GM I Part

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice
Precuvântarea
Autorului
Lucrarea pe care o propunem este „o
introducere”în comunicarea de masă. Ceea ce înseamnă
că, în mod inevitabil, se diferenţiează de clasicile introduceri,
ancorate într-o şcoală, curent etc. Deci – inevitabil –vrea să fie „o
altă introducere” în...Iar primul punct al diferenţei este poziţia
privilegiată pe care o acordăm Cărţii, din motive sentimentale poate
– dar cărora încercăm să le dăm o raţionalizare mai jos.
O tradiţie pe care nimeni nu o mai pune sub semnul discuţiei
scoate cartea din câmpul realităţii denumite prin termenul mass
media. Dacă Roland Cayrol se preocupa de diversele echivalenţe din
franceză din acel moment1, enumerarea cuprindea ziarele,
televiziunea, cinematografia şi afişajul. În 1973, anul apariţiei
excelentei sale sinteze despre presă2, era greu de spus că lumea nu
citeşte3, televiziunea era la începuturile dominaţiei sale (numărul de
canale, pe de o parte, cel de receptoare, pe de altă parte, era infim
faţă de cel de astăzi) iar Internetul era cel mult de ordinul utopiilor
virtuale4 (nu-mi amintesc să fi întâlnit aşa ceva în lecturile science
fiction din adolescenţă), autorul francez reduce mass-media la un
ansamblu al cărui nucleu este presa, în jurul căruia gravitează
fenomene secundare ca afişajul şi cinematograful.
Cu toate acestea, în aceeaşi epocă, autorii unei istorii a
contemporaneităţii includeau cartea în mass-media secolului al
XIXlea, alături de presă, afiş şi cântec5
Eliminarea cărţii de către un specialist în jurnalism poate fi
privită din două unghiuri:
-cel al raportării la o grilă spaţio-temporală puţin constrângătoare
-cel al instanţei de producţie, care privileagiază Autorul.
1
„Moyens de communication de masse”, „grands moyens d’information”, „outils de
communication sociale”, „techniques de diffusion collective”.
2
La presse écrite et audio –visuelle, Presses Universitaires de France, collection « Thémis
Sciences politiques », peste 600 de pagini.
3
Clişeul, vehiculat pe tonalităţi nostalgice sau agresive, apărea totuşi într-o replică
memorabilă a unui distins profesor din anii 30: „Românii sunt deştepţi dar au un mare defect :
NU CITESTE” (Anton Holban, Parada dascălilor, Editura « Cugetarea », 1931, 95). Nimic
nou sub soare, din acest punct de vedere.
4
Această expresie se opune utopiilor manifeste ale unei epoci, prezente în cărţi, filme, etc.
5
Jean Lefevre et Jean Georges, Les temps contemporains, tome I (1815-1945), 216.
9
Într-adevăr,din punct de vedere al raportării la timp şi spaţiu,

cartea pare a fi complet decalată faţă de componentele mass-media
recunoscute ca atare6: nu există o presiune strictă a momentului
producţiei, ca în cazul periodicelor şi nici una a locului, ca în cazul
afişelor. Există însă constrângeri calendaristice pentru lansarea cărţilor,
determinate de perioadele de concediu, de saloanele de carte şi de
premiile literare. Acestea sunt însă ceva mai laxe faţă de ziar: un
autor care nu trăieşte din scris nu simte presiunea timpului ca
editorialistul -înainte de închiderea ediţiei, sau ca reporterul care
trebuie să prindă un loc în numărul din ziua următoare iar
protagoniştii unui "eveniment" nu se grăbesc să ajungă la un rezultat
care să poată constitui o ştire7.
Cu toate acestea, presiunea locului şi a momentului poate fi
invocată pentru carte8.. Cartea a devenit - pe de altă parte - un vector
de imagine pentru personaje perisabile, legate de un moment şi de un
loc: politicienii din Franţa practică acest sport în campanii (pentru a-
şi justifica pretenţiile şi a-şi promova proiectele) şi uneori chiar după,
pentru a-şi consolida poziţia (dacă au câştigat) sau pentru a se
justifica şi a arăta electoratului că mai există iar proiectul lor rămâne
valid, chiar dacă loteria urnelor a hotărât altfel (este vorba,
bineînţeles, de perdanţi)9.
Este greu de explicat acest fenomen. Presupunem că este vorba
6
Vezi şi E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, Dicţionar de comunicare , negociere şi mediere,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, care utilizează însă sintagma „comunicaţie de masă” şi
preia lista lui George Friedman.
7
Vezi Jean-Louis Servan-Schreiber, Le pouvoir d’informer, Paris, Laffont, 1972. 210-211.
8
Ca responsabil de redacţie la o editură de stat în 1990-1991, am avut ocazia să întâlnesc un
distins universitar care - pentru a urgenta apariţia unei cărţi de istorie scrise de un reprezentant
al Şcolii Ardelene (prefaţată de domnia sa) venea cu argumentul "ţara arde", extras din ştirile
care soseau în acel moment din Transilvania.
9
Cazul ultimelor algeri este elocvent : Ségolène Royal este autoare sau coautoare (autorul
principal fiind în acest caz un jurnalist sau un politolog) la cinci cărţi în intervalul 2007 (anul
campaniei prezidenţiale) şi 2009 : Maintenant, Paris, Hachettes littératures, 2007., Hachette
Littérature et Flammarion,– interviu fluviu cu Marie-Françoise Colombani —prezentarea
proiectului politic şi confidenţe legate de viaţa de cuplu şi de mamă (nefiind căsătorită cu tatăl
copiilor). Les Droits de l'Enfant, Paris, Dalloz, 2007 - este un breviar legislativ şi cetăţenesc
amintind publicului că politiciana are şi calificare juridică.Ma plus belle histoire, c'est vous, Paris, B.
Grasset, 2007 –face bilanţul bătăliei pierdute şi al alianţelor eşuate. Si la gauche veut des idées,
Paris, B. Grasset, 2008. Dialog cu Alain Touraine.contând – pentru public – prin importanţa
interlocutorului. Femme Debout, Paris, Denoël, 2009. Entretiens avec Françoise Degois,
journaliste à France Inter – dezvoltă tema sexismului în politică.
10
de iluzia perenităţii, creată de statutul cărţii ca obiect cultural: se

păstrează în rafturile librăriilor şi după consumarea evenimentelor,
are posibilitatea de a se instala în bibliotecile personale pentru mai
multe generaţii sau - în cel mai rău caz - este repusă în circulaţie la
preţ redus. Între timp, gazetele şi revistele şi-au aflat un jalnic sfârşit
în procesul reciclării deşeurilor sau - în unele ţări - ca hârtie de
ambalaj sau ca înlocuitor în utilizări igienice.
Ceea ce putem reţine ca fapt cert, este reintrarea cărţii în
circuitul actualităţii, al imediatului în timp ce fluida şi imateriala
informaţie "la zi" de pe Internet se instalează într-o ambiguă
perenitate.
Ruptura dintre carte şi ziar era însă formulată tranşant chiar şi
de către cei care o includeau pe prima în mass-media. Ei citau
mărturii din momentul naşterii presei "de masă" în Franţa. Un
Girardin susţinea că stilul ar strica în ziare iar Sainte-Beuve aborda
problema limbajului jurnalistic cu un cinism demn de timpurile
noastre:
„Ceea ce contează este să prinzi publicul în harpon, dacă ai făcut-o, ai
realizat esenţialul. Iar pentru asta există cuvinte, etichete de gândire, formule
de intrare la articole, care biciuiesc sensibilitatea şi aduc la viaţă monstrul
din cititor"10
Cu toate acestea, este greu şi neprofitabil în planul cunoaşterii
să ne despărţim întrutotul de carte când vorbim de mass-media:
modelul ei ne urmăreşte pretudindeni, chiar dacă trecerea la scriitura
electronică i-a modificat chipul şi a dus la schimbarea deprinderilor
de lectură.
Prin această opțiune ne vom delimita în fapt și sferele în care se

află centrele noastre de interes, adaptate specificului pregătirii
studenților de la Comunicare și Relații Publice și posibilităților de
acțiune imediată, pe baza experienței personale și a unui echipament
accesibil. Pentru o mai precisă situare, am recurs la schema propusă
de Philippe Breton și Serge Proulx, reprodusă în cartea coordonată
de Claude-Jean Bertrand11, în care am încercuit aspectele asupra
10
Ibid., 218.
11
O introducere în presa scrisă și vorbită, traducere din limba franceză, Editura Polirom, 2001,
27.
11
cărora vom insista.

Titlul cărţii este un indicator al programului nostru: o vizită în
C e t a t e a C o m u n i c ă r i i d e s t i n a t e c e l o r m u l ţ i . Perspectiva
pe care o propunem în paginile care urmează este una cronotopică.
Am pus-o la încercare în teza noastră de doctorat (Cronotopia rostirii)
din care volumul REGISTRU(L) CONFIDENŢIAL –Identitatea şi măştile Eului
(Cronica, 1998) reproducea partea teoretică şi aplicaţiile legate de
comunicarea publică.
În această carte însă nu vom reţine decât cadrul general, cel
propus de Mihail Bahtin pentru literatură:
„Vom numi Cronotop (ceea ce în traducere ad litteram înseamnă
„timp-spaţiu”, conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale(...). El
exprimă caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului (timpul caa cea de-a
patra dimensiune a spaţiului) .
(...) Timpul aici se condensează, se comprimă, devine vizibil (...);
spaţiul însă se intensifică, pătrunde în mişcarea
timpului, a subiectului, a istoriei. Indiciile timpului se relevă în spaţiu, iar
spaţiul este înţeles şi măsurat în timp. Intersectarea seriilor şi contopirea
indiciilor constituie caracteristica cronotopului.12”
Am suprimat din spusele lui Bahtin referinţele la Literatură şi

Estetic dintr-un motiv practic: Comunicarea –indiferent de nivel,
natură, mijloace etc. – este prin natura ei un Cronotop generic, din
care se desprind conotopii – acte de comunicare în care dimensiunea
spaţială şi cea temporală sunt sincretice. Iar „tema seriilor care se
intersectează” a constituit pentru noi un punct de plecare pentru
construcţia unui pătrat cronotopic, pornind de la forma canonică a
pătratului semiotic13
Din motive tehnice, nu am construit întregul nostru discurs cu

ajutorul acelei scheme, rezervând-o pentru porţiunile mai „tehnice”
(Interludii, Studii de caz). Întregul nostru parcurs este însă lizibil prin
această prismă: sincretismul dintre timp şi spaţiu în comunicarea
12
Mihail Bahtin, Formele timpului şi ale cronotopului în roman – Eseuri de poetică istorică, în
volumul Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982, 294-295.
13
Am aplicat acest model la „rostirea economică” şi la etica spunerii religioase în cartea
Economism /vs)/Ecumenism- O intriducere neopragmatică ăn artele comunicării, Bacău,
EduSoft, 2008, 51-52.
12
de/în masă.Schema triunghiulară –în care ne-am conturat centrele de

interes – indică „declinări” ale acestui sincretism determinate de
evoluţia tehnologică şi potenţialul economic(pentru ansamblul
societăţii într-un spaţio-timp dat) şi de componente mult mai delicate
pentru fiecare participant la acest proces.
Din raţiuni tactice, am evitat domeniul autohton: exista riscul ca

unele idiosincrazii să ne conducă spre analize şi comentarii nu
întrutotul convergente cu aşteptarea cititorilor şi - mai ales- a
persoanelor intrate incidental în vizor. Pe de altă parte, peisajul
mediatic românesc prezintă aspecte care merită să fie tratate aparte,
într-o lucrare specială, pe care urmează a o scrie împreună cu
studenţii. Deşi nu vor ajunge niciodată să citească aceste rânduri, le
mulţumesc din suflet actorului Julien Simon şi sociologului Xavier
Rolland, Bretoni 100%, care mi-au permis să intru în lumea presei
regionale din colţul lor de ţară.
În sfârşit, pentru lizibilitate –în sensul apropierii de Cititor, nu
doar în sens optic – am recurs la un stil mai degajat şi la formulări
13
(mai ales în titlurile de capitole) care ne aduc aminte că o cerinţă de

bază a comunicării de masă este impactul la lectură. Ilustraţiile vin să
completeze perspectiva asupra locului şi timpului de care vorbim la
un anume moment al discursului: să nu uităm că, în absenţa lor,
multe teme de comunicare nu ar fi ajuns la public.
Există, în sfârşit, o componentă narcisistă în actul de a scrie şi
chiar în perseverenţa de a fi dascăl şi formator. Conştienţi de ea, o
aducem în faţa ochilor sub forma unei caricaturi, având un autor
neidentificat, pe care am mai exploatat-o pentru exorcizarea
demonilor Eului. Dincolo de oglindă este însă căutarea,
sistematizarea datelor, efortul de interpretare.
14
A. PROBLEME
PRAXITEORETICE
15
16
Cap. I
La început a fost
cuvântul...în multe
exemplare
17
Vom pleca de la o concisă istorie a cărţii14 pentru a vedea cum a creat acest
obiect universul de aşteptare a ceea ce numim astăzi "consumator de media". Este
vorba, pe de o parte, de evoluţii sau revoluţii tehnice, pe de altă parte de construirea şi
deconstruirea modelelor de reprezentare. Nu se poate vorbi de o legătură cauză- efect
între cele două serii, după modelul ştiinţelor pozitive, ceea ce nu înseamnă că
schimbările s-ar fi produs fără nici o legătură între componenta tehnologică şi latura
imagologică a unei culturi. Dezvoltarea tehnicilor de producere şi de multiplicare a
imaginii nu a rămas fără ecou în construirea repertoarelor care compun imaginarul
social, fapt care se verifică de la apariţia primelor manuscrise ilustrate până la funcţia
veridictivă a fotografiei în cotidienele destinate marelui public.
1. Un pic de (pre)istorie
1.0. Despre tripla natură a cărţii şi despre pericolele prin care trece aceasta
de la naştere până la moarte
Trei noţiuni sunt indispensabile pentru a înţelege ce este o carte:

a) cea de suport al scrierii
b) cea legată de difuzarea şi conservarea unui text
c) cea de maniabilitate
S u p o r t u l s c r i i t u r i i a cunoscut o evoluţie enormă de la

tabletele de argilă la papirus, de la rulourile imprimate din vechea
Romă la manuscrisele medievale şi de la acestea la epoca modernă,
când orice obiect poate juca acest rol, fie pentru domenii structurate
şi supuse reglementărilor (propagandă, publicitate), fie pentru a face
auzită vocea celor care nu au acces la aceste activităţi (inscripţiile şi
desenele obscene sau pur şi simplu provocatoare apărute în cele mai
neobişnuite locuri)15.
14
Albert Labarre, Histoire du livre, Presses Universitaires de France, 5e édition mise à jour,
1990.
15
Se observă o predilecţie pentru locuri frecventate şi mijloace de transport în comun. Am
menţionat – prefaţând o lucrare legată de „relaţiile publice”, folosirea asfaltului unui drum
departamental din Franţa , în anul 1992, pentru un slogan electoral („Le Pen vite”). Drumul era
frecventat de electoratul rural şi de cicliştii de week-end care se întrec în probe de sprint (vezi
Tatiana Lebedeva, Arta de a seduce, Institutul European, 1999).
18
Figura 1 + Figura 2 – Suporturi de scris „informale”
Microfilmele şi - mai recent - reducerea la format digital de tip

imagine, transpozabilă pe oricare dintre suporturile clasice, sunt doar
evoluţii în tehnologia de difuzare şi conservare, spre deosebire de
scriitura bazată pe tehnologia digitală.
Figura 3 Aviz de condamnare la moarte în Franţa ocupată (La documentation française,
no. 6034 (avril 1978).
Adevărata problemă a difuzării şi păstrării este revelată de

apariţia activităţii de Editor-Librar (din care se vor desprinde ulterior
două profesii, în funcţie de specificul activităţii comerciale a fiecărei
ţări) precum şi de crearea unei instituţii care să păstreze produsele
denumite "cărţi" pentru a le pune la dispoziţia unui public prin
împrumut (spre deosebire de vânzare, prin care se finalizează relaţia
Editor-Librar-Cititor).
Aici intervine m a n i a b i l i t a t e a şi capacitatea de utilizare în
19
condiţii rezonabile. Din punct de vedere tehnic, în

urma evoluţiei tipografiei, se pot tipări cărţi de
dimensiuni foarte mici, care rămân însă la statutul
de candidate la o carte a recordurilor întrucât sunt
ilizibile fără lupă. Un CD-rom realizat la
începutul anilor '90 aduna împreună un număr de
dicţionare importante pentru istoria limbii
franceze într-o capacitate de circa 500 Mb,
ocupând un spaţiu infim într-o bibliotecă şi toate
acestea la un preţ rezonabil16. Dar pentru a-l utiliza este nevoie de un
echipament relativ greoi şi puţin accesibil în epocă. Chiar şi în
condiţiile miniaturizării computerelor, autonomia redusă a acestora
face preferabilă cartea.
În acest punct ajungem la o intersecţie de reprezentări: prin
tradiţia ei seculară, cartea este un obiect care face apel nu doar la
vedere (simţul indispensabil pentru a ajunge la text şi imagine17).
Cartea este atinsă, este ţinută în mâini, mirosul ei (cel datorat
producţiei sau- de ceva vreme - cel adăugat din raţiuni de marketing)
acţionează asupra utilizatorului. Ea este deci în mod esenţial un
obiect - utilitar în unele cazuri, obiect al plăcerii şi chiar obiect al
dorinţei pentru bibliomanii capabili să plătească sume enorme pentru
exemplare din ediţii greu de găsit.
O b i e c t u l C a r t e este deci în acelaşi timp produs fabricat,
marfă, obiect de artă18. În primul caz ne referim la suport, la
modalităţile de scriere, la procedeele de fabricare. Este şi domeniul
în care se va realiza foarte repede ruptura dintre carte şi ziar:
maşinile destinate multiplicării periodicelor, rotativele, devin repede
un simbol al vitezei transfigurării faptului în ştire, al trecerii de la
cunoaşterea personală sau a unui grup restrâns la informarea
publicului larg.
16
Trésor de la langue française informatisé (coffret 1 livre + 1 CD-Rom)
Céderom du texte intégral et son livre d'accompagnement - Visualisation dynamique,
consultation transversale, requête complexe - 100 000 mots avec leur histoire, 270 000
définitions, 430 000 exemples. Editeur : Centre National de la Recherche Scientifique -
C.N.R.S.
17
Vom lăsa deoparte cazul nevăzătorilor, minoritar şi legat de atitudinea societăţii faţă de
acest serios handicap.
18
Labarre, op. cit., 4-5.
20
Figura 4- Simbolul presei de mare tiraj

În calitate de marfă, metaforic vorbind, diferenţa dintre carte şi
ziar este cea dintre produsele cu o durată medie sau lungă de utilizare
(îmbrăcăminte, ustensile, mobilier - căruia-i poate servi drept
completare) şi cele de folosinţă imediată sau pentru o perioadă relativ
scurtă (momentul apariţiei următorului număr: peste o zi, peste o
săptămână, peste o lună). Perspectiva economică şi cea sociologică
se completează: domeniul editării - cu adâncirea sau reducerea
diviziunii muncii şi relaţiile dintre oamenii care exercită acele
meserii, factorii care îngrădesc sau favorizează difuzarea şi permit
unei publicaţii sau unei cărţi să asigure traiul celor care o produc
oferă posibilitatea trecerii de la meserie la artă (sau, în orice caz, la
aparenţele acesteia din urmă prin elemente materiale şi
compoziţionale). Dacă acum o jumătate de veac, în condiţiile
aspiraţiei spre educaţia de masă, cărţile se apropiau de ziare prin
hârtia folosită, prin paginarea minimalistă şi prin tiraje, ziarele
contemporane fabrică "numere de colecţie" prin asocierea cu produse
video sau audio iar săptămânalele contemporane nouă ar fi provocat
invidia oricărui realizator de albume de artă din anii '60 ai secolului
al XX-lea.
Şi cartea, şi ziarul sunt vulnerabile pe parcursul existenţei lor.
Constrângerile economice îi reduc cărţii capacitatea de seducţie prin
mijloacele consacrate (calitatea tipăririi, ilustraţii, legătorie artistică).
Pentru ziar, ele îi pot chiar pune în primejdie apariţia. Cele legate de
difuzare duc fie la nerecuperarea fondurilor (deci în scurt timp la
faliment, pentru periodice) fie la circumscrierea pieţii în zona de
proximitate a producerii cărţii19.
Dincolo de cele două serii de probleme se conturează spectrul
Cititorului pierdut - din cauza cenzurii uneori, din cauza modului de
19
Vezi capitolul „Dimensiunea economică a sistemului mass-media” în excelenta sinteză
semnată de Mihai Coman (Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, 1999, 36-39).
21
gestiune a reputaţiilor - fie că este vorba de autor, de titlu (la carte)

sau nume (la gazetă), sau de veşnic invocata scădere a nivelului de
trai sau(şi) a celui de cultură. Mai multe generaţii vor prelua aceeaşi
arie, în care un subiect al producţiei mass-media se victimizează,
dând vina pe o altă componentă a sistemului.
Să rememorăm câteva momente
1. Cartea este fi în dificultate de Gazetă. Pentru început, nimeni nu se
alarmează întrucât este vorba de pieţe difierite iar producătorii de carte vor
folosi noua formă de comunicare în masă pentru a "testa" piaţa cititorilor de
literatură populară. Romanul-foileton se naşte în acel moment şi el va fi
modelul unui produs de televiziune cu o longevitate de invidiat (serialul).
2. Odată intrată în deprinderile de consum ale marelui public,
Televiziunea va deveni ţapul ispăşitor pentru eşecurile din toate formele
de comunicare publică şi din toate artele spectacolului. Despre Galaxia
Marconi se va vorbi în fapt după ce televizorul se va fi instalat în salonul
fiecărei familii deşi - în domeniul consumului de informaţie, primele pierderi
de teren apăruseră - pentru ziare, din cauza radioului.
3. Ultimul venit, Internetul, a ajuns să polarizeze toate rancunele
mass-media20 şi ale instituţiilor care văd cum li se pulverizează audienţa şi
autoritatea din spaţiul real în favoarea spaţiului virtual iar individul - legat de
o comunitate fizică prin firele consacrate (familie, loc de muncă, deprinderi
de consum, seturi de valori şi reprezentări) se rupe de ea pentru a se insera
într-o comunitate la a cărei construcţie crede că participă prin propria-i
adeziune, în momentul "logării".
1.1. Despre alienarea textului ca premisă a comunicării de

masă
Primele forme de editare nu puteau genera "comunicarea de
masă" întrucât nu exista tehnologia reproducerii unei cărţi în
exemplare identice şi destul de numeroase. Fiecare copie era o
entitate, diferită de celelalte -. prin erori ale copiştilor sau prin
corecturi (eventual adăugiri şi suprimări) făcute de autori între mai
multe copii. Textul devenea astfel străin faţă de prima lui înfăţişare
iar practicile antichităţii îl înstrăinau şi de autor:
20
O excepţie notabilă, Jean-Louis Servan-Schreiber, patron de presă (vezi infra în note), care
consideră că, spre deosebire de televiziune şi telefon („care se adresează analfabeţilor”),
Internetul îi apropie pe oameni de cuvânt, „cere cunoştinţe sofisticate şi le oferă utilizatorilor”.
Sursă: http://www.strasmag.com/livres/servan.htm.
22
"Odată ce ai dat publicului un volum de poezie, ai pierdut orice drept

asupra lui; după ce ai publicat un discurs, el este un lucru care aparţine
tuturor"
scria un autor roman în secolul al IV-lea." 21
Dacă autorul putea să încredinţeze manuscrisul mai multor
editori în acelaşi timp, posesorul unei cărţi putea – la rîndul lui -s-o
dea la copiat, modificând-o după bunul plac. Autorul rămânea cu
gloria, editorul obţinea bani de pe urma activităţii sale.
În ceea ce priveşte c o m e r c i a l i z a r e a , urmele sunt
nerelevante pentru Grecia dar din textele mai multor autori rezultă că
existau cărţi de vânzare şi locuri destinate acestei activităţi. Romanii
par să fi sistematizat editarea şi vânzarea de cărţi produse de autori
contemporani, asigurând circulaţia operelor în întreg imperiul. Aflat
la marginea lumii romane, Ovidiu se putea consola că este cel mai
citit autor al vremii sale22.
Rezultatul acestei activităţi se reflecta în consistente biblioteci
personale.Acestea puteau ajunge la 60.000 de suluri, chiar dacă
uneori mobilau doar încăperile (de la sufragerii la băi şi terme) fără
a fi ajuns să mobileze spiritul locatarilor, după cum ne semnala
Seneca23. În paralel, apar bibliotecile publice în marile oraşe ale
Metropolei şi chiar în provincii îndepărtate.
Evul Mediu aduce o mai bună organizare a activităţii de
reproducere. Nevoia de carte a instituţiei bisericeşti va duce la
apariţia unor ateliere de multiplicare în cadrul mănăstirilor, denumite
scriptorium (plural: scriptoria). Personalul era calificat iar activitatea
lui era atent supravegheată, ceea ce mărea fidelitatea copiei faţă de
punctul de plecare. Disciplina monastică implica, printre altele,
supunerea. Cum un manuscris era rareori copiat de la un capăt la
altul de acelaşi călugăr (exista riscul prelungirii duratei) se impuneau
confruntările de text, care anticipează activitatea corectorilor şi a
autorilor de ediţii critice.
21
Albert Labarre, 14.
22
Ibid., 17.
23
Ibid.
23
Tot Evul Mediu va aduce

decoraţia ca element constitutiv
al scriiturii. Iniţialele ornamentale
vor fi repede însoţite de ilustraţii,
adesea inspirate din fresce,
tapiserii, mozaicuri, vitralii şi
chiar de sculturi monumentale.
Imagini existente într-un loc
ajungeau să circule în alte spaţii
prin reproducere mai mult sau
mai puţin fidelă.
Ieşirea producţiei de carte

din mănăstire şi dezvoltarea ei pe
lângă universităţi va duce la
crearea legăturii dintre spaţiul
urban şi activitatea de editor-librar. Difuzarea va fi însă favorizată de
"mobilităţi" individuale (cea datorată ordinelor călugăreşti de
cerşetori) sau colective (cruciadele). Astfel textele încep să
călătorească la o scară şi mai importantă decât în Antichitate.
1.2. A doua alienare: mecanizarea şi standardizarea

reproducerii textului
Obţinerea de exemplare identice rămânea o problemă pentru
editorii Evului Mediu. Lărgirea pieţei era cea de-a doua, dacă se
dorea dezvoltarea unei activităţi autonome faţă de necesităţile unor
organizaţii închise (Biserica şi respectiv Universitatea) al căror
potenţial de absorbţie era în mod inevitabil limitat - atât din punct de
vedere cantitativ (tirajele) cât şi din punct de vedere calitativ
(diversitatea de titluri, de tipuri de manufactură).
24
Prima dintre ele îşi găseşte o soluţie în xilograf, placă de lemn

