă suprimare, joc de-a şoarecele şi pisica instructiv pentru cei care doreau să trăiască din presă, fie că era vorba de ziarişti, fie că-i avem în vedere pe editori.

99 Vezi Hélène Carrère d’Encausse, Le malheur de la Russie Essai sur le meurtre politique, Librairie Fayard, 1988, 274. Comitetul de cenzură nu se mulţumea cu sarcinile clasice, el se preocupa de încurajarea unor publicaţii convenabile regimului.

63

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Figura 11 - Cenzori germani la Paris - Ianuarie 1943. Sursă: La documentation française, no. 6034 (avril 1978).

Sursă: La documentation française, no. 6034 (avril 1978). Apariţia şi succesul unui nou tip de presă

Apariţia şi succesul unui nou tip de presă pare să ne indice o stare de spirit. Le Petit Journal, lansat în 1863, evita problemele politice pentru a evita taxa de timbru. Domeniul său era cel al faptului divers şi al foiletonului: romanul Rocambole (scris de Ponson du Terrail) îi va aduce tirajul fabulos de 260.000 de exemplare. Fenomenul „presei populare”, dezangajată politic şi asumîndu-şi rolul de a distra, acoperea în fapt mai bine de un sfert din tirajul presei celui de-al Doilea Imperiu. Fapt care explică în parte mărinimia regimului, a cărui imagine negativă a fost, exagerată de jocul de imagine al exilatului Victor Hugo, de pierderea războiului franco-prusac (1870-1871) şi de necesitatea întemeietorilor celei de-a Treia Republici de a-şi crea o aură, în condiţiile pierderii de teritoriu (provinciile Alsace şi Lorraine) şi a reprimării sângeroase a Comunei din Paris. Compunerea factorilor politici, de structură familială şi de tradiţie culturală se regăseşte în diferenţele cantitative dintre Franţa şi Anglia la mijlocul secolului al XIX-lea. Dincolo de Canalul

64

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Mânecii – aproape 300 de cotidiene, 372 magazine săptămânale şi 72 de reviste trimestriale numai în Capitală, la care se adaugă circa 750 de publicaţii în provincie. În anul de maximă efervescenţă a presei politice, 1848, puteai afla la Paris doar 171 de cotidiene 100 . Vârsta de aur, cea de-a Treia Republică, va găsi presa franceză

în proces de concentrare. Din punct de vedere politic, prestigiul ei va creşte prin rolul activ în câteva scandaluri care au pus la încercare regimul parlamentar. Creşte însă ponderea celor două gazete „populare”, dezinteresate de problemele publice şi hrănindu-se din fapt divers, senzaţional şi literatură de duzină publicată în foileton. Presa „de opinie” se radicalizează şi va ajunge la polarizarea de clasă: pe de o parte gazetele monarhiste, naţionaliste şi conservatoare, la capătul opus l’Humanité, organ al Partidului Socialist, precedat de alte gazete de

serviciu ale stângii. În paralel, dincolo de problematica ideologică, apare spectrul finanţării obscure:

în 1905, serviciile secrete ruseşti au injectat 2 milioane de franci în visteria unor ziare din Franţa. Era începutul unei „tradiţii glorioase” care va fi continuată prin politica moştenitorului de facto al Rusiei ţariste, Uniunea Sovietică. Patentul va fi însă preluat

cu succese mai mici sau mai mari şi de ideologia adversă ( cea geamănă, nazismul, între cele două războaie şi respectiv cea a „Lumii libere” după declanşarea „războiului rece”. Finanţarea va fi însă mai puţin importantă pentru media tradiţională: obiectele tipările erau reţinute la vamă şi puteau fi probe în procesele politice. Noua galaxie, cea a lui Marconi, devine vectorul şi locul de producere al culturii de masă care – în momente-cheie, va fi instrumentată ca o cultură de clasă. Cu o schimbare a

semnificaţiei cuvântului: ţinta era „noua elită”, instaurată prin forţa brutală, Nomenklatura. Naşterea a ceea ce numim astăzi „ştiinţele comunicării” este – după unele surse – susceptibile de simpatii de stânga - legată de mobilizarea universitarilor în „războiul rece psihologic” 101

Figura 12- Un simbol al războiului rece bine temperat
Figura 12- Un simbol al războiului
rece
bine
temperat

100 Lefèvre/Georges, Les temps contemporains, 216.

101 Ar fi vorba de proiectele Troy şi Camelot. Sursă: articolul Les sciences de la domination mondiale semnat de Denis Boneau, recuperat pe http://www.voltairenet.org/article15746.html, 10 ianuarie 2009.

65

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

2.3. Modelul american: de la David la Goliat 2.3.0. Dacă privim una dintre aplicaţiile modelului lui Todd 102 , vom vedea că în America se află familia nucleară absolută în forma cea mai exacerbată. Acest fapt nu are de ce să ne mire: cei care au plecat acolo de pe „bătrânul continent” au putut-o face fie în virtutea independenţei tradiţionale în familia de origine (de tip nuclear egalitar sau absolut), fie respinşi sau marginalizaţi în modelele autoritare, fie din dorinţa personală de a ieşi de sub autoritatea exacerbată a Tatălui în cazul corezidenţei a mai multor generaţii. O analiză a „valurilor” migraţiei spre Lumea Nouă ar fi instructivă şi pentru evoluţia comunicării de masă scrise de-a lungul generaţiilor dar şi pe zone ale teritoriului Statelor Unite. Cum o asemenea întreprindere nu ne stă la îndemână şi ar depăşi cu mult cadrul nostru, vom porni la o sumară recapitulare a istoriei presei americane, ale cărei particularităţi sunt numeroase: nu se desprinde din carte şi nici nu e creaţie de librar (ca în Franţa) şi nici din foi episodice (ca într-o bună parte din Europa), că nu a depins de „privilegii regale” şi că nu a avut împotriva ei părerile nefavorabile ale persoanelor cultivate. Tipul de familie pe care se grefează este, pe de altă parte, o bună premisă pentru extinderea pieţei tipăriturilor.

2.3.1. Jurnalistul-tipograf şi riscurile sale

Din sinteza publicată cu mult timp în urmă despre mass-media de dincolo de ocean 103 aflăm una dintre cheile dezvoltării presei americane la început: cel care o redacta era de obicei tipograf (astfel încât nu risca să rămână cu articolele neculese şi nepregătite pentru multiplicare) şi nu o dată era şi în bune relaţii cu poşta. Dacă era şi postmaster (dirigintele biroului de poştă, în terminologia carpato-

102 André Verkaeren, Europe et écologie politique : une approche anthropologique, Centre d’animation et de recherche en écologie politique. 103 R. Burbage, J. Cazemajou, A. Kaspi, Presse, radio et télévision aux Etats- Unis, Paris, Armand Colin, 1972.Datele au fost confruntate cu cele din T h e C a m b r i d g e H i s t o r y o f E n g l i s h a n d A m e r i c a n L i t e r a t u r e in 18 Volumes (1907–21). VOLUME XV. Colonial and Revolutionary Literature; Early National Literature, Part I. Colonial Newspapers and Magazines, 1704–1775 by Elizabeth Christine Cook), furnizate de Wikpedia.

66

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

dunăreană) avea un dublu avantaj:

Dispunea de o „agenţie de ştiri” sui generis – la poştă vine lume multă, care spune vrute şi nevrute, îndrugă verzi şi uscate, e destul să asculţi şi aduni material pentru mai multe gazete; de la unii afli ce se întâmplă în colonii şi în locuri îndepărtate, de la alţii ce gândeşte lumea despre ultimele impozite. Iar cum doamnelor le place să bârfească, rubrica mondenă se umple repede. Mai sunt şi unii care vor să vândă ceva, alţii care vor să cumpere acel lucru dar nu-i cunosc pe primii, în timp ce postmasterul îi ştie pe toţi şi îi poate pune în legătură printr-un anunţ; Dacă se adună mai multe anunţuri, poţi face un buletin pe care-l trimiţi abonaţilor; de la relaţia întâmplătoare (rezultată din ritmul scrisorilor şi al coletelor fiecărui client al oficiului poştal) se ajunge la o legătură constantă şi regularizată prin periodicitatea publicaţiei. Modelul fusese inaugurat de Renaudot dar aici va funcţiona – cu timpul, după reguli mai puţin constrângătoare faţă de autorităţi şi faţă de limbă. 104

Iată câteva referinţe istorice 105

1690- Public Occurrences, ,Boston Septembrie 25. Suprimat, editorul este arestat, toate exemplarele distruse, unul singur a scăpat (se află la British Library) 106 1704, The Boston News-Letter, creat de un postmaster, John Campbell; a rezistat 74 de ani pe piaţă

1721

The New England Courant, , tipărit de James Franklin tot la Boston

1729

The Pennsylvania Gazette (Benjamin Franklin), Philadelphia.

1814

–Existau pe piaţă 346 gazete

1830

– Dezvoltarea tehnologiei de producere a hârtiei şi de tipărire permite naşterea

fenomenului „Penny press” („ziarul de doi bănuţi”), care înseamnă practic intrarea în

era comunicării de masă 1850- Erau cunoscute 2.526 de titluri.

104 Despre neglijenţa (lingvistică şi nu numai) văzută ca definitorie pentru spiritul public american ne vorbeşte Henry Steele Commager, în The American Mind (carte cu şapte reeditări în 1957). Consultat în franceză: L’esprit américain, Presses Universitaires de France, 1965, vezi 21. 105 Sursă: Mitchell Stephens în „Collier's Encyclopedia” preluat de la www.nyu.edu/classes/stephens/Collier's, vizită din 12 februarie 2009. 106 Sursă: www.historic pages.com, cu ajutorul căruia am completat informaţiile furnizate de Mitchell Stephens

67

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice Figura 13- Dezvoltarea presei americane (în mii de exemplare Sursă:

Figura 13- Dezvoltarea presei americane (în mii de exemplare Sursă: wikipedia.org/wiki/History_of_American_newspapers

1880- Numărul acestora ajungea la 11.314

Cel mai mare ziarist al secolului al XVIII-lea 107 şi-a datorat articolele talentului pentru scris şi experienţei acumulate de-a lungul carierei. Calea spre public i-a deschis-o însă serviciul poştal, pe care l-a condus având atribuţii echivalente cu cele ale unui ministru 108 :

patronii de gazetă îi vor fi fost recunoscători pentru organizarea releelor, care au pemis accelerarea transportului pentru corespondenţă dar şi pentru gazete. Dacă producerea şi difuzarea gazetei puneau mai puţine probleme decât în Europa (existau ştiri, existau oameni gata să plătească pentru a le avea la timp 109 , exista şi posibilitatea de a le tipări în numărul de exemplare dorit, diligenţa circula des) receptarea celor scrise putea crea probleme. Povestea fraţilor Franklin, James şi Benjamin, este instructivă pe mai multe planuri. Mai întâi în ceea ce priveşte relaţiile de familie. Primul lansează în 1721 ew England Courant şi îl aduce pe cel mai mic să înveţe meserie. Dar Benjamin nu suportă situaţia de subaltern şi părăseşte familia şi poziţia în jurnal, instalându-se în

107 Benjamin Franklin, după opinia informatorilor noştri francezi.

108 Vezi Burbage, 11.

109 Condiţia sine qua non a gazetei, care s-a impus mai târziu în Europa.

68

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

alt oraş, unde cumpără în 1729 Pennsylvania Gazette, din care face unul dintre cele mai mari ziare din epoca dinaintea independenţei. Un exemplu de „atomizare” a familiei, profitabilă pentru dezvoltarea presei în colonii. Fratele mai mare este un rebel. Nu s-a sinchisit dacă guvernatorul (reprezentantul Maiestăţii Sale Regale şi Britanice) este sau nu de acord cu lansarea pe piaţă a unei gazete. Apoi, pentru a agrava lucrurile, nu este tocmai mulţumit de măsurile luate de înaltul funcţionar pentru stârpirea pirateriei pe mare şi nu ezită sa scrie acest lucru. Este chemat să dea explicaţii şi refuză s-o facă: este închis pentru o lună. Benjamin trage concluziile care se impun. Dar nu tăcând, ci scriind o apărare a dreptului de a spune ceea ce crezi şi de tipări cele spuse de alţii. Cele zece argumente – care se întrepătrund, se intersectează şi se reiau ca într-o partitură muzicală, merită urmărite şi acum, la aproape trei secole după apariţia textului 110 . Le vom rescrie în altă cheie, introducând propriile noastre variaţiuni, pentru urechile cititorilor de azi.

