Capitolul I

I.L.Caragiale a strulucit in arta comediei,asa incat tentatia de a lasa proza autorului in

umbra teatrului a dainuit o perioada indelungata.Cu toate acestea,chiar de la inceput a
existat o atractie catre proza lui ,atractie ce se explica prin universul creat de autor,prin
ineditul formulei epice,prin problematica abordata ,prin viziunea asupra lumii sau prin
crezul artistic.

Contrariata este pozitia lui E.Lovinescu fata de Caragiale .Unul dintre telurile actiunii
criticului ,formulat programatic si urmarit tenace inca de la inceputul manifestarii sale in
lupta de idei,fusese incurajarea acelor procese din literatura momentului care ilustrau
"decatusarea de lirism "si "efortul de obiectivizare"iesirea din "faza lirica"si indreptarea
catre "genul obiectiv izvorat din observatie".Intrebarea este de ce nu a cautat Lovinescu
in Caragiale puncte de sprijin pentru aceasta tendinta ,de ce realismul de observatie
directa si insusirile de incisivitate si concetrata notatie pe care le pretueste atat de mult
la un urmas al lui Caragiale cum este G .Braescu refuza sa le perceapa in registrul mai
bogat si de alta complexitate al lui Caragiale insusi.Lovinescu deplangand lipsa
"duiosiei"si a "extazului ce innobileaza",iata o reactie neasteptata care il aduce pe critic
in contradictie cu sine insusi,de atatea ori adversar al liricizarii si al excesului de
sentimentalitate ,tinte neslabite de atac si duscreditare in campaniile sale
antisemanatoriste.(Gabriel Dimisianu)

Acuzat de plagiat al dramei Napasta dupa un scriitor maghiar de un oarecare Caion ,dar
aparat convingator de Delavrancea ,dupa alte sicane si tachinari in tara ,intrand in
posesia unei valoroase mosteniri in 1904 ,dramaturgul se stabileste la Berlin ,unde
ramane pana la sfarsitul vietii 9 iunie 1912

Naturalismul ,inclusiv cel practic de Caragiale,are meritul democratizarii literaturii prin

obordarea universului claselor de jos.Personajele nuvelelor ,momentelor si schitelor
scriitorului nostru sunt oameni de rand impiegati ,copisti grefieri ,vardisti
,comisari,avocati ,studenti ofiteri ,gazetari.Locul preferat al acestor scrieri este biroul
,strada piata publica ,tribuna ,beraria ,restaurantul ,cafeneaua.Critica literara a asimilat
majoritatea unor asemenea personaje cu un reprezentant tipic al spiritului muntean
,bucurestean ,balcanic ,cu numele de Mitica."Mitica,spunea Caragiale insusi,este
bucurestean par exellance ,un parizian al Orientului ",foarte cautat si placut in societate
pentru spiritul lui jovial ,original si inventiv pentru verva lui scanteietoare .
"Cumintenia" lui Caragiale a insemnat apropierea de real,intelegere a "nimicurilor"a
aparentelor si multiplicitatii inconjuratoare:"eu nu pot gandi sus cand umblu cu
picioarele goale pe coji de nuci.Viata banala a mea , a noastra a tuturor ramanilor,iata ce
ma intereseaza ,iata ce-mi atrage irezistibil atentia.

Comicul Caragialian are si o functie estetica ,fenomenele declansatoare de ras putand fi

raportate in permanenta la un ideal uman major.Astfel ,inca putem conchide ca
demiurgul unui univers comic de o infinita varietate promoveaza valori estetice ,etice si
sociale ce imbogatesc si innobileaza sufletul si simtirea exploratorului universului sau .

Titu Maiorescu ,dupa cum am mai spus ,aparand comediile d-lui Caragiale ,de cei ce le
acuzau de a fi politice ,triviale si imorale ,excludea ,condorm perceptiilor sale estetice
,politica din arta.Nerecunoscand functia etico-morala social-patriotica a pieselor lui
Caragiale,Maiorescu sustinea ca arta este morala in intelesul schopenhaurian al
cuvantului ,adica in masura in care arta te abate de la preocuparile zilnice si te plaseaza
in lumea fictiunii ideale si cand egoismul ,izvorul tuturor relelor din lume,este pentru
moment distrus prin ionaltare impersonala.(carte)

Scenele din trenuri ,din gari ,calatorii si ceferistii abunda in schitele lui Caragiale
.Neincetatele lui calatorii pe marile drumuri de legatura ale tarii cu Europa de mijloc,pe
unde se introduceau noile forme de civilizatie ,l-au adus in cele din urma in Berlinul
ultimilor sai ani de viata .

Peste toate trece o unda de farmec ,de impacare cu viata ,care daca nu ia decat forme
usoare si suprerficiale,traite de oameni naivi cu manii inofensive ,este un semn ca
existenta obsteasca se desfasoara la adapost in marile incercari.

Aceasta este atmosfera "momentelor "in care este rasfranta o societate oarecumm
cristalizata ,cultivand placerea de a trai.Ea infatiseaza o a doua generatie dupa a
comediilor ,unde decorul este mic-burghez ,mahalagesc ,unde oamenii nu sunt de obicei
functionari ,si cucoanele nu sunt inca frantuzite

Intre comedii si "momente "se aseaza rastimp unei generatii imprejurare confirmata si
de cronologia operelor ,daca ne gandim ca comediile sunt inscrise intre 1877 si 1885 ,in
timp ce "momentele"in cea mai mare parte a lor,sunt compuse incepand din 1899.

Fara a recurge la confesiuni sau la monolog autoanalitic sinceritatea este,in aceste

situatii sinonima cu veridicitatea concept in lumina caruia opera artistica isi indeplineste
functia de cunoastere si de reflectare a vietii ,capatand astfel valoare de document
istoric al unei epoci.

Caragiale este un observator lucid si exact ,dar materialul observatiilor