în care era gravată o pagină de carte. Principiul era asemănător cu al
ştampilei iar costurile erau ridicate. Xilogravura avea să se menţină
totuşi şi după apariţia literelor mobile întrucât - dacă era scăzut
pentru reproducerea în serie a textelor, randamentul acestei tehnici
era acceptabil pentru multiplicarea imaginilor. Japonezii au dezvoltat
pe baza ei stampa, primul gen de p r o d u s v i z u a l î n s e r i e autonom
de carte. Cu acest gen, comunicarea spre destinatari multipli ajunge
să depindă de capacitatea de inovaţie tehnică a realizatorului matriţei.
Înfrângerea unei dificultăţi însemna uneori deschiderea unei noi
ferestre în creaţie – motor care va funcţiona ulterior în film, apoi în
folosirea televiziunii ca loc de producţie culturală.
Stampa era cunoscută în Asia încă din secolul al VIII-lea dar
climatul cultural al Japoniei va face din ea o „artă populară” încă din
secolele XVI-XVII, după cum rezultă dintr-un album destinat
iniţierii publicului sovietic cultivat în 198524. Gheişele şi samuraii,
peisajul urban real sau visat – toate acestea devin disponibile pentru
decorarea locuinţelor
la preţuri modice.
24
Iskusstvo Iaponii (Arta Japoniei), Moskva, Izd. „Izobrazitel’noe Iskusstvo”, antologie
realizată de N. A. Vinogradova, vezi ilustraţiile 148-157.
25
Tehnologia
bazată pe utilizarea
caracterelor mobile
- intrată şi ea în
istoria multiplicării
textelor -
presupunea şi
schimbări legate de
suportul de
imprimare precum
şi în ceea ce
priveşte cerneala
folosită.
Problemele de
ordin tehnic au fost
rezolvate de-a
lungul unei generaţii dar la mijlocul celui de-al XV-lea veac se
puteau obţine tiraje ale unui text şi nu transcrieri manuale sau
imprimări pe baza unei plăci.La sfârşitul secolului, existau tipografii
în peste 250 de oraşe din Europa.
Ne aflăm încă la nivelul premiselor comunicării de masă.
Multiplicarea de texte ajunsese la costuri mai mici dar acestea
depindeau de debuşeul atelierillor tipografice. Universităţile erau
primul consumator de tipăritură iar tirajele şi numărul de titluri erau
în creştere. Cererea era însă insuficientă iar capacitatea de dezvoltare
a acestor întreprinderi era blocată de lipsa de capitaluri. Centrele
comerciale deveneau o ţintă interesantă: "Parlamentele" locale
(consilii comunale şi teritoriale) aveau nevoie de tratate de
jurisprudenţă şi de cărţi privind cutumele judiciare, burghezia
manufacturieră şi cea ridicată din rândul comercianţilor - dispunând
de o instrucţie de bază, fie şi numai ca urmare a cerinţelor profesiei -
era interesată de ceea ce am numi astăzi literatură de informaţie
(calendare, almanahuri) dar şi de o literatură cerută de coeziunea
socială şi de crearea aparenţei (cărţi de popularizare a credinţei,
romane cavalereşti).
Prezentarea cărţilor respecta la început forma manuscrisului. S-
a crezut o vreme că era o tehnică de înşelare a clientului pentru a se
descoperi ulterior că nu era vorba de nici un vicleşug: cultura
26
supunerii la text, cea a copiştilor din scriptoria, îi făcea pe primii

culegători de semne să nu-şi poată închipui că acea carte ar putea arăta
altfel. Cu timpul însă au început să se impună criteriul comodităţii
gesturilor (ca factor de mărire a productivităţii) şi al economiei de
material. Individualitatea prezentării din manuscris se pierde iar
atunci când - din raţiuni estetice care se realizează în interiorul
branşei, s e c o n s t r u i e ş t e o a l t ă i d e n t i t a t e v i z u a l ă a a c e s t u i a ,
avem de-a face cu aplicarea unor norme noi.
Această putere de a crea identitatea unui produs de comunicare
de serie pentru a deosebi un Titlu de altele va juca un rol important în
construirea prezentării periodicelor. La început însă, cărţile se
culegeau otova, apoi au apărut alineatele, care urmau să marcheze
pentru ochi reperele de lectură. Cărţile cu compoziţie elaborată erau
apanajul elitei. Ziarele vor duce la maximum exploatarea acestor
resurse, sprijinindu-se uneori pe studii complexe.
27
Interludiu 1
Drumul lecturii sau reconstrucţia ziarului de

către Cititor
În 1986, un departament specializat al grupului de presă „Ouest-
France”25 realiza explorarea parcursului de lectură al cititorilor din
zona acoperită de cotidianul cu acelaşi nume. Numărul de persoane
intervievate nu era mare (doar 26) dar fiecare discuţie dura între o
oră şi jumătate şi trei ore (uneori cu o nouă întâlnire, pentru a preciza
aspecte şi fenomene evidenţiate în cursul primelor dialoguri).
Pentru realizarea unui corpus coerent, au fost delimitaţi parametrii anchetei:
1. cititorii erau din domeniul agricol sau sectoare conexe
2. au fost vizaţi cititori consecvenţi şi ocazionali, de toate vârstele
3. cei aleşi locuiau în două departamente, încercându-se astfel să se integreze
efectele concurenţei.
Obiectul cercetării era „legătura vie, evolutivă, dintre cititor şi ziarul său”,
printr-o explorare a trăirii lecturii din punctul de vedere al Cititorului: ce citeşte şi în
ce mod, ce face cu această lectură, în ce referinţe personale şi sociale se înscrie această
activitate, ce semnificaţie are această lectură şi specificul scrisului în raport cu alte
mijloace de comunicare în masă.
Raportorii, X. Rolland26 şi R. Trennec, precizează ce aspecte au
fost urmărite efectiv:
1. ceea ce este citit efectiv, până la lectura rând cu rând
2. modurile de intrare în ziar, înţeles ca obiect global, cu care
cititorul întreţine o relaţie, intensă sau distantă, ordinea lecturii
paginilor ziarului şi semnificaţia acestei ordini
3. modul de circulaţie, în interiorul paginilor, între titluri, articole,
fotografii
4. modalităţile concrete de a citi, lineară sau pe sărite27
5. dacă lectura este unică de-a lungul unei zile sau se compune
25
Numele lui era « Service des Etudes ». Va deveni ulterior « Service Etudes et Analyse ».
26
El ne-a furnizat un exemplar al textului „de uz intern” în vederea unei mai bune înţelegeri a
relaţiei dintre serviciul sus-menţionat şi redacţia cotidianului. Faptul s-a consumat în iunie
2002, cu ocazia săptămânii petrecute în cadrul grupului de presă (redacţie, editură, tipografie,
serviciul de documentare OFELI – Ouest-France En Ligne).
27
Autorii francezi folosesc aici cuvântul „picorage” (ciugulire, prin analogie cu activitatea de
culegere a boabelor de păsările de curte).
28
din mai multe episoade şi ce atitudine faţă de ziar poate fi degajată

din acest fapt
6. comentariile culese odată cu parcursul efectiv realizat,
situarea acestor fenomene în raport cu obişnuinţele, centrele de
interes şi variaţiile acestora, în funcţie de formele şi conţinuturile
propuse; era vorba, în ultimă instanţă, de a situa citirea ziarului în
ansamblul demersului oamenilor.
Discuţia mergea în profunzime şi excludea demersul directiv.
Era urmată de o serie de întrebări mai precise privind variaţiunile
practicilor, obiceiurile de lectură iar ansamblul dorea să fie o
abordare deschisă, dinamică, a întrebărilor legate de formă şi
conţinut aşa cum sunt percepute acestea de cititori în situaţiile
concrete ale diferitelor lecturi reale.
Cadrul metodologic al acestui „parcurs comentat de lectură
putea fi descris pe etape de culegere/comprehensiune a datelor.
1. Ziarul este „un întreg” (un „tout”) în care cititorului îi place
să aleagă propriul său parcurs, regulat sau variabil, în ceea ce el
consideră că ar fi un ansamblu. Cititorul îşi fabrică în fapt propriul
său ziar, pornind de la ceea ce-i este propus, iar drumul său nu
corespunde în mod necesar organizării ziarului. Ansamblul este
consultat în secvenţe de timp limitat, ceea ce influenţează modurile
de lectură. La rîndul ei, fiecare lectură este un complex dinamic şi
contradictoriu, o confruntare28 între timpul disponibil, centrele de
interes şi abordarea conţinutului ziarului.
2. În acest ansamblu, paginile sunt asociate şi constituie grupuri
de pagini, identificate ca „sub-sisteme”. Consultarea acestor „părţi”
nu urmează în mod obligatoriu cronologia ziarului, unele dintre ele
nu sunt efectiv citite iar cele supuse lecturii nu se bucură de acelaşi
regim. În mod practic, cercetarea a evidenţiat că subsistemele ar
putea fi grupări de pagini (cele locale, cele de sport, informaţii
generale) sau s-ar reduce chiar la o singură pagină (cea cu programul
de televiziune, pagina agricolă).
3. Parcursul se face urmărind anumite repere, un fel de „porţi
de acces privilegiate în ziar”. Celelalte pagini sunt citite în funcţie de
proximitatea faţă de aceste repere. Acele repere pot fi pagini întregi
28
În ceea ce ne priveşte, preferăm să vorbim de compunere de forţe, ca în reprezentările
vectoriale din fizică.
29
(pentru publicul din agricultură, cele legate de această ocupaţie) sau

elemente dintr-o pagină căutate în mod prioritar (înmormântările,
pagina referitoare la comuna sau cantonul de reşedinţă al cititorului).
Toate formele de lectură se articulează în funcţie de aceste repere.
4. Reperele determină modul de citire a unei pagini. Dar
pagina conţine şi ea repere prin care cititorul intră în ea:
a) articole sau cronici reperate sau /şi căutate în mod
obişnuit (meteo, târguri...)
b) nume-reper (cel al comunei, când e vorba de o
localitate mică)
c) intrarea în pagină amenajată prin şocul cuvintelor şi
al fotografiilor; titlul nu este citit în mod obligatoriu, poţi „intra în
el” printr-un cuvânt care atrage atenţia, poţi „intra în articol” prin
fotografia care te acroşează, prin titlurile din interiorul lui
d) repere neaşteptate (un chenar, de pildă, care
izolează un fragment din text).
5. Şi articolele sunt citite în funcţie de repere. Lectura lineară
integrală este doar o modalitate posibilă, alături de cea în diagonală
sau forme mai „vagabonde” (ţopăirea sau ciugulirea). În fapt,
cercetarea a arătat că rari sunt aceia care „citesc articolul” – în sensul
propriu al termenului – cei mai mulţi „intră în el” în toate modurile
posibile, „ciugulind” în funcţie de repere care pot fi: a/titlul
b/eventual fotografia c/aşa-numitul „chapeau”29d/intertitlurile
e/caracterele îngroşate („bold”, care indică „ce spun oamenii”) f/
ultimele fraze, ultimul paragraf g/chenarul, atunci când există.
Toate acestea compun un fel de „schelet al articolului”, articulat
şi având trei funcţii active, cel puţin pentru cititor:
a) de a permite intrarea în articol după modelul « à la
carte »
b) de a susţine, de a ritma lectura, fie ea lineară sau în
diagonală
c) de a repera informaţiile asupra cărora cititorul va
reveni la următoarea lectură.
Lectura lineară nu înseamnă de fapt nici ea a merge până la
capătul articolului. Toate elementele de stimulare a citirii (prin
29
Text aşezat deasupra articolului, redactat ca „introducere în materie”, cu format de litere şi
punere în coloane diferite de ale corpului articolului propriu-zis.
30
asocierea dintre formă şi fond) contribuie la prelungirea lecturii, care

s-ar putea oricând întrerupe. Pe deasupra, aceste repere permit
integrarea puternică a conţinutului, a elementelor de informaţie
propuse.
6. Fazele sau momentele lecturii
(A) Un punct comun diferitelor tipuri constă în „prima lectură de
descoperire” a ziarului. Ea este una rapidă şi se sprijină la maximum
pe sus-amintitele repere. Cum această lectură este un compromis
între centrele de interes ale cititorului şi timpul disponibil pentru
consultarea ziarului, pot fi reţinute următoarele elemente.
A.1. Articolele reperate în acest moment au cele mai multe
şanse de a fi citite la reluarea lecturii.
A.2. Reperele pot fi folosite pentru a intra (sau a reveni) şi în
pagini care nu se citesc numaidecât în mod obişnuit. Registrul
obişnuinţelor nu exclude „atitudinea de descoperire” susţin
cercetătorii menţionaţi.
A.3. Această descoperire depinde de reperele din pagini şi
articole. Dacă articolul este mai lung, un rol esenţial îl joacă
„scheletul”, compunerea reperelor într-o structură de orientare în
informaţie.
A.4. Interesele astfel reperate determină reluările posibile ale
ziarului, deci timpul de lectură care se realizează într-una sau mai
multe secvenţe.
A.5. În funcţie de timpul disponibil, această primă lectură poate
să se desfăşoare ca moment principal al lecturii.
A.6. Această primă lectură poate să fie unică, de aici decurgând
importanţa reperajului pentru maxima satisfacţie a unui meniu „à la
carte”, chiar dacă e un meniu redus.
(B) Jurnalul este...obiect al vorbirii de-a lungul unei zile: cu
anturajul, cu familia, cu oamenii pe care-i întâlneşti, cu relaţiile
profesionale, cu prietenii. Trebuie avute în considerare deci
următoarele aspecte.
B.1. Cu toate că lectura ziarului este una „intimă”, personală, ea
nu pare a fi concepută fără potenţialitatea de a vorbi altora despre
cele citite, de a face schimb de opinii, chiar dacă e vorba doar de o
primă lectură. În mediul rural în special, scrisul-încorporat în ziar este
puternic integrat în reţeaua de schimburi orale cotidiene.
31
B.2. Dimensiunea intim personală şi cea eminamente socială

sunt în joc simultan în lectura ziarului. Această „potenţialitate de a
vorbi despre cele citite” este foarte vizibilă la cei care citesc gazeta în
mod constant, nelipsind de la ceilalţi, dar cercetarea nu a putut
evidenţia diferenţe specifice între cele două categorii pe baza acestui
parametru.
(C) De-a lungul unei zile au loc (pentru unii) mai multe lecturi, uneori
până seara. Reluările variază în număr şi durată, în funcţie de zile,
fiind determinate de ceea ce este întâmplător în viaţa de zi cu zi.
C.1. Ele pot fi numeroase sau/şi foarte intense. Din punctul de
vedere al cititorului, nu contează doar numărul de articole citite, ci şi
importanţa subiectivă (intelectual-afectivă) acordată aprofundării
articolelor, a informaţiilor.
C.2. Timpul „care poate fi socotit” („comptable”) este un lucru,
cel „subiectiv” are neîndoielnic aceeaşi realitate în calitatea legăturii
dintre cititor şi ziar.
Se schiţează imaginea unui „ziar interlocutor”, pe care-l cauţi
de-a lungul zilei când ai timp. Exemplele furnizate sunt dintre cele
mai elocvente:
Casnica în timpul pregătirii mesei: lectură programată, supusă
întâmplării (până dă în clocot mâncarea) şi puternic integrată.
Agricultorul la pauza de masă...care o prelungeşte în asocieri de
idei30 cât timp lucrează pe tractor.
Dincolo de aceste aspecte, cercetătorii au evidenţiat legătura
dintre lectură şi imaginar. Relaţia dintre Cititor şi Cotidian este una
de tip triunghiular31, implicând un Martor. Rolul respectiv este
asumat, în funcţie de context, de Ceilalţi (care pot „depune” pentru
cotidian sau pentru mine), de Cititor (care poate confirma sau infirma
veracitatea celor scrise) sau de Ziar (emisiune radio sau TV), ca
instanţă veridictorie pentru ceea ce spun (am citit, am văzut, am
30
Nu numai, am adăuga noi. Radioul instalat pe tractor, o raritate acum peste 20 de ani – când
a fost realizată ancheta – s-a răspândit şi el difuzează de-a lungul unei „zile-lumină” (etalon
temporal agricol) ştiri care completează, contrazic sau „eclerează” cele citite, pregătesc un
„decor mental” pentru ceea ce urmează a fi citit.
31
Se pare că relaţiile de schimb de valori au adeseori această componentă, dacă-l credem pe
Jacques Attali, fost consilier de taină al lui Mitterrand, care insistă asupra acestui motiv în Au
propre et au figuré – Une histoire de la propriété, Editions Fayard, 1988: 85.
32
auzit). Materialitatea foii

imprimate avantajează, în
mod evident, tipăritura
Problema care apare,
este modalitatea de
construcţie a acestei scheme pentru fiecare tip de public, dat fiind că
reprezentarea integrată este compatibilă pentru publicul rural, unde
relaţia dintre scrisul-din-ziar şi conversaţia de zi cu zi este foarte
strânsă.
Concluzii
Cercetarea realizată de SEA (Services d’Etudes et Analyses)
este cantonată în limitele obiectivelor sale – a determina adecvarea
construcţiei cotidianului la sistemul de aşteptări ale cititorilor.
Comparaţia cu concurenţa şi referinţa la televiziune şi radio s-au
limitat la încercarea de a repera atuul comunicării tipărite („scripta
manent”) faţă de radio şi televiziune: în mod clar, „vorbirea lecturii”
este mai avantajată faţă de comentarea unor ştiri radio care au trecut
pe lângă ureche.
Din perspectiva efectelor tari, poate fi reţinut „modelul
dependenţei”32. Acesta trebuie însă amendat: cititorii nu depind de
lectura ziarului local din cauza „clătinării sistemului social” în sensul
forte (mişcări sociale violente, conflicte militare). Ataşamentul lor
faţă de presa regională (accentuat după cel de-al doilea război
mondial) este legat de creşterea neîncrederii faţă de presa pariziană.
Cifrele citate de manualele de civilizaţie franceză în 197733 sunt
elocvente:
Anul de Tirajul Tirajul cotidienelor
referinţă cotidienelor din provincie
pariziene
1939 6 milioane 4 milioane
1973 5 milioane 7 milioane
32
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 1999, 114.
33
„Nouveau Guide France”, Editions Larousse.
33
Trebuie ţinut cont şi de faptul că – în acel moment – nu existau

televiziuni de „vocaţie regională34” iar zona bretonă nu a fost
favorizată.
Evoluţia tirajelor trebuie tratată drept ceea ce este: un indicator
al popularităţii şi al succesului comercial. Studiul comandat de
patronatul cotidianului Ouest-France venea într-un moment de
declin, după o creştere spectaculoasă. Un fenomen care, pentru orice
gestionar, este „un barometru al timpurilor care vin35”.
Formula pe care o experimentaseră, cea de „community
newspaper”, de inspiraţie americană, prelua în mod făţiş orientarea
gazetelor canadiene francofone cu două decenii înainte: „un ziar
preocupat de lucrurile care-i interesează pe oameni în viaţa de zi cu
zi, în cartierul lor, în micul lor oraş”36. Ea nu atinsese însă – se pare –
întregul ei potenţial.
Prin raportare la efectele limitate, „teoria cultivării” (Georg
Gerbner37) pare a-şi afla aici o ilustrare specifică: ziarul este
„membru al grupului” format din persoanele interesate de
evenimentele locale şi de discutarea lor. În schema propusă de
Hawkins and Pingree (198338), am marcat punctul intervenţiei
operatorilor SEA de la „Ouest-France”. Evident, un risc pe care
cercetătorii trebuiau să-l evite, era fenomenul de inducţie privind
priorităţi de lectură.
Tipologia consumului de ziar ca „stil de viaţă”, formulată şi
încercată în zonele latine ale culturii europene (Franţa, Italia39) poate
fi considerată ca o referinţă pentru conceptorii anchetei, ipoteza
„consumului ca evaluare” fiind cea mai probabilă (ea este în parte
explicită în prezentarea cercetării).
3434
FR 3 apare în 1974 şi îşi defineşte politica specifică un an mai târziu – ne spune Wikipedia.
Pentru unele regiuni, a existat o acoperire încă din 1965.Vezi:
http://bourgogne-franche-comte.france3.fr/emissions/40ansdetele/1861140-fr.php, vizitat la 15
martie 2009.
35
Vezi studiul lui Jean-Paul Gagné, « L’information – un produit comme les autres », vol. Dans
les coulisses de l’information. LES JOURNALISTES, Québec/Amérique, 1980, 86 (coordonator : Florian
Sauvageau).
36
Jacques Guay, Dans les coulisses..., 124.
37
Mihai Coman, op. Cit., 120.
38
Citată la adresa www.cw.utwente.nl/.../Cultivation_Theory-1.doc/, consultată la 5 februarie
2009.
39
Vezi Ioan Drăgan, Sociologia comunicării în masă (curs), Şcoala Naţională de Studii Politice
şi Administrative: 101.
34
1.3. Ultima provocare : produsul digital de la "texton" la

"scripton"
Rezultatul studiilor evocate mai sus a fost regândirea paginaţiei

cotidianului, astfel încât elementele considerate ca fiind esenţiale de
către conceptorul ansamblului (grupul de decizie redacţională) să se
afle în punctele de parcurs inconturnabile pentru cititori.
Era digitală va duce însă şi la disoluţia textului. Un specialist a
ajuns la concluzia că unitatea de lectură a devenit - în cadrul
suportului digital - corpusul: colecţia de texte a unui autor, antologia
tematică sau centrată pe genul de discurs (cu posibile secţiuni
cronologice sau topo-logice). În cadrul acesteia, „noul cititor” are
posibilitatea de a ajunge mai rapid la informaţia dorită decât
parcurgând sute şi mii de pagini: este însă evident că în acest caz el
depinde de programele prevăzute pentru aceste operaţii iar ceea ce
căutarea automată îi face vizibil este centrul perimetrului lizibil
pentru el.
În altă ordine de idei, relaţiile dintre cititor, autor, editor şi
instanţele de difuzare şi conservare (editorul şi librarul) se modifică
radical. Cu ajutorul Internetului, unii autori şi-au invitat cititorii să
participe la realizarea unui roman40. Experimente izolate,
40
Jean Clément, "La littérature au risque du numérique",
http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE=DN&ID_NUMPUBLIE=DN_051&ID
_ARTICLE=DN_051_0113.
35
deocamdată, dar care ne arată că modelele consacrate ale comunicării

sunt depăşite.
Cât despre producţia propriu-zisă, ea nu se mai bazează pe ceea
ce - în tradiţia culturală românească - era "cuvântul potrivit". Noţiune
de altfel contestată de un contemporan al lui Arghezi, Ion Barbu,
care susţinea că unitatea minimală în poezie nu este cuvântul ci
versul41.
Scriitura digitală va folosi tocmai astfel de subansamble,
denumite textoni42pentru a compune texte cu ajutorul unor programe.
Unii autori au propus ca textonul să se situeze la nivelul cuvântului,
ba chiar al silabei şi al literei. Oricât ni se va părea de insolită ideea
(pentru cel care este educat după modelul tradiţional al literaturii, în
cadrul căruia scrii pentru că ai de spus ceva) şi cu toate că în
literatura digitală rezultatele sunt incerte pentru moment43, trebuie să
ne amintim de Edgar Poe care explica - în - Filosofia compoziţiei -
cum ar fi plecat de la două sunete (O şi R) pentru a construi
povestea corbului care spunea un singur cuvânt, "nevermore". De la
acest prim "scripton" - devenit texton pentru ansamblul poemului, se
va ajunge la o morală, la ceea ce numim mesaj şi care, pentru Poe, nu
există înainte de construcţia ansamblului.
41
„Părţile simple ale unei poezii nu sunt cuvintele, ci versurile”- spune autorul necruţătorului
eseu „Poetica domnului Arghezi”(1927), vezi Ion Barbu, Pagini de proză, Editura pentru
literatură, 1968, 66.
42
Fraze, versuri, paragrafe, strofe (v. supra).
43
Jean Clément, op. cit.
36
Interludiu 2
De la Textologie la Textonică
O introducere în ingineria scriiturii
Practica milenară a civilizației scrisului a dus la dezvoltarea

unei științe denumită Textologie44. Nu vom insista asupra dezvoltării
acesteia, subiect prea specios pentru perspectiva noastră, dar vom
reține, de la Heinrich Plett45, că – dincolo de practicile regionale
sau/și determinate de schimbări în domeniul epistemologic, este
posibilă reprezentarea acesteia cu ajutorul unui sistem de coordonate.
Propunerea vine de la un literat american, M. H. Abrams, în
lucrarea The Mirror and the Lamp (1958). Este vorba de patru
coordonate:
o produsul de artă (work)
o trei puncte de referință ale sale: artistul (artist),
auditoriul (audience), realitatea (univers).
În reprezentare grafică avem schema din pagina următoare;46.
Dincolo de Literatură (pentru care acest sistem de coordonate
era gândit), ne putem lesne imagina aplicații la ansamblul
comunicării de masă, aplicații în cadrul cărora expresivul și
pragmaticul ar prevala asupra celorlalte elemente.
44
TEXTOLOG'IE s.f. Disciplină filologică aplicată la studiul comparat al textelor unor opere
literare sau de altă natură, pentru stabilirea versiunii definitive corecte, autentice, în vederea
republicării operelor în ediţii postume. - Din rus. tekstologhia.Sursă : DEX'98 (53579) f.
Ramură a filologiei care se ocupă cu studiul textelor (literare sau stiinţifice) în vederea
publicării lor în forma autentică. [G.-D. textologiei] /<rus. Tekstologhia Sursă : NODEX
(356818)
45
Știința textului și analiza de text (traducere din limba germană), București, Editura Univers,
1983.
46
A se confrunta cu Plett, 14. Mimeticul, Expresivul și Pragmaticul reprezintă teorii ale
Literaturii bazate pe considerarea unei singure relații ca fondatoare a faptului de comunicare
literară. Noțiunea de Obiectiv, introdusă de Abrams, trebuie reconsiderată dacă o acceptăm pe
cea de Univers Posibil.
37
Figura 5 – Opera literară ca paradigmă a comunicării de masă
Fie că ne place sau nu, avem de-a face cu proiecții, pe care le

putem modifica în funcție de poziția pe care o dăm fiecărui element.
Asfel, în condițiile goanei după „rating”, este foarte probabil ca locul
termenilor să fie altul.
Trecerea unui produs în circuitul comunicării de masă pare a
privilegia categoria pragmatică, legată de tradiţia retorică a
antichităţii şi nu de prezenţa unor abateri prin raportare la limbajul
cotidian, cum înclină Plett pentru textul literar47. Găsim astfel la
Quintilian o afirmaţie şocantă, la limita cinismului, dar care ne
permite să vedem lucrarea prin text nu prin intermediul unor
proiecţii, ci din perspectiva unui proiect de acţiune:
„Când trebuie forţat sufletul judecătorilor, când mintea lor
trebuie abătută tocmai de la contemplarea adevărului, acolo este
rostul unui adevărat orator”48.
Plett trece şi el dincolo de „abaterea lingvistică” când, ieşind
din literatură, pune problema textului în cadrul metodologic al
semioticii şi priveşte acest obiect prin raportarea la cele trei
dimensiuni ale semnului postulate de Morris: (a) sintactică (b)
pragmatică (c) semantică.
47
Ibid., 25.
48
Cartea a VI-a, capitolul II (Despre clasificarea afectelor şi despre modul în caretrebuie
trezite) în Arta oratorică, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, vol. II, 146-147. Sublinierile ne
aparţin.
38
Iată ce ne spune, în rezumat, cercetătorul german:
„ Perspectiva semiotică a pragmaticii analizează textul ca pe o unitate

funcţională comunicativă a cărei bază de constituire sunt emiţătorul (ca
producător de text) şi/sau receptorul (ca receptor de text). Emiţătorul şi
receptorul sunt, la rândul lor, entităţi foarte complexe. Din acest motiv,
textele constituite pragmatic nu sunt invariante, ci potenţial, ele se modifică
cu fiecare act de comunicare. Acest fenomen poartă numele de „diferenţă
comunicativă” şi poate fi observat clar prin analize ale aceluiaşi text
distanţate în timp. Extensiunea textului nu depinde aici de o normă minimală
cantitativă, ci de dominarea unei strategii funcţionale în comunicare (de
exemplu, anunţ, apel, verdict) care conferă – explicit sau implicit – punerii
în text (respectiv descifrării textului) câte un statut comunicativ specific”.49
A. O perspectivă mecatronică a
genezei textului – A. E. Poe
Istoria literaturii americane ne pune în faţa unui creator care

pretinde că şi-a construit un poem pe baza unui proiect iniţial şi că a
premeditat fiecare pas al realizării. Am avea de-a face cu o strategie
în care Emiţătorul ia în calcul toate coordonatele de receptare ale
Receptorului şi le exploatează cu sânge rece.
Autorul, Allan Edgar Poe, ne interesează în măsura în care a
fost un practicant al comunicării de masă, punându-se în slujba
patronului unei gazete (Southern Literary Messenger)50, fervent
susţinător al menţinerii rasismului şi reuşind, prin talentul său de
polemist, să discrediteze o serie de autori din Nord iar apoi în solda
unui politician, sperând să obţină un post în administraţie51.
Scandalul nu izbucneşte însă decât mult mai târziu, când, la
un an după publicarea poemului Corbul, care-i adusese un câştig
financiar, prezintă modul de realizare a textului52. Înverşunarea
publicului şi a specialiştilor americani împotriva acestui text este
49
Plett, op. Cit., 98.
50
Între 1835 şi 1837.
51
În 1840 scrie o serie de pamflete oportuniste împotriva candidatului democrat la preşedinţie
şi a co-listierului acestuia.
52
Philosophy of Composition, 1846.
39
remarcabilă53.
Ceea ce ne interesează pe noi nu este adevărul explicaţiilor lui