1. Părerile oamenilor sunt la fel de diferite între ele ca şi chipurile

Morală implicită: dacă nu-i poţi face pe oameni să aibă acelaşi chip (şi nimeni nu se

gândea atunci că un asemenea lucru ar fi firesc), de ce ar trebui ca părerile oamenilor să semene între ele?

2. Meseria de tipograf constă în a trata părerile oamenilor iar majoritatea lucrurilor

tipărite au drept scop să-i combată pe unii şi să-i apere pe ceilalţi. Deci tipograful nu poate fi parte şi nici judecător, el este calea prin care taberele se fac cunoscute publicului. Iar drumul nu poate fi închis nimănui. 3. Pâinea pe care o câştigă tipograful e rezultatul unei slujbe cu un risc inevitabil: acela de a supăra pe câţiva sau poate pe foarte mulţi. Spre deosebire de el, orice alt meşteşugar poate cumpăra şi vinde (de) la oricine, indiferent de convingeri şi credinţe, fără a fi suspectat de intenţii necurate. Punctul pe i este pus. A pune pe piaţă opinii nu este acelaşi lucru cu a pune în vânzare încălţăminte sau cu a face case. Dar

embargoul comercial impus în secolul al XX-lea din raţiuni

110 The Pennsylvania Gazette, 10 iunie 1731. Preluat de Burbage et alii, 12-14.

69

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

ideologice va extinde la meseriile fără legături cu politica ceea ce pe vremea lui Benjamin Franklin era curent pentru ziarist.

4. Este la fel de smintită ideea de a dori să placi unui om sau grup de oameni

prin tot ceea ce scrii ca şi a nu încerca să placi. Nimic de spus. E „la mintea cocoşului” şi cu toate acestea

fiecare dintre noi doreşte ca tot ceea ce citeşte să-i fie pe plac. „Fidelizarea” publicului se face de multe ori prin încercarea disperată de a nu displace sub nici o formă.

5. Tipograful crede că părţile având păreri diferite trebuie să aibă privilegiul de

a fi auzite de Public iar dacă Adevărul şi Greşeala se înfruntă într-o bătălie cinstită,

primul câştigă întotdeauna. Deci el nu are a se preocupa de ce parte se află cei care scriu dacă este plătit bine pentru munca pe care o face. Optimismul funciar al unei generaţii fără partide. În fapt, cum Publicul este judecător suveran, cel care tipăreşte aduce servicii în toate situaţiile: apărătorului Dreptăţii – pentru că-i permite să se afişeze în toată măreţia sa iar publicând ce crede susţinătorul Greşelii, tot Adevărul este slujit (pentru că iese mai bine în evidenţă prin contrast).

6. Prin meserie, tipograful ajunge să fie indiferent faţă de ceea ce este bun sau

rău în ceea ce publică. Ceea ce nu impiedică una dintre părţi să fie supărată pe tipograf

ca şi pe rivalul său iar adesea doi duşmani se unesc în acelaşi resentiment faţă de cel care le dă posibilitatea de a fi cunoscuţi de public. Indiferenţă de principiu care va fi contrazisă mai departe (vezi punctul 10). Dar este arma care-i foloseşte pentru următoarea etapă.

7. Nu este de închipuit că tipograful aprobă tot ceea ce dă publicului şi prin

urmare nu poate fi cenzurat în vreo chestiune, meseria lor ducându-i la tipărirea multor lucruri opuse şi contradictorii. Dacă ar publica doar ceea ce îi este pe plac, am ajunge

să nu citim altceva decât părerile tipografului. Instituţia cenzurii, în Europa regimurilor totalitare, îl ferea pe tipograf de ispita de a avea păreri. În Rusia ţaristă, biroul specializat –creat în 1826, ajungea să sugereze nu numai ceea ce nu trebuie scris

ci şi ceea ce era bine să fie scris 111 .

8. Dacă tipografii s-ar hotărî să nu tipărească decât ceea ce nu ofensează pe nimeni, puţine lucruri ar mai vedea lumina tiparului.

9. Dacă uneori tipograful scoate pe piaţă lucruri primejdioase sau prosteşti, nu

111 Hélène Carrère d’Encausse, Le malheur de la Russie. Essai sur le meurtre politique, Paris Fayard, 1988, 274.

70

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

înseamnă că le-ar şi aproba. Dar Publicul are o educaţie atât de viciată încât lucrurile bune nu se bucură de apreciere. Exemplul pe care-l dă este semnificativ: Cântările lui Robin Hood, tipărite în mare tiraj, s-au epuizat în mai puţin de douăsprezece luni iar o ediţie din Psalmii lui David i-au rămas pe braţe de douăsprezece ori mai mult (e, foarte probabil, o figură de stil) deşi tirajul fusese mult mai mic iar versiunea aleasă era excelentă. Apare deja opoziţia dintre cititorul de elită şi cultura de masă. Peste un secol şi jumătate, jurnaliştii din categoria „muckrakers” 112 avea să se opună stilului elegant din magazinele elitiste. Suntem însă departe de ideea promotorilor media de azi („le dăm oamenilor ceea ce-şi doresc, restul nu ne priveşte”).

10. Dincolo de toate, chiar riscând să piardă clienţi, tipograful se vede adesea în

situaţie de a respinge imprimarea unui mare număr de lucruri rele. Să-l ascultăm mai cu atenţie, mai aproape de litera textului (chiar dacă, din păcate, trebuie să facem o traducere/adaptare la mâna a doua):

„Eu însumi am refuzat în mod constant să public tot ceea ce poate susţine Viciul sau propăşi Imoralitatea; aş fi putut câştiga mulţi bani şi în acelaşi timp să mă plâng de prostul gust al publicului. Am refuzat de asemenea să tipăresc ceea ce putea într-adevăr răni o persoană, dincolo de presiunile care s-au exercitat asupra mea şi oricât de ispititoare ar fi fost sumele oferite ca retribuţie, trecând peste reaua voinţă pe care a atras-o asupra-mi din partea persoanelor care voiau să mă pun în slujba lor. De aceea mi-am atras resentimentele unor oameni importanţi, pentru că refuzam cu îndărătnicie să dau tiparului observaţiile lor sau cele ale partidului lor. Şi astfel mulţi duşmani mi-am făcut.” 113

112 „Scormonitori de noroaie” expresie lansată de Theodore Roosevelt contra celor care denunţau excesele industrializării (vezi Burbage, 28-29). Există o lungă istorie a genului, care a provocat uneori seisme în viaţa publică americană. Reproducem în capitolul al patrulea, la secţiunea 1.2 selecţia furnizată de Elizabeth Christine Cook, interesantă prin tematica urmărită de „scormonitori”. 113 Burbage, op. cit., 13-14.

71

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

2.3.2. Dincolo de parabolă, antenele parabolice

Figura lui David, opunîndu-se uriaşului Goliat, apare ca emblematică pentru începuturile jurnalismului american. Pentru ca ea să fie consistentă, trebuia să apară şi o bătălie juridică în care un mic tipograf să învingă un puternic al zilei. Evenimentul va avea loc la patru ani după articolul lui Benjamin Franklin.

John Peter Zenger era un german emigrat în America în 1710. Şi-a făcut ucenicia de tipograf pe lângă patronul publicaţiei ew York Gazette, susţinătoare a politicii guvernatorului. În 1733, adversarii guvernatorului îi cer să tipărească un ziar al oppoziţiei. Replica a venit imediat: tipograful a fost trimis la închisoare, fiind declarat răspunzător de articolele judecate de puternicii zilei ca fiind defăimătoare. A rămas acolo zece luni, înainte de a fi adus în faţa juraţilor în 1735. Avocatul a încercat să-l apere pe baza argumentului că doar adevărul faptelor conta în articolele publicate în Weekly Journal. Curtea a respins argumentul dar l-a achitat pe Zenger. Juraţii arătau astfel că înţelegeau să-şi păstreze independenţa şi că dreptul de a pedepsi revenea în mâinile supuşilor credincioşi dar liberi ai Maiestăţii sale britanice 114 .

Revoluţia americană avea să dea temei juridic protejării libertăţii cuvântului şi a presei, punându-i din când în când botniţa.câinelui de pază a democraţiei. 115 Abia achitarea, în 1804, a unui ziarist acuzat de defăimarea preşedintelui Jefferson, arată că dreptatea poate fi de partea lui David dacă respectă adevărul.

Explicaţiile acestei „victorii a libertăţii” sunt extrem de diverse. Dincolo de tradiţiile anglo-saxone (care s-au manifestat în afacerea Zengler cu şapte decenii mai devreme), interveneau factori pe care Kaspi îi consideră mai potriviţi pentru contextul specific american:

114 Ibid., 14.

115 Vezi „legea răzvrătirii” (1798), pe baza căreia au fost pedepsiţi jurnalişti şi editori pentru vina de a fi publicat pamflete răuvoitoare „împotriva guvernului SUA, Congresului sau preşedintelui”(Alexandru Vianu, Istoria SUA, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973: 27).

In 1798, Congress passed and President John Adams signed the Sedition Act -- probably the most significant threat to press freedom in the history of the United States. The Sedition Act made "any false,

scandalous and malicious writing

contempt or disrepute" punishable

Congress or the president, "with intent to

the the Government of the United States," the

against

bring

them

into

by a fine or imprisonment.( Mitchell Stephens în „Collier's Encyclopedia”, vezi supra).