Poe (enigmă a unei istorii personale, subiect de controverse
alimentate de autor însuşi, prin declaraţii care se excludeau reciproc)
ci perspectiva inginerească pe care o afişează autorul. Am rezumat-o
într-un graf, arătând la ce întrebări (Q) pretinde că a trebuit să
răspundă realizatorul Corbului (The Raven) pe parcursul fabricării
textului.
Interogaţia iniţială (punctul zero) este cea a originii

(respectiv a raţiunii şi a circumstanţelor) pentru care s-a hotărât să
scrie un poem cu o anume deschidere apre public. Cum poemul i-a
adus satisfacţii financiare, este greu să pui problema în mod brutal
(am urmărit să câştig cât mai mult) astfel încât pune între paranteze
(cele două aspecte ar fi „lipsite de importanţă pentru un poem p e r
s e ” )54. Ea implică determinarea ţintei (să-i zicem target), care poate
fi tratată în reprezentare cantitativă (publicul larg) şi calitativă
(public expert). În fapt, problema raportului dintre „cantitate” şi
„calitate” trebuie văzută şi la alt nivel:
Figura 6 – Prima dilemă a lui Poe, „întabelată” de noi
53
Vezi în acest sens colecţia de citate furnizate de Dan Grigorescu în Dicţionar cronologic –
Literatura americană, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977.
54
Citez din versiunea românească a Filosofiei compoziţiei, apărută în volumul Principiul poetic,
Editura Univers, 1971, datorată Mirei Stoiculescu. Pasajul reprodus este la pagina 36.
40
Q.1. Dimensiunea este determinată cu ajutorul a doi

parametri
Ceea ce Poe încearcă să dovedească, este existenţa unei

p r o p o r ţ i i m a t e m a t i c e între lungimea unui poem (care poate fi
exprimată în termeni de c a n t i t a t e ) şi meritele lui (c a l i t a t e a ,
exprimată prin formulări destinate să circumscrie faptul, fără a-l
putea numi55. Lungimea ar fi deci invers proporţională cu efectul dar
se impune o condiţie şi anume o d u r a t ă m i n i m a l ă . Fixarea
lungimii ideale nu mai este însă o operaţie matematică ci una legată
de cunoaşterea practicii lecturii publice în condiţiile specifice locului
şi timpului la care a fost scrisă Filosofia compoziţiei.
Exista un Cronotop al Lecturii Publice de care orice autor
trebuia să ţină seama dacă dorea să obţină rezultatul scontat. Dincolo
de Timpul şi Spaţiul material, care trebuiau gestionate
corespunzător56, intrau în joc forţele pe care le-am evidenţiat în
Careul semio-cronotopic57 (denumite „serii cronotopice”).
Odată îndeplinite cerinţele de ordin etno-idiomatic58, calculul
55
„Emoţia sau elevaţia”, „ intensitatea adevăratului efect poetic”. Filosofia compoziţiei, vol.
Principiul poetic, 38.
56
Trebuia acoperită o durată rezonabilă pentru efortul deplasării auditorilor (fizic dar şi
eventual financiar, dacă activitatea presupunea o contribuţie din partea acestora), sala trebuia să
fie destul de spaţioasă dar şi cu o acustică satisfăcătoare, poziţia acesteia trebuia să corespundă
unor norme de reprezentare socială etc.
57
Pentru detalii, vezi lucrarea noastră Economism /vs/Ecumenism – O introducere neopragmatică în artele
comunicării, Edusoft, Bacău, 2008: 50-53.
58
Compatibilitatea dintre performanţa lingvistică a Emiţătorului şi competenţa Receptorului,
dintre cei aflaţi în sală – nu numai sub aspectul lingisvtic dar şi al rasei/clasei (vizibile sau
afişate).
41
lungimii poemului trebuia să ţină cont de p a r a m e t r i i c o r p o r a l i

ai celor din sală (fatigabilitate, capacitate de concentrare, de a
suporta o stare emotivă), de r e p r e z e n t ă r i l e c o r p u l u i s o c i a l
(timpul considerat rezonabil pentru o astfel de activitate) şi de
limitele greu de determinat ale (inter)acţiunii dintre participanţi în
funcţie de conjunctură (politică, economică, culturală).
Figura 7- Un posibil cadraj asupra comunicării de masă
În inginerie s-ar vorbi de „rezistenţa materialelor”, factor care poate fi

un obstacol în realizarea unui obiect. În ingineria comunicării, „rezistenţa
materialului uman” la anumite tipuri de efort, la intensitate şi durată trebuie
şi ele avute în vedere, ne spune Poe, fără a se referi însă la tehnologie.
Preferinţa lui pentru matematică este explicabilă prin pregătirea de artilerist,
pregătire care – presupune un autor român – l-ar fi făcut sensibil la domenii
de mare complexitate, presupunând calcule precise59.
Q.2. Domeniul revendicat ţine de efectul urmărit.
Opţiunea pentru un public atotcuprinzător impunea găsirea unui
element universal valabil. Frumosul i se pare a fi cel mai potrivit
59
Romulus Vulpescu, note la volumul Ion Barbu,
42
pentru a depăşi obiectivul Adevăr60şi pe cel denumit Pasiune61 -

ambele opuse „desfătătoarei elevaţii a sufletului”. Acţiunea nu se
mulează deci pe fiecare destinatar ci încearcă să-l ducă pe acesta în
altă sferă, potenţial comună tuturor. Dispreţul manifestat pentru
publicul contemporan lui62nu favoriza poate cea mai fină abordare a
Destinatarului.
Q.3. Melancolia, ca a treia alegere tehnică, este potenţială
sursă de textoni, dacă este tratată ca temă. Ca ton impus, ea permite
evitarea glumei vulgare (potenţială reacţie a publicului larg) şi a
discursului peremptoriu (virtuală enunţare a persoanelor cultivate).
Ea constituie ceea ce în franceză se numeşte un „garde-
fou”(balustradă, parapet) între Emiţător şi Receptor şi încadrează
Cronotopul Enunţării Poetice. În schema din următoarea pagină am
încercat să arătăm cum seria alegerilor succesive (din domeniul
proiectării) este înlocuită de o maşină complexă, în care unele
opţiuni sunt dictate de raţiuni tehnologice din ce în ce mai stringente.
Q.4 – Q.-6 Manopera
„Fabricaţia” începe odată cu conceperea piesei esenţiale: „un

pivot pe care să se rotească întraga structură” a poemului.
Din acest moment, alegerile sunt din ce în ce constrângătoare:
1. Refrenul – care, rămânind acelaşi ca substanţă sonoră, permite
efecte noi prin schimbarea co-textului.
2. Un singur cuvânt în refren, orice altă compoziţie creând
riscul unor blocaje ale variaţiei pe parcurs.
3. Tonul acestuia – dedus din cel proiectat pentru ansablu.
4. Sunetele sunt deduse din corelarea valenţelor articulatorii ale
Emiţătorului (R- consoana cel mai uşor de emis) cu
disponibilităţile acustice ale Receptorului (O – vocala cea mai
sonoră). Cele două sunete, reunind corporalitatea virtuală a
polilor comunicării, generează cuvântul-temă :
60
Care „cere precizie”, deci este compatibil cu un public educat, respectiv criticii.
61
„Sau tulburarea inimii”, care „cere simplicitate”.
62
„ Coruperea gustului face parte din industrie şi depinde de industria dolarului” susţine în
Istorisiri groteşti şi serioase (p. 329 în ediţia franceză consultată).
43
Figura 8
.
Acesta generează un personaj, în mod necesar o fiinţă
vorbitoare fără cuget iar alegerea dintre Papagal şi Corb era doar
una formală (excesul cromatic şi imaginea primului erau
incompatibile cu Melancolia).
„Natural, la început m-am gândit la un papagal; l-am
înlocuit însă imediat cu un corb, care şi el poate să vorbească
şi, în plus, se potrivea mult mai bine cu t o n u l pe care-l
preconizasem”63.
Personajul rostitor al refrenului atrage după sine partenerul
schimbului de replici, generator al unui discurs reflexiv, ceea ce
presupune o întreagă maşinărie a cărei funcţionare se
încorporează regulie jocului dramatic, legile povestirii şi chiar
practici ale scenografiei.
Iată etapele fabricării produsului
I. Hotărărea de a folosi „Nevermore” la sfârşitul

fiecărei strofe.
II. Căutarea celui mai melancolic subiect64 →
„Moartea”.
63
Filosofia compoziţiei, loc. Cit., 41.
64
„În concepţia universală”- crede Poe.
44
45
III. Căutarea unui element

compatibil în sfera
65
poeticului:Frumuseţea .
IV. Generarea unui personaj care
să vorbească despre acest subiect66
V. Conceperea unui « scenariu »
care să permită intrarea în scenă a
celor două personaje67.
VI. Crearea unui pretext pentru
intrarea Corbului, implicând:
a) cadrul întâlnirii68
b) locul cel mai verosimil al
intrării în scenă
c) momentul zilei şi
„condiţiile meteo”.
VII. Introducerea unui element de recuzită pentru
contrast69. Este cel de-al doilea moment când Poe invocă
« potrivirea » ca argument decisiv70.
Concluzie
Verosimil sau nu, modelul de producţie propus de Poe, articulat

în limitele unei gândiri inginereşti, anticipează unele practici ale
propagandei şi ale publicităţii. De la „pulsiunea morţii” la cultul
65
„Moartea unei tinere femei frumoase em fără îndoială, cel mai poetic subiect din lume”,
susţine poetul (ibid.).
66
„Îndrăgostitul care-şi plânge iubita este cel mai indicat pentru a vorbi despre acest subiect”
(ibid.).
67
„Singurul mod inteligibil de a face o astfel de combinaţie este să ţi-l închipui pe Corb
folosind cuvântul [Nevermore] ca răspuns la întrebările îndrăgostutului”- spune Poe (ibid.,
42.).
68
Opţiuni: p ă d u r e („cel mai natural cadru”) /vs/s p a ţ i u î n c h i s - cel mai eficient: „Are
forţa cadrului unui tablou. Are puterea morală indisputabilă de a păstra atenţia concentrată şi –
desigur – nu trebuie să fie confundat doar cu unitatea de joc” (ibid., 45).
69
„Am pus pasărea să se aşeze pe bustul zeiţei Pallas şi pentru efectul pe care îl are contrastul
dintre marmoră şi penajul ei, înţelegînd că ideea bustului mi-a fost pur şi simplu sugerată de
pasăre şi am ales bustul zeiţei Pallas mai întâi pentru că se p o t r i v e a m a i b i n e [s.n.]cu
erudiţia îndrăgostitului şi apoi pentru însăşi sonoritatea cuvântului Pallas” (loc. Cit.).
70
Pentru primul, vezi supra alegerea dintre Papagal şi Corb.
46
morţii este doar un pas. Unele

mişcări radicale nu au ezitat să-l
facă, exploatând sensibilitatea
celor mai tineri71.
Credibilitatea lui poate fi
sprijinită cu desenul propus de
doctorul H. Arthus într-o lucrare
apărută în 193872.Este vorba de
o analogie grafică, ne
avertizează autorul, procesele
psihice neputând fi reprezentate
material.
Avem, în interiorul acestei
„cutii” care ar fi psihismul uman, zone de opacitate, care nu pot fi
luminate în nici un chip („inconştient”). Ele nu mai pot deveni
conştiente, sunt sortite uitării („refulării”, în jargonul utilizat de
cititorii lui Freud). Din punctul M (de la francezul Moi, focarul unde
se află „Eul conştient”) pleacă un fascicol, în funcţie de care putem
defini două zone:
I. ic- imaginile luminate, conştiente în acest moment
II. imagini care nu sunt luminate dar susceptibile de a fi luminate,
instrând în zona inconştientului provizoriu.
Putem accepta că Poe a considerat posibilă deplasarea acelui
fascicol în zone pe care publicul său le considera inaccesibile sau
destinate uitării din motive de „bun simţ”. De aici şi violenţa unei
reacţii la circa 80 de la apariţia Filosofiei compoziţiei: „Faima lui Poe
...primeşte prea puţină hrană atât de la teoriile lui critice, care, în
mod obiectiv, sînt considerate absurde, cât şi de la inventivitatea
tehnică”73.
71
Serge Tchakhotine, Le viol des foules par la propagande politique (1952), Gallimard, 1973:346.
Autorul citează sloganuri de genul: „Vom muri pentru Hitler”, „Suntem născuţi ca să murim
pentru Germania şi Conducător”. Versul „Mai bine mort, decât comunist”, cântat de sute de
tineri în Piaţa Universităţii în 1990, se apropia periculos de acest model, ceea ce a facilitat
propaganda părţii adverse.
72
Qu-est-ce que la mémoire, Paris, l’Harmattan. Citat de Tchakhotine (vezi 71).
73
Ludwig Lewisohn, Expression in America, 1932, apud Dan Grigorescu, Literatura americană, Dicţionar
cronologic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977, 128.
47
B. Dincolo de mecanica de zi cu
zi, mecanica celestă : Velimir Hlebnikov
Mai radical decât autorul american a fost unul dintre promotorii

futurismului, poetul rus (devenit sovietic şi redevenit rus) Velimir
Hlebnikov74. « Textonica » sa nu mai este una de ordin tehnologic ci
una cosmică, derivată din intuirea unui limbaj aflat dincolo de
cuprinderea minţii75.
Complexitatea gîndirii sale, neîndoielnic transraţională, nu ne

permite să intrăm în subtillităţile unui sistem care ne-ar conduce la
explicarea multor fenomene din comunicarea de masă din vremea
imperiului sovietic dar şi a unor procedee generate, aparent, de
« noile tehnologii ».
Premisele limbajului transraţional erau astfel prezentate de

Hlebnikov spre sfârşitul vieţii :
1. Consoana iniţiala a unui cuvânt dirijează întregul cuvânt şi îşi
supune celelalte consoane componente ;
2. Cuvintele care încep cu aceeaşi consoană sunt legate între ele prin
aceeaşi noţiune, orientându-se toate spre unul şi acelaşi punct al raţiunii76.
Exemplele sale sunt poate greu de înţeles întrucât se bazează

pe asimilarea – curentă pentru simţul comun – dintre sunete şi litere.
74
Pentru o iniţiere de bază, vezi cartea – din păcate greu accesibilăm semnată de Livia
Cotorcea, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura Istros, Muzeul Brăilei, Brăila,
1997. Pentru cei iniţiaţi în rusă, trimitem la Internet:
futurism.ru, « entsiklopedia futurizma », article « Khlebnikov », , Semionov,Velimir
Khlebnikov, Taina russkogo guenia, Kransnaya Zvezda, 3 octobre 2007, http//redstar.ru, ,
http://ariom.ru, « entsiklopedia sovremennoi ezoteriki » article « Velimir Xlebnikov »
75
În rusă: „zaumnîi iazîk”, tradus în română prin „limbaj transraţional”.
76
Reproducem din textul „Nasha osnova” (Temeiul nostru), 2. Limbajul transraţional, în
traducerea propusă de Livia Cotorcea (vezi supra, p. 263).
48
I a t ă o il u s t ra re b a z a tă d e li te ra Ч
Dacă luăm cuvintele „ceaşca” şi „ciubotî”, consatăm

cu ambele cuvinte sunt dirijate de sunetul Ч (ci). Adunând
laolaltă cuvintele care încep cu Ч: ciuloc – ciorap, ciubotî,
cereviki77, ciuviak78, ciuni – opinci, ciupiki – ciupici, cehol –
husă, ceaşka – ceaşcă, ceara – vrajă..., vedem că toate aceste
cuvinte se întîlnesc în jurul aceleeaşi imagini. Fie că e vorba
de ciorap sau ceaşcă, în ambele cazuri volumul unui corp
(picioare sau apă) umple golul altui corp care-i serveşte drept
înveliş. De aici ceara – vrajă, ca înveliş fermecat ce învăluie
voinţa celui vrăjit – cum ceaşca îmbracă apa; de aici ceaiat’ –
a aştepta, a fi cupa pentru apele viitorului. Astfel Ч este nu
numai un sunet, el este nume, corp invizibil al limbii79.
Dificultatea constă nu numai în sesizarea asocierilor dintr-o

altă cultură ci şi în faptul că litera menţionată (Ч) are forma unui
recipient, astfel încât proiecţiile lui Hlebnikov au temei într-un
alfabet, greu de regăsit în alt sistem de scriere. Preocuparea poetului
pentru grafica de carte se bazează pe jocul dintre imaginea stilizată şi
caracterele limbii ruse în modul personal de scriere, după cum
constatăm din exemplul alăturat.
„Emoticoanele” din SMS şi „mess” (prescurtare pentru
messenger” utilizată de tineri) se bazează pe ideea unei posibile
universalităţi a acestor noi ideograme destul de primitive. La
Hlebnikov asistăm la ipoteza unui limbaj cosmic, desprins de
contingenţele existenţei noastre de zi cu zi. „Textonica” sa se
situează la nivelul universului virtual, astfel încât exploatarea ei are,
credem, multe şanse să dezvolte aplicaţii.
77
Cizmuliţe cu toc înalt.
78
Cizme caucaziene.
79
Traducere de Livia Cotorcea, vezi supra, 1997: 263.
49
Jurnalismul şi publicitatea
speculează şi ele inserţia de
caractere străine. Astfel, într-o
recentă emisiune despre corupţie,
realizată de o televiziune din Canada
şi preluată de TV5, fenomenul era
prezentat, în enunţarea temei, prin
următoarea grafie:
O lume a răsturnării valorilor era reprezentată deci prin

litere invertite în alfabetul latin dar corecte în cel chirilic, ceea ce –
credem noi, este o formă de manipulare textonică.
Comentariu
Veridicitatea modelelor propuse de Poe (ca tehnologie de producţie

exploatând proprietăţi ale materialului) şi de Hlebnikov (care se sprijină pe
mecanisme transraţionale) nu este una de ordin speculativ. Ea a fost
confirmată de reuşite în cazul comunicării de masă din cele două ţări:
publicitatea şi campaniile de presă, la americani, propaganda la nivel global
în cazul imperiului sovietic (ca realitate politică timp de şapte decenii) ale
cărei efecte nu s-au pierdut încă. Este evident însă că există „secrete de
producţie” asupra cărora analiştii pot doar aproxima iar modelele de
reprezentare ale comunicării sunt – în ultimă instanţă – doar nişte grile, prin
care, asemenea plaselor de pescuit, pot scăpa multe fenomene.
Modul de fabricare a titlurilor de „dezbateri de seară” şi ale celor din
gazetele româneşti ilustrează tendinţa de expansiune a textonului asupra
temei şi ca încercare (poate nu suficient conştientizată) de orientare a tonului
şi concluziei dialogului demarat pe platou. Procedeul trebuie însă analizat cu
instrumente mai complicate decât cele implicate în demersul nostru şi
analiza unui corpus consistent, care să desprindă:
1. modul de construcţie specific
2. funcţionarea „maşinii textonice”
3. evoluţia procedeului pe un interval determinat.
50
Cap. II
De la „cultura de
clasă” la „cultura de
masă”...şi retur
51
2.1 De la publicul bine temperat la masa nediferenţiată
2.1.1. Car tea de cult ş i cultura profană
Istoria tipăriturilor în Europa ne arată că primele secole ale

noii invenţii sunt departe de a constitui un pas real spre comunicarea
de masă. În secolul al XV-lea de exemplu, trei sferturi din textele
multiplicate sunt încă în limba latină iar jumătate aparţin domeniului
religios: Biblia, comentarii ale Sfintei Scripturi, lucrări ale marilor
învăţaţi ai Bisericii. Unele dintre ele sunt mai accesibile masei
preoţilor (cărţile liturgice), altele vin în sprijinul credincioşilor
alfabetizaţi (lucrări de explicare a temeiurilor credinţei, vieţi ale
sfinţilor - fie tratate separat, fie adunate în culegeri).
Dacă nu este vorba de "comunicare de masă", putem
constata în schimb o consolidare a comunicării instituţionale, pentru
Biserică: slujitorii acesteia vor fi mai bine pregătiţi pentru a răspunde
provocărilor unei epoci de o mare complexitate80 şi - mai ales - o vor
putea face în mod uniform, evitându-se riscurile unor abateri
întâmplătoare.
Tot în acelaşi model - chiar dacă la scară mai restrânsă,
putem introduce lucrările juridice (circa zece la sută din producţie).
Ele acopereau nu doar necesităţile sistemului juridic ci şi pe acelea
ale administraţiei, contribuind la o reprezentare unitară a cerinţelor
legii, şi a îndatoririlor supuşilor şi membrilor comunităţii. Când
regele Franţei introduce, prin decret81, obligaţia redactării textelor
juridice într-un anume dialect (blocând astfel latina dar şi limbile
vorbite în diverse colţuri ale statului şi graiurile - "patois") se face un
80
Este vorba de cea de-a doua fractură în interiorul bisericii creştine (Reforma). A treia, mai
puţin cunoscută lumii occidentale, ignorată în Răsărit, este provocată de reformarea bisericii
ruseşti.
81
Ordonanţa de la Villers-Cotterêts, dată de Francisc I la 15 august 1539, introducea în primul
rând controlul populaţiei : fiecare biserică trebuia să înregistreze scrupulos botezurile şi să
fixeze numele persoanelor. În cel de-al doilea paragraf am marcat, în reproducerea fotografică,
formula care enunţa obligaţia ca actele cu valoare juridică să fie pronunţate, înregistrate şi
eliberate părţilor „în limba maternă franceză şi nu altfel”.
52
nou pas spre comunicarea spre mase.

Şi mai restrînsă este contribuţia tipografiei pentru domeniul
ştiinţific şi tehnic.
Ea va juca însă un rol relativ important pentru arhitecţi şi
specialiştii în artă militară: publicarea unor lucrări de referinţă
Figura 9 –Actul de naştere al unei limbi naţionale

este un factor de consolidare a comunicării corporatiste, prin
diseminarea de reprezentări şi constituirea repertoarelor lexicale
necesare comunicării între profesionişti, dincolo de distanţe şi
frontiere.
Publicul larg, cunoscând şi practicând doar "limba vulgului",
va avea la dispoziţie - alături de cărţile pioase - traduceri şi adaptări
din literatura antichităţii latine. Avem ca ţintă ceea ce azi am numi
un "public elitist". Situaţia nu se va schimba radical odată cu
generaţia umaniştilor: se diversifică producţia de traduceri, se
revizuiesc traducerile precedente şi se pun bazele criticii textuale -
disciplină care urmăreşte acurateţea editării, fără de care
comunicarea de masă este supusă jocului întâmplării şi aproximării
diletante82.
82
„Lipsa de profesionism” din domeniul comunicării de masă după 1990 este un loc comun al
intelectualilor români, ne semnalează Mihai Coman (capitolul „Identitatea incertă a
jurnalistului post-comunist” în Mass-media în România post-comunistă, Editura Polirom, 2003, 170-
53
Dacă introducerea limbii greceşti şi editările în original ale

vechilor texte contribuia doar la consolidarea elitelor consacrate
(teologi, filosofi, filologi), dezvoltarea masivă a traducerii va duce la
formarea unei noi elite: cea legată de limbile naţionale şi a cărei
subzistenţă nu depindea în mod esenţial de profesiile de tip
"cărturăresc". Aceasta avea să fie ulterior vectorul creaţiei literare şi
va consolida ulterior sistemele vizând educaţia de masă.
2.1.2. Ştir i din prez ent şi amintiri din viitorul

ime diat
Exista însă şi alt tip de cultură, legată de realitatea de zi cu

zi. În timp ce monahii trudeau la manuscrise în scriptoria, în
burgurile medievale circulau "les nouvelles a la main" - "ştirile scrise de
mână", gen care se va perpetua până în secolul al XVIII-lea. Istoria
cărţii nu ne spune dacă "editorii" acestora urmăreau obţinerea unor
produse de serie - ca în atelierele mănăstireşti. Nu aflăm nici cine
suporta costurile producerii şi difuzării acestor produse, nici care era
publicul vizat83.
Tipografia va aduce o mutaţie a genului: apar foile volante,
apoi cărţuliile formate din două sau trei fascicole, numite "canards84"
(răţoi) în jargonul epocii, probabil pentru că urmau să "zboare" spre
public. Conţinutul acestora: relatarea unui fapt divers din actualitate
sau o istorisire pezentată ca atare. Ne apropiem deja de universul
presei, cu tot amestecul de relatări de fapte confirmate şi evenimente
bănuite.
Mai existau şi aşa-numitele "occasionnels", conţinând
informaţii militare şi politice. Publicul vizat nu era de astă dată
"gloata", ci ansamblul susţinătorilor unei cauze (pentru întărirea
unităţii) şi respectiv masa de manevră a adversarului (în vedera
intoxicării sau a atragerii). Sunt puse astfel bazele presei de
propagandă.
Regularizarea acestei producţii se va face odată cu
dezvoltarea poştei, la începutul secolului al XVII-lea. În perioada
171.
83
Vezi Labarre, 95.
84
Porecla este dată astăzi publicaţiilor fără mare anvergură şi stirilor îndoielnice
(familièrement „fausse nouvelle, journal”, ne spune http://www.le-dictionnaire.com.
54
premergătoare însă, târgurile, care respectau un anume calendar,

intrat în modelele temporale şi spaţiale ale locuitorilor unei zone, au
constituit cronotopul de diseminare a ştirilor. Un neamţ, Michael
Eyzinger, publică două volume pe an între 1588 şi 1598, în care
relata faptele petrecute de-a lungul unui semestru. Difuzarea se făcea
la târgul din Frankfurt. Prin 1597 ar fi apărut şi prima publicaţie
lunară iar primele săptămânale apar prin 160985.
În mod curios, istoricul cărţii pe ale cărui informaţii ne-am

bazat ignoră un tip de publicaţie: este vorba de almanahuri. Acestea
sunt însă, după părerea noastră, primul produs care poate fi
considerat ca vehiculând comunicarea de masă, chiar în rândul unei
populaţii analfabete (cititorii deveneau vectori ai mesajului, după
modelul care persistă în randul cititorilor de publicaţii regionale, vezi
supra, Interludiu 1). Pentru a susţine această afirmaţie aparent
paradoxală, vom recurge la exemplul unui autor a cărui celebritate se
construieşte în secolul al XVI-lea şi a rămas neştirbită în zilele
noastre, potenţată chiar de diverse catastrofe naturale sau politice:
Nostradamus.
Era vorba de scrieri compozite, cuprinzând date privind
organizarea pelerinajelor şi târgurilor precum şi evenimentele
astronomice previzibile pe baza calculelor astronomice. Michel de
Nostredame are ideea de a include în seria previzibilului
evenimentele care pot afecta omenirea. El îşi lansa produsul pe o
piaţă care-i putea asigura distribuţia astfel încât foile volante, care
devin cu timpul broşuri tot mai consistente, sunt repede absorbite iar
conţinutul lor este răspândit de cei care ştiau să citească.
Conţinutul varia de la un an la altul dar denumirea produsului