72

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Întinderea Statelor Unite nu permite supravegherea strictă a ceea ce numim „delicte de presă”. În spiritul federalismului, această sarcină ar reveni statelor, care o trimit la nivelull comunităţilor locale. Or acestea erau înclinate spre toleranţă, din necesitatea de atrage imigranţi, indiferent de origine, credinţă, opinii politice 116 . Calea presei americane este, după încheierea „vârstei ideologice” (primele decenii de după revoluţie), cea a informării considerate obiective. Încetul cu încetul însă, în virtutea logicii întreprinderilor capitaliste (condamnate să crească sau să piară), apar giganţii de presă, cu patronii lor, copii de Goliat, în faţa cărora jurnalistul de bază este un David neputincios. Presa devine „a patra putere” atunci când un Pulitzer sau un Hearst ajung la o avere suficientă pentru a-şi permite să piardă, pentru diverse fantezii sau „acţiuni promoţionale” (în jargonul de azi), sume enorme 117 . Declaraţia lui Hearst 118 este celebră:

„Forţa presei este cea mai mare forţă din lume. Într-un regim republican, ziarele formează şi exprimă opinia publică. Ele declară războaiele. Ele îi pedepsesc pe criminali, mai ales pe cei puternici. Ele răsplătesc, făcându-le binemeritata publicitate, bunele acţiuni ale cetăţenilor, pretutindeni” 119 Într-adevăr, prin publicarea unei scrisori private a ambasadorului Spaniei în SUA (furată de la oficiul poştal din Havana) – în care un lider american este caracterizat drept „politician de proastă calitate”, gazeta lui W. Randolph Hearst a dus la reaprinderea conflictului cu Spania 120

116 Amestecul „centrului” în presă este astfel comentat de un autor american: “The most obvious example of that Federalist lack of common sense was the passage of the Alien and Sedition laws in 1798 to protect the government from the libels of editors”. ( Elizabeth Christine Cook T h e C a m b r i d g e H i s t o r y o f E n g l i s h a n d A m e r i c a n L i t e r a t u r e in 18 Volumes (1907–21). VOLUME XV).

117 Pulitzer finanţează călătoria unui reporter în jurul lumii pentru a arăta ca performanţa imaginată de Jules Verne (80 de zile) putea fi depăşită. Costul demonstraţiei: 100.000 de dolari, o sumă importantă astăzi, enormă pentru cursul epocii. Adversarul său va pierde la un moment dat 100.000 pe lună finanţând o publicaţie care nu rezista pe piaţă.

118 „Logo-ul” trustului este mai mult decât elocvent (reprodus după Elizabeth Christine Cook)

119 Editorial din 25 septembrie 1898, citat şi tradus după fragmentul reprodus de Kaspi în Burbage et alii, 25-26.

120 Alexandru Vianu, Istoria SUA, 223. Materialul incendiar apărea în „Journal”(New York) pe 9 februarie 1898 (cu şapte luni înainte de editorialul citat mai sus).

73

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Figura 14- Exemplu de mesaj aţâţător din presa lui Hearst “Front page” tip "yellow journalism
Figura 14- Exemplu de mesaj aţâţător din presa lui
Hearst
“Front page” tip "yellow journalism 121 " (artist:
Remington)

Comentatorul francez notează ironic: „Ziaristul se transformă în superman”. Într-adevăr, celebrul erou era o altă întrupare a unui modest ziarist. Da r c a re lu c ra la u n m a re z ia r. Puterea nu este doar a adevărului şi a curajului şi priceperii de a-l spune ci şi a forţei de impact prin atingerea unui public extrem de larg prin tiraje de masă. A capacităţii de a investi în echipamente costisitoare, care să aducă imediat ştirea de la locul evenimentului în redacţie, unde este pusă în forma care loveşte năucitor imaginaţia publicului şi face să vibreze sentimentele şi pornirile acestuia 122 . Poziţia legislatorilor, a proprietarilor şi a publicului faţă de concentrarea presei este contradictorie. Raţiunile acestui proces sunt şi ele diverse: pe de o parte – problemele financiare, pe de alta – evoluţii rapide în domeniul tehnic 123 . Cele două cauze nu sunt însă independente: din lipsă de bani, o întreprindere de presă poate întârzia în achiziţionarea unor echipamente care i-ar asigura

121 „Yellow journalism is a pejorative reference to journalism that features scandal-mongering, sensationalism, jingoism or other unethical or unprofessional practices by news media organizations or individual journalists” ni se spune în Newspapers, 1775–1860 de Frank W. Scott(sursă:Wikipedia: wiki/History_of_American_newspapers).

122 Deosebit de pertinente sunt în acest context analizele lui Jean-Louis Servan-Schreiber din masiva lucrare Le pouvoir d’informer (Paris, Editions Robert Laffont, 1972, 510 pagini. Interesul este potenţat de faptul că autorul provine „din interior”: este ziarist şi patron de presă (a creat magazinele „l’Expansion” şi „Psychologies”). Vezi http://www.psychologies.com, http://www.zdnet.fr/actualites/informatique.

123 V. Burbage, 172.

74

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

reducerea costurilor. În multe localităţi s-a ajuns astfel la o singură publicaţie, ceea ce a provocat neliniştea cercurilor liberale în anii ’70. La polul opus, beneficiarii concentrării consideră că situaţia de monopol elimină tentaţia jurnalismului de senzaţie şi măreşte responsabilitatea faţă de acurateţea informaţiei şi calitatea prezentării. Cifrele sunt copleşitoare, pe măsura imensităţii teritoriului şi a dinamicii sociale şi economice. La începutul secolului XX existau 700 de oraşe având două sau mai multe gazete în concurenţă, adică publicate de proprietari diferiţi. Doar circa 80 mai erau în aceeaşi situaţie în 1970 iar în 20 de state nu exista nici un oraş neafectat de monopolizarea informaţiei 124 . Situaţia oraşului New York este printre cele mai şocante: circa 20 de cotidiene de mare tiraj în 1940, doar 3 în 1970. Profitorii direcţi sunt reţelele mari. Ceea ce poate reduce neîncrederea publicului este faptul că jocul nu este făcut mereu de aceeaşi actori:

grupul Hearst, ale cărui acţiuni au dus la accelerarea fenomenului de concentrare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii din secolul XX îşi pierduse semnificativ din importanţă după cel de-al doilea război mondial. Pe de altă parte, dispariţia unor titluri din marile oraşe era în parte compensată de noile publicaţii, create în „periferii” (vezi cap. IV, secţiunea referitoare la funcţia economică şi de organizare socială). Dar beneficiarul va fi tot un magnat de presă 125 . Fenomenul trebuie considerat şi din alt unghi: o bună parte din staţiile de televiziune comerciale erau dependente de ziare sau de trusturile de presă. Posturile de radio şi televiziunile create în afara sistemului aveau să urmeze aceeaşi cale. Antenele parabolice, cele folosite în telecomunicaţii (pentru a face să călătorească informaţia) dar şi la receptorul final autonom (cu abonament la satelit) sunt mai apte să acţioneze asupra imaginarului (ca simbol al libertăţii de informare) decât parabola cu David şi Goliat. Nici o piatră aruncată de praştia unui ziar de mic tiraj sau de o televiziune de cartier nu a răsturnat guverne 126 .

124 Ibid., 173.

125 Ibid., 177. 126 „Excepţia franceză” (mândrie hexagonală discutabilă în unele aspecte, demnă de consideraţie în unele cazuri) merită menţionată: un ministru de finanţe a trebuit să demisioneze

75

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Cap . III

Despre hipertext ca temei al mass-media scrise şi orale şi despre infratextura funcţiilor presei

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

3.0. Repere teoretice Paradoxal, cel mai folosit cuvânt din capitolele precedente (respectiv Text) este greu de definit. Situaţie deloc comodă pentru orice analist, care poate fi derutat de utilizările contradictorii din filosofie, istorie, filologie şi chiar în unele abordări cu ambiţii de formallizare mai justificate. Abia în 1972 Teun van Dijk încerca să formuleze o definiţie specifică, nesubordonată tradiţiei filologice, în cadrul unei gramatici a textului.În cercetarea românească s-a remarcat că principalele obstacole în înţelegere sunt generate de:

modificarea, în timp, a sensului anterior, acceptat prin consens sau din comoditate

utilizarea simultană a mai multor termeni (discurs, mesaj) al căror sens îl interferează, adesea până la suprapunere 127 .

O disociere operaţională ar fi cea stabilită de Lotman 128 , care poate fi rezumată mai jos.

de Lotman 1 2 8 , care poate fi rezumată mai jos. Problematică este, din perspectiva

Problematică este, din perspectiva de astăzi, distincţia dintre cultural şi non-cultural în cadrul unei serii de texte. Vom suspenda pentru moment discuţia întrucât riscăm să contrapunem două unghiuri de analiză a culturii, cel descriptiv (în care subcultura este o parte a unei culturi iar non-cultura este exclusă, la fel ca şi non- comunicarea) şi cel normativ (unde cele două noţiuni au accepţie valorică. Din punct de vedere tehnic, exista deja o încercare meritorie de a defini Textul în cadrul şcolii formale ruse. Piatigorski propunea următoarele criterii:

1.Textul – comunicare fixată sub raport spaţial (optic, acustic etc.

127 Carmen Vlad, 55.

128 Ibid., 76.

77

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

2.Textul - comunicare a cărei fixare spaţială nu a constituit un fenomen accidental, ci un mijloc necesar de transmitere conştientă a respectivei comunicări (de către autorul ei sau de către alte persoane). 3.Textul – ceva care este inteligibil, nu necesită nici o decriptare, nu comportă dificultăţi care să impiedice înţelegerea lui. 129

Revenind la Nostradamus şi la corespondentul lui, ne reamintim că, în schimbul plăţii consistente, i se cerea profetului să fie limpede. Trebuia deci ca misiva lui să îndeplinească una dintre condiţiile indispensabile pentru a fi text. Lotman este însă extrem de prudent şi face următoarele precizări:

„În genere, textul nu are existenţă de sine stătătoare, fiind în mod inevitabil inclus într-un context oarecare (de realitate istorică sau convenţional). Textul există în calitate de parte contractantă alături de elementele structurale extratextuale, legătura dintre text şi ele fiind cea dintre doi termeni ai unei opoziţii” 130 .

Reinserţia într-un fundal se face în mod automat, cu toate riscurile derivând din faptul de a proiecta textul pe fundalul conceptelor noastre 131 . In epistemologia literară:

A studia textul echivalându-l cu opera şi ignorând complexitatea relaţiilor extratextuale este acelaşi lucru cu a examina actul comunicării fără a ţine seama de problemele legate de receptare, cod, interpretare, erori, etc., cu alte cuvinte, reducându-l la un act unilateral – rostirea comunicării”.

129 Citat de I. M. Lotman, Lecţii de poetică structurală, trad. rom. apărută la Editura Univers, 1970. Vezi cap. III, „Structuri intratextuale şi extratextuale”, p. 217. Punerea în formă ne aparţine.

130 Op. cit., 219-220.

131 Ibid., 23l.

78

Gabriel Mardare

Mediopolis

3.1. Perpsective tipo-logice

Premise teoretice

Iluzia pe care se bazează comunic a re a de ma să este cea a unui fundal comun, dincolo de diferenţele inerente dintre indivizi. Cea a comunică rii de c las ă constă în a insera orice fapt de comunicare, orice text, într-un arhitext ideologic (al luptei proletariatului, al păstrării identităţii culturale etc.). Imposibilitatea unui control total al efectelor actului de comunicare verbală a fost semnalată de Robert Escarpit încă din primii ani ai războiului galaxiilor, anunţat de Mc Luhan:

Dincolo de o anumită dimensiune, grupurile de cuvinte îşi schimbă caracterul: ele devin texte şi, în timp ce numărul posibilelor creşte exponenţial, dincolo de orice evaluare umană, apar noi constrângeri: eufonia, eugrafia, legea efortului minim, asocierea de idei, sensul frazei şi mai ales intervenţia conştientă sau subconştientă a personalităţii scriptorului 132 .

Prin natura ei, comunicarea de masă implică relaţia de hipertextualitate. Aceasta se defineşte prin legătura dintre un text B (denumit de Genette hipertext) şi un text anterior A (denumit hipotext) pe care se grefează într-un mod distinct de cel al comentariului 133 . Intenţia hipertextuală poate duce la o poziţionare ludică, satirică sau serioasă. Maingueneau consideră că fenomenele hipertextuale se referă la genuri de discurs şi nu la discursuri singulare. În practica media ele pot fi regăsite fie la nivelul unui tip de text (reportaj, analiză, dezbatere) sau la cel al genului de emisiune (la radio sau televiziune). Analizând discursul de informare mediatică în ipostaza de oglindă a societăţii, Patrick Charaudeau a încercat să reunească genurile frecventate de diferitele dispozitive (scrise, audio, audiovizuale) care compun sistemul de comunicare în masă.

132 L’écrit et la communication, PUF, 1973: 27. 133 Am preluat definiţia din Patrick Charaudeau/Dominique Maingueneau, Dictionnaire d’analyse du discours, Seuil, 2002: 297.

79

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice 80

80

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Tipologia de bază încrucişează două axe:

- pe

orizontală

se

înscriu

modurile

de

discurs prin care este tratată informaţia:

eveniment relatat-eveniment comentat-eveniment provocat Nu este vorba de o axă gradată între doi poli ci de o repartizare pe

zone:

în prima zonă se impune evenimentul extern, care nu depinde de instanţa mediatică la celălalt capăt evenimentul generat, care marchează voinţa şi lumii mediatice Comentarul îşi poate găsi sursa fie în zona evenimentului externe, fie în cea a evenimentul provocat.

- pe verticală aflăm două zone, despărţite prin originea instanţei discursului mediatic (intern - respectiv jurnalişti din cadrul organului de informare, extern – adică persoane din afara organului de informare).

În fiecare dintre cele două zone găsim posibilitatea gradării în funcţie de gradul de angajare al enunţătorului. Acesta poate fi determinat prin ponderea opiniilor personale şi a aprecierilor la unul din două paliere:

- în analiza propusă

- în modul de a pune în scenă evenimentul (în interviuri şi dezbateri).

Vom remarca absenţa din schemă a celei de-a treia situaţii, specifică unor canale româneşti de televiziune, invitaţi-ziarişti:

aceştia sunt fie străini sută la sută, fie semi-străini (lucrează în acelaşi trust de presă). Pe de altă parte, expertul prezent mereu pe acelaşi canal nu este lipsit de o anume ambiguitate a statutului, mai ales dacă domeniul „expertizei” este cel al opiniilor. Putem deduce de aici că tipologia propusă de Charaudeau trebuie să fie reajustată în funcţie de „specificul naţional”.

81

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Nu este vorba numai de componenta civică sau etică, aşa cum am crede la prima vedere. Charaudeau a arătat că tradiţia literară nu şi-a pierdut pertinenţa: genurile sunt necesare pentru a face inteligibilă lumea. Genurile se înscriu într-o relaţie socială şi dau mărturie despre codificări variabile în spaţiu (diferenţe culturale) şi în timp) 134 . Or instanţele de enunţare (interne şi externe) au un fundal de percepţie diferit a relaţiei dintre comic şi tragic nu numai în funcţie de natura faptei, ci şi în funcţie de genurile de discurs (recunoscute sau nu de manualele de literatură) practicate de-a lungul vieţii. Există două modele care-i obsedează pe ziarişti, intelectuali şi o parte a publicului: cel al ziaristului Eminescu (pentru aspectul tranşant al formulărilor) şi cel al lui Caragiale în calitatea de caricaturist al lumii politice. Editorialul şi comentarul politic poartă marca acestor două „genii tutelare”. Dincolo de ele, apar alte două genuri, strict orale: „bancurile” (anecdote centrtate în special pe sex şi politică) şi interacţiunile verbale non-standard (insultele, înjurăturile).

Putem vorbi şi de principii de clasificare operaţionale relativ independente de specificul naţional. Bahtin făcea diferenţa între genurile primare (simple) şi cele secunde (complexe) în funcţie de condiţiile de interacţine spontane sau instituţionalizate. Din aceasta putem desprinde două opoziţii:

Texte dialogice vs texte monologice – bazată pe diferenţa de situaţie de schimb verbal (includerea sau nu a unui drept la alternanţa de replici). Oralitate vs scripturalitate – în traducere oral vs scris – bazată pe diferenţele de materialitate a limbajului (semnificant) şi de condiţiile de producţie. „Tradiţia naţională” se poate regăsi totuşi şi aici. Educaţia pentru dialog este o componentă a sistemelor educaţionale de masă dar se restructurează în funcţie de componente confesionale, ideologice, de familie. Acelaşi lucru se poate spune despre ponderea oralităţii. Am putea introduce un nou criteriu, îmbinând componentele lexicale şi perspectiva etică. Este vorba de gradul de violenţă, în funcţie de care un text poate fi soft sau hard.

134 Charaudeau, 132.

82

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Catherine Kerbrat-Orecchioni considera că putem vorbi de două tipuri de discurs:

D. terorist- care şi-ar asocia esenţa credibilităţii pe competenţa subiectului enunţător D. demagogic – exploatând anumite motivaţii pe care L (locutorul) le presupune, în mod justificat sau nu, ca fiind dominante la R (receptor) 135 .

Charaudeau insista pe tensiunea dintre finalităţile urmărite:

a) „a face cunoscut” (finalitate de informare) care tinde să producă un „objet de savoir” (obiect de cunoaştere) urmând calea unei logici civice (infomarea cetăţeanului); ne despărţim aici de informarea corporatistă şi de cea a organismelor specializate în „informaţii clasificate” b) „a produce trăiri” (faire ressentir, finalitate de captare), care tindă să producă un obiect de consum pe piaţă urmând conjugarea a două logici:

b.1. a capta un auditoriu cât mai mare (număr de cititori, audienţă b.2. a seduce pentru a educa. O analiză recentă ne arată că noţiunea de gen este compromiţătoare în comunicarea de masă: tot ceea ce este marcat ca aparţinând la un „gen” este considerat ca o degradare a informaţiei, articolele esenţiale apar ca fiind dincolo de astfel de situări. 136 .

135 În volumul Strategies discursives, Actes du Colloque du Centre de Recherches Linguistiques et Sémiologiques de Lyon; 20-22 mai 1977, Presses Universitaires de Lyon, 61

şi 71. A se vedea de asemenea studiul

Cuza”,

Facultatea de Filologie, 1986, 77-76. Textul, remaniat, amplificat, apare – în alte condiţii de exprimare a opiniilor, în limba franceză cu titlul L e m ê m e G e n e t t e a u t r e m e n t ( d é ) c o i f f é în „Cahiers roumains d’études littéraires” (Editions Univers, Bucarest, 1/1991- Relations culturelles franco-roumaines)

nostru L ’ i m p o r t a n t , c ’ e s t l a p R o s e , în

volumul colectiv L i n g v i s t i c ă - P o e t i c ă - S t i l i s t i c ă , Universitatea „Al. I.

136 Working paper, Jacques Araszkiewiez 16 décembre 2003, adresa:

archivesic.ccsd.cnrs.fr/docs/00/06/23/33/HTML/index.html

83

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

3.2. Comunicarea de masă în triunghiul Bermudelor 137 :

Piaţă – Cultură – Politic(i)

Adoptarea unui model textual în defavoarea altora depinde –incontestabil, de finalitatea dominantă şi de modul de împletirea acestora pe baza modelelor culturale din zona care constituie piaţa media pe care este activ un organ.Trebuie să fim însă prudenţi în utilizarea a două noţiuni: cea de model cultural şi cea de piaţă.

Avem în vedere câteva probleme legate de relaţia dintre ele, pe de o parte, dintre ele şi sistemul politic pe de altă parte:

1. există conflicte „seculare” între aristocratica şi orgolioasa cultură şi burgheza, necruţătoarea piaţă; prima se prevalează de „valoare”, „prestigiu”, cealaltă de „eficienţă”, mituri puse mereu sub semnul îndoielii de perioadele de criză

2. fiecare dintre ele îşi proclamă autonomia faţă de politic(i) şi

politicieni, ceea ce nu le fereşte de sinistre mezalianţe, realizate tocmai de cei care se află în vârful piramidei în scopuri deloc altruiste

3. în sfera „culturii de masă” (locul geometric al celor două)

intervenţia politicului este cea mai puternică şi ea se exercită asupra mass-media

– la început în calitatea de „vehicul”, apoi în ipostaza de balaur cu două capete (producător şi difuzor). Or acţiunea politicului se realizează prin privilegierea unor genuri (subvenţioare sau tolerare) şi strădania de a reduce impactul celorlate, fie prin acţiue „la sursă” (descurajarea creatorului, a finanţatorului care asigură producţia), fie prin presiuni asupra vectorului (sistemul de difuzare), fie chiar prin descurajarea consumului (de la impunerea unui circuit de distribuire incomod la campanii menită să-l pună la stâlpul infamiei pe consumatorul unui anume gen) 138 .

137 Am preluat ideea triunghiului de la Bertrand et Co care susţin că „într-un regim liberal

/mass-media /

trei ipostaze întrucâtva incompatibile” (O introducere

138 Campania antimanelistă este unul dintre cele mai comode exemple. Astfel, dovada gradului de cultură muzicală nu este dat de familiarizarea cu limbajul complex al muzicii simfonice şi de operă ci de dispreţul faţă de manele şi de manelişti, nu o dată articulat pe cadre argumentative rasiste.Este specialitatea casei „România Mare”, dar se regăseşte în formularea cotidiană la mulţi alţi locu(i)tori din spaţiul nostru cultural. Complementară acestei atitudini

reprezintă în acelaşi timp o industrie, un serviciu public şi o instituţie politică:

, 34).

84

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Fundamentarea intervenţionismului în cultura şi comunicarea de masă se realizează pe două paliere:

a) cel al regimului de presă b) cel al funcţiilor privilegiate de fiecare regim de presă.