(pronostications) şi seria de referinţă (almanach) se menţin, astfel
încât putem vorbi de periodic. La începutul unui an (uneori chiar
puţin înainte) era pregătită noua producţie, lansată pe piaţă de librari
şi colportori. Aceştia din urmă anunţau marfa cu voce tare, circulând
prin zonele cele mai frecventate ale oraşelor (străzile pe care se aflau
cabaretele şi spaţiile destinate întâlnirilor galante).
85
Labarre, loc. cit.
55
Dacă la început producţia şi difuzarea erau la limitele infracţiunii (foi

volante neautorizate), autorul profeţiilor va intra repede în legalitate, ceea ce
presupunea un "planning" destul de riguros, după cum se poate vedea din
reconstituirea istoricului lucrării Grand'Pronostication pentru 1557:
- mai 1556 - începerea introducerii textului; în paralel era redactată epistola-
dedicaţie - gest de închinare către un puternic al vremurilor, pentru a
înlesni autorizarea
- începutul toamnei - obţinerea autorizaţiei de tipărire
- septembrie-octombrie - tipărirea
- octombrie - lansarea pe piaţă86.
Soarta acestor tipărituri seamănă cu cea a ziarelor din zilele

noastre:
"Almanahurile sunt, prin definiţie, cele mai efemere dintre opuscule:
foarte populare dar imediat perimate, ele mor odată cu anul şi slujesc la
aprinderea focului în ianuarie sau devin cornete pe tejghelele vânzătorilor de
condimente şi de doftorii"- ne informează editorul modern al profeţiilor
anuale ale lui Nostradamus87.
2.2. De la artizanat la monopulul de stat
2.2.1. Un om bine informat...
Cultul informaţiei este, în mod paradoxal, ceea ce leagă

diversele foi volante, almanahuri şi publicaţii ocazionale. Iar dacă
interesul pentru profeţii ca informaţie vi se pare absurd, este bine să
nu zvârliţi piatra în consumatori pentru că s-ar putea să vă atingă în
trecere: oare n-aţi aruncat niciodată privirea asupra horoscopului din
gazeta pe care o citiţi în mod obişnuit? n-aţi tresărit niciodată auzind
la radio cele pronosticate pentru „zodia” dumneavoastră?
Problema informaţiei se punea deja, din vremea lui
Nostradamus, în termeni de preţ: vrei mai mult (sau mai bun) plăteşti
mai mult. Existau în fapt două categorii de consumatori: cei care
cumpărau la un preţ accesibil un obiect de serie (tipăritura) şi cei care
86
Présages de ostradamus - Présages en vers 1555-1567. Présages en prose 1550-1567,
édition et introduction de Bernard Chevignard, Editions du Seuil, 1999, 32-33.
87
Bernard Chevignard, op. cit. 43.
56
beneficiau de informaţie privilegiată şi personalizată, despre care

masa nu avea cunoştinţă (în jargonul de astăzi am spune
„clasificată”). Pentru aceştia din urmă era furnizat un exemplar
confidenţial, scris de mână iar plata era pe măsura dreptului la
exclusivitate. Un client îi aduce aminte profetului de pocalul din
argint aurit pe care-l trimisese ca onorariu dar formulează şi nişte
cerinţe pe care cumpărătorul de almanahuri din târg nu şi le putea
permite:
„Nu aţi putea oare să le redactaţi cât mai clar posibil, fără termeni
ambigui? Sincer vorbind, nu prea sunt priceput în limba obscură a enigmelor
arabe; vă rog deci să-i imitaţi pe cei minunaţi scultori care nu se mulţumesc
să schiţeze efigia unui personaj reprezentându-l până la bust şi îl realizează
cu migală până la degetele picioarelor, astfel încât nimeni nu are a se întreba
cine este astfel reprezentat”88.
Solicitarea corespondentului lui Nostradamus schiţează deja

doleanţele cititorilor de presă în faţa subiectelor de natură tehnică.
Raportul lui cu furnizorul de informaţie despre viitor este în mod
explicit unul de la comanditar la producătorul artizanal. În ordinea
distribuţiei, textul furnizat este comparabil cu cel al consultanţilor
personali sau al rapoartelor agenţilor de informaţii.89
Autorul epistolei fusese la început consumatorul produselor de
serie, apărute în almanahuri şi fusese confruntat cu o problemă care
ne aminteşte de practicile comerciale necinstite din vremurile de azi:
„Mi-e teamă de falsificatorii care, cunoscând îndelungata experienţă

şi vericitatea prezicerilor domniei voastre vă imită şi îşi publică propriile
lucrări sub numele dumneavostră”90.
Să revenim la istoria presei. Pentru a deveni o piaţă, vânzarea
88
Traducem un fragment citat de Chevignard, op. Cit., 53. Autorul epistolei era proprietar de
mine în Tirol (ibid., 41).
89
Dublul statut al lui Nostradamus va fi ulterior copiat de ziarişti care vor lucra pe două
registre: cel al informării publice, în coloane de gazetă, „pe unde” la radio sau „pe sticlă”, la
televizor şi cel al informaţiei pentru „servicii” sau pentru persoane din lumea puterii
economice sau politice. Istoria lor este însă prea sordidă pentru a interesa studiul comunicării
de masă.
90
Chevignard, op. Cit., 42.
57
de informaţie pe suport portabil tipărit în serie trebuia să se apropie

de ritmul epocii şi să fie legată de un loc de producţie. Periodicitatea
semestrială corespundea ritmului sezonier al târgurilor iar difuzarea
almanahurilor urma calea diverselor categorii de distribuitori
ambulanţi: o piaţă largă dar difuză şi nu constantă. Autorii puteau
deveni cunoscuţi pe plan internaţional dar nu beneficiau de un statut
bine definit în faţa unui public care să constituie o masă reală (oricât
ar fi fost de numeroşi, cititorii profeţiilor erau dispersaţi).
2.2.2. ...trebuie să fie...„monitoriza t”
Regimul cotidian este ideal pentru publicaţiile de masă dar până

la el va trece ceva timp. Până atunci intervine pe piaţă un actor
neaşteptat: Statul. Modelul francez centralizator a profitat de
controlul exercitat asupra a trei elemente fundamentale: limba,
tipografiile şi serviciile poştale.
Pentru limbă exista un organism: Academia franceză, fondată în
1637 de Richelieu. Pentru controlul activităţii tipografice prin
instituţia denumită „privilège du Roy”, autorizare prealabilă
acordată de un funcţionar specializat. Exista însă şi o altă modalitate
de a controla ceea ce putea să ajungă pe piaţa formată de publicul
instruit: presa oficioasă91.
Ea era concepută în funcţie de corelaţia dintre aria tematică şi
publicul-ţintă. La Gazette (1631) era creaţia lui Renaudot92 şi
acoperea domeniul politic din punctul de vedere al Curţii.
Săptămânalul şi-a început cariera prin absorbţia altei publicaţii, Les
91
Labarre, loc. cit. De asemenea Cayrol, La presse écrite et audiovisuelle, 25-34.
92
Povestea acestui interesant personaj este rezumată de Michael Palmer şi Denis Ruellan, care
se întreabă dacă Renaudot este „primul ziarist” (Jurnaliştii – Vedete, scribi sau conţopişti, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2004, 33-34). Supunerea lui faţă de putere, în materie de selecţie a ştirilor,
nu-l împiedica să construiască modele de socializare aflate cu mult dincolo de orizontul epocii:
consultaţii şi medicamente fără plată pentru săraci (plata către farmacişti se făcea cu ajutorul
donaţiilor), vizite la domiciliu, crearea unei „case de economii”, dar şi o societate savantă
profilată pe medicină, unde comunicarea se făcea în exclusivitate în franceză şi erau primiţi
chiar şi „medici străini, vagabonzi, exotici”- după cum rezultă dintr-un denunţ al confraţilor
doctori de la Facultatea de Medicină din Paris. Aceştia erau porniţi împotriva „Gazetărelului”
(le Gazetier) pentru că le strica piaţa (vezi François Millepierres, L a v i e q u o t i d i e n n e d e s
m é d e c i n s a u t e m p s d e M o l i è r e , Hachette, 1965, 183-195. Putem presupune însă că
informaţiile de care dispunea, prin „biroul său de adrese” şi prin ştirile culese de pe teren de cei care-i
furnizau material pentru G a z e t ă puteau compromite multă lume.
58
?ouvelles ordinaires de divers endroits (Ştiri obişnuite din diferite

locuri) apărută cu câteva luni înainte datorită unui librar. În 1762 ea
este ataşată în mod oficial Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi
răscumpărată de un întreprinzător în 1785, acelaşi care achiziţionase
publicaţia mondenă a vremii în 1778.
Literatura şi ştiinţele se regăseau în Journal des savants (1665).
Săptămânalul, creat sub protecţia lui Colbert (care juca sub Ludovic
al XIV-lea rolul unui ministru al Economiei şi Finanţelor), avea să-şi
reducă frecvenţa în 1724 (trece la apariţie lunară) publicând în
principal prezentări ale noutăţilor editoriale. A fost imitat mai ales în
zonele cu regim politic autoritar (Germania şi Europa Centrală).
Spre ultimul sfert de veac apare şi o publicaţie mondenă, Le
Mercure galant (1672). Creatorul ei îmbina literatura şi informaţiile
din lumea bună. O formulă pe placul Ministerului de Externe, care va
prelua sub aripa sa protectoare, ceea ce explică şi schimbarea
denumirii în 1724 (Mercure de France). A fost prima achiziţie a lui
Panckoucke (vezi supra).
Intelectualii vremii nu aveau o prea bună părere despre aceste

produse pe care le încadrau în seria cărţilor. Să-l ascultăm pe
Rousseau, care-i scria unui prieten din Geneva:
„Ce este o carte periodică? O lucrare efemeră, fără merite şi fără

utilitate, a cărei lectură, neglijată şi dispreţuită de oamenii de litere, nu
foloseşte decât să le dea femeilor şi prostănacilor vanitatea fără instrucţie şi
a căror soartă este de a străluci dimineaţa pe toaletă şi de a muri seara în
garderobă”93
Abia în 1777 apare primul cotidian francez, adică după 75 de

ani după prima publicaţie de acest gen din Anglia94. Diferenţă de
evoluţie democratică, s-ar zice. Mai intervine însă un factor: tradiţiile
privitoare la formarea deprinderilor de lectură. La rândul lor, acestea
sunt condiţionate de confesiune (forma de practică religioasă) şi de
tipul de familie95. Or protestantismul a încurajat lectura individuală a
93
Vezi Cayrol, 31.
94
În Colonii (care vor deveni ulterior Statele Unite ale Americii) existau deja 22 de ziare în
1746 (Dan Grigorescu, Literatura americană, Dicţionar cronologic, 641).
95
Emmanuel Todd, L’invention de l’Europe. Seuil, coll. L'Histoire immédiate, Paris, 1990.
59
Bibliei, în vreme ce în aria catolică citirea Scripturii trebuia făcută de

preot sau sub îndrumarea lui iar în ţările cu confesiune dominantă
ortodoxă, atingerea unei cărţi de cult de mâinile păcătoase era la
limita blasfemiei în mediile populare.
Tipul de familie poate duce la diferenţieri în ceea ce priveşte
cantitatea şi diversitatea pieţei comunicării de masă.
Emmanuel Todd a propus, în urmă cu două decenii, o tipologie pe baza a două
criterii:
a) Relaţii autoritare vs liberale dinspre părinţi spre copii, evaluate
prin corezidenţa generaţiilor în mediul rural
b) Egalitate vs inegalitate între copii, evaluată după cutumele
testamentare (împărţire egală între moştenitori sau privilegierea unuia dintre
ei).
Pentru secolul al XIX-lea, atât cele două tipuri de relaţie pe verticală cât şi
cutumele testamentare se menţineau în Europa în forme relativ clare, neafectate de
proiecţiile ideologice de tip comunist (lupta de clasă, utopiile egalitare) sau de
industrializarea masivă (cu destructurarea habitatelor rurale şi a celor urbane
tradiţionale, în care corezidenţa se putea menţine), astfel încât ea poate fi operaţională
pentru analiza distribuţiei virtuale a produselor tipărite.
Cele patru tipuri de familie posibile ar fi:
a) Familia „trunchi” („souche”) : autoritară, inegalitară
b) Familia comunitară:autoritară, elegalitară
c) Familia nucleară egalitară:liberală, egalitară
d) Familia nucleară absolută: liberală, indiferentă la egalitate/inegalitate în
relaţiile testamentare.
Este foarte probabil ca modelele „nucleare” să fi favorizat un tiraj mai mare
(fiecare familie desprinsă dintr-un „trunchi” cumpărîndu-şi propriul exemplar) iar
diferenţa de stil dintre generaţii să se fi manifestat în alegerea unor publicaţii distincte
ca scriitură şi orientare politică. Evoluţii sociale violente, precedate de infuzii
ideologice din regiuni cu alte modele de familie dominante, pot evidenţia conflicte de
reprezentare dintre cele mai greu de bănuit.
Matricea antropologică fascinantă de mai sus a stârnit comentarii din partea
specialiştilor. Două probleme sunt semnalate:
1. dacă este posibil să înţelegem mişcarea pornind de la o istorie imobilă
2. care este în fapt originea structurilor de familie, considerate ca un dat96.
96
Jc C , revista „Population” Année 1990 Volume 45 Numéro 6 pp. 1112-1113: :Emmanuel
Todd — L'invention de l'Europe
60
Figura 10- Repartizarea tipurilor de familie în Europa
url :
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/pop_0032-
4663_1990_num_45_6_3658. Consulté le 25 mars 2009. Situl propune bibliografii în domeniul
istoriei şi al ştiinţelor politice.
61
Problema libertăţii de expresie era explicit formulată imediat

după naşterea celor două cotidiene, Le Journal de Paris (1777) şi Le
Journal général de la France (1778). Un personaj bine plasat
susţinea:
„Discutarea publică a opiniilor este un mijloc sigur de a face să răsară adevărul.
De fiecare dată când guvernul are acest nobil proiect...nu are altceva de făcut decât să
stabilească libertatea presei”.
Cu un an înainte de luarea Bastiliei, în momentul convocării
Stărilor Generale, Mirabeau scria adresându-se membrilor viitorului
for legislativ:
„Fie ca prima dintre legile pe care le veţi da să consacre pentru
întotdeauna libertatea presei; libertatea cea mai inviolabilă, fără nici o
limită, libertatea fără de care celelalte (libertăţi n. n.) nu vor fi niciodată
dobândite; fie ca ea să-şi pună pecetea dispreţului public pe fruntea
ignorantului care se va teme de abuzurile aceste libertăţi; iar cel mai profund
dispreţ universal să se reverse asupra celui care se va preface a se teme de
ele”97.
Sub ultimii regi din Vechiul Regim fuseseră ocolite
monopulurile create prin „privilegiul regal” şi înfruntată mai deschis
cenzura. Revoluţia din 1789 va crea bazele juridice pentru libertatea
de exprimare prin articolul XI din Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului. A durat însă numai trei ani. Regimurile instalate pe
baza revoluţiei au instalat un control al presei la care „monarhia
absolută” a lui Ludovic al XVI-lea nici nu putuse visa. În momentul
ghilotinării (1793), regele fusese precedat la eşafod de câteva zeci de
ziarişti de toate tendinţele, agresive sau moderate.
Iată principalele etape ale controlării presei şi premisele Ministerului

Adevărului din diverse orânduiri „populare”.
I. Teroarea, regim revoluţionar care are meritul moral de a nu-şi fi
ascuns natura sub denumiri pompoase, a suprimat, prin hotărâri ale
Comitetului Salvării publice, toate ziarele care nu erau „pe linie” (pentru a
folosi jargonul bolşevic şi al „democraţiilor populare”).
II. Directoratul, care înlătura un regim opresiv, a accentuat controlul.
Ghilotina nu a mai fost folosită dar au apărut noile forme de teroare, cu o
componentă economică marcată. Cele 107 suprimări de gazete dintr-un
97
Citat după Cayrol, 31.
62
interval de doi ani (septembrie 1797-septembrie 1799)98 se combină cu

stabilirea unui timbru şi cu reintroducerea oficială a cenzurii (cea de sub
Teroare era una de facto, fără temei juridic) iar publicaţiile guvernamentale
beneficiază de subvenţii.
III. Regimul personal al lui Bonaparte pune în mod făţiş presa în
slujba puterii. La începutul lui 1800, Primul consul restabilea autorizarea
prealabilă a publicaţiilor iar numărul acestora s-a redus la 13 la Paris (în
1811 rămăseseră doar 4). Fiecare redacţie beneficia de asistenţa unui cenzor
din partea regimului în timp ce redactorii-şefi erau desemnaţi de Ministerul
Poliţiei. Monitorul devine adevăratul cotidian oficial iar ziarele primeau
indicaţii asupra problemele politice despre care puteau (trebuiau) să scrie.
Modelul a fost perfecţionat de regimul autocrat din Rusia99, creîndu-se astfel
instrumentul ideal al culturii de masă dirijate de stat.
IV. Restauraţia va aduce o politică ezitantă, cu tendinţe autoritare şi
puseuri liberale. Când se încearcă restaurarea cenzurii, suprimată în 1819,
jurnaliştii şi tipografii, la iniţiativa unei gazete condusă de un viitor om
politic de succes, se vor opune regimului. Revoluţia din 1830 a fost prima şi
este până în prezent unica declanşată de presă care se temea pentru dreptul ei
la existenţă.
V. După înlăturarea regimului republican instalat în 1848, regimul lui
Napoleon al III-lea va reintroduce în 1852 autorizarea prealabilă şi sistemul
progresiv de avertismente, pus în aplicare de prefecţi: al doilea ducea la
suspendarea temporară a publicaţiei, al treilea la interdicţia totală. Cenzura
nu mai era necesară: se realiza direct, la sursă.
În mai puţin de un secol deci, Franţa „experimentează” cam
toate regimurile de presă. Cele două măsuri instaurate de regimul lui
„Napoleon cel Mic” au fost suprimate în 1868. În fapt aplicarea lor
nu fusese prea riguroasă: tirajul gazetelor pariziene crescuse de la
150.000 de exemplare în 1852 la circa un milion în preajma căderii
lui Napoleon al III-lea. Un indiciu al relaxării regimului dar poate şi
al jocului conformist la care se pretau ziariştii şi era acceptat de
public.
98
Cayrol nu ne spune dacă este vorba de publicaţii diferite. Practic, o suprimare putea fi urmată
de o nouă autorizare, apoi de o altă suprimare, joc de-a şoarecele şi pisica instructiv pentru cei
care doreau să trăiască din presă, fie că era vorba de ziarişti, fie că-i avem în vedere pe editori.
99
Vezi Hélène Carrère d’Encausse, Le malheur de la Russie Essai sur le meurtre politique,
Librairie Fayard, 1988, 274. Comitetul de cenzură nu se mulţumea cu sarcinile clasice, el se
preocupa de încurajarea unor publicaţii convenabile regimului.
63
Figura 11 - Cenzori germani la Paris - Ianuarie 1943. Sursă: La documentation française,

no. 6034 (avril 1978).
Apariţia şi succesul unui nou tip de presă pare să ne indice o

stare de spirit. Le Petit Journal, lansat în 1863, evita problemele
politice pentru a evita taxa de timbru. Domeniul său era cel al
faptului divers şi al foiletonului: romanul Rocambole (scris de
Ponson du Terrail) îi va aduce tirajul fabulos de 260.000 de
exemplare. Fenomenul „presei populare”, dezangajată politic şi
asumîndu-şi rolul de a distra, acoperea în fapt mai bine de un sfert
din tirajul presei celui de-al Doilea Imperiu. Fapt care explică în
parte mărinimia regimului, a cărui imagine negativă a fost, exagerată
de jocul de imagine al exilatului Victor Hugo, de pierderea
războiului franco-prusac (1870-1871) şi de necesitatea
întemeietorilor celei de-a Treia Republici de a-şi crea o aură, în
condiţiile pierderii de teritoriu (provinciile Alsace şi Lorraine) şi a
reprimării sângeroase a Comunei din Paris.
Compunerea factorilor politici, de structură familială şi de
tradiţie culturală se regăseşte în diferenţele cantitative dintre Franţa
şi Anglia la mijlocul secolului al XIX-lea. Dincolo de Canalul
64
Mânecii – aproape 300 de cotidiene, 372 magazine săptămânale şi 72

de reviste trimestriale numai în Capitală, la care se adaugă circa 750
de publicaţii în provincie. În anul de maximă efervescenţă a presei
politice, 1848, puteai afla la Paris doar 171 de cotidiene100.
Vârsta de aur, cea de-a Treia Republică, va găsi presa franceză
în proces de concentrare. Din punct de vedere politic, prestigiul ei va
creşte prin rolul activ în câteva scandaluri care au pus la încercare
regimul parlamentar. Creşte însă ponderea celor două gazete
„populare”, dezinteresate de problemele publice şi hrănindu-se din
fapt divers, senzaţional şi literatură de duzină publicată în foileton.
Presa „de opinie” se radicalizează şi va ajunge la polarizarea de
clasă: pe de o parte gazetele monarhiste, naţionaliste şi
conservatoare, la capătul opus l’Humanité, organ al Partidului
Socialist, precedat de alte gazete de
serviciu ale stângii.
În paralel, dincolo de problematica
ideologică, apare spectrul finanţării obscure:
în 1905, serviciile secrete ruseşti au injectat 2
milioane de franci în visteria unor ziare din
Franţa. Era începutul unei „tradiţii glorioase”
care va fi continuată prin politica
Figura 12- Un simbol al războiului moştenitorului de facto al Rusiei ţariste,
rece...bine temperat
Uniunea Sovietică. Patentul va fi însă preluat
cu succese mai mici sau mai mari şi de
ideologia adversă ( cea geamănă, nazismul, între cele două războaie şi respectiv cea a
„Lumii libere” după declanşarea „războiului rece”.
Finanţarea va fi însă mai puţin importantă pentru media tradiţională: obiectele
tipările erau reţinute la vamă şi puteau fi probe în procesele politice. Noua galaxie, cea
a lui Marconi, devine vectorul şi locul de producere al culturii de masă care – în
momente-cheie, va fi instrumentată ca o cultură de clasă. Cu o schimbare a
semnificaţiei cuvântului: ţinta era „noua elită”, instaurată prin forţa brutală,
Nomenklatura. Naşterea a ceea ce numim astăzi „ştiinţele comunicării” este – după
unele surse – susceptibile de simpatii de stânga - legată de mobilizarea universitarilor
în „războiul rece psihologic” 101
100
Lefèvre/Georges, Les temps contemporains, 216.
101
Ar fi vorba de proiectele Troy şi Camelot. Sursă: articolul Les sciences de la domination
mondiale semnat de Denis Boneau, recuperat pe http://www.voltairenet.org/article15746.html,
10 ianuarie 2009.
65
2.3. Modelul american: de la David la Goliat

2.3.0. Dacă privim una dintre aplicaţiile modelului lui Todd102,
vom vedea că în America se află familia nucleară absolută în forma
cea mai exacerbată. Acest fapt nu are de ce să ne mire: cei care au
plecat acolo de pe „bătrânul continent” au putut-o face fie în virtutea
independenţei tradiţionale în familia de origine (de tip nuclear
egalitar sau absolut), fie respinşi sau marginalizaţi în modelele
autoritare, fie din dorinţa personală de a ieşi de sub autoritatea
exacerbată a Tatălui în cazul corezidenţei a mai multor generaţii. O
analiză a „valurilor” migraţiei spre Lumea Nouă ar fi instructivă şi
pentru evoluţia comunicării de masă scrise de-a lungul generaţiilor
dar şi pe zone ale teritoriului Statelor Unite. Cum o asemenea
întreprindere nu ne stă la îndemână şi ar depăşi cu mult cadrul
nostru, vom porni la o sumară recapitulare a istoriei presei
americane, ale cărei particularităţi sunt numeroase: nu se desprinde
din carte şi nici nu e creaţie de librar (ca în Franţa) şi nici din foi
episodice (ca într-o bună parte din Europa), că nu a depins de
„privilegii regale” şi că nu a avut împotriva ei părerile nefavorabile
ale persoanelor cultivate. Tipul de familie pe care se grefează este, pe
de altă parte, o bună premisă pentru extinderea pieţei tipăriturilor.
2.3.1. Jurnalistul-tipograf şi riscurile sale
Din sinteza publicată cu mult timp în urmă despre mass-media

de dincolo de ocean103aflăm una dintre cheile dezvoltării presei
americane la început: cel care o redacta era de obicei tipograf (astfel
încât nu risca să rămână cu articolele neculese şi nepregătite pentru
multiplicare) şi nu o dată era şi în bune relaţii cu poşta. Dacă era şi
postmaster (dirigintele biroului de poştă, în terminologia carpato-
102
André Verkaeren, Europe et écologie politique : une approche anthropologique, Centre
d’animation et de recherche en écologie politique.
103
R. Burbage, J. Cazemajou, A. Kaspi, Presse, radio et télévision aux Etats- Unis, Paris,
Armand Colin, 1972.Datele au fost confruntate cu cele din T h e C a m b r i d g e H i s t o r y
o f E n g l i s h a n d A m e r i c a n L i t e r a t u r e in 18 Volumes (1907–21). VOLUME XV.
Colonial and Revolutionary Literature; Early National Literature, Part I. Colonial Newspapers
and Magazines, 1704–1775 by Elizabeth Christine Cook), furnizate de Wikpedia.
66
dunăreană) avea un dublu avantaj:

Dispunea de o „agenţie de ştiri” sui generis – la poştă vine lume
multă, care spune vrute şi nevrute, îndrugă verzi şi uscate, e
destul să asculţi şi aduni material pentru mai multe gazete; de la
unii afli ce se întâmplă în colonii şi în locuri îndepărtate, de la
alţii ce gândeşte lumea despre ultimele impozite. Iar cum
doamnelor le place să bârfească, rubrica mondenă se umple
repede. Mai sunt şi unii care vor să vândă ceva, alţii care vor să
cumpere acel lucru dar nu-i cunosc pe primii, în timp ce
postmasterul îi ştie pe toţi şi îi poate pune în legătură printr-un
anunţ;
Dacă se adună mai multe anunţuri, poţi face un buletin pe care-l
trimiţi abonaţilor; de la relaţia întâmplătoare (rezultată din
ritmul scrisorilor şi al coletelor fiecărui client al oficiului poştal)
se ajunge la o legătură constantă şi regularizată prin
periodicitatea publicaţiei. Modelul fusese inaugurat de
Renaudot dar aici va funcţiona – cu timpul, după reguli mai
puţin constrângătoare faţă de autorităţi şi faţă de limbă.104
Iată câteva referinţe istorice105

1690- Public Occurrences, ,Boston Septembrie 25. Suprimat, editorul este arestat,
toate exemplarele distruse, unul singur a scăpat (se află la British Library)106
1704, The Boston News-Letter, creat de un postmaster, John Campbell; a rezistat 74
de ani pe piaţă
1721 The New England Courant, , tipărit de James Franklin tot la Boston
1729 The Pennsylvania Gazette (Benjamin Franklin), Philadelphia.
1814 –Existau pe piaţă 346 gazete
1830 – Dezvoltarea tehnologiei de producere a hârtiei şi de tipărire permite naşterea
fenomenului „Penny press” („ziarul de doi bănuţi”), care înseamnă practic intrarea în
era comunicării de masă
1850- Erau cunoscute 2.526 de titluri.
104
Despre neglijenţa (lingvistică şi nu numai) văzută ca definitorie pentru spiritul public
american ne vorbeşte Henry Steele Commager, în The American Mind (carte cu şapte reeditări în
1957). Consultat în franceză: L’esprit américain, Presses Universitaires de France, 1965, vezi 21.
105
Sursă: Mitchell Stephens în „Collier's Encyclopedia” preluat de la
www.nyu.edu/classes/stephens/Collier's, vizită din 12 februarie 2009.
106
Sursă: www.historic pages.com, cu ajutorul căruia am completat informaţiile furnizate de
Mitchell Stephens
67
Figura 13- Dezvoltarea presei americane (în mii de exemplare