3.3.Geopolitica regimurilor de presă

Am introdus într-un tabel sinoptic clasificarea consacrată a regimurilor de presă, propusă în lucrarea coordonată de Claude- Jean Bertrand 139 . Credem totuşi că ea suportă unele amendamente, cel puţin pentru zona reeferitoare la regimul comunist. Astfel, regimul politic instaurat în România după 1965 se detaşează de cel al ţărilor „vecine şi prietene” printr-un cult al personalităţii mult mai vizibil în tot ceea ce se numea „organ de presă” şi prin serii de volume tematice care adunau pasaje din „gândirea” Geniului naţional, care depăşea chiar intervenţiile lui Stalin în chestiunile la ordinea zilei. Apariţia partenerei de viaţă ca personalitate politică este un caz unic în analele „lagărului socialist” dar prezintă unele asemănări cu ieşirea în prim-plan a soţiei unui dictator populist sud-american. Regimul de presă sovietic din perioada denumită „perestroika” a prezentat forme de libertate a expresiei neîntâlnite anterior şi înăbuşite în momentul întăririi puterii lui Boris Elţin, primul preşedinte al Rusiei „desovietizate”. Or tocmai realizatorul celei mai îndrăzneţe emisiuni din perioada Gorbaciov avea să fie ucis în faţa locuinţei, la câteva zile după ce fusese numit de Elţin în fruntea principalului de televeziune publică.

este mirarea unei comentatoare mondene: „Am trăit să-l văd şi să-l ascult pe Adrian Minune în cel mai sifisticat hotel parizian” (Floriana Jucan, „Q Magazine”, nr. 54 (06.04-26.04, rubrica Jurnal). În sublima ei naivitate, autoarea nu face legătura cu un alt fapt: faimosul manelist cânta la o petrecere românească „de top”(la care semnatara articolului fusese invitată), deci venise în bagajele beneficiarilor, nu făcea parte din dotarea hotelului George V. Deci avem de-a face cu alegerea nepotrivită între două asocieri de imagine: Adrian Minune-George V/vs/Adrian Minune- mediu românesc. 139 O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, 2001, 31-33.

85

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Pe de altă parte, nici regimul „liberal” nu este întrutotul deschis la orice gen de text: „corectitudinea politică” pe de o parte, lupta antiteroristă pe de altă parte, intervin în filtrarea a ceea ce se spune, ce se scrie şi ce se arată publicului. Este greu de determinat care sunt instanţele prin intermediul cărora se efectuează aceste „selecţii”în masa textelor reale (produse şi propuse de un autor) şi a celor virtuale (care ar fi disponibile dacă autorii nu ar şti că este vorba de subiecte deranjante). Un autor cu o îndelungată carieră în presa internaţională a arătat că subinformarea, suprainformarea şi parainformarea pot acţiona în mass-media occidentală cu o eficienţă de nebănuit pentru organele de cenzură din fostele ţări „socialiste” şi din regimurile populiste din America latină 140 . Unii „critici de presă 141 ”consideră că „libertatea de presă nu le este garantată decât proprietarilor de ziare” 142 Criteriul proprietăţii este şi el parţial operant. Faptul că, în Europa occidentală, statul a deţinut până prin anii ’80 monopolul asupra televiziunii şi radioului este semnificativ, chiar dacă mecanismele de control sunt diferite de cele practicate în regimurile totalitare. Recentele schimbări intervenite în regimul de funcţionare a televiziunii publice din Franţa (cu o mai vizibilă implicare a instituţiei prezidenţiale în numirea factorilor de decizie) a stârnit numeroase dezbateri în rândul profesioniştilor media şi al clasei politice. Discutarea regimului de presă trebuie deci să desprindă pe de o parte aspectele juridice (cele consacrate prin legislaţie şi prin hotărârile judecătoreşti în cazuri reprezentative) iar pe de altă parte practicile derivate din mentalitatea celor care lucrează în mass- media, din relaţiile acestora cu patronatul, de implicarea patronatului de presă în lupta politică, de riscurile a ceea ce un grup de cercetători din Serviciul de Studii şi Analize de la grupul de presă Ouest-France denumea „democraţia publicitară” 143 .

140 Andreas Freund, Journalisme et mésinformation, Editions La pensée sauvage, 1991.

141 Este echivalentul criticului de teatru sau de cinema, ne spune Jean-Louis Servan-Schreiber, Le pouvoir d’informer, 393.

142 Ibid.

143 Este vorba de un document de „uz intern” din 1985, oferit spre consultare cu ocazia vizitei de documentare de o săptămână facute de noi în iunie 1992.

86

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

O lucrare de sinteză asupra televiziunii în spaţiul mediteranean

(devenit subiect de preocupare pentru politologi şi politicieni, din motive geostrategice, mai ales după celebrul 1 septembrie 2001) ne avertiza că trebuie să fim circumspecţi când ne referim la cadrul legislativ: „ceea ce a făcut o lege poate desface o alta, ceea ce a fost acordat de o guvernare poate fi reconsiderat de o alta” 144 . Tabloul fostelor ţări comuniste nu era dintre cele mai flatante, rezumat într-un cuvânt: haotic. Se remarcă elementele pozitive în domeniul legislativ, care acoperă satisfăcător:

o Interesele generale ale cetăţenilor, cum ar fi protejarea vieţii private şi cea a minorilor, precum şi dreptul la replică

o

Drepturile jurnaliştilor, printre care accesul la surse

o

Drepturile celor care lucrează în domeniul creaţiei, autori,

artişti interpreţi, producători. Ceea ce le menţine sub nivelul cadrului legislativ este inerţia reprezentărilor şi a moştenirii sistemului totalitar: resursele slabe ale televiziunilor, sărăcia populaţiei merg mână în mână cu suspiciuni privind manipularea politică, vizând canalele publice. Liberalizarea spaţiului comunicării a dus la pluralitatea mesajelor şi a suporturilor „fără a asigura însă instaurarea unei noi culturi audiovizuale 145 .

Televiziunile private, care au potolit la început setea de divertisment, lasă neacoperite domenii întregi. Telespectatorii sunt prin urmare dezorientaţi de lipsa de coerenţă a numeroase canale cu acoperire naţională care, din lipsă de mijloace, oferă programe de calitate mediocră, fără comparaţie posibilă cu cele ale posturilor străine, accesibile prin reţelele de cablu şi satelit 146 . Apare şi decalajul de percepţie în ceea ce priveşte rostul dispozitivului legislativ: dispoziţiile curente în celelalte ţări pentru

144 Jean-Noël Dibie, La télévision un pont virtuel sur la Méditerranée entre les peuples et les cultures, Edisud, Aix-en-Provence, colecţia « Temps présent », 2003 :33.

145 Există o sinteză din aceeaşi perioadă, apărută în „Le Courrier des pays de l’Est”, publicaţie lunară editată de grupul La documentation française (vezi nr : 1021/janvier 2002). Sunt semnalate derive din ţări cu tradiţie autocratică (Rusia) precum şi din regimurile despotice instaurate în ţări desprinse din imperiul sovietic (Uzbekistan). Cele două state desprinse din Cehoslovacia aveau probleme în definirea unei identităţi a sistemului mediatic.Existau motive evidente: 1. Mass media electronică era rezultatul unui « partaj de bunuri » 2. Diferenţele culturale dintre cele două zone devenite ţări fuseseră reduse prin politica dusă de-a lungul a peste trei sferturi de veac (statul unitar cehoslovac), regimul comunist având posibilitatea de a le aplatiza prin sistemul centralizat de radio şi televiziune.

146 Ibid., 48

87

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

garantarea drepturilor sunt privite ca o protejare a intereselor statului. Cele care limitează concentrarea în media sunt fie insuficiente, fie abil ocolite de cei interesaţi 147 . Evoluţia românească se remarcă prin prezenţa politicienilor în calitatea de fondatori ai unor trusturi de presă. Acest stârneşte în general suspiciuni în multe ţări cu tradiţie democratică, deşi modelul se regăseşte în Italia 148 . Ceea ce se întâmplă în Peninsulă nu este însă un exemplu: funcţionând în „a-legalitate” timp de 15 ani, grupul media controlat de Berlusconi a ajuns să se impună în defavoarea pluralismului. Devenit prim-ministru, magnatul are sub tutelă televiziunea publică, astfel încât RAI s-a despărţit de două vedete care realizau emisiuni critice 149 .

Asemănările şi diferenţele dintre practicile de gestiune a spaţiului mediatic nu pot fi, după părerea noastră, rezultatul unei conjuncturi de moment. Consonanţa cu modelul italian poate fi urmarea a doi factori:

a) pentru patroni, interesul de consolidare a poziţiei în

viaţa publică (unii comentatori au ironizat „partidul televizor” al unui personaj care, din raţiuni de imagine, s-a

retras la un moment dat şi de la conducerea operativă a formaţiunii politice, şi de la cârma trustului de presă, preluat de un membru al familiei

b) pentru public, exemplul pare normal: o bună parte

din populaţie îl cunosc de la faţa locului, ca urmare a unor

lungi perioade de mobilitate profesională în Peninsulă.

Trebuie însă ca aceste elemente de dată recentă să se grefeze pe ceva mai adânc în mentalul colectiv.

147 Ibid., 49-50.

148 Întrucît spaţiul ne ne permite să detaliem un subiect care poate fi dezvoltat în tratate, vom

trimite la pertinenta analiză realizată acum zece ani de Mihai Coman: M a s s R o m â n i a p o s t - c o m u n i s t ă (Polirom, 1999, 2003)

149 Ibid. 41.

m e d i a

î n

88

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

3.4.Cartografii geopoetice ale valorilor europene şi infratextul funcţiilor presei

Mediopolis Premise teoretice 3.4.Cartografii geopoetice ale valorilor europene şi infratextul funcţiilor presei 89

89

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice Între 1990 şi 1998, opt ţări europene de dimensiuni diferite au

Între 1990 şi 1998, opt ţări europene de dimensiuni diferite au făcut obiectul unei anchete de reprezentare a valorilor 150 . Au fost cuprinse circa 5000 de persoane (în jur de 600 din fiecare ţară) în funcţie de criterii de reprezentare clasice (sex, vârstă, categorie socioprofesională). Validitatea statistică a diferenţelor dintre ţări este de 7%, cu o probabilitate de 95% ca răspunsurile să nu fie datorate

150 Germania, Belgia, Spania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Regatul Unit, Suedia.

90

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

hazardului. Studiul intitulat Euro life and living viza opinii, atitudini şi comportamente în mai multe domenii ale vieţii de zi cu zi, cu precădere din sfera consumului. Erau cuprinse şi componente prospective privind viziunea subiecţilor asupra secolului care urma să înceapă, fundamentate pe studii calitative venind din zona experţilor. Punctul nodal era format din operaţii de clasificare a termenilor din două serii:

(a)

18 „principii de viaţă” 151

(b)

18 calităţi personale 152 .