Sursă: wikipedia.org/wiki/History_of_American_newspapers
1880- Numărul acestora ajungea la 11.314
Cel mai mare ziarist al secolului al XVIII-lea107 şi-a datorat

articolele talentului pentru scris şi experienţei acumulate de-a lungul
carierei. Calea spre public i-a deschis-o însă serviciul poştal, pe care
l-a condus având atribuţii echivalente cu cele ale unui ministru108:
patronii de gazetă îi vor fi fost recunoscători pentru organizarea
releelor, care au pemis accelerarea transportului pentru
corespondenţă dar şi pentru gazete.
Dacă producerea şi difuzarea gazetei puneau mai puţine
probleme decât în Europa (existau ştiri, existau oameni gata să
plătească pentru a le avea la timp109, exista şi posibilitatea de a le
tipări în numărul de exemplare dorit, diligenţa circula des) receptarea
celor scrise putea crea probleme.
Povestea fraţilor Franklin, James şi Benjamin, este instructivă
pe mai multe planuri. Mai întâi în ceea ce priveşte relaţiile de
familie. Primul lansează în 1721 ?ew England Courant şi îl aduce
pe cel mai mic să înveţe meserie. Dar Benjamin nu suportă situaţia
de subaltern şi părăseşte familia şi poziţia în jurnal, instalându-se în
107
Benjamin Franklin, după opinia informatorilor noştri francezi.
108
Vezi Burbage, 11.
109
Condiţia sine qua non a gazetei, care s-a impus mai târziu în Europa.
68
alt oraş, unde cumpără în 1729 Pennsylvania Gazette, din care face
unul dintre cele mai mari ziare din epoca dinaintea independenţei.
Un exemplu de „atomizare” a familiei, profitabilă pentru dezvoltarea
presei în colonii.
Fratele mai mare este un rebel. Nu s-a sinchisit dacă
guvernatorul (reprezentantul Maiestăţii Sale Regale şi Britanice) este
sau nu de acord cu lansarea pe piaţă a unei gazete. Apoi, pentru a
agrava lucrurile, nu este tocmai mulţumit de măsurile luate de înaltul
funcţionar pentru stârpirea pirateriei pe mare şi nu ezită sa scrie acest
lucru. Este chemat să dea explicaţii şi refuză s-o facă: este închis
pentru o lună.
Benjamin trage concluziile care se impun. Dar nu tăcând, ci
scriind o apărare a dreptului de a spune ceea ce crezi şi de tipări cele
spuse de alţii.
Cele zece argumente – care se întrepătrund, se intersectează şi
se reiau ca într-o partitură muzicală, merită urmărite şi acum, la
aproape trei secole după apariţia textului110. Le vom rescrie în altă
cheie, introducând propriile noastre variaţiuni, pentru urechile
cititorilor de azi.
1. Părerile oamenilor sunt la fel de diferite între ele ca şi chipurile

Morală implicită: dacă nu-i poţi face pe oameni să aibă acelaşi chip (şi nimeni nu se
gândea atunci că un asemenea lucru ar fi firesc), de ce ar trebui ca părerile
oamenilor să semene între ele?
2. Meseria de tipograf constă în a trata părerile oamenilor iar majoritatea lucrurilor
tipărite au drept scop să-i combată pe unii şi să-i apere pe ceilalţi.
Deci tipograful nu poate fi parte şi nici judecător, el este calea
prin care taberele se fac cunoscute publicului. Iar drumul nu poate fi
închis nimănui.
3. Pâinea pe care o câştigă tipograful e rezultatul unei slujbe cu un risc
inevitabil: acela de a supăra pe câţiva sau poate pe foarte mulţi. Spre deosebire de el,
orice alt meşteşugar poate cumpăra şi vinde (de) la oricine, indiferent de convingeri şi
credinţe, fără a fi suspectat de intenţii necurate.
Punctul pe i este pus. A pune pe piaţă opinii nu este acelaşi
lucru cu a pune în vânzare încălţăminte sau cu a face case. Dar
embargoul comercial impus în secolul al XX-lea din raţiuni
110
The Pennsylvania Gazette, 10 iunie 1731. Preluat de Burbage et alii, 12-14.
69
ideologice va extinde la meseriile fără legături cu politica ceea ce pe

vremea lui Benjamin Franklin era curent pentru ziarist.
4. Este la fel de smintită ideea de a dori să placi unui om sau grup de oameni
prin tot ceea ce scrii ca şi a nu încerca să placi.
Nimic de spus. E „la mintea cocoşului” şi cu toate acestea
fiecare dintre noi doreşte ca tot ceea ce citeşte să-i fie pe plac.
„Fidelizarea” publicului se face de multe ori prin încercarea disperată
de a nu displace sub nici o formă.
5. Tipograful crede că părţile având păreri diferite trebuie să aibă privilegiul de
a fi auzite de Public iar dacă Adevărul şi Greşeala se înfruntă într-o bătălie cinstită,
primul câştigă întotdeauna. Deci el nu are a se preocupa de ce parte se află cei care
scriu dacă este plătit bine pentru munca pe care o face.
Optimismul funciar al unei generaţii fără partide. În fapt, cum
Publicul este judecător suveran, cel care tipăreşte aduce servicii în
toate situaţiile: apărătorului Dreptăţii – pentru că-i permite să se
afişeze în toată măreţia sa iar publicând ce crede susţinătorul
Greşelii, tot Adevărul este slujit (pentru că iese mai bine în evidenţă
prin contrast).
6. Prin meserie, tipograful ajunge să fie indiferent faţă de ceea ce este bun sau
rău în ceea ce publică. Ceea ce nu impiedică una dintre părţi să fie supărată pe tipograf
ca şi pe rivalul său iar adesea doi duşmani se unesc în acelaşi resentiment faţă de cel
care le dă posibilitatea de a fi cunoscuţi de public.
Indiferenţă de principiu care va fi contrazisă mai departe (vezi
punctul 10). Dar este arma care-i foloseşte pentru următoarea etapă.
7. Nu este de închipuit că tipograful aprobă tot ceea ce dă publicului şi prin
urmare nu poate fi cenzurat în vreo chestiune, meseria lor ducându-i la tipărirea multor
lucruri opuse şi contradictorii. Dacă ar publica doar ceea ce îi este pe plac, am ajunge
să nu citim altceva decât părerile tipografului.
Instituţia cenzurii, în Europa regimurilor totalitare, îl ferea pe
tipograf de ispita de a avea păreri. În Rusia ţaristă, biroul specializat
–creat în 1826, ajungea să sugereze nu numai ceea ce nu trebuie scris
ci şi ceea ce era bine să fie scris111.
8. Dacă tipografii s-ar hotărî să nu tipărească decât ceea ce nu ofensează pe
nimeni, puţine lucruri ar mai vedea lumina tiparului.
9. Dacă uneori tipograful scoate pe piaţă lucruri primejdioase sau prosteşti, nu
111
Hélène Carrère d’Encausse, Le malheur de la Russie. Essai sur le meurtre politique, Paris
Fayard, 1988, 274.
70
înseamnă că le-ar şi aproba. Dar Publicul are o educaţie atât de viciată încât lucrurile
bune nu se bucură de apreciere.
Exemplul pe care-l dă este semnificativ: Cântările lui Robin
Hood, tipărite în mare tiraj, s-au epuizat în mai puţin de
douăsprezece luni iar o ediţie din Psalmii lui David i-au rămas pe
braţe de douăsprezece ori mai mult (e, foarte probabil, o figură de
stil) deşi tirajul fusese mult mai mic iar versiunea aleasă era
excelentă. Apare deja opoziţia dintre cititorul de elită şi cultura de
masă. Peste un secol şi jumătate, jurnaliştii din categoria
„muckrakers”112 avea să se opună stilului elegant din magazinele
elitiste. Suntem însă departe de ideea promotorilor media de azi („le
dăm oamenilor ceea ce-şi doresc, restul nu ne priveşte”).
10. Dincolo de toate, chiar riscând să piardă clienţi, tipograful se vede adesea în
situaţie de a respinge imprimarea unui mare număr de lucruri rele.
Să-l ascultăm mai cu atenţie, mai aproape de litera textului
(chiar dacă, din păcate, trebuie să facem o traducere/adaptare la mâna
a doua):
„Eu însumi am refuzat în mod constant să public tot ceea ce poate
susţine Viciul sau propăşi Imoralitatea; aş fi putut câştiga mulţi bani şi în
acelaşi timp să mă plâng de prostul gust al publicului. Am refuzat de
asemenea să tipăresc ceea ce putea într-adevăr răni o persoană, dincolo de
presiunile care s-au exercitat asupra mea şi oricât de ispititoare ar fi fost
sumele oferite ca retribuţie, trecând peste reaua voinţă pe care a atras-o
asupra-mi din partea persoanelor care voiau să mă pun în slujba lor. De
aceea mi-am atras resentimentele unor oameni importanţi, pentru că refuzam
cu îndărătnicie să dau tiparului observaţiile lor sau cele ale partidului lor. Şi
astfel mulţi duşmani mi-am făcut.”113
112
„Scormonitori de noroaie” expresie lansată de Theodore Roosevelt contra celor care
denunţau excesele industrializării (vezi Burbage, 28-29). Există o lungă istorie a genului, care a
provocat uneori seisme în viaţa publică americană. Reproducem în capitolul al patrulea, la
secţiunea 1.2 selecţia furnizată de Elizabeth Christine Cook, interesantă prin tematica urmărită
de „scormonitori”.
113
Burbage, op. cit., 13-14.
71
2.3.2. Dincolo de parabolă, antenele parabolice
Figura lui David, opunîndu-se uriaşului Goliat, apare ca

emblematică pentru începuturile jurnalismului american. Pentru ca ea
să fie consistentă, trebuia să apară şi o bătălie juridică în care un mic
tipograf să învingă un puternic al zilei. Evenimentul va avea loc la
patru ani după articolul lui Benjamin Franklin.
John Peter Zenger era un german emigrat în America în 1710. Şi-a făcut
ucenicia de tipograf pe lângă patronul publicaţiei ?ew York Gazette, susţinătoare a
politicii guvernatorului. În 1733, adversarii guvernatorului îi cer să tipărească un ziar
al oppoziţiei. Replica a venit imediat: tipograful a fost trimis la închisoare, fiind
declarat răspunzător de articolele judecate de puternicii zilei ca fiind defăimătoare. A
rămas acolo zece luni, înainte de a fi adus în faţa juraţilor în 1735. Avocatul a încercat
să-l apere pe baza argumentului că doar adevărul faptelor conta în articolele publicate
în Weekly Journal. Curtea a respins argumentul dar l-a achitat pe Zenger. Juraţii
arătau astfel că înţelegeau să-şi păstreze independenţa şi că dreptul de a pedepsi
revenea în mâinile supuşilor credincioşi dar liberi ai Maiestăţii sale britanice114.
Revoluţia americană avea să dea temei juridic protejării

libertăţii cuvântului şi a presei, punându-i din când în când
botniţa.câinelui de pază a democraţiei.115 Abia achitarea, în 1804, a
unui ziarist acuzat de defăimarea preşedintelui Jefferson, arată că
dreptatea poate fi de partea lui David dacă respectă adevărul.
Explicaţiile acestei „victorii a libertăţii” sunt extrem de diverse.

Dincolo de tradiţiile anglo-saxone (care s-au manifestat în afacerea
Zengler cu şapte decenii mai devreme), interveneau factori pe care
Kaspi îi consideră mai potriviţi pentru contextul specific american:
114
Ibid., 14.
115
Vezi „legea răzvrătirii” (1798), pe baza căreia au fost pedepsiţi jurnalişti şi editori pentru
vina de a fi publicat pamflete răuvoitoare „împotriva guvernului SUA, Congresului sau
preşedintelui”(Alexandru Vianu, Istoria SUA, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973: 27).
In 1798, Congress passed and President John Adams signed the Sedition Act -- probably the most
significant threat to press freedom in the history of the United States. The Sedition Act made "any false,
scandalous and malicious writing...against the the Government of the United States," the
Congress or the president, "with intent to...bring them...into contempt or disrepute" punishable
by a fine or imprisonment.( Mitchell Stephens în „Collier's Encyclopedia”, vezi supra).
72
Întinderea Statelor Unite nu permite supravegherea strictă a ceea ce

numim „delicte de presă”. În spiritul federalismului, această sarcină ar
reveni statelor, care o trimit la nivelull comunităţilor locale. Or acestea erau
înclinate spre toleranţă, din necesitatea de atrage imigranţi, indiferent de
origine, credinţă, opinii politice116.
Calea presei americane este, după încheierea „vârstei ideologice”
(primele decenii de după revoluţie), cea a informării considerate obiective.
Încetul cu încetul însă, în virtutea logicii întreprinderilor
capitaliste (condamnate să crească sau să piară), apar giganţii de
presă, cu patronii lor, copii de Goliat, în faţa cărora jurnalistul de
bază este un David neputincios. Presa devine „a patra putere” atunci
când un Pulitzer sau un Hearst ajung la o avere suficientă pentru a-şi
permite să piardă, pentru diverse fantezii sau „acţiuni promoţionale”
(în jargonul de azi), sume enorme117.
Declaraţia lui Hearst118 este celebră:
„Forţa presei este cea mai mare forţă din lume. Într-un regim
republican, ziarele formează şi exprimă opinia publică. Ele declară
războaiele. Ele îi pedepsesc pe criminali, mai ales pe cei puternici. Ele
răsplătesc, făcându-le binemeritata publicitate, bunele acţiuni ale cetăţenilor,
pretutindeni”119
Într-adevăr, prin publicarea unei scrisori private a
ambasadorului Spaniei în SUA (furată de la oficiul poştal din
Havana) – în care un lider american este caracterizat drept „politician
de proastă calitate”, gazeta lui W. Randolph Hearst a dus la
reaprinderea conflictului cu Spania120
116
Amestecul „centrului” în presă este astfel comentat de un autor american: “The most
obvious example of that Federalist lack of common sense was the passage of the Alien and
Sedition laws in 1798 to protect the government from the libels of editors”. ( Elizabeth
Christine Cook T h e C a m b r i d g e H i s t o r y o f E n g l i s h a n d A m e r i c a n
L i t e r a t u r e in 18 Volumes (1907–21). VOLUME XV).
117
Pulitzer finanţează călătoria unui reporter în jurul lumii pentru a arăta ca performanţa
imaginată de Jules Verne (80 de zile) putea fi depăşită. Costul demonstraţiei: 100.000 de
dolari, o sumă importantă astăzi, enormă pentru cursul epocii. Adversarul său va pierde la un
moment dat 100.000 pe lună finanţând o publicaţie care nu rezista pe piaţă.
118
„Logo-ul” trustului este mai mult decât elocvent (reprodus după Elizabeth Christine Cook)
119
Editorial din 25 septembrie 1898, citat şi tradus după fragmentul reprodus de Kaspi în
Burbage et alii, 25-26.
120
Alexandru Vianu, Istoria SUA, 223. Materialul incendiar apărea în „Journal”(New York) pe
9 februarie 1898 (cu şapte luni înainte de editorialul citat mai sus).
73
Figura 14- Exemplu de mesaj aţâţător din presa lui

Hearst
“Front page” tip "yellow journalism121" (artist:
Remington)
Comentatorul francez notează ironic: „Ziaristul se transformă în

superman”. Într-adevăr, celebrul erou era o altă întrupare a unui
modest ziarist. D a r c a r e l u c r a l a u n m a r e z i a r . Puterea nu
este doar a adevărului şi a curajului şi priceperii de a-l spune ci şi a
forţei de impact prin atingerea unui public extrem de larg prin tiraje
de masă. A capacităţii de a investi în echipamente costisitoare, care
să aducă imediat ştirea de la locul evenimentului în redacţie, unde
este pusă în forma care loveşte năucitor imaginaţia publicului şi face
să vibreze sentimentele şi pornirile acestuia122.
Poziţia legislatorilor, a proprietarilor şi a publicului faţă de
concentrarea presei este contradictorie. Raţiunile acestui proces sunt
şi ele diverse: pe de o parte – problemele financiare, pe de alta –
evoluţii rapide în domeniul tehnic123. Cele două cauze nu sunt însă
independente: din lipsă de bani, o întreprindere de presă poate
întârzia în achiziţionarea unor echipamente care i-ar asigura
121
„Yellow journalism is a pejorative reference to journalism that features scandal-mongering,
sensationalism, jingoism or other unethical or unprofessional practices by news media
organizations or individual journalists” ni se spune în Newspapers, 1775–1860 de Frank W.
Scott(sursă:Wikipedia: wiki/History_of_American_newspapers).
122
Deosebit de pertinente sunt în acest context analizele lui Jean-Louis Servan-Schreiber din
masiva lucrare Le pouvoir d’informer (Paris, Editions Robert Laffont, 1972, 510 pagini.
Interesul este potenţat de faptul că autorul provine „din interior”: este ziarist şi patron de presă
(a creat magazinele „l’Expansion” şi „Psychologies”). Vezi http://www.psychologies.com,
http://www.zdnet.fr/actualites/informatique.
123
V. Burbage, 172.
74
reducerea costurilor.
În multe localităţi s-a ajuns astfel la o singură publicaţie, ceea
ce a provocat neliniştea cercurilor liberale în anii ’70. La polul opus,
beneficiarii concentrării consideră că situaţia de monopol elimină
tentaţia jurnalismului de senzaţie şi măreşte responsabilitatea faţă de
acurateţea informaţiei şi calitatea prezentării.
Cifrele sunt copleşitoare, pe măsura imensităţii teritoriului şi a
dinamicii sociale şi economice. La începutul secolului XX existau
700 de oraşe având două sau mai multe gazete în concurenţă, adică
publicate de proprietari diferiţi. Doar circa 80 mai erau în aceeaşi
situaţie în 1970 iar în 20 de state nu exista nici un oraş neafectat de
monopolizarea informaţiei124.
Situaţia oraşului New York este printre cele mai şocante: circa
20 de cotidiene de mare tiraj în 1940, doar 3 în 1970. Profitorii
direcţi sunt reţelele mari. Ceea ce poate reduce neîncrederea
publicului este faptul că jocul nu este făcut mereu de aceeaşi actori:
grupul Hearst, ale cărui acţiuni au dus la accelerarea fenomenului de
concentrare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii din
secolul XX îşi pierduse semnificativ din importanţă după cel de-al
doilea război mondial. Pe de altă parte, dispariţia unor titluri din
marile oraşe era în parte compensată de noile publicaţii, create în
„periferii” (vezi cap. IV, secţiunea referitoare la funcţia
economică ş i de orga nizare soc ia lă ). Dar beneficiarul va fi
tot un magnat de presă125. Fenomenul trebuie considerat şi din alt
unghi: o bună parte din staţiile de televiziune comerciale erau
dependente de ziare sau de trusturile de presă.
Posturile de radio şi televiziunile create în afara sistemului
aveau să urmeze aceeaşi cale. Antenele parabolice, cele folosite în
telecomunicaţii (pentru a face să călătorească informaţia) dar şi la
receptorul final autonom (cu abonament la satelit) sunt mai apte să
acţioneze asupra imaginarului (ca simbol al libertăţii de informare)
decât parabola cu David şi Goliat. Nici o piatră aruncată de praştia
unui ziar de mic tiraj sau de o televiziune de cartier nu a răsturnat
guverne126.
124
Ibid., 173.
125
Ibid., 177.
126
„Excepţia franceză” (mândrie hexagonală discutabilă în unele aspecte, demnă de
consideraţie în unele cazuri) merită menţionată: un ministru de finanţe a trebuit să demisioneze
75
Cap . I I I
Desp r e h ip ertext ca
temei al mass-medi a
sc ris e şi oral e şi desp re
inf ratextu ra fun cţiil or
presei
în urma unor dezvăluiri publicate de „Le Canard enchaîne”, săptămânal de umor copiat
aproximativ de „Academia Caţavencu”.
76
3.0. Repere teoretice

Paradoxal, cel mai folosit cuvânt din capitolele precedente
(respectiv Text) este greu de definit. Situaţie deloc comodă pentru
orice analist, care poate fi derutat de utilizările contradictorii din
filosofie, istorie, filologie şi chiar în unele abordări cu ambiţii de
formallizare mai justificate. Abia în 1972 Teun van Dijk încerca să
formuleze o definiţie specifică, nesubordonată tradiţiei filologice, în
cadrul unei gramatici a textului.În cercetarea românească s-a
remarcat că principalele obstacole în înţelegere sunt generate de:
• modificarea, în timp, a sensului anterior, acceptat prin consens

sau din comoditate
• utilizarea simultană a mai multor termeni (discurs, mesaj) al
căror sens îl interferează, adesea până la suprapunere127.
O disociere operaţională ar fi cea stabilită de Lotman128, care

poate fi rezumată mai jos.
Problematică este, din perspectiva de astăzi, distincţia dintre

cultural şi non-cultural în cadrul unei serii de texte. Vom suspenda
pentru moment discuţia întrucât riscăm să contrapunem două
unghiuri de analiză a culturii, cel descriptiv (în care subcultura este o
parte a unei culturi iar non-cultura este exclusă, la fel ca şi non-
comunicarea) şi cel normativ (unde cele două noţiuni au accepţie
valorică.
Din punct de vedere tehnic, exista deja o încercare meritorie de a defini
Textul în cadrul şcolii formale ruse. Piatigorski propunea următoarele
criterii:
1. Textul – comunicare fixată sub raport spaţial

(optic, acustic etc.
127
Carmen Vlad, 55.
128
Ibid., 76.
77
2. Textul - comunicare a cărei fixare spaţială nu a

constituit un fenomen accidental, ci un mijloc necesar de
transmitere conştientă a respectivei comunicări (de către
autorul ei sau de către alte persoane).
3. Textul – ceva care este inteligibil, nu necesită
nici o decriptare, nu comportă dificultăţi care să
impiedice înţelegerea lui.129
Revenind la Nostradamus şi la corespondentul lui, ne reamintim

că, în schimbul plăţii consistente, i se cerea profetului să fie limpede.
Trebuia deci ca misiva lui să îndeplinească una dintre condiţiile
indispensabile pentru a fi text. Lotman este însă extrem de prudent şi
face următoarele precizări:
„În genere, textul nu are existenţă de sine stătătoare, fiind în mod

inevitabil inclus într-un context oarecare (de realitate istorică sau convenţional).
Textul există în calitate de parte contractantă alături de elementele structurale
extratextuale, legătura dintre text şi ele fiind cea dintre doi termeni ai unei
opoziţii”130.
Reinserţia într-un fundal se face în mod automat, cu toate

riscurile derivând din faptul de a proiecta textul pe fundalul
conceptelor noastre131. In epistemologia literară:
„A studia textul echivalându-l cu opera şi ignorând complexitatea
relaţiilor extratextuale este acelaşi lucru cu a examina actul comunicării fără a
ţine seama de problemele legate de receptare, cod, interpretare, erori, etc., cu
alte cuvinte, reducându-l la un act unilateral – rostirea comunicării”.
129
Citat de I. M. Lotman, Lecţii de poetică structurală, trad. rom. apărută la Editura Univers,
1970. Vezi cap. III, „Structuri intratextuale şi extratextuale”, p. 217. Punerea în formă ne
aparţine.
130
Op. cit., 219-220.
131
Ibid., 23l.
78
3.1. Perpsective tipo-logice
Iluzia pe care se bazează c o m u n i c a re a d e m a s ă este cea a

unui fundal comun, dincolo de diferenţele inerente dintre indivizi.
Cea a c o m u n i c ă r i i d e c l a s ă constă în a insera orice fapt de
comunicare, orice text, într-un arhitext ideologic (al luptei
proletariatului, al păstrării identităţii culturale etc.). Imposibilitatea
unui control total al efectelor actului de comunicare verbală a fost
semnalată de Robert Escarpit încă din primii ani ai războiului
galaxiilor, anunţat de Mc Luhan:
Dincolo de o anumită dimensiune, grupurile de cuvinte îşi schimbă

caracterul: ele devin texte şi, în timp ce numărul posibilelor creşte exponenţial,
dincolo de orice evaluare umană, apar noi constrângeri: eufonia, eugrafia,
legea efortului minim, asocierea de idei, sensul frazei şi mai ales intervenţia
conştientă sau subconştientă a personalităţii scriptorului132.
Prin natura ei, comunicarea de masă implică relaţia de

hipertextualitate. Aceasta se defineşte prin legătura dintre un text B
(denumit de Genette hipertext) şi un text anterior A (denumit
hipotext) pe care se grefează într-un mod distinct de cel al
comentariului133. Intenţia hipertextuală poate duce la o poziţionare
ludică, satirică sau serioasă. Maingueneau consideră că fenomenele
hipertextuale se referă la genuri de discurs şi nu la discursuri
singulare. În practica media ele pot fi regăsite fie la nivelul unui tip
de text (reportaj, analiză, dezbatere) sau la cel al genului de emisiune
(la radio sau televiziune). Analizând discursul de informare
mediatică în ipostaza de oglindă a societăţii, Patrick Charaudeau a
încercat să reunească genurile frecventate de diferitele dispozitive
(scrise, audio, audiovizuale) care compun sistemul de comunicare în
masă.
132
L’écrit et la communication, PUF, 1973: 27.
133
Am preluat definiţia din Patrick Charaudeau/Dominique Maingueneau, Dictionnaire
d’analyse du discours, Seuil, 2002: 297.
79
80
Tipologia de bază încrucişează două axe:

- pe orizontală se înscriu modurile de
discurs prin care este tratată informaţia:
eveniment relatat-evenim ent com entat-evenim ent provocat
Nu este vorba de o axă gradată între doi poli ci de o repartizare pe
zone:
în prima zonă se impune evenimentul extern, care nu depinde de
instanţa mediatică
la celălalt capăt evenimentul generat, care marchează voinţa şi lumii
mediatice
Comentarul îşi poate găsi sursa fie în zona evenimentului externe, fie
în cea a evenimentul provocat.
- pe verticală aflăm două zone, despărţite

prin originea instanţei discursului mediatic
(intern - respectiv jurnalişti din cadrul
o r g a n u l u i d e i n f o r m a r e , e x te r n – a d i c ă
p e r s o a n e d i n a f a r a o r g a n u l u i d e in f o r m a r e ) .
În fiecare dintre cele două zone găsim posibilitatea gradării în

funcţie de gradul de angajare al enunţătorului. Acesta poate fi
determinat prin ponderea opiniilor personale şi a aprecierilor la unul
din două paliere:
- în analiza propusă
- în modul de a pune în scenă evenimentul (în
interviuri şi dezbateri).
Vom remarca absenţa din schemă a celei de-a treia situaţii,

specifică unor canale româneşti de televiziune, invitaţi-ziarişti:
aceştia sunt fie străini sută la sută, fie semi-străini (lucrează în acelaşi
trust de presă). Pe de altă parte, expertul prezent mereu pe acelaşi
canal nu este lipsit de o anume ambiguitate a statutului, mai ales dacă
domeniul „expertizei” este cel al opiniilor. Putem deduce de aici că
tipologia propusă de Charaudeau trebuie să fie reajustată în funcţie
de „specificul naţional”.
81
Nu este vorba numai de componenta civică sau etică, aşa cum

am crede la prima vedere. Charaudeau a arătat că tradiţia literară nu
şi-a pierdut pertinenţa: genurile sunt necesare pentru a face
inteligibilă lumea. Genurile se înscriu într-o relaţie socială şi dau
mărturie despre codificări variabile în spaţiu (diferenţe culturale) şi
în timp)134. Or instanţele de enunţare (interne şi externe) au un fundal
de percepţie diferit a relaţiei dintre comic şi tragic nu numai în
funcţie de natura faptei, ci şi în funcţie de genurile de discurs
(recunoscute sau nu de manualele de literatură) practicate de-a lungul
vieţii.
Există două modele care-i obsedează pe ziarişti, intelectuali şi o parte a
publicului: cel al ziaristului Eminescu (pentru aspectul tranşant al formulărilor) şi cel
al lui Caragiale în calitatea de caricaturist al lumii politice. Editorialul şi comentarul
politic poartă marca acestor două „genii tutelare”.
Dincolo de ele, apar alte două genuri, strict orale: „bancurile” (anecdote
centrtate în special pe sex şi politică) şi interacţiunile verbale non-standard (insultele,
înjurăturile).
Putem vorbi şi de principii de clasificare operaţionale relativ

independente de specificul naţional.
Bahtin făcea diferenţa între genurile primare (simple) şi cele
secunde (complexe) în funcţie de condiţiile de interacţine spontane
sau instituţionalizate. Din aceasta putem desprinde două opoziţii:
Texte dialogice vs texte monologice – bazată pe diferenţa de
situaţie de schimb verbal (includerea sau nu a unui drept la alternanţa
de replici).
Oralitate vs scripturalitate – în traducere oral vs scris – bazată
pe diferenţele de materialitate a limbajului (semnificant) şi de
condiţiile de producţie.
„Tradiţia naţională” se poate regăsi totuşi şi aici. Educaţia pentru
dialog este o componentă a sistemelor educaţionale de masă dar se
restructurează în funcţie de componente confesionale, ideologice, de familie.
Acelaşi lucru se poate spune despre ponderea oralităţii.
Am putea introduce un nou criteriu, îmbinând componentele
lexicale şi perspectiva etică. Este vorba de gradul de violenţă, în
funcţie de care un text poate fi soft sau hard.
134
Charaudeau, 132.
82
Catherine Kerbrat-Orecchioni considera că putem vorbi de două

tipuri de discurs:
D. terorist- care şi-ar asocia esenţa credibilităţii pe competenţa
subiectului enunţător
D. demagogic – exploatând anumite motivaţii pe care L
(locutorul) le presupune, în mod justificat sau nu, ca fiind dominante
la R (receptor)135.
Charaudeau insista pe tensiunea dintre finalităţile urmărite:

a) „a face cunoscut” (finalitate de informare) care tinde
să producă un „objet de savoir” (obiect de cunoaştere)
urmând calea unei logici civice (infomarea cetăţeanului); ne
despărţim aici de informarea corporatistă şi de cea a
organismelor specializate în „informaţii clasificate”
b) „a produce trăiri” (faire ressentir, finalitate de
captare), care tindă să producă un obiect de consum pe piaţă
urmând conjugarea a două logici:
b.1. a capta un auditoriu cât mai mare (număr de cititori,
audienţă
b.2. a seduce pentru a educa.
O analiză recentă ne arată că noţiunea de gen este
compromiţătoare în comunicarea de masă: tot ceea ce este
marcat ca aparţinând la un „gen” este considerat ca o degradare a
informaţiei, articolele esenţiale apar ca fiind dincolo de astfel de
situări.136.
135
În volumul Strategies discursives, Actes du Colloque du Centre de Recherches
Linguistiques et Sémiologiques de Lyon; 20-22 mai 1977, Presses Universitaires de Lyon, 61
şi 71. A se vedea de asemenea studiul nostru L ’ i m p o r t a n t , c ’ e s t l a p R o s e , în
volumul colectiv L i n g v i s t i c ă - P o e t i c ă - S t i l i s t i c ă , Universitatea „Al. I. Cuza”,
Facultatea de Filologie, 1986, 77-76. Textul, remaniat, amplificat, apare – în alte condiţii de
exprimare a opiniilor, în limba franceză cu titlul L e m ê m e G e n e t t e a u t r e m e n t
( d é ) c o i f f é în „Cahiers roumains d’études littéraires” (Editions Univers, Bucarest, 1/1991-
Relations culturelles franco-roumaines)
136
Working paper, Jacques Araszkiewiez 16 décembre 2003, adresa:
archivesic.ccsd.cnrs.fr/docs/00/06/23/33/HTML/index.html
83
3.2. Comunicarea de masă în triunghiul Bermudelor137:

Piaţă – Cultură – Politic(i)
Adoptarea unui model textual în defavoarea altora depinde

–incontestabil, de finalitatea dominantă şi de modul de împletirea
acestora pe baza modelelor culturale din zona care constituie
piaţa media pe care este activ un organ.Trebuie să fim însă
prudenţi în utilizarea a două noţiuni: cea de model cultural şi cea
de piaţă.
Avem în vedere câteva probleme legate de relaţia dintre ele, pe de o parte,

dintre ele şi sistemul politic pe de altă parte:
1. există conflicte „seculare” între aristocratica şi orgolioasa cultură
şi burgheza, necruţătoarea piaţă; prima se prevalează de „valoare”, „prestigiu”,
cealaltă de „eficienţă”, mituri puse mereu sub semnul îndoielii de perioadele de
criză
2. fiecare dintre ele îşi proclamă autonomia faţă de politic(i) şi
politicieni, ceea ce nu le fereşte de sinistre mezalianţe, realizate tocmai de cei
care se află în vârful piramidei în scopuri deloc altruiste
3. în sfera „culturii de masă” (locul geometric al celor două)
intervenţia politicului este cea mai puternică şi ea se exercită asupra mass-media
– la început în calitatea de „vehicul”, apoi în ipostaza de balaur cu două capete
(producător şi difuzor).
Or acţiunea politicului se realizează prin privilegierea unor genuri
(subvenţioare sau tolerare) şi strădania de a reduce impactul celorlate, fie prin
acţiue „la sursă” (descurajarea creatorului, a finanţatorului care asigură
producţia), fie prin presiuni asupra vectorului (sistemul de difuzare), fie chiar
prin descurajarea consumului (de la impunerea unui circuit de distribuire
incomod la campanii menită să-l pună la stâlpul infamiei pe consumatorul unui
anume gen)138.
137
Am preluat ideea triunghiului de la Bertrand et Co care susţin că „într-un regim liberal
/.../mass-media reprezintă în acelaşi timp o industrie, un serviciu public şi o instituţie politică:
trei ipostaze întrucâtva incompatibile” (O introducere..., 34).
138
Campania antimanelistă este unul dintre cele mai comode exemple. Astfel, dovada gradului
de cultură muzicală nu este dat de familiarizarea cu limbajul complex al muzicii simfonice şi
de operă ci de dispreţul faţă de manele şi de manelişti, nu o dată articulat pe cadre
argumentative rasiste.Este specialitatea casei „România Mare”, dar se regăseşte în formularea
cotidiană la mulţi alţi locu(i)tori din spaţiul nostru cultural. Complementară acestei atitudini
84
Fundamentarea intervenţionismului în cultura şi

comunicarea de masă se realizează pe două paliere:
a) cel al regimului de presă
b) cel al funcţiilor privilegiate de fiecare regim de
presă.
3.3.Geopolitica regimurilor de presă
Am introdus într-un tabel sinoptic clasificarea consacrată a

regimurilor de presă, propusă în lucrarea coordonată de Claude-
Jean Bertrand139. Credem totuşi că ea suportă unele
amendamente, cel puţin pentru zona reeferitoare la regimul
comunist.
Astfel, regimul politic instaurat în România după 1965 se
detaşează de cel al ţărilor „vecine şi prietene” printr-un cult al
personalităţii mult mai vizibil în tot ceea ce se numea „organ de
presă” şi prin serii de volume tematice care adunau pasaje din
„gândirea” Geniului naţional, care depăşea chiar intervenţiile lui
Stalin în chestiunile la ordinea zilei. Apariţia partenerei de viaţă
ca personalitate politică este un caz unic în analele „lagărului
socialist” dar prezintă unele asemănări cu ieşirea în prim-plan a
soţiei unui dictator populist sud-american.
Regimul de presă sovietic din perioada denumită
„perestroika” a prezentat forme de libertate a expresiei
neîntâlnite anterior şi înăbuşite în momentul întăririi puterii lui
Boris Elţin, primul preşedinte al Rusiei „desovietizate”. Or
tocmai realizatorul celei mai îndrăzneţe emisiuni din perioada
Gorbaciov avea să fie ucis în faţa locuinţei, la câteva zile după ce
fusese numit de Elţin în fruntea principalului de televeziune
publică.
este mirarea unei comentatoare mondene: „Am trăit să-l văd şi să-l ascult pe Adrian Minune în
cel mai sifisticat hotel parizian” (Floriana Jucan, „Q Magazine”, nr. 54 (06.04-26.04, rubrica
Jurnal). În sublima ei naivitate, autoarea nu face legătura cu un alt fapt: faimosul manelist cânta
la o petrecere românească „de top”(la care semnatara articolului fusese invitată), deci venise în
bagajele beneficiarilor, nu făcea parte din dotarea hotelului George V. Deci avem de-a face cu
alegerea nepotrivită între două asocieri de imagine: Adrian Minune-George V/vs/Adrian
Minune- mediu românesc.
139
O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, 2001, 31-33.
85
Pe de altă parte, nici regimul „liberal” nu este întrutotul deschis

la orice gen de text: „corectitudinea politică” pe de o parte, lupta
antiteroristă pe de altă parte, intervin în filtrarea a ceea ce se spune,
ce se scrie şi ce se arată publicului. Este greu de determinat care sunt
instanţele prin intermediul cărora se efectuează aceste „selecţii”în
masa textelor reale (produse şi propuse de un autor) şi a celor
virtuale (care ar fi disponibile dacă autorii nu ar şti că este vorba de
subiecte deranjante). Un autor cu o îndelungată carieră în presa
internaţională a arătat că subinformarea, suprainformarea şi
parainformarea pot acţiona în mass-media occidentală cu o eficienţă
de nebănuit pentru organele de cenzură din fostele ţări „socialiste” şi
din regimurile populiste din America latină140. Unii „critici de
presă141”consideră că „libertatea de presă nu le este garantată decât
proprietarilor de ziare”142
Criteriul proprietăţii este şi el parţial operant. Faptul că, în
Europa occidentală, statul a deţinut până prin anii ’80 monopolul
asupra televiziunii şi radioului este semnificativ, chiar dacă
mecanismele de control sunt diferite de cele practicate în regimurile
totalitare.
Recentele schimbări intervenite în regimul de funcţionare a
televiziunii publice din Franţa (cu o mai vizibilă implicare a
instituţiei prezidenţiale în numirea factorilor de decizie) a stârnit
numeroase dezbateri în rândul profesioniştilor media şi al clasei
politice.
Discutarea regimului de presă trebuie deci să desprindă pe de o
parte aspectele juridice (cele consacrate prin legislaţie şi prin
hotărârile judecătoreşti în cazuri reprezentative) iar pe de altă parte
practicile derivate din mentalitatea celor care lucrează în mass-
media, din relaţiile acestora cu patronatul, de implicarea patronatului
de presă în lupta politică, de riscurile a ceea ce un grup de cercetători
din Serviciul de Studii şi Analize de la grupul de presă Ouest-France
denumea „democraţia publicitară”143.
140
Andreas Freund, Journalisme et mésinformation, Editions La pensée sauvage, 1991.
141
Este echivalentul criticului de teatru sau de cinema, ne spune Jean-Louis Servan-Schreiber,
Le pouvoir d’informer, 393.
142
Ibid.
143
Este vorba de un document de „uz intern” din 1985, oferit spre consultare cu ocazia vizitei
de documentare de o săptămână facute de noi în iunie 1992.
86
O lucrare de sinteză asupra televiziunii în spaţiul mediteranean

(devenit subiect de preocupare pentru politologi şi politicieni, din
motive geostrategice, mai ales după celebrul 1 septembrie 2001) ne
avertiza că trebuie să fim circumspecţi când ne referim la cadrul
legislativ: „ceea ce a făcut o lege poate desface o alta, ceea ce a fost
acordat de o guvernare poate fi reconsiderat de o alta”144.
Tabloul fostelor ţări comuniste nu era dintre cele mai flatante,
rezumat într-un cuvânt: haotic. Se remarcă elementele pozitive în
domeniul legislativ, care acoperă satisfăcător:
o Interesele generale ale cetăţenilor, cum ar fi protejarea vieţii
private şi cea a minorilor, precum şi dreptul la replică
o Drepturile jurnaliştilor, printre care accesul la surse
o Drepturile celor care lucrează în domeniul creaţiei, autori,
artişti interpreţi, producători.
Ceea ce le menţine sub nivelul cadrului legislativ este inerţia
reprezentărilor şi a moştenirii sistemului totalitar: resursele slabe ale
televiziunilor, sărăcia populaţiei merg mână în mână cu suspiciuni
privind manipularea politică, vizând canalele publice. Liberalizarea
spaţiului comunicării a dus la pluralitatea mesajelor şi a suporturilor
„fără a asigura însă instaurarea unei noi culturi audiovizuale145.
Televiziunile private, care au potolit la început setea de
divertisment, lasă neacoperite domenii întregi. Telespectatorii sunt
prin urmare dezorientaţi de lipsa de coerenţă a numeroase canale cu
acoperire naţională care, din lipsă de mijloace, oferă programe de
calitate mediocră, fără comparaţie posibilă cu cele ale posturilor
străine, accesibile prin reţelele de cablu şi satelit146.
Apare şi decalajul de percepţie în ceea ce priveşte rostul
dispozitivului legislativ: dispoziţiile curente în celelalte ţări pentru
144
Jean-Noël Dibie, La télévision un pont virtuel sur la Méditerranée entre les peuples et les
cultures, Edisud, Aix-en-Provence, colecţia « Temps présent », 2003 :33.
145
Există o sinteză din aceeaşi perioadă, apărută în „Le Courrier des pays de l’Est”, publicaţie
lunară editată de grupul La documentation française (vezi nr : 1021/janvier 2002). Sunt
semnalate derive din ţări cu tradiţie autocratică (Rusia) precum şi din regimurile despotice
instaurate în ţări desprinse din imperiul sovietic (Uzbekistan). Cele două state desprinse din
Cehoslovacia aveau probleme în definirea unei identităţi a sistemului mediatic.Existau motive
evidente: 1. Mass media electronică era rezultatul unui « partaj de bunuri » 2. Diferenţele
culturale dintre cele două zone devenite ţări fuseseră reduse prin politica dusă de-a lungul a
peste trei sferturi de veac (statul unitar cehoslovac), regimul comunist având posibilitatea de a
le aplatiza prin sistemul centralizat de radio şi televiziune.
146
Ibid., 48
87
garantarea drepturilor sunt privite ca o protejare a intereselor statului.

Cele care limitează concentrarea în media sunt fie insuficiente, fie
abil ocolite de cei interesaţi147.
Evoluţia românească se remarcă prin prezenţa politicienilor în
calitatea de fondatori ai unor trusturi de presă. Acest stârneşte în
general suspiciuni în multe ţări cu tradiţie democratică, deşi modelul
se regăseşte în Italia148. Ceea ce se întâmplă în Peninsulă nu este însă
un exemplu: funcţionând în „a-legalitate” timp de 15 ani, grupul
media controlat de Berlusconi a ajuns să se impună în defavoarea
pluralismului. Devenit prim-ministru, magnatul are sub tutelă
televiziunea publică, astfel încât RAI s-a despărţit de două vedete
care realizau emisiuni critice149.
Asemănările şi diferenţele dintre practicile de gestiune a

spaţiului mediatic nu pot fi, după părerea noastră, rezultatul unei
conjuncturi de moment. Consonanţa cu modelul italian poate fi
urmarea a doi factori:
a) pentru patroni, interesul de consolidare a poziţiei în
viaţa publică (unii comentatori au ironizat „partidul
televizor” al unui personaj care, din raţiuni de imagine, s-a
retras la un moment dat şi de la conducerea operativă a
formaţiunii politice, şi de la cârma trustului de presă, preluat
de un membru al familiei
b) pentru public, exemplul pare normal: o bună parte
din populaţie îl cunosc de la faţa locului, ca urmare a unor
lungi perioade de mobilitate profesională în Peninsulă.
Trebuie însă ca aceste elemente de dată recentă să se

grefeze pe ceva mai adânc în mentalul colectiv.
147
Ibid., 49-50.
148
Întrucît spaţiul ne ne permite să detaliem un subiect care poate fi dezvoltat în tratate, vom
trimite la pertinenta analiză realizată acum zece ani de Mihai Coman: M a s s m e d i a î n
R o m â n i a p o s t - c o m u n i s t ă (Polirom, 1999, 2003)
149
Ibid. 41.
88
3.4.Cartografii geopoetice ale valorilor europene şi

infratextul funcţiilor presei
89
Între 1990 şi 1998, opt ţări europene de dimensiuni diferite au

făcut obiectul unei anchete de reprezentare a valorilor150. Au fost
cuprinse circa 5000 de persoane (în jur de 600 din fiecare ţară) în
funcţie de criterii de reprezentare clasice (sex, vârstă, categorie
socioprofesională). Validitatea statistică a diferenţelor dintre ţări este
de 7%, cu o probabilitate de 95% ca răspunsurile să nu fie datorate
150
Germania, Belgia, Spania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Regatul Unit, Suedia.
90
hazardului. Studiul intitulat Euro life and living viza opinii, atitudini
şi comportamente în mai multe domenii ale vieţii de zi cu zi, cu
precădere din sfera consumului. Erau cuprinse şi componente
prospective privind viziunea subiecţilor asupra secolului care urma
să înceapă, fundamentate pe studii calitative venind din zona
experţilor.
Punctul nodal era format din operaţii de clasificare a termenilor
din două serii:
(a) 18 „principii de viaţă”151

(b) 18 calităţi personale152.
Principiile şi motivaţiile propuse erau rezultatul unei cercetări
care a permis să se verifice dacă sunt în acelaşi timp reprezentative
pentru ansamblul valorilor existente şi evidenţiază diferenţe
semnificative între indivizi.
A rezultat o cartografie a valorilor naţionale pe baza prelucrării
statistice a răspunsurilor (o analiză în componentele principale)
repartizate pe două axe: axa orizontală opune căutarea ordinii şi a
libertăţii, cea orizontală- noţiunile de individ şi de colectivitate. Pe
harta reprodusă mai sus, distanţa dintre cuvinte este proporţională cu
cea din mintea persoanelor care le-au clasificat.
Apare astfel o structură globală care-i diferenţiază pe locuitorii
151
1. o viaţă confortabilă (prosperă) 2. o viaţă pasionantă (activă) 3. un sentiment de
satisfacţie (de durată) 4. un univers în pace (nici război, nici conflict) 5. un univers al
frumuseţii (în natură, în arte) 6. egalitate (posibilităţi egale pentru toţi) 7. siguranţa în familie
(capacitatea de a avea grijă de ai săi) 8. libertatea (independenţa, liberul arbitru) 9. fericirea
(starea de mulţumire) 10. armonia cu sine însuşi (absenţa conflictelor lăuntrice) 11. dragostea
de adult (intimitatea sexuală şi spirituală) 12. securitatea naţională (la adăpostul oricărei
agresiuni) 13. plăcerea (viaţă plăcută, liniştită) 14. salvarea sufletului (amorul propriu) 15.
recunoaşterea socială 16. prietenia adevărată (o fiinţă apropiată) 17. înţelepciune; al 18
lipseşte din enumerarea făcută de Mermet. Subiecţii urmau să le ordoneze în funcţie de
importanţa acordată fiecărui termen.
152
1. ambiţia (muncă, dorinţa de a reuşi) 2. toleranţa (deschidere de spirit
3. aptitudinea (competenţă, eficacitate) 4. bună dispoziţie (bucuria de a trăi) 5. curăţenie
(ordine) 6. curaj (apărarea opiniilor) 7. indulgenţă (predispoziţia de a ierta) 8. serviabilitate
(contribuţia la fericirea altcuiva) 9. onestitate (sinceritate, preocuparea pentru adevăr) 10.
imaginaţie (îndrăzneală, creativitate 11. independenţă (încredere în sine)
12. inteligenţă (reflecţie) 13. logică (coerenţă, raţionalitate) 14. afecţiune (capacitatea de a
iubi, tandreţea) 15. supunerea (simţul datoriei, respect) 16. politeţea (curtoazie, bune maniere)
17. responsabilitate (a fi demn de încredere) 18. stăpânirea de sine (autodisciplinarea).
Persoanele interogate trebuiau să le ordoneze în funcţie de preferinţa lor personală pentru
acestea.
91
din diferite ţări, ceea ce nu înseamnă că toţi locuitorii dintr-o ţară

împărtăşesc aceleaşi valori. Între ei pot apărea diferenţe mai
importante decât între valorile a două grupuri distincte. Pe de altă
parte, au putut fi identificate grupuri transversale, care împărtăşesc o
viziune asemănătoare asupra vieţii.
Interesul nostru constă în faptul că aceste clasamente sunt organizări de
priorităţi tematice asupra a ceea ce poate şi trebuie afirmat în comunicarea socială. Ele
constituie o premisă a poeticii jurnalistice atât din perspectivă intraetnică (identitatea
de sine) cât şi din perspectivă interetnică (identitatea diferenţială).
Rafinată în unele detalii (prin includerea componentei confesionale,
indispensabilă pentru opoziţia dintre individ şi colectivitate dincolo de aspectele ei
„instrumentale”), adusă la zi (este de presupus că obsesiile legate de terorism au
modificat unele reprezentări pe scala valorilor), o asfel de analiză poate servi la
definirea strateagiei de dezvoltare pentru un trust media şi la elaborarea tacticilor
pentru un text în funcţie de obiectivul vizat.
Perspectivele asupra funcţiilor mass-media (şi a paradigmelor proprii fiecăreia
dintre ele) devin mai nuanţate. Să luăm, de exemplu, enumerarea din sinteza
coordonată de Bertrand153:
Dincolo de faptul că ierarhizarea – răspunzând aici unei „corectitudini politice”
în media – se reconstruieşte pentru fiecare punct al hărţii de mai sus, ea se poate
manifesta în formule diferite de combinaţii.
Pentru tipăritură, mai ales pentru cotidian, situaţia se complică. O analiză
concisă semnată de Thierry Bouffandeau154 evidenţia patru criterii specifice:
argumentarea, proximitatea, selectivitatea, reactivitatea.
Prin argumentare presa scrisă poate viza publicul în capacitatea de reflecţie. În
publicitate ea este preferată pentru „ceea ce este important”, astfel încât intertextul ei
poate condensa efectele repetate dar de scurtă durată din clipurile video şi din cele
radiofonice. Or forţa argumentării depinde de structura sistemului de valori.
Proximitatea presei este departe de a fi „invazivă” ca a mediei
audiovizuale. Publicaţia este cumpărată direct de „consumator”, ceea
ce-i oferă o altă valoare decât masei de sunete şi imagini în care
operează o alegere cu ajutorul telecomenzii. Dacă la programele de
televiziune apare dependenţa, ziarul sau revista au ceva dintr-un
153
1) Supravegherea mediului inconjurător;2) Prezentarea unei imagini despre lume;3)
Transmiterea culturii; 4) Ipostaza de tribună de dezbatere; 5) Promovarea consumului 6)
Stimularea distracţiei. Vezi op. cit.: 36-40.
154
www.m6pub.fr/img/Etudes_pdf/presse_etude_presse.pdf, vizită din 20 februarie 2009.
92
ritual155.Or acest ritual se înscrie în jocul de forţe evidenţiat în hărţile

de mai sus şi se formulează în termeni compatibili cu seriile prezente
în această geopoetică virtuală.
155
Am văzut aceasta în discutarea parcursului de lectură într-un alt capitol.
93
Cap. IV
Fun cţi i (al e pr esei) sau

teme (de text)?
94
Analiza funcţiilor presei realizată de Roland Cayrol în anii ’80

din secolul al XX-lea este interesantă întrucât fiecare dintre acestea
se structura ca un pattern pentru serii de text a căror modulare poate
fi analizată în funcţie de regimul politic, de particularităţile culturale
determinate de „tipul de familie” (vezi cap. II).
1. Căutarea şi difuza rea informa ţie i
1.0. Autorul evidenţiază tendinţa presei de a trata preferenţial
peripeţiile, incidentele, accidentele, neglijând „evenimentele din
profunzime şi factorii de stabilitate”156, ceea ce o apropie de
universul de aşteptare al literaturii, bazat pe insolitare. Insolitul este
însă aici unul circumscris momentului: „numesc jurnalism ceea ce va
fi mai puţin interesant mâine decât astăzi” spunea Gide, un fin
observator al presei dintre cele două războaile mondiale157.
Cea de-a doua problemă este enunţată prin raportarea textului
jurnalistic la cel al agenţiilor de presă. Cel de-al doilea este un flux
continuu, fără ierarhizări explicite (ceea ce era considerat nerelevant
nu a fost formulat ca ştire pentru transmis). Din el, redacţia alege
nişte secvenţe, fie pentru a le monta ca atare, fie pentru a „trata” prin
construcţia titlului, prin alegerea „deschiderii” (prima pagină la
publicaţii, secvenţa care prezintă sumarul cu „principalele titluri” la
radio şi televiziune), prin punerea în pagină (undă, scenă), care
presupune decupaj, montaj, repetări, comentarii, alegerea ilustraţiilor
şi construirea legendelor. Operaţii care pot duce chiar „la alterarea
informaţiei însăşi”158.
Intervine deci inevitabil construcţia realităţii: aceasta devine
ceea ce este observat de presă. Adică „o viziune mai mult sau mai
puţin deformată, mai mult sau mai puţin forţată a realităţii”159.
Regimul de presă (despotic sau democratic, liberal sau „de
responsabilitate socială) poate fi determinant în această construcţie.
Limitele insolitului acceptabil pot fi uneori convergente în regimurile
cu un puternic control social şi în cel de responsabilitate socială (este
vorba de repere de ordin moral şi de persoane vulnerabile: copii,
156
La presse..., 9.
157
Apud Cayrol, op. cit.
158
Ibid., 10.
159
Ibid.,9.
95
persoane cu dizabilităţi). Cele de tip despotic vor introduce însă

interdicţii suplimentare, legate de persoana Conducătorului şi de elita
recunoscută oficial şi de componentele ritualului social.
1.1. Spune-mi cine te informează.. . Pentru realizarea
acestei funcţii, operatorii de pe piaţa media trebuie să recurgă la
agenţiile de presă, după cum am văzut mai sus. Or regimul de
funcţionare al acestora şi gradul de acoperire prezintă disparităţi care
contrariază orice analist al informaţiei şi introduce o umbră de
îndoială asupra fiabilităţii „mărfii” oferite consumatorului de ştiri.
Clasificarea agenţiilor160 ne duce la delimitarea competenţelor
în materie de furnizare de text de ştire pentru presă.
Modul de căutare a informaţiilor depinde de toţi aceşti factori

iar rezultatul este în mod inevitabil determinat de compunerea lor în
funcţie de conjunctură. Puterea economică pe de o parte,
independenţa redacţională pe de altă parte, constituie o premisă a
unei informări corecte, fără interferenţe ale politicului sau ale
intereselor unor grupuri financiare.
Trebuie reţinut însă că nici o agenţie nu are buget nelimitat, care
să-i asigure o acoperire totală a oricărui eveniment. Dacă pe hartă
vedem o reţea bine structurată, în teren lucrurile sunt mai complicate:
160
Am realizat tabelul pornind de la prezentarea din Bertrand, 76-83.
96
avem de-a face cu birouri aflate în marile oraşe (de obicei capitalele)
din ţările ale căror guverne acceptă existenţa şi funcţionarea liberă a
acestor redacţii. Pentru zonele „fierbinţi” din interiorul ţării,
corespondentul de presă depinde de înţelegerea autorităţilor centrale
şi locale (dezinteresată sau stimulată prin mijloace nu tocmai
ortodoxe), de o reţea de cunoştinţe sau prieteni (a căror soartă este în
mâinile autorităţilor) şi de traducător (a cărui activitate este atent
„monitorizată” sub mai toate regimurile politice)161.
Un exemplu de ciudăţenie a culegerii informaţiilor a apărut cu ocazia unor
evenimente în capitale Ucrainei în cursul anului 2008. Televiziunea publică din
România nu dispunea de corespondent la faţa locului şi intra în legătură cu cel aflat la
Moscova. Acesta nu se deplasase însă la Kiev (distanţa era oricum mai mare decât cea
de la Bucureşti sau de la redacţia Iaşi a TVR) şi relata ceea ce putuse vedea la
posturile de televiziune din Federaţia Rusă – stat despre care comentatorii români
spuneau că ar fi fost implicat în desfăşurarea evenimentelor. Deci şi în construirea unei
imagini a acestora, atât pentru publicul intern (simpatizant al unei părţi aflate în
conflict) cât şi pentru cel internaţional (din motive geopolitice dar şi de atragere a
opiniei publice spre unele aspecte ale evenimentelor).
Rezultatul era complicat şi de selecţia inerentă pe care trebuia s-o facă persoana
aflată la Moscova, care – fie şi din punct de vedere material, nu putea urmări toate
canalele din Federaţia Rusă care preluau imagini din Kiev. În paralel, un post de
televiziune privat ajunsese la faţa locului dar nici un membru al echipei nu cunoştea
limba, astfel încât „conversaţia” se desfăşura într-o engleză aproximată de ambele
părţi. Bilanţul: o cacofonie a reprezentărilor rezultată din compunerea unor fragmente
de transmisiuni cu fărâme de discuţie, totul muiat în comentarii energice, care
semănau ca picăturile de apă cu fluxul de vorbe de la agenţii de presă şi televiziuni
occidentale.
Avem de-a face cu o pseudoinformare – sperăm inocentă – care putea fi parţial
corectată prin urmărirea din studiou a posturilor de la Moscova (posibilităţile tehnice
şi personalul disponibil erau altele la Bucureşti), înregistrarea lor şi realizarea unei
sinteze cu ajutorul unui bun cunoscător al limbii ruse şi al particularităţilor limbii
ucrainene.
1.2. Ge nuri şi s pecii ale informaţie i. Andreas Freund,
subtil analist al proceselor de producere şi difuzare a informaţiei,
161
Jean-Louis Servan-Schreiber remarca subreprezentarea lumii a treia. În anii ’60, America
latină, care era totuşi zonă de interes strategic pentru SUA, era acoperită de 150 ziarişti
americani (tot atâţia acopereau Marea Britanie). Vezi L e p o u v o i r d ’ i n f o r m e r , 235.
97
propunea, la puţin timp după încheierea războiului rece (ca urmare a

decesului URSS), o clasificare a evenimente lor, materia primă a
ştirilor de presă. Combinând cele două criterii de care se serveşte
autorul162, vom obţine următoarea reprezentare tabulară (în care am
introdus potenţialul de risc).
Freund remarcă tendinţa (curioasă, pentru el) de a pune în

acelaşi plan evenimente reale şi evenimente proiectate163. Dacă la
aceasta se adaugă riscul deplasării pe scara importanţei (din lipsă de
ştiri) avem de-a face, credem, cu o „marfă frauduloasă”, pentru care
jurnalistul ar trebui sancţionat conform regulilor aplicate în domeniul
comercial.
Diferenţa de consistenţă se regăseşte în procedurile de verificare
şi în comentariu.
Astfel, independenţa surselor una faţă de alta nu este suficientă
chiar în cazul unui eveniment real. Mai multe surse pot avea acelaşi
informator pe care-l protejează şi ale cărui spuse pot fi fanteziste dar
capătă realitate ca informaţie prin reformulările corespondenţilor.
162
Journalisme et mésinformation, 22.
163
Cu două decenii înaintea lui, Otto Friedrich, ultimul redactor-şef de la „Saturday Evening
Post”,-publicaţia se specializase pe probleme medicale- constata că obsesia faptului ajunge să
se substituie realităţii (v. Jean-Louis Servan-Schreiber, 215)
98
Uneori mai multe surse prelucrează aceeaşi informaţie provenind de

la o agenţie de ştiri obscură pe care nu o citează, numele ei fiind luat
uneori de o serie de referinţe de prestigiu greu de verificat (agenţii
care, la rândul lor, au putut prelua secvenţe din aceeaşi sursă
îndoielnică).
Când este vorba de evenimente proiectate, trebuie verificate
două paliere:
a) formularea precisă a „proiectului” inclus în ştire
b) posibilitatea ca evenimentul proiectat să se petreacă.
Există două posibilităţi, în funcţie de natura textului:
• declaraţie explicită, clară: reproducerea ei dă o
informaţie valabilă
• declaraţie confuză, greu de înţeles, potenţial eronată sau
mincinoasă: comentariul şi punerea în gardă se impun.
-
- Notă
- Prezentăm mai sus un gen de model generativ al
devierilor de la dreapta şi buna informare pe care l-am
conceput pornind de la textul lui Freund şi l-am făcut
public în cartea Povestea vorbei care umblă- Două
încercări despre (idi)om (Iaşi, Editura Timpul, 2001, 52-
53).
99
-
Adăugăm o listă cu muckrakers care “au făcut istorie” (după cum se spune în
jargonul presei româneşti).164
Figuri istorice
• Nellie Bly (1864–1922) Ten Days in a Mad-House
• Thomas W. Lawson (1857–1924) Frenzied Finance (1906) on