Principiile şi motivaţiile propuse erau rezultatul unei cercetări care a permis să se verifice dacă sunt în acelaşi timp reprezentative pentru ansamblul valorilor existente şi evidenţiază diferenţe semnificative între indivizi. A rezultat o cartografie a valorilor naţionale pe baza prelucrării statistice a răspunsurilor (o analiză în componentele principale) repartizate pe două axe: axa orizontală opune căutarea ordinii şi a libertăţii, cea orizontală- noţiunile de individ şi de colectivitate. Pe harta reprodusă mai sus, distanţa dintre cuvinte este proporţională cu cea din mintea persoanelor care le-au clasificat. Apare astfel o structură globală care-i diferenţiază pe locuitorii

151 1. o viaţă confortabilă (prosperă) 2. o viaţă pasionantă (activă) 3. un sentiment de satisfacţie (de durată) 4. un univers în pace (nici război, nici conflict) 5. un univers al frumuseţii (în natură, în arte) 6. egalitate (posibilităţi egale pentru toţi) 7. siguranţa în familie (capacitatea de a avea grijă de ai săi) 8. libertatea (independenţa, liberul arbitru) 9. fericirea (starea de mulţumire) 10. armonia cu sine însuşi (absenţa conflictelor lăuntrice) 11. dragostea de adult (intimitatea sexuală şi spirituală) 12. securitatea naţională (la adăpostul oricărei agresiuni) 13. plăcerea (viaţă plăcută, liniştită) 14. salvarea sufletului (amorul propriu) 15. recunoaşterea socială 16. prietenia adevărată (o fiinţă apropiată) 17. înţelepciune; al 18 lipseşte din enumerarea făcută de Mermet. Subiecţii urmau să le ordoneze în funcţie de importanţa acordată fiecărui termen. 152 1. ambiţia (muncă, dorinţa de a reuşi) 2. toleranţa (deschidere de spirit 3. aptitudinea (competenţă, eficacitate) 4. bună dispoziţie (bucuria de a trăi) 5. curăţenie (ordine) 6. curaj (apărarea opiniilor) 7. indulgenţă (predispoziţia de a ierta) 8. serviabilitate (contribuţia la fericirea altcuiva) 9. onestitate (sinceritate, preocuparea pentru adevăr) 10. imaginaţie (îndrăzneală, creativitate 11. independenţă (încredere în sine) 12. inteligenţă (reflecţie) 13. logică (coerenţă, raţionalitate) 14. afecţiune (capacitatea de a iubi, tandreţea) 15. supunerea (simţul datoriei, respect) 16. politeţea (curtoazie, bune maniere) 17. responsabilitate (a fi demn de încredere) 18. stăpânirea de sine (autodisciplinarea). Persoanele interogate trebuiau să le ordoneze în funcţie de preferinţa lor personală pentru acestea.

91

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

din diferite ţări, ceea ce nu înseamnă că toţi locuitorii dintr-o ţară împărtăşesc aceleaşi valori. Între ei pot apărea diferenţe mai importante decât între valorile a două grupuri distincte. Pe de altă parte, au putut fi identificate grupuri transversale, care împărtăşesc o viziune asemănătoare asupra vieţii. Interesul nostru constă în faptul că aceste clasamente sunt organizări de priorităţi tematice asupra a ceea ce poate şi trebuie afirmat în comunicarea socială. Ele constituie o premisă a poeticii jurnalistice atât din perspectivă intraetnică (identitatea de sine) cât şi din perspectivă interetnică (identitatea diferenţială). Rafinată în unele detalii (prin includerea componentei confesionale, indispensabilă pentru opoziţia dintre individ şi colectivitate dincolo de aspectele ei „instrumentale”), adusă la zi (este de presupus că obsesiile legate de terorism au modificat unele reprezentări pe scala valorilor), o asfel de analiză poate servi la definirea strateagiei de dezvoltare pentru un trust media şi la elaborarea tacticilor pentru un text în funcţie de obiectivul vizat. Perspectivele asupra funcţiilor mass-media (şi a paradigmelor proprii fiecăreia dintre ele) devin mai nuanţate. Să luăm, de exemplu, enumerarea din sinteza coordonată de Bertrand 153 :

Dincolo de faptul că ierarhizarea – răspunzând aici unei „corectitudini politice” în media – se reconstruieşte pentru fiecare punct al hărţii de mai sus, ea se poate manifesta în formule diferite de combinaţii. Pentru tipăritură, mai ales pentru cotidian, situaţia se complică. O analiză concisă semnată de Thierry Bouffandeau 154 evidenţia patru criterii specifice:

argumentarea, proximitatea, selectivitatea, reactivitatea. Prin argumentare presa scrisă poate viza publicul în capacitatea de reflecţie. În publicitate ea este preferată pentru „ceea ce este important”, astfel încât intertextul ei poate condensa efectele repetate dar de scurtă durată din clipurile video şi din cele radiofonice. Or forţa argumentării depinde de structura sistemului de valori. Proximitatea presei este departe de a fi „invazivă” ca a mediei audiovizuale. Publicaţia este cumpărată direct de „consumator”, ceea ce-i oferă o altă valoare decât masei de sunete şi imagini în care operează o alegere cu ajutorul telecomenzii. Dacă la programele de televiziune apare dependenţa, ziarul sau revista au ceva dintr-un

153 1) Supravegherea mediului inconjurător;2) Prezentarea unei imagini despre lume;3) Transmiterea culturii; 4) Ipostaza de tribună de dezbatere; 5) Promovarea consumului 6) Stimularea distracţiei. Vezi op. cit.: 36-40. 154 www.m6pub.fr/img/Etudes_pdf/presse_etude_presse.pdf, vizită din 20 februarie 2009.

92

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

ritual 155 .Or acest ritual se înscrie în jocul de forţe evidenţiat în hărţile de mai sus şi se formulează în termeni compatibili cu seriile prezente în această geopoetică virtuală.

cu seriile prezente în această geopoetică virtuală. 1 5 5 Am văzut aceasta în discutarea parcursului

155 Am văzut aceasta în discutarea parcursului de lectură într-un alt capitol.

93

Gabriel Mardare

Mediopolis

Cap. IV

Premise teoretice

Funcţii (ale presei) sau teme (de text)?

94

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Analiza funcţiilor presei realizată de Roland Cayrol în anii ’80 din secolul al XX-lea este interesantă întrucât fiecare dintre acestea se structura ca un pattern pentru serii de text a căror modulare poate

fi analizată în funcţie de regimul politic, de particularităţile culturale determinate de „tipul de familie” (vezi cap. II).

1. Căutarea şi difuzarea informaţiei

1.0. Autorul evidenţiază tendinţa presei de a trata preferenţial peripeţiile, incidentele, accidentele, neglijând „evenimentele din profunzime şi factorii de stabilitate” 156 , ceea ce o apropie de universul de aşteptare al literaturii, bazat pe insolitare. Insolitul este însă aici unul circumscris momentului: „numesc jurnalism ceea ce va fi mai puţin interesant mâine decât astăzi” spunea Gide, un fin observator al presei dintre cele două războaile mondiale 157 .

Cea de-a doua problemă este enunţată prin raportarea textului jurnalistic la cel al agenţiilor de presă. Cel de-al doilea este un flux continuu, fără ierarhizări explicite (ceea ce era considerat nerelevant nu a fost formulat ca ştire pentru transmis). Din el, redacţia alege nişte secvenţe, fie pentru a le monta ca atare, fie pentru a „trata” prin construcţia titlului, prin alegerea „deschiderii” (prima pagină la publicaţii, secvenţa care prezintă sumarul cu „principalele titluri” la radio şi televiziune), prin punerea în pagină (undă, scenă), care presupune decupaj, montaj, repetări, comentarii, alegerea ilustraţiilor şi construirea legendelor. Operaţii care pot duce chiar „la alterarea informaţiei însăşi” 158 . Intervine deci inevitabil construcţia realităţii: aceasta devine ceea ce este observat de presă. Adică „o viziune mai mult sau mai puţin deformată, mai mult sau mai puţin forţată a realităţii” 159 . Regimul de presă (despotic sau democratic, liberal sau „de responsabilitate socială) poate fi determinant în această construcţie. Limitele insolitului acceptabil pot fi uneori convergente în regimurile cu un puternic control social şi în cel de responsabilitate socială (este vorba de repere de ordin moral şi de persoane vulnerabile: copii,

156 La presse

157 Apud Cayrol, op. cit.

158 Ibid., 10.

159 Ibid.,9.

,

9.

95

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

persoane cu dizabilităţi). Cele de tip despotic vor introduce însă

interdicţii suplimentare, legate de persoana Conducătorului şi de elita recunoscută oficial şi de componentele ritualului social.

Pentru realizarea

acestei funcţii, operatorii de pe piaţa media trebuie să recurgă la agenţiile de presă, după cum am văzut mai sus. Or regimul de funcţionare al acestora şi gradul de acoperire prezintă disparităţi care contrariază orice analist al informaţiei şi introduce o umbră de îndoială asupra fiabilităţii „mărfii” oferite consumatorului de ştiri. Clasificarea agenţiilor 160 ne duce la delimitarea competenţelor în materie de furnizare de text de ştire pentru presă.

1.1. Spune-mi

cine

te

informează

de ştire pentru presă. 1.1. Spune-mi cine te informează Modul de căutare a informaţiilor depinde de

Modul de căutare a informaţiilor depinde de toţi aceşti factori iar rezultatul este în mod inevitabil determinat de compunerea lor în funcţie de conjunctură. Puterea economică pe de o parte, independenţa redacţională pe de altă parte, constituie o premisă a unei informări corecte, fără interferenţe ale politicului sau ale intereselor unor grupuri financiare. Trebuie reţinut însă că nici o agenţie nu are buget nelimitat, care să-i asigure o acoperire totală a oricărui eveniment. Dacă pe hartă vedem o reţea bine structurată, în teren lucrurile sunt mai complicate:

160 Am realizat tabelul pornind de la prezentarea din Bertrand, 76-83.

96

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

avem de-a face cu birouri aflate în marile oraşe (de obicei capitalele) din ţările ale căror guverne acceptă existenţa şi funcţionarea liberă a acestor redacţii. Pentru zonele „fierbinţi” din interiorul ţării, corespondentul de presă depinde de înţelegerea autorităţilor centrale şi locale (dezinteresată sau stimulată prin mijloace nu tocmai ortodoxe), de o reţea de cunoştinţe sau prieteni (a căror soartă este în mâinile autorităţilor) şi de traducător (a cărui activitate este atent „monitorizată” sub mai toate regimurile politice) 161 . Un exemplu de ciudăţenie a culegerii informaţiilor a apărut cu ocazia unor evenimente în capitale Ucrainei în cursul anului 2008. Televiziunea publică din România nu dispunea de corespondent la faţa locului şi intra în legătură cu cel aflat la Moscova. Acesta nu se deplasase însă la Kiev (distanţa era oricum mai mare decât cea de la Bucureşti sau de la redacţia Iaşi a TVR) şi relata ceea ce putuse vedea la posturile de televiziune din Federaţia Rusă – stat despre care comentatorii români spuneau că ar fi fost implicat în desfăşurarea evenimentelor. Deci şi în construirea unei imagini a acestora, atât pentru publicul intern (simpatizant al unei părţi aflate în conflict) cât şi pentru cel internaţional (din motive geopolitice dar şi de atragere a opiniei publice spre unele aspecte ale evenimentelor). Rezultatul era complicat şi de selecţia inerentă pe care trebuia s-o facă persoana aflată la Moscova, care – fie şi din punct de vedere material, nu putea urmări toate canalele din Federaţia Rusă care preluau imagini din Kiev. În paralel, un post de televiziune privat ajunsese la faţa locului dar nici un membru al echipei nu cunoştea limba, astfel încât „conversaţia” se desfăşura într-o engleză aproximată de ambele părţi. Bilanţul: o cacofonie a reprezentărilor rezultată din compunerea unor fragmente de transmisiuni cu fărâme de discuţie, totul muiat în comentarii energice, care semănau ca picăturile de apă cu fluxul de vorbe de la agenţii de presă şi televiziuni occidentale. Avem de-a face cu o pseudoinformare – sperăm inocentă – care putea fi parţial corectată prin urmărirea din studiou a posturilor de la Moscova (posibilităţile tehnice şi personalul disponibil erau altele la Bucureşti), înregistrarea lor şi realizarea unei sinteze cu ajutorul unui bun cunoscător al limbii ruse şi al particularităţilor limbii ucrainene. 1.2. Genuri şi specii ale informaţiei. Andreas Freund, subtil analist al proceselor de producere şi difuzare a informaţiei,

161 Jean-Louis Servan-Schreiber remarca subreprezentarea lumii a treia. În anii ’60, America latină, care era totuşi zonă de interes strategic pentru SUA, era acoperită de 150 ziarişti americani (tot atâţia acopereau Marea Britanie). Vezi L e p o u v o i r d ’ i n f o r m e r , 235.

97

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

propunea, la puţin timp după încheierea războiului rece (ca urmare a decesului URSS), o clasificare a evenimentelor, materia primă a ştirilor de presă. Combinând cele două criterii de care se serveşte autorul 162 , vom obţine următoarea reprezentare tabulară (în care am introdus potenţialul de risc).

tabulară (în care am introdus potenţialul de risc). Freund remarcă tendinţa (curioasă, pentru el) de a

Freund remarcă tendinţa (curioasă, pentru el) de a pune în acelaşi plan evenimente reale şi evenimente proiectate 163 . Dacă la aceasta se adaugă riscul deplasării pe scara importanţei (din lipsă de ştiri) avem de-a face, credem, cu o „marfă frauduloasă”, pentru care jurnalistul ar trebui sancţionat conform regulilor aplicate în domeniul comercial. Diferenţa de consistenţă se regăseşte în procedurile de verificare şi în comentariu. Astfel, independenţa surselor una faţă de alta nu este suficientă chiar în cazul unui eveniment real. Mai multe surse pot avea acelaşi informator pe care-l protejează şi ale cărui spuse pot fi fanteziste dar capătă realitate ca informaţie prin reformulările corespondenţilor.

162 Journalisme et mésinformation, 22.

163 Cu două decenii înaintea lui, Otto Friedrich, ultimul redactor-şef de la „Saturday Evening Post”,-publicaţia se specializase pe probleme medicale- constata că obsesia faptului ajunge să se substituie realităţii (v. Jean-Louis Servan-Schreiber, 215)

98

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Uneori mai multe surse prelucrează aceeaşi informaţie provenind de

la o agenţie de ştiri obscură pe care nu o citează, numele ei fiind luat uneori de o serie de referinţe de prestigiu greu de verificat (agenţii care, la rândul lor, au putut prelua secvenţe din aceeaşi sursă îndoielnică). Când este vorba de evenimente proiectate, trebuie verificate două paliere:

a) formularea precisă a „proiectului” inclus în ştire

b) posibilitatea ca evenimentul proiectat să se petreacă.

Există două posibilităţi, în funcţie de natura textului:

declaraţie explicită, clară: reproducerea ei dă o informaţie valabilă

declaraţie confuză, greu de înţeles, potenţial eronată sau mincinoasă: comentariul şi punerea în gardă se impun.

-

-Notă -Prezentăm mai sus un gen de model generativ al devierilor de la dreapta şi buna informare pe care l-am conceput pornind de la textul lui Freund şi l-am făcut public în cartea Povestea vorbei care umblă- Două încercări despre (idi)om (Iaşi, Editura Timpul, 2001, 52-

53).

- -
-
-

99

Gabriel Mardare

-

Mediopolis

Premise teoretice

Adăugăm o listă cu muckrakers care “au făcut istorie” (după cum se spune în jargonul presei româneşti). 164

Figuri istorice

Nellie Bly (1864–1922) Ten Days in a Mad-House

Thomas

W.

Lawson

(1857–1924)

Frenzied

Finance

Amalgamated Copper stock scandal

(1906)

on

Fremont Older (1856–1935) San Francisco corruption and the case of Tom Mooney

Lincoln Steffens (1866–1936) The Shame of the Cities (1904)

Charles Edward Russell (1860–1941)—investigated Beef Trust, Georgia's prison )

Ida Minerva Tarbell (1857–1944) expose, The History of the Standard Oil Company

Burton J. Hendrick (1870–1949)—"The Story of Life Insurance" May– November 1906 McClure's magazine

Westbrook Pegler (1894–1969)—exposed crime in labor unions in 1940s

newsletter, I.F. Stone's Weekly

George Seldes (1890–1995)—Freedom of the Press (1935) and Lords of

the

McCarthyism

Press

(1938),

blacklisted

during

the

1950s

period

of

Casey Swint (1904–1999)—Weekly editor of Atlanta Journal Constitution, wrote Keys to the City (non-fiction book about influence of political bosses on Atlanta politics). Early Civil Rights advocate.

I.F.

• I.F. Stone (1907–1989)—McCarthyism and Vietnam War, published

Stone

(1907–1989)—McCarthyism

and

Vietnam

War,

published

and Vietnam War, published 1 6 4 Pentru o mai bună înţelegere a perspectivei,

164 Pentru o mai bună înţelegere a perspectivei, am păstrat textul în engleză.

100

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Figuri contemporane

Wayne Barrett—investigative journalist, senior editor of the Village Voice; wrote on mystique and misdeeds in Rudy Giuliani's conduct as mayor of New York City, Grand Illusion: The Untold Story of Rudy Giuliani and 9/11 (2006)

Richard Behar—investigative journalist, two-time winner of the 'Jack Anderson Award'. Anderson himself once praised Behar as "one of the most dogged of our watchdogs"

Barbara Ehrenreich—journalist and author— ickel and Dimed: On ( ot) Getting By in America

Juan Gonzalez (journalist)—investigative reporter, columnist in ew York Daily ews; authored book on Rudy Giuliani and George W. Bush administration's handling of the aftermath of the September 11, 2001 attacks in New York City and illnesses from Ground Zero dust: Fallout: The Environmental Consequences of the World Trade Center Collapse (2004)

Amy Goodman—broadcast journalist, host of Pacifica Network's program Democracy ow!

John

Howard

Griffin

(1920–1980)—white

journalist

who

disguised

himself as a black man to write about racial injustice in the south

Seymour Hersh—My Lai massacre, Israeli nuclear weapons program, Henry Kissinger, the Kennedys, 2003 invasion of Iraq, Abu Ghraib abuses

Malcolm Johnson—exposed organized crime on the New York waterfront

Kevin

Keating—director

and

producer

of

Giuliani

Time,

the

2006

documentary on the career of Rudy Giuliani

Jonathan Kwitny (1941–1998)—wrote numerous investigative articles for the The Wall Street Journal

Joshua Micah Marshall—writer and journalist, operates the muckraking blog TPM Muckraker, responsible for helping to break the 2006– 2007 US Attorney firing scandal, the Duke Cunningham corruption case and others.

101

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

Mark Crispin Miller—professor and writer; has written on 2000 and 2004 contested elections

Michael

Moore—documentary

filmmaker,

director

of

Roger

Bowling for Columbine, Fahrenheit 911

&

Me,

Ralph Nader—consumer rights advocate; Unsafe at Any Speed (1965), exposed unsafe automobile manufacturing

Allan Nairn—Dili Massacre, US backing of Haitian death squad FRAPH

Jack Newfield—muckraking columnist; wrote for ew York Post; and wrote The Full Rudy: The Man, the Myth, the Mania [about Rudy Giuliani] (2003) and other titles

Greg Palast—politics and elections issues, Exxon Valdez, corporate crime, corruption

John Pilger—award-winning war correspondent, film maker and author

Geraldo Rivera—exposed abuse of mentally retarded patients, led to reforms

Studs Terkel (1912-2008)—Legendary Chicago writer, journalist, DJ, and historian

Dr. Hunter S. Thompson (1937–2005)—American journalist and author credited with the invention of gonzo journalism

Gary Webb (1955–2004)—investigated Contra-crack cocaine connection, published as Dark Alliance (1999)

Gary Weiss—exposed the Mob on Wall Street, described by Barron's magazine as "an old-time gumshoe, with a soupçon of little-guy champion Jimmy Breslin and a dash of 1950s bad-boy comic Lenny Bruce"

Bob Woodward and Carl Bernstein—breakthrough journalists for Washington Post on the Watergate scandal; authors of All the President's Men, non-fiction account of the scandal

102

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

1.3. Dincolo de ştire e banul. Adică ochiul dracului, după un proverb românesc. Fără el n-ar exista agenţiile de ştiri, nu s-ar putea constitui capitalul unei întreprinderi de presă, n-ar putea fi plătite salariile. Preţul unei informaţii din mass-media include,

pe lângă costurile de producţie (abonamentul la o agenţie de ştiri, factura la telefon, internet, tariful pentru timpul de lucru al personalului de redacţie) o taxă pe valoare adăugată, ascunsă publicului, cuprinzând preţul tăcerii/prea-vorbirii jurnalistului din considerente „extra-informaţionale 165 ”. Un cuvânt sub care se ascund „toate calculele mercenare sau publicitare şi toate actele de oportunism politic de conjunctură” – ne spune Freund 166 :

dorinţele plătitorilor de spaţiu publicitar („clientul nostru, stăpânul

nostru

faţă de o temă pe placul puterii, escamotarea altora, valorizarea unor produse în discursul curent, fără a marca intenţia publicitară. Mai există însă o parainformare: a transforma în eveniment părerile ziariştilor, fie ele şi dramatizate în confruntări de tipul talk- show. În ţările cu o puternică tradiţie jurnalistică, vedeta este cel care a dezvăluit ceva (jurnalistul de investigaţie). Unii dintre ei mor (s-a întâmplat de mai multe ori în Rusia, în circumstanţe când „beneficiarii” puteau fi din lumea politică sau din cea a „biznesului). Dezvăluirile făcute seara, la televizor, de ziarişti care citează ceea ce au publicat în ultimul editorial sau ceea ce vor publica în cel de a doua zi ţin de o confuzie a funcţiilor sau de o neînţelegere a separării rolurilor în presă. Este, până la urmă, şi un calcul de rentabilizare pentru menţinerea statutului: reducerea costurilor (legate de deplasarea în teren, de pierdere a apariţiei la televizor seara), minimizarea

167 ), menajarea unui om politic, supradimensionarea reacţiei

165 Jean-Louis Servan-Schreiber introducea „dineul în oraş” ca pe o „motivaţie pozitivă”

capabilă să limiteze libertatea de expresie. Ziariştii scrupuloşi nu se vând dar se simt valorizaţi de o invitaţie la masă din partea unor puternici ai zilei, de participarea la voiaje oficiale cu miniştri sau mari patroni. (L e p o u v o i r d ’ i n f o r m e r , 359).

166 Journalisme

167 Spre deosebire de clientul final (cititorul) care este o mărime virtuală, rar identificabilă ca persoană, şi mai rar situat ca autoritate directă şi care va cumpăra sau nu ziarul meu, cel care plăteşte publicitatea are o mărime determinată (suma vărsată în cont), este cineva (chiar şi atunci când e virtual plătitor de reclamă) şi poate fi situat într-o scară a autorităţii prin relaţiile cu politicul.

,

45.

103

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

riscurilor pentru propria existenţă (exceptând cele legate de un accident vascular sau infarct la colerici).

2. Exprimarea opiniilor

Este domeniul care marchează cel mai bine diferenţa dintre regimurile de presă. Cele de tip autoritar (de dreapta sau de stânga) impun canoane de construcţie şi chiar puncte de trecere obligatorii până şi în elogiile aduse persoanei conducătorului, spuselor şi faptelor acestuia. Pe de altă parte, aici intervine şi clivajul imaginar dintre „presa de opinie” şi cea de informare, denunţat de Cayrol („a informa înseamnă a spune deja o opinie, a spune o opinie înseamnă şi a informa”). Această dihotomie naivă îşi găseşte ecou şi în teoria actelor de limbaj (opoziţia dintre „constativ” şi „performativ”). În fapt, în planul construcţiei macrotextului jurnalistic (numărul de ziar sau revistă, ansamblul emisiunilor unui post de radio sau televizor de-a lungul unei zile) „opinia” este resimţită ca exces când este percepută ca fiind „pe o linie” – deci reperabilă ca ideologică sau pur şi simplu sistematic partizană. Într-o discuţie avută cu redactorul şef al publicaţiei săptămânale din orăşelul Lannnion (Bretagne), acesta mi-a prezentat hebdomadarul la care lucra drept o fuziune a două „gazete de opinie” (una de stânga şi una de dreapta, opuse radical în perioada interbelică) într-una „de informare”. În fapt, fenomenul se articula pe o scădere a interesului pentru ceea ce se numea în jargonul paramarxist „partinitatea” de presă: organul partidului comunist se alinia strategiilor de redactare şi marketing ale ziarelor fără opţiune politică declarată (modelul „Le Monde”) iar militantismul catolic din publicaţii de tipul „Pèlerin Magazine” (prezent încă în anii 50) se estompase în anii 90 din secolul al XX- lea în compoziţia unei publicaţii de familie din care lipseau doar ştirile mondene, horoscopul şi educaţia sexuală. Sistemul american, mai puţin legat de polarizarea stânga vs dreapta, pare a pune presa de opinie alături de literatură în format săptămânal. Exemplul cel mai cunoscut este New Yorker 168 , creat în 1925, care i-a recrutat de-a lungul timpului pe Hemingway, Scott

168 R. Burbage, J. Cazemajou, A. Kaspi, Presse, radio et télévision aux Etats Unis, Paris, Armand Colin, 1972: 131.

104

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

nu erau însă plătiţi pentru opinii de conjunctură

ci pentru a declanşa dezbateri privind problematici stringente. Evoluţia tematicii poate contraria: excesele de viteză pe şoselele americane în anii ’30 (dar nici un cuvânt despre Depresiune, ceea ce- i conmtrariază pe autorii francezi ai manualului consultat de noi) violarea şi uciderea unei tinere vietnameze de către soldaţii americani în 1970. Reputaţia era însă şi una stilistică, ceea ce s-a transmis sub forma unei anecdote. O călugăriţă este interogată de la tribunal din Maryland asupra subvenţiilor acordate de autorităţile federale şcolilor private. Când preşedintele completului a întrebat-o dacă nu utiliza Biblia la cursul de compunere în limba engleză, călugăriţa a răspuns: „Nu domnule judecător, folosesc revista New Yorker. 169

Fitzgerald

Scriitorii

3. Funcţia economică şi de organizare

socială Este rolul esenţial asumat de presa locală şi regională. Diferenţele dintre culturi au fost pertinent analizate de sindicatul francez al acestui tip de presă într-o anchetă publicată în 1992 170 . Din această perspectivă, un reprezentant al acestui sector promova „atenţia la ceea ce spun oamenii, creşterea rigorii în tratarea faptelor, dezvoltarea informaţiei-serviciu” (utilitare, n.n.) 171 . Absenţa ziarului este resimţită mai acut decât cea a presei naţionale nu numai din motive practice (lipsa informaţiei la zi) ci şi prin afectarea instrumentului de coeziune socială reprezentat de gazeta locală: „Ne lipsesc ştirile despre viaţa oraşului nostru”, constată 31% din locuitorii Girondei în martie 1972, în urma grevei cotidianului regional. Alţi 18% deplâng absenţa informaţiilor practice. Or acestea trec prin publicitate şi micile anunţuri, locul de întâlnire al al producătorilor şi consumatorilor, ale ofertanţilor şi al

169 Întrebarea nu era lipsită de tâlc: era vorba de o şcoală privată cu caracter confesional. Dacă Biblia, carte de cult, ar fi fost folosită la orele de compunere, judecătorii puteau conchide că subvenţiile federale ar fi favorizat interesele private ale cetăţenilor care alegeau acea şcoală şi din considerente de educaţie religioasă. Dincolo de aspectul juridic apare cel de prestigiu prin alăturarea, în audiere, a Sfintei Scripturi şi a numelui publicaţiei.

170 L’Europe de la Presse Quotidienne Régionale, enquête dirigée par Jean-François Lemoîne, P.Q.R. Syndicat.

171 Op. cit., 44.

105

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

celor care solicită locuri de muncă 172 , mult mai bine circumscris pentru o piaţă locală. Această funcţie este şi mai bine evidenţiată de structura presei americane, preponderent locală, fapt explicat parţial prin mărimea teritoriului, obstacol greu de depăşit în difuzarea presei în secolul al XIX-lea. Dezvoltarea căilor ferate şi a liniilor de autobuze rapide nu a modificat însă această situaţie astfel încât, la începutul anilor ’70, doar două ziare depăşeau un milion de exemplare: Daily News (circa 2,1 milioane) şi Wall Street Journal (1,2 milioane, în care intră însă şi ediţiile locale) 173 . Doar 11 cotidiene aveau peste 500 mii exemplare iar peste jumătate dintre publicaţiile dintre cotidiene nu depăşeau 10 mii de exemplare. Acest fapt explică „provincialismul ştirilor” şi o ierarhie a informaţiei specifică mentalităţii americane:

ceea ce se referă la viaţa locală trece în faţa ştirilor naţionale şi este infinit mai important decât evenimentele internaţionale, cu toată mândria (naţională) de a fi cel mai important actor la scară mondială. De aici şi diferenţa de percepţie asupra implicaţiilor acţiunilor guvernului dintre un cititor american şi unul european. Adaptarea la condiţii locale şi interesul pentru problemele economice de zi cu zi a permis dezvoltarea presei de la periferia marilor oraşe. Fenomenul ţine de o particularitate a evoluţiei urbane americane: creşterea numerică a populaţiei sărace în marile oraşe a dus la deteriorarea serviciilor şi la slăbirea mecanismelor de menţinere a ordinii sociale şi – drept consecinţă, la exodul celor din middle class spre localităţi satelit 174 . Noile comunităţi au necesităţi de organizare locală şi interese economice cotidiene la care nu pot răspunde ziarele din oraşele mari. Populaţia interesată având un anume confort financiar, o publicaţie care răspunde aşteptărillor are toate şansele de a supravieţui datorită unui public fidel. Publicitatea venind de la magazine şi supermarketuri permite o reducere a costurilor pe exemplar, deci la preţuri accesibile şi pentru locuitori având resurse limitate, dar

172 Jean Cayrol, 11.

173 R. Burbage, J. Cazemajou, A. Kaspi, Presse, radio et télévision aux Etats Unis, Paris, Armand Colin, 1972: 38.

174 Vezi François Furet, „L’Amérique de Jimmy Carter”, articol publicat în „Nouvel Observateur” (24 ianuarie 1977), reluat în volumul L’atelier de l’histoire, Paris, Flammarion, 1982: 259-260.

106

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice

interesată de impozitele locale, de investiţiile şi construcţiile din zonă, de întrunirile politice. Între 1960 şi 1970 tirajul acestui tip de periodice crescuse cu 80%, cu un important buget publicitar, ceea ce a atras interesul (şi investiţiile) unor grupuri de presă. Mai puţin important, fenomenul a început să se contureze la periferiile Parisului în anii ’90, cu diferenţe specifice: „periferiile” americane sunt dominate de middle class, oraşele-satelit din preajma capitalei franceze se polarizează pe categorii de populaţie (unele seamănă cu modelul american, celelalte sunt „oraşe dormitor”, locuite de familii cu statut economic precar) astfel încât „presa de periferie” capătă alte culori.

4. Divertisment şi distracţie

Este funcţia cea mai bine percepută de public. În anii ’50, cea mai mare parte a publicului considera lectura publicaţiilor ca pe o activitate de „timp liber” 175 . Această funcţie este şi mai evidentă pentru televiziune, unde cota de audienţă maximă este dată de emisiuni specializate sau percepute ca divertisment (se vorbeşte de „politica spectacol” iar conceptul pare a fi foarte bine însuşit de consilierii în imagine ai politicienilor). Trebuie să remarcăm, pe de altă parte, că o bună parte din producţia media este de la început centrată pe divertisment: de la discuri (înlocuite la un moment dat prin casete şi metamorfozate în era digitală) ca vehicul al muzicii de mare audienţă la filme (domeniu în care non-divertismentul este o excepţie şi nu are „piaţă” decât prin televiziuni) iar ca fenomen relativ recent publicaţii şi posturi „de nişă” apărute în România după modele verificate în alte zone şi vizând ţinte specifice. „Transplantul” de genuri în domeniu este în fapt piatra de încercare a unei culturi: pentru investitorii din media, este o verificare a „intuiţiei pieţei”, pentru public – „testul de fidelitate” 176 faţă de valorile tradiţionale, pentru specialiştii în cultura elitistă şi în educaţie – o încercare permanentă a maturităţii în analiză şi a capacităţii de regândire a strategiilor de comunicare.

175 Cayrol, 12. 176 Este de altfel titlul unei serii de „reality show” de un gust îndoielnic.

107

Gabriel Mardare

Mediopolis

Premise teoretice