Amalgamated Copper stock scandal
• Fremont Older (1856–1935) San Francisco corruption and the case of Tom
Mooney
• Lincoln Steffens (1866–1936) The Shame of the Cities (1904)
• Charles Edward Russell (1860–1941)—investigated Beef Trust, Georgia's

prison )
• Ida Minerva Tarbell (1857–1944) expose, The History of the Standard Oil
Company
• Burton J. Hendrick (1870–1949)—"The Story of Life Insurance" May–

November 1906 McClure's magazine
• Westbrook Pegler (1894–1969)—exposed crime in labor unions in 1940s
• I.F. Stone (1907–1989)—McCarthyism and Vietnam War, published

newsletter, I.F. Stone's Weekly
• George Seldes (1890–1995)—Freedom of the Press (1935) and Lords of

the Press (1938), blacklisted during the 1950s period of
McCarthyism
• Casey Swint (1904–1999)—Weekly editor of Atlanta Journal

Constitution, wrote Keys to the City (non-fiction book about
influence of political bosses on Atlanta politics). Early Civil Rights
advocate.
164
Pentru o mai bună înţelegere a perspectivei, am păstrat textul în engleză.
100
Figuri contemporane
• Wayne Barrett—investigative journalist, senior editor of the Village

Voice; wrote on mystique and misdeeds in Rudy Giuliani's conduct
as mayor of New York City, Grand Illusion: The Untold Story of
Rudy Giuliani and 9/11 (2006)
• Richard Behar—investigative journalist, two-time winner of the 'Jack

Anderson Award'. Anderson himself once praised Behar as "one of
the most dogged of our watchdogs"
• Barbara Ehrenreich—journalist and author—?ickel and Dimed: On (?ot)

Getting By in America
• Juan Gonzalez (journalist)—investigative reporter, columnist in ?ew York

Daily ?ews; authored book on Rudy Giuliani and George W. Bush
administration's handling of the aftermath of the September 11,
2001 attacks in New York City and illnesses from Ground Zero
dust: Fallout: The Environmental Consequences of the World Trade
Center Collapse (2004)
• Amy Goodman—broadcast journalist, host of Pacifica Network's program

Democracy ?ow!
• John Howard Griffin (1920–1980)—white journalist who disguised

himself as a black man to write about racial injustice in the south
• Seymour Hersh—My Lai massacre, Israeli nuclear weapons program,

Henry Kissinger, the Kennedys, 2003 invasion of Iraq, Abu Ghraib
abuses
• Malcolm Johnson—exposed organized crime on the New York waterfront
• Kevin Keating—director and producer of Giuliani Time, the 2006

documentary on the career of Rudy Giuliani
• Jonathan Kwitny (1941–1998)—wrote numerous investigative articles for

the The Wall Street Journal
• Joshua Micah Marshall—writer and journalist, operates the muckraking

blog TPM Muckraker, responsible for helping to break the 2006–
2007 US Attorney firing scandal, the Duke Cunningham corruption
case and others.
101
• Mark Crispin Miller—professor and writer; has written on 2000 and 2004
contested elections
• Michael Moore—documentary filmmaker, director of Roger & Me,

Bowling for Columbine, Fahrenheit 911
• Ralph Nader—consumer rights advocate; Unsafe at Any Speed (1965),

exposed unsafe automobile manufacturing
• Allan Nairn—Dili Massacre, US backing of Haitian death squad FRAPH
• Jack Newfield—muckraking columnist; wrote for ?ew York Post; and

wrote The Full Rudy: The Man, the Myth, the Mania [about Rudy
Giuliani] (2003) and other titles
• Greg Palast—politics and elections issues, Exxon Valdez, corporate crime,

corruption
• John Pilger—award-winning war correspondent, film maker and author
• Geraldo Rivera—exposed abuse of mentally retarded patients, led to

reforms
• Studs Terkel (1912-2008)—Legendary Chicago writer, journalist, DJ, and

historian
• Dr. Hunter S. Thompson (1937–2005)—American journalist and author

credited with the invention of gonzo journalism
• Gary Webb (1955–2004)—investigated Contra-crack cocaine connection,

published as Dark Alliance (1999)
• Gary Weiss—exposed the Mob on Wall Street, described by Barron's

magazine as "an old-time gumshoe, with a soupçon of little-guy
champion Jimmy Breslin and a dash of 1950s bad-boy comic Lenny
Bruce"
• Bob Woodward and Carl Bernstein—breakthrough journalists for

Washington Post on the Watergate scandal; authors of All the
President's Men, non-fiction account of the scandal
102
1.3. Dincolo de ştire e banul. Adică ochiul dracului, după

un proverb românesc. Fără el n-ar exista agenţiile de ştiri, nu s-ar
putea constitui capitalul unei întreprinderi de presă, n-ar putea fi
plătite salariile. Preţul unei informa ţii din mass-media include,
pe lângă costurile de p roduc ţie (abonamentul la o agenţie de
ştiri, factura la telefon, internet, tariful pentru timpul de lucru al
personalului de redacţie) o taxă pe va loa re adăugată, ascunsă
publicului, cuprinzând pre ţul tăce rii/prea -vorb irii
jurna listului din considerente „extra-informaţionale165”. Un cuvânt
sub care se ascund „toate calculele mercenare sau publicitare şi toate
actele de oportunism politic de conjunctură” – ne spune Freund166:
dorinţele plătitorilor de spaţiu publicitar („clientul nostru, stăpânul
nostru...”167), menajarea unui om politic, supradimensionarea reacţiei
faţă de o temă pe placul puterii, escamotarea altora, valorizarea unor
produse în discursul curent, fără a marca intenţia publicitară.
Mai există însă o parainformare: a transforma în eveniment
părerile ziariştilor, fie ele şi dramatizate în confruntări de tipul talk-
show. În ţările cu o puternică tradiţie jurnalistică, vedeta este cel care
a dezvăluit ceva (jurnalistul de investigaţie). Unii dintre ei mor (s-a
întâmplat de mai multe ori în Rusia, în circumstanţe când
„beneficiarii” puteau fi din lumea politică sau din cea a „biznesului).
Dezvăluirile făcute seara, la televizor, de ziarişti care citează ceea ce
au publicat în ultimul editorial sau ceea ce vor publica în cel de a
doua zi ţin de o confuzie a funcţiilor sau de o neînţelegere a separării
rolurilor în presă.
Este, până la urmă, şi un calcul de rentabilizare pentru
menţinerea statutului: reducerea costurilor (legate de deplasarea în
teren, de pierdere a apariţiei la televizor seara), minimizarea
165
Jean-Louis Servan-Schreiber introducea „dineul în oraş” ca pe o „motivaţie pozitivă”
capabilă să limiteze libertatea de expresie. Ziariştii scrupuloşi nu se vând dar se simt valorizaţi
de o invitaţie la masă din partea unor puternici ai zilei, de participarea la voiaje oficiale cu
miniştri sau mari patroni. (L e p o u v o i r d ’ i n f o r m e r , 359).
166
Journalisme..., 45.
167
Spre deosebire de clientul final (cititorul) care este o mărime virtuală, rar identificabilă ca
persoană, şi mai rar situat ca autoritate directă şi care va cumpăra sau nu ziarul meu, cel care
plăteşte publicitatea are o mărime determinată (suma vărsată în cont), este cineva (chiar şi
atunci când e virtual plătitor de reclamă) şi poate fi situat într-o scară a autorităţii prin relaţiile
cu politicul.
103
riscurilor pentru propria existenţă (exceptând cele legate de un

accident vascular sau infarct la colerici).
2. Exp rimarea opiniilor

Este domeniul care marchează cel mai bine diferenţa dintre
regimurile de presă. Cele de tip autoritar (de dreapta sau de stânga)
impun canoane de construcţie şi chiar puncte de trecere obligatorii
până şi în elogiile aduse persoanei conducătorului, spuselor şi
faptelor acestuia.
Pe de altă parte, aici intervine şi clivajul imaginar dintre „presa
de opinie” şi cea de informare, denunţat de Cayrol („a informa
înseamnă a spune deja o opinie, a spune o opinie înseamnă şi a
informa”). Această dihotomie naivă îşi găseşte ecou şi în teoria
actelor de limbaj (opoziţia dintre „constativ” şi „performativ”).
În fapt, în planul construcţiei macrotextului jurnalistic (numărul
de ziar sau revistă, ansamblul emisiunilor unui post de radio sau
televizor de-a lungul unei zile) „opinia” este resimţită ca exces când
este percepută ca fiind „pe o linie” – deci reperabilă ca ideologică
sau pur şi simplu sistematic partizană. Într-o discuţie avută cu
redactorul şef al publicaţiei săptămânale din orăşelul Lannnion
(Bretagne), acesta mi-a prezentat hebdomadarul la care lucra drept o
fuziune a două „gazete de opinie” (una de stânga şi una de dreapta,
opuse radical în perioada interbelică) într-una „de informare”. În
fapt, fenomenul se articula pe o scădere a interesului pentru ceea ce
se numea în jargonul paramarxist „partinitatea” de presă: organul
partidului comunist se alinia strategiilor de redactare şi marketing ale
ziarelor fără opţiune politică declarată (modelul „Le Monde”) iar
militantismul catolic din publicaţii de tipul „Pèlerin Magazine”
(prezent încă în anii 50) se estompase în anii 90 din secolul al XX-
lea în compoziţia unei publicaţii de familie din care lipseau doar
ştirile mondene, horoscopul şi educaţia sexuală.
Sistemul american, mai puţin legat de polarizarea stânga vs
dreap ta, pare a pune presa de opinie alături de literatură în format
săptămânal. Exemplul cel mai cunoscut este New Y orke r 168, creat
în 1925, care i-a recrutat de-a lungul timpului pe Hemingway, Scott
168
R. Burbage, J. Cazemajou, A. Kaspi, Presse, radio et télévision aux Etats Unis, Paris,
Armand Colin, 1972: 131.
104
Fitzgerald...Scriitorii nu erau însă plătiţi pentru opinii de conjunctură

ci pentru a declanşa dezbateri privind problematici stringente.
Evoluţia tematicii poate contraria: excesele de viteză pe şoselele
americane în anii ’30 (dar nici un cuvânt despre Depresiune, ceea ce-
i conmtrariază pe autorii francezi ai manualului consultat de noi)
violarea şi uciderea unei tinere vietnameze de către soldaţii
americani în 1970. Reputaţia era însă şi una stilistică, ceea ce s-a
transmis sub forma unei anecdote.
O călugăriţă este interogată de la tribunal din Maryland asupra
subvenţiilor acordate de autorităţile federale şcolilor private. Când
preşedintele completului a întrebat-o dacă nu utiliza Biblia la cursul de
compunere în limba engleză, călugăriţa a răspuns: „Nu domnule judecător,
folosesc revista New Yorker. 169
3.
Funcţia economică ş i de organiza re
socia lă
Este rolul esenţial asumat de presa locală şi regională.
Diferenţele dintre culturi au fost pertinent analizate de sindicatul
francez al acestui tip de presă într-o anchetă publicată în 1992170. Din
această perspectivă, un reprezentant al acestui sector promova
„atenţia la ceea ce spun oamenii, creşterea rigorii în tratarea faptelor,
dezvoltarea informaţiei-serviciu” (utilitare, n.n.)171.
Absenţa ziarului este resimţită mai acut decât cea a presei
naţionale nu numai din motive practice (lipsa informaţiei la zi) ci şi
prin afectarea instrumentului de coeziune socială reprezentat de
gazeta locală: „Ne lipsesc ştirile despre viaţa oraşului nostru”,
constată 31% din locuitorii Girondei în martie 1972, în urma grevei
cotidianului regional. Alţi 18% deplâng absenţa informaţiilor
practice. Or acestea trec prin publicitate şi micile anunţuri, locul de
întâlnire al al producătorilor şi consumatorilor, ale ofertanţilor şi al
169
Întrebarea nu era lipsită de tâlc: era vorba de o şcoală privată cu caracter confesional. Dacă
Biblia, carte de cult, ar fi fost folosită la orele de compunere, judecătorii puteau conchide că
subvenţiile federale ar fi favorizat interesele private ale cetăţenilor care alegeau acea şcoală şi
din considerente de educaţie religioasă. Dincolo de aspectul juridic apare cel de prestigiu prin
alăturarea, în audiere, a Sfintei Scripturi şi a numelui publicaţiei.
170
L’Europe de la Presse Quotidienne Régionale, enquête dirigée par Jean-François Lemoîne,
P.Q.R. Syndicat.
171
Op. cit., 44.
105
celor care solicită locuri de muncă172, mult mai bine circumscris

pentru o piaţă locală.
Această funcţie este şi mai bine evidenţiată de structura presei
americane, preponderent locală, fapt explicat parţial prin mărimea
teritoriului, obstacol greu de depăşit în difuzarea presei în secolul al
XIX-lea. Dezvoltarea căilor ferate şi a liniilor de autobuze rapide nu
a modificat însă această situaţie astfel încât, la începutul anilor ’70,
doar două ziare depăşeau un milion de exemplare: Daily News (circa
2,1 milioane) şi Wall Street Journal (1,2 milioane, în care intră însă
şi ediţiile locale)173. Doar 11 cotidiene aveau peste 500 mii
exemplare iar peste jumătate dintre publicaţiile dintre cotidiene nu
depăşeau 10 mii de exemplare. Acest fapt explică „provincialismul
ştirilor” şi o ierarhie a informaţiei specifică mentalităţii americane:
ceea ce se referă la viaţa locală trece în faţa ştirilor naţionale şi este
infinit mai important decât evenimentele internaţionale, cu toată
mândria (naţională) de a fi cel mai important actor la scară mondială.
De aici şi diferenţa de percepţie asupra implicaţiilor acţiunilor
guvernului dintre un cititor american şi unul european.
Adaptarea la condiţii locale şi interesul pentru problemele
economice de zi cu zi a permis dezvoltarea presei de la periferia
marilor oraşe. Fenomenul ţine de o particularitate a evoluţiei urbane
americane: creşterea numerică a populaţiei sărace în marile oraşe a
dus la deteriorarea serviciilor şi la slăbirea mecanismelor de
menţinere a ordinii sociale şi – drept consecinţă, la exodul celor din
middle class spre localităţi satelit174.
Noile comunităţi au necesităţi de organizare locală şi interese
economice cotidiene la care nu pot răspunde ziarele din oraşele mari.
Populaţia interesată având un anume confort financiar, o publicaţie
care răspunde aşteptărillor are toate şansele de a supravieţui datorită
unui public fidel. Publicitatea venind de la magazine şi
supermarketuri permite o reducere a costurilor pe exemplar, deci la
preţuri accesibile şi pentru locuitori având resurse limitate, dar
172
Jean Cayrol, 11.
173
R. Burbage, J. Cazemajou, A. Kaspi, Presse, radio et télévision aux Etats Unis, Paris,
Armand Colin, 1972: 38.
174
Vezi François Furet, „L’Amérique de Jimmy Carter”, articol publicat în „Nouvel
Observateur” (24 ianuarie 1977), reluat în volumul L’atelier de l’histoire, Paris, Flammarion,
1982: 259-260.
106
interesată de impozitele locale, de investiţiile şi construcţiile din

zonă, de întrunirile politice. Între 1960 şi 1970 tirajul acestui tip de
periodice crescuse cu 80%, cu un important buget publicitar, ceea ce
a atras interesul (şi investiţiile) unor grupuri de presă.
Mai puţin important, fenomenul a început să se contureze la
periferiile Parisului în anii ’90, cu diferenţe specifice: „periferiile”
americane sunt dominate de middle class, oraşele-satelit din preajma
capitalei franceze se polarizează pe categorii de populaţie (unele
seamănă cu modelul american, celelalte sunt „oraşe dormitor”,
locuite de familii cu statut economic precar) astfel încât „presa de
periferie” capătă alte culori.
4. Divertisment ş i distrac ţie
Este funcţia cea mai bine percepută de public. În anii ’50,

cea mai mare parte a publicului considera lectura publicaţiilor ca pe
o activitate de „timp liber”175. Această funcţie este şi mai evidentă
pentru televiziune, unde cota de audienţă maximă este dată de
emisiuni specializate sau percepute ca divertisment (se vorbeşte de
„politica spectacol” iar conceptul pare a fi foarte bine însuşit de
consilierii în imagine ai politicienilor).
Trebuie să remarcăm, pe de altă parte, că o bună parte din
producţia media este de la început centrată pe divertisment: de la
discuri (înlocuite la un moment dat prin casete şi metamorfozate în
era digitală) ca vehicul al muzicii de mare audienţă la filme
(domeniu în care non-divertismentul este o excepţie şi nu are „piaţă”
decât prin televiziuni) iar ca fenomen relativ recent publicaţii şi
posturi „de nişă” apărute în România după modele verificate în alte
zone şi vizând ţinte specifice.
„Transplantul” de genuri în domeniu este în fapt piatra de
încercare a unei culturi: pentru investitorii din media, este o
verificare a „intuiţiei pieţei”, pentru public – „testul de fidelitate”176
faţă de valorile tradiţionale, pentru specialiştii în cultura elitistă şi în
educaţie – o încercare permanentă a maturităţii în analiză şi a
capacităţii de regândire a strategiilor de comunicare.
175
Cayrol, 12.
176
Este de altfel titlul unei serii de „reality show” de un gust îndoielnic.
107
Figura15 Umor de război în presa franceză. Desenul este intitulat „Creşterea animalelor
în familie iar doamna din dreapta rosteşte replica: „Iar acum nu mă pot hotărî să
mănânc acest drăguţ animal”
Din punctul de vedere al unei educaţii rigoriste, „cultura divertismentului” este

responsabilă de o serie de disfuncţii grave, care pot afecta ansamblul societăţii:
a) Divertismentul ca mijloc de distracţie, îşi află raţiunea în distragerea atenţiei
şi duce la slăbirea capacităţii receptorului de a ţine mintea concentrată şi atentă asupra
unei sarcini comune
b) Cultivarea acestui comportament ar aduce serioase prejudicii sistemului
motivaţional localizat în lobul frontal
c) Divertismentul ar conduce la reducerea capacităţii de control asupra
comportamentului şi emoţiilor
d) El subminează capacitatea individului de a-şi construi un program de viaţă
în raport cu o autoritate sau un sistem de valori
e) Prin divertisment ar fi defavorizate aspecte esenţiale ale comunicării:
reflexia, dialogul, vorbirea cumpănită, disocierea dintre vorbire şi urmărirea gândului
f) Această cultură s-ar baza pe violenţă şi erotism; or acestea duc inevitabil la
scăderea capacităţii de concentrare, inhibă controlul comportamentelor şi al emoţiilor,
îngustează câmpul de conştiinţă şi posibilitatea persoanei umane de a experimenta
reflexiv realitatea, de a-şi construi sistemul motivaţional.
108
Toate aceste obiecţii sunt adresate culturii divertismentului

de pe micul ecran177. Rămâne de văzut în ce măsură aceste
derive ale divertismentului sunt generate de cultura audiovizuală
(prin mijloacele specifice, datorate perfecţionărilor tehnologice şi
dezvoltării în spirală tehnicilor de captare a publicului) sau erau
conţinute „in nuce” în rubricile de divertisment ale cotidienelor
şi săptămânalelor, în filme, în albumele vedetelor din „muzicile”
de mare succes.
Trebuie deasemenea văzut dacă impactul real al violenţei şi
sexualităţii în divertisment nu este determinat şi de „solul” pe
care este „replantat” un gen: succesul limbajului „buruienos” din
unele texte de hip-hop poate fi desprins de frecvenţa utilizării
unor cuvinte în vorbirea „bărbătească” din cultura orală a
românilor? 178. Într-o scriere care a stârnit multe valuri de
cerneală tricoloră, un autor francez179 nota că dansurile populare
româneşti conţineau gesturi cu denotaţii falice evidente şi că
acele componente au fost eliminate pe filiera „promovării
folclorului”.
177
Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane şi despre creşterea copiilor în
lumea de azi, Editura Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia Românească, 2005: 368-369.
178
„Bancurile” – sector important în cultura orală de divertisment, cel puţin în „epoca de aur”,
aveau numeroase trimiteri sau subînţelesuri sexuale, cu ţinte precise (puternicii zilei, ceea ce
numim astăzi „minorităţile sexuale”, grupuri etnice supuse discriminării de majoritari, naţiuni
considerate sub o anume dimensiune).
179
Claude Karnoouh, L'INVENTION D’UN PEUPLE. CHRONIQUES DE ROUMANIE.
ESSAI (Paris , Arcantère, 1990) , transpus pudic în „Românii – Tipologie şi mentalităţi”
(Humanitas, 1994, vezi 117).
109
Interludiu 3
Cultura divertismentului în cotidianul regional
I. Parcurs de lectură
Cercetătorii de la „Ouest-France” (vezi Interludiu I) au
descoperit că prima lectură a unei gazete se articulează pe
„funcţia de destindere”, sau în orice caz pe tringhiul format
dintre plăcere-lectură-informare.
1. Ar fi vorba de o funcţie globală, aflată în miezul
demersului Cititorului, ea ar însoţi căutarea informaţiei şi ar
subîntinde modalităţile prin care acesta ar „pune stăpânire pe
ziar”. În mod concret, asta înseamnă posibilitatea de a intra în
pagină prointr-o fotografie amuzantă, chiar dacă nu întârzii
asupra ei, pentru a te repezi apoi asupra titlurilor, apoi în textul
articolelor. Poţi începe cu o formulă care te acroşează, să citeşti
într-un suflu o ştire care-ţi „face cu ochiul”. Sau te amuzi
recunoscând persoane (în articolele sau fotografiile cu
subiecte/subiecţi din localitate), sau pe tine însuşi în nişte situaţii
relatate.
2. Tocmai modalităţile de prezentare şi organizare a ziarului
au rolul de a face din lectură, din descoperirea cotidianului, un
lucru uşor şi agreabil: crearea plăcerii de a citi.
3. Întrucât fiecare cititor are posibilitatea de a alege, selecţia
este valorizată prin ea însăşi. Dar şi ceea ce derivă din ea: spiritul
de descoperire, surprizele posibile, insolitul...prin informaţia pe
care o aştepţi de la ziar. „Jurnalul-interlocutor” trăieşte când îţi
oferă ocazii, când îţi crează dorinţa (aproape fizică) de a te
întoarce la el pentru a intra în articolele întrezărite la prima
vedere.
4. Această funcţie se manifestă de la bun început, de cum
ai luat ziarul în mână şi la următoarele întâlniri de-a lungul zilei.
Iar efectul poate fi surprinzător: lectura respectivă devine
prioritară iar paginile citite în mod obişnuit la prima oră (cele
agricole) pot fi amânate pentru alt moment al zilei. Iată ce
spunea o fermieră din departamentul Maine-et-Loire în vârstă de
40 de ani:
„Cum ştiu că nu pot citi totul dimineaţa, îmi fac un fel de
110
fotografie a ziarului dimineaţa. Mă uit puţin la titlurile cu litere

mari, la cum arată pagina...dar uneori, dacă articolul este
captivant, îl citesc repede şi trec mai departe”.
Reportajul captivant din acea dimineaţă îi va reduce timpul
pentru „zona profesională” a informaţiei dar ansamblul
interviului exprima, ne spun analiştii menţionaţi, „o mare
satisfacţie pentru aceste lecturi ’neobişnuite’, care însoţesc
informaţiile din domeniile mai familiare. Exemplul nu este însă
singular.
5. Această atitudine se regăseşte practic la toţi cei
intervievaţi, cititori de zi cu zi sau ocazionali ai ziarului, tineri
sau mai puţin tineri, practicanţi ai lecturii rapide sau care-şi
găsesc timpul de a reintra în lectura ziarului în mai multe
momente ale zilei.
6. O componentă esenţială a acestei plăceri este
satisfacţia de a fi găsit un articol interesant şi informativ şi de a
putea vorbi despre el celor din jurul său. Plăcerea lecturii este
una a socializării potenţiale, susţin Xavier Rolland şi R. Trennec,
sociologi de meserie, primul dintre ei fiind angajat, în momentul
când am discutat cu el, în activităţi asociative. „Ziarul-
interlocutor” este furnizor de subiecte de conversaţii,
alimentează schimburile verbale de-a lungul unei zile. Iar acest
aspect este şi mai bine evidenţiat prin neplăcerea sau chiar
frustrarea celor intervievaţi de a afla de la alţii ceea ce el nu a
găsit în ziarul său (în urma sosirii tardive a publicaţiei de
exemplu sau a unei lecturi mai puţin atente).
7. În categorie „destindere” intră şi lecturile „non
utilitare” de la sfârşitul zilei, acelea asupra cărora revii când ai
timp. Formulările subiecţilor includ în mod explicit în
„destindere” momentul pe care şi-l oferă pentru o lectură de
informare aprofundată, reflexivă, lecturi de durată mai mare, în
contrast cu alte momente ale zilei (muncă, activităţi domestice).
Un agricultor de 63 de ani reia un articol de fond sau un
editorial „pour se divertir” (pentru a se distra).
Un tânăr de 25 de ani, în curs de formare pentru agricultură,
susţine că „îi place să reflecteze asupra unui subiect dat”.
8. „Plăcerea lecturii” este totuşi stimulată, ghidată de
repere fixe specifice.
111
Exemple
O rubrică „Et pourtant c’est vrai” (gen „Incredibil dar a
adevărat”), construită pentru a acroşa: chenar scurt reperabil,
fotografie amuzantă, ştiri umoristice, lectură rapidă.
Benzile desenate, texte considerate ca „filosofice” şi aparţinând
unui autor preferat în mediul investigat.
Cronicile locale umoristice.
Pentru unele categorii de cititori – informaţiile culturale, cărţile,
muzica.
9. Pentru cititorul ocazional, raportul „ludic” este şi mai
evident. Cercetătorul a reperat o categorie aparte de cititori:
tineri care-şi petrec o oră sau mai mult în dimineaţa de sâmbătă
pentru a „decortica” publicaţia în întregime, de la paginile
generale la cele locale. „Ocazionalii” declară, în proporţie de
41,5%, că pot pune mâna pe un ziar în orice zi dar o analiză mai
atentă evidenţiază un „calendar al lecturii nesistematice”:
Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă

18,4 1,5 18,6 3,7 6,2 46,5
Autorii raportului nu acordă atenţie la două momente
aparte: lunea şi miercurea. Ne permitem să formulăm propriile
noastre explicaţii: pentru cel care a prins „microbul” lecturii de
sâmbătă, luni este un bun moment de reintrare în ziar, înainte de
a fi acaparat de munca de zi cu zi. Iar cel de-al doilea moment,
miercuri, era ziua liberă la unele categorii de şcoli, astfel încât
părinţii, extraşi puţin din ritmul celorlalte zile, cădeau din nou în
mrejele unei activităţi pe care o percep ca divertisment.
10. În fapt, pentru cea mai mare parte dintre persoanele
interogate, informativul şi ludicul funcţionează în simbioză.
Contrariul a ceea ce este „plăcut” nu este nici lucrul serios, nici
articolul bine informat, competent, complet ci monotonia.
112
II. Perspectiva ziaristului

În cadrul anchetei pe care am realizat-o în mediul
jurnalistic local şi regional din trei localităţi din Franţa , două
întâlniri au fost deosebit de instructive în ceea ce priveşte relaţia
dintre informaţie şi amuzament şi anume cele avute cu doi
„grands reporters” de la cotidianul „Ouest-France”, reputat ca
având orientare conservatoare. Le-am analizat în capitolul
„Quand rire c’est faire” din cartea Arca lui Noica, luntrea lui
Cioran – O încercare despre exploatarea omului de către (idi)om,
din care preluăm aici principalele elemente.
Cercetarea noastră a evidenţiat că există o legătură între
practicile de divertisment din presă şi tradiţia culturală a unei ţări
sau chiar a unei regiuni.
Astfel Biserica Apuseană admitea organizarea, în lăcaşul de
cult, a Sărbătorii Nebunilor, denumită Fête des Fous dar şi Fête
des innocents sau Fête de l’Ane, suprimată prin edict regal abia
în 1445:
„Era un amestec grotesc de glume deşănţate, de vorbe
dezlânate, de aleluia groteşti” ne spune un istoric .
Alături de periodicitate, caracterul spectacular
specific pentru aceste stranii ceremonii de coborâre a imnului
religios prin în-dobitocire*, izolau enunţarea non-standard într-o
lume aparte, despărţită de cotidian, un cronotop închis prin
delimitare spaţială (catedrala) şi temporală (date fixe sau stabilite
anterior). Nu excludem dispozitivul de cult să fi recuperat
anumite elemente ale strategiilor dialogale non-conforme pentru
a-şi mări eficienţa activităţii de zi cu zi.
Un exemplu de cenzură preventivă a deriziunii a fost
întâlnit de către autorul tezei în cadrul anchetei privind presa
regională franceză. În faţa reporterului non-conformist,
reprezentantul patronatului (PDG) reacţionează ca un părinte
surprins de o şotie a copilului năbădăios (evită să-l contrazică şi
insistă asupra non-oportunităţii reportajului în preajma întâlnirii
cu cel ironizat în articol). Pentru a înţelege situaţia, trebuie să
cunoaştem natura raporturilor în producerea enunţului (ca
operaţie semio-logică) şi transmiterea lui către destinatar
(operaţia semio-logistică): gazetarul rămâne autorul moral al
articolului dar proprietatea de drept revine instituţiei patronale,
113
care hotărăşte şi asupra gestiunii: +/ - apariţie, apariţie imediată/

amânată, text integral vs rezumat, +/ -retuşuri. La acestea se
adaugă posibilitatea de a reorienta enunţul prin poziţia în ziar şi
prin vecinătatea textuală/ vizuală. Dacă situaţia este în genere
admisă în virtutea cerinţelor de producţie, ea nu a fost resimţită
ca mai puţin frustrantă, ceea ce a obligat patronatul la căutarea
unor paleative.
Un spaţiu aparte, cel al paginilor de vacanţă,
reprezintă, în relaţia patron-reporter, un echivalent al Sărbătorii
Nebunilor.: rolul său este de a reduce tensiunile din cadrul
cronotipului definit ca normalitate. Paginând sub formă de grafic
discursul lui Dominique B. (reporter la “Ouest-France” la pensie,
dar colaborând la formarea tinerilor) încercăm să evidenţiem
tensiunile care apar între două registre de discurs bine localizate
în publicaţie ca anotimp (sezonul de vară) şi spaţiu (paginile de
vacanţă erau plasate la sfârşitul publicaţiei).
Pe măsura desfăşurării relatării se accentuează nota
de seriozitate (revenirile reducând tendinţa de relativizare
iniţială) şi se diminuează importanţa “abaterii” prin:
- trecerea adjectivului de la superlativ la “gradul zero”
- circumscrierea genului
- situarea abaterii prin raportare la limbajul familiar:
délirant → farfelu este o trecere de la caracterizare la asumare; o
lectură sugerată şi de sensul vechi al lui farfelu (= “dodu”)
corespunzând “debordării fizice”, astfel încât cuvîntul utilizat
pentru discurs acoperă realitatea corporală a enunţătorului.
Motivele “l’humour burlesque”, stilul “farfelu” din
paginile de vacanţă, puse în valoare de fostul “grand reporter”,
trec însă neobservate în imaginea propusă de succesorul său
imediat, format tocmai în acest cadru. Abaterea este redusă la
diferenţe de ton motivate prin subiect, jocul apare ca exerciţiu
formativ (“ça m’a permis de faire cette progression”), vacanţa
este percepută ca stagiu (“ça vaut toutes les écoles”). Libertatea
lărgită (alegere subiecte, stil) este relativizată (“on écrivait un
peu ce qu’on voulait”, subl. ns.) şi inserată într-o reprezentare
para-ştiinţifică (“c’était un laboratoire/ …/ oui, ça a été un
laboratoire”), mult mai bine percepută decât imaginea
cavalerească dată de precursor.
114
5. Func ţia ps ihote rapeutică
Un autor francez, Jean Stoetzel, ar fi insistat asupra funcţiei

psihoterapeutice pe care o poate exercita presa180. Este vorba fie de o
misiune „sub acoperire”181, prin intermediul divertismentului, fie prin
forme specifice. Este greu de înţeles de ce această funcţie lipseşte din
inventarul propus de Bertrand, mai ales dacă avem în vedere
argumentele precursorului său:
„În prezenţa unor relaţii secundare abstracte şi pline de frustrări între

membrii publicului şi personalităţile de prim-plan care sunt aşezate în
centrul intereselor sale de viaţa colectivă şi chiar de presă, publicarea unor
fotografii familiare, a unor anecdote..., reconstituie, prin substituţie, un
echivalent al relaţiilor primare; cititorul îi cunoaşte, sau crede că-i cunoaşte,
pe oamenii zilei, ca şi cum ar fi fost admis în cercul lor familiar...Pe de altă
parte, viaţa socială refulează numeroase tendinţe, de ordin biologic sau
cultural. Dorim să dominăm dar suntem subordonaţi. Vrem să fim liberi şi
trebuie să ne supunem. Tendinţele de extindere a posesiunii, mai ales în
domeniul sexual, sunt mereu înfrânate. Rezultă de aici o presiune neplăcută
a acelor tendinţe, de la impulsie la agresiune, care nu se pot manifesta,
sentimente de vinovăţie. Presa intervine ca o instanţă terapeutică în această
situaţie. Ea ne arată că anumiţi indivizi îşi satisfac acele tendinţe, în crime,
în scandaluri. Ea operează astfel o eliberare a propriilor noastre tendinţe; ea
ne permite să proiectăm asupra altora propria noastră vinovăţie. Dar ea ne
limitează în primul rând impulsurile noastre agresive”182.
Această interpretare vine ca o contrapondere a criticii culturii

divertismentului citată mai sus. Trebuie să facem însă o precizare:
televiziunea din acele vremuri, supusă controlului statului în mai
toate ţările europene, putea difuza acest gen de secvenţe relativ greu
iar numărul de ore de emisie şi de posturi era relativ mic.
„Psihoterapia” avută în vedere privea deci mai curând ziarele şi
revistele.
180
„Etudes de presse”, 15 juillet 1951, vol. III, no. 1, citat de Cayrol, 12.
181
Expresie pe care comentariul nostru o preia din universul filmelor poliţiste şi al ştirilor de
senzaţie.
182
Apud Cayrol, 13.
115
Analizele statistice nu au putut demonstra că ar exista o relaţie

de tipul cauză-efect între violenţa difuzată prin presă şi cea din
câmpul realităţii sociale. Dar, ca şi în cazul tehnologiilor cu un
potenţial risc pentru sănătatea umană (telefonul mobil şi sistemul de
antene al reţelelor specializate fiind vedeta în ultimii ani) în regimul
de presă de responsabilitate socială se impune principiul prudenţei.
Pe de altă parte, presa de scandal poate acţiona prin activităţi de
demascare, la fel ca şi presa militantă, ceea ce o face acceptabilă
pentru spiritele moraliste. Asumarea funcţiei de „decompresie” vine
odată cu mass-media electronică, prin emisiuni cu profil terapeutic:
un serial american, difuzat de TVR la începutul anilor ’90,
populariza un format radio (Telefonul de la miezul nopţii) şi a avut o
audienţă de nesperat pentru lipsa de dinamism vizual cu care era
construit (80% din acţiune avea loc între pereţii unui studio de radio
local, fiind constituită din mişcările şi mimica „terapeutului” şi a
asistentului tehnic). Credinţa în eficacitatea televiziunii în
desprinderea obiceiurile dăunătoare apărea în cultura americană încă
din deceniul al VII-lea din secolul trecut:
„Marile reţele joacă rolul de profesor, de predicator, de părinte, de
reprezentant al guvernului, de doctor, de psihiatru, de consilier conjugal şi
de prieten pentru zeci de milioane de americani” susţinea un cercetător”183.
O psihoterapie de masă a fost încercată, prin intermediul
canalului de televiziune Ostankino (programul 1 al TV-SSSR) de un
specialist sovietic, Kaşpirovski: era unul dintre experiementele mass-
media permise de reformarea sistemului politic după 1985.
Televiziunea română propune şi ea o emisiune de profil, venind
de astă dată din sfera Bisericii („Duhovnicul de la miezul nopţii”)184,
care calchiază tocmai modelul radiofonic american. Timpul ne va
spune în ce măsură astfel de încercări permit realizarea unei autentice
psihoterapii185.
183
Nicholas Johnson, „What Do we Do about Television” în Saturday Review din 11 iulie
1970, citat (şi tradus) după Burbage et alii, 308.
184
Cadrul metodologic este însă diferit dacă avem în vedere existenţa conceptului de
psihoterapie creştină în perimetrul Bisericii Răsăritene (vezi
185
Pentru specificul confesional în domeniu, trebuie citită lucrarea de iniţiere a doctorului
Dmitri Avdeev, de vorbă cu un psihiatru ortodox, Editura „Cartea ortodoxă”,2006.
116
6. Instrument de identifica re ş i apa rtenenţă socială
A fost stabilită o corelaţie destul de puternică între utilizarea

mass-media şi gradul de participare politică instituţională186.
Fenomenul se poate manifesta diferit de la o epocă la alta dar
mecanismele de bază rămân aceleaşi.
Există două paliere de identificare: cel al publicului global şi cel
al unui grup de apartenenţă (obiectiv sau virtual). Publicaţiile de
partid sau cele puternic conotate social ne permit „să ne punem zilnic
în contact cu legăturile care sunt ale noastre în societate”187.
Fenomenul se reconstituie în bătălia dintre două televiziuni de ştiri
din România după 2005, care „tribalizează” audienţa prin jocul
agendelor de actualitate şi prin echipele de comentatori.
Termenul de „tribalizare” poate şoca dar el corespunde
actualelor mecanisme de apartenenţă: „indivizii se aleg în funcţie de
centrele lor de interes şi formează triburi moderne, adesea în ruptură
cu instituţiile Republicii şi cu practicile sociale majoritare” –
constată un cercetător francez188.
Premisele tribalismului media erau conţinute într-o observaţie a
unui specialist din anii ’70: jurnalul îl pune în valoare pe cititor, îi dă
sentimentul că este important189. Aflând ce se întâmplă,
consumatorul de media are impresia că a pătruns secretele lumii şi
poate eventual să simtă o creştere a prestigiului său lăuntric.
Cumpărarea unui produs „nobil” înseamnă în acest cadru şi o
cumpărare a unei imagini de sine (reale sau dorite)190.
Puzderia de staţii de radio FM mizează tocmai pe această
funcţie, centrându-se pe ţinte relativ clare, în special în rândul
publicului tânăr. În Franţa anilor ’90, funcţionau cu un deosebit
succes radiourile „asociative” – studenţeşti, ale grupărilor lingvistice
minoritare şi chiar ale eparhiilor (animatorii şi redactorii fiind în
186
Cayrol, op. cit., 14.
187
Ibid.
188
Mermet, op. cit., 202. Vezi de asemenea 239.
189
Cayrol, op. cit., 15.
190
Filosoful maghiar Georg Lukàcs analiza « consumul de prestigiu » în Ontologia existenţei
sociale, vol. II, Editura politică, 1986, 149. El punea acest fenomen alături de manipulare.
Textul german apărea în 1972 dar fusese redactat cu un deceniu mai devreme.
117
proporţie mare voluntari).

Unele forme de televiziune locală au putut funcţiona pe aceeaşi
191
bază . Modalităţile de „difuzare” erau dintre cele mai excentrice: de
la emisia pe unde hertziene la cablu până la cal şi dirijabil.
Fenomenul a fost botezat „microcomunicare” şi în interiorul lui au
putut fi identificate televiziuni de palier, de cartier, de oraşe, de
localităţi rurale. Unele dintre ele şi-ar fi datorat existenţa mai mult
voinţei de a exista decăt unei politici de descentralizare şi asta
întrucât „nu există limită pentru miniaturizarea teritoriului”192. Două
astfel de fenomene ne-au reţinut atenţia: este vorba de cel numit în
franceză „télépuce » şi « télébrouette »193.
Prima ilustrare este într-un cartier cu probleme din Saint-Ouen-
l’Aumône, localitate aflată la 50 de km. de Paris. Cartierul era cablat şi
exista un canal disponibil pentru alimentare. Centrul de Animaţie culturală
din zonă a plătit pentru un tânăr şomer formarea în domeniul audiovizualului
iar oficiul care gestionează apartamentele sociale a eliberat o locuinţă, pentru
a o transforma în centru de reţea de cablu. Dormitorul devine cabină de
montaj şi centru de difuzare, salonul devine studio (după izolarea fonică a
plafonului cu cofraje de ouă) iar bucătăria este birou şi loc de primire.
Programul, difuzat vineri seara, acoperă două ore (între 19.30 şi 21.30) şi
cuprinde : un dosar tematic de interes pentru tineri, informaţii sportive şi de
politică municipală, ştiri locale, o cronică a filmelor prezentate în comună
etc. Realizatorul nu se mai consideră « animator cultural » ci profesionist în
domeniul audiovizualului întrucât filmează, montează şi asigură redactarea
programelor. Pentru ei, tehnica trebuie să facă puntea între cartierul
dărăpănat, trista realitate locală şi ceea ce este inaccesibil locuitorilor lui în
plan naţional şi internaţional, Parisul. Într-o altă periferie a Parisului se
constituise în 1983 o reţea care plecase de la un apartament, se extinsese la o
scară pentru a acoperi ulterior blocul şi un ansamblu de imobile din zonă194.
191
Vezi „Pouvoirs”, revue française d’études constitutionnelles et politiques, no. 51
(Télévision), 1989, 61-75.
192
Jean-Paul Lafrance/Jean-Paul Simon, „Les télévisions locales en France”, „Pouvoirs”, no.
Cit., 67.
193
În traducere liberă: „telecip” (sau „telechip”, pentru a respecta forma enegleză a
componentei tematice a cuvântului şi „telecărucior” (mai strict ar fi fost „teleroabă”, dar
sonoritatea în limba română este catastrofală).
194
Autorii menţionează că primele iniţiative de acest gen au apărut prin anii ’70 într-o zonă
rezidenţială din Paris. Profitând de apariţia magnetoscoapelor destinate marelui public, un
regizor a conceput şi pus în funcţie reţeaua Télé-sauvage.
118
Cealaltă formulă, destinată mediului rural din zone extrem de izolate

(Alpi, Bretagne) a căutat soluţia pentru a depăşi un obstacol tehnic: costurile
imense sau imposibilitatea fizică de a construi o reţea. În lipsa acesteia,
echipamentul de vizionare era transportat din comună în comună iar
vizionarea era, inevitabil, colectivă (în săli de cinema, centre culturale,
şcoli). Ceea ce, evident, permitea o evaluare în direct a „ratingului” prin
prezenţa la întâlniri a „telespectatorilor” (vizionarea se făcea pe un ecran de
televizor) iar observarea reacţiilor precum şi sugestiile lor erau utile pentru
următoarele programe.
Programul era unul de tip magazin şi este realizat cu mijloace
improvizate pentru filmare şi montaj. Cei care le realizau putuseră cunoaşte
în copilărie modelul „jurnalelor cinematografice”, care precedau filmele de
ficţiune. Finanţarea era variabilă, poate veni de la consiliul regional
(fondurile pentru cultură) şi acoperă 2-3 salarii, slujbe temporare, ceva
material. Prin perseverenţă, aceste „telecărucioare” au reuşit să reziste,
impunându-şi recunoaşterea ca „federaţie a televiziunilor rurale”. Fenomenul
este astfel explicat de specialişti:
„Aceste regiuni sunt ca nişte enclave dar încearcă să-şi păstreze
personalitatea. În marele amestec de populaţii din Europa anului 1992195, aceste
„mici ţinuturi” încearcă să se definească în alt mod faţă de statul naţional
centralizat/.../ Imaginea pe care o fabrică „televiziunile de ţinut” nu este una de
luptă socială, de întoarcere folclorică la izvoare sau de izolare schizofrenică; este
un portret liniştitor despre sine pentru ceilalţi ca modernitate ecologică şi
pastorală”196.
195
Trimiterea la an este deconcertantă dacă avem în vedere că numărul din „Pouvoirs” după
care cităm este datat 1989. O eroare de tipar sau un număr restant, pentru a acoperi
periodicitatea trimestrială anunţată.
196
Lafrance/Simon, art. Cit., 68-69.
119
120
7. Func ţia ideologică : instrume nt de coez iune

socia lă şi de legitima re politică
După încheierea războiului rece şi proclamarea „morţii

ideologiilor”, pare indecent să pomeneşti o asemenea funcţie în
comunicarea de masă. Ar fi însă periculoasă trecerea ei sub tăcere.
Faptul că o gazetă cu un limbaj indecent a putut genera un partid
relativ puternic între 1991 şi 2008 trebuie să fie o lecţie. Există şi
contraexemplul corespunzător, cel al unui partid care, având la
dispoziţie un trust de presă, a obţinut scoruri ridicole în două
campanii.
În fapt, dintr-o perspectivă „post-ideologică”(pentru a îmbogăţi
jargonul contemporan cu un nou adjectiv) putem spune că funcţia
respectivă este rezultatul compunerii forţelor rezultate din exercitarea
tuturor funcţillor anterioare. Este locul lor geometric (în reprezentare
121
calitativă) sau numitorul comun (în limbajul aritmeticii).

François Brune, analist francez bine cotat prin anii ’90 şi bun
cunoscător al receptării produselor media de către adolescenţi197, crede că
prăbuşirea sistemelor ideologice consacrate în forma lor discursivă şi
militantă198nu înseamnă încetarea oricărei presiuni ideologice asupra
individului: Adevărata problemă constă în a şti dacă valul de materie
ideologică venind asupra noastră este suficient de dezordonat, de haotic
pentru a ne permite să alegem în deplină libertate un discurs personal sau
dacă nu tocmai din preaplinul acestui flux proteiform nu se încheagă un
sistem, un ansamblu de date sau de valori susceptibile să modeleze, fără ca
noi să ştim, ceea ce noi credem a fi o gândire personală. Avem de-a face
astfel nu cu o ideologie structurată şi identificabilă, ci cu o i d e o l o g i e
a m b i a n t ă , care reuşeşte şi mai bine să condiţioneze viziunea noastră
asupra lucrurilor întrucât operează prin impregnare şi nu prin
injoncţiune”199.
Într-o schematizare marxistă, ar fi vorba de o strategie a clasei

posedante. Brune se fereşte de această cheie de lectură dar constată
că există responsabili din mass-media care dispreţuiesc publicul şi
căruia curentul ideologiei ambiante îi este de folos – fie şi din punct
de vedere strict comercial (reducerea discernământului protejează în
fapt o anumită piaţă, anumite „formate” rentabile).
În mod neaşteptat, o teză convergentă este formulată din
perspectivă creştină de Virgiliu Gheorghe. El vorbeşte însă de
„dictatura opiniei publice sau spirala tăcerii”200. Autorul de la care
porneşte, M. Newman, consideră că „spirala tăcerii este un mecanism
psiho-sociologic potrivit căruia mass-media trebuie văzute drept
creatorii opiniei publice”201. La începutul secolului al XX-lea,
197
Profesor de liceu, el a publicat mai multe eseuri incitante: Bonheur conforme. Essai sur la
normalisation publicitaire (Gallimard, 1996), „Les médias pensent comme moi”-Fragments
d’un discours anonyme (l’Harmattan, 1993).
198
Morala culpabilizantă a marilor religii; ideologia mic-burgheză; gândirea marxistă şi
terorismul intelectual instaurat de ea în rândul intelighenţiei franceze între 1950 şi 1970; marea
ei rivală, filosofia liberală capitalistă, care considera că singura cale e cea a democraţiei şi
prosperităţii mondiale.
199
Interviu acordat publicaţiei L’US nr. 398 (27 aprilie 1996). Vezi p. 19.
200
Efectele televiziunii asupra minţii umane: 233.
201
Ibid., 238. Asupra fenomenului insistă şi Mihai Coman în I n t r o d u c e r e î n s i s t e m u l
m a s s - m e d i a , Polirom, 1999 (vezi Efecte ale comunicării de masă, Teoriile efectelor
puternice, 115).
122
Charles Péguy îl opunea pe francezul cunoscut în tinereţea sa,

capabil să gândească asupra lumii în care trăia, cu muncitorimea
care-şi afla ideile în gazeta citită dimineaţa202.
202
L’Argent, suivi de L’Argent suite, (1912-1913), Gallimard, 1932, 9-10.
123
Interludiu 4
Figure 16- confruntarea de look
Amintiri ale războiului ideologic
124
125
Sursă:
„La documentation française” nr. 6045, février 1980
126

GM I Part

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GM I Part

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gabriel Mardare Mediopolis Premise teoretice

Într-adevăr,din punct de vedere al raportării la timp şi spaţiu,

de iluzia perenităţii, creată de statutul cărţii ca obiect cultural: se

Prin această opțiune ne vom delimita în fapt și sferele în care se

cărora vom insista.

Am suprimat din spusele lui Bahtin referinţele la Literatură şi

Din motive tehnice, nu am construit întregul nostru discurs cu

de/în masă.Schema triunghiulară –în care ne-am conturat centrele de

Din raţiuni tactice, am evitat domeniul autohton: exista riscul ca

(mai ales în titlurile de capitole) care ne aduc aminte că o cerinţă de

Trei noţiuni sunt indispensabile pentru a înţelege ce este o carte:

S u p o r t u l s c r i i t u r i i a cunoscut o evoluţie enormă de la

Figura 1 + Figura 2 – Suporturi de scris „informale”

Microfilmele şi - mai recent - reducerea la format digital de tip

Adevărata problemă a difuzării şi păstrării este revelată de

condiţii rezonabile. Din punct de vedere tehnic, în

Figura 4- Simbolul presei de mare tiraj

gestiune a reputaţiilor - fie că este vorba de autor, de titlu (la carte)

1.1. Despre alienarea textului ca premisă a comunicării de

"Odată ce ai dat publicului un volum de poezie, ai pierdut orice drept

Tot Evul Mediu va aduce

Ieşirea producţiei de carte

1.2. A doua alienare: mecanizarea şi standardizarea

Prima dintre ele îşi găseşte o soluţie în xilograf, placă de lemn

supunerii la text, cea a copiştilor din scriptoria, îi făcea pe primii

Drumul lecturii sau reconstrucţia ziarului de

din mai multe episoade şi ce atitudine faţă de ziar poate fi degajată

(pentru publicul din agricultură, cele legate de această ocupaţie) sau

asocierea dintre formă şi fond) contribuie la prelungirea lecturii, care

B.2. Dimensiunea intim personală şi cea eminamente socială

auzit). Materialitatea foii

Trebuie ţinut cont şi de faptul că – în acel moment – nu existau

1.3. Ultima provocare : produsul digital de la "texton" la

Rezultatul studiilor evocate mai sus a fost regândirea paginaţiei

deocamdată, dar care ne arată că modelele consacrate ale comunicării

Practica milenară a civilizației scrisului a dus la dezvoltarea

Figura 5 – Opera literară ca paradigmă a comunicării de masă

Fie că ne place sau nu, avem de-a face cu proiecții, pe care le

Iată ce ne spune, în rezumat, cercetătorul german:

„ Perspectiva semiotică a pragmaticii analizează textul ca pe o unitate

Istoria literaturii americane ne pune în faţa unui creator care

Ceea ce ne interesează pe noi nu este adevărul explicaţiilor lui

Interogaţia iniţială (punctul zero) este cea a originii

Figura 6 – Prima dilemă a lui Poe, „întabelată” de noi

Q.1. Dimensiunea este determinată cu ajutorul a doi

Ceea ce Poe încearcă să dovedească, este existenţa unei

lungimii poemului trebuia să ţină cont de p a r a m e t r i i c o r p o r a l i

Figura 7- Un posibil cadraj asupra comunicării de masă

În inginerie s-ar vorbi de „rezistenţa materialelor”, factor care poate fi

pentru a depăşi obiectivul Adevăr60şi pe cel denumit Pasiune61 -

„Fabricaţia” începe odată cu conceperea piesei esenţiale: „un

Iată etapele fabricării produsului

I. Hotărărea de a folosi „Nevermore” la sfârşitul

III. Căutarea unui element

Verosimil sau nu, modelul de producţie propus de Poe, articulat

morţii este doar un pas. Unele

Mai radical decât autorul american a fost unul dintre promotorii

Complexitatea gîndirii sale, neîndoielnic transraţională, nu ne

Premisele limbajului transraţional erau astfel prezentate de

Exemplele sale sunt poate greu de înţeles întrucât se bazează

Dacă luăm cuvintele „ceaşca” şi „ciubotî”, consatăm

Dificultatea constă nu numai în sesizarea asocierilor dintr-o

O lume a răsturnării valorilor era reprezentată deci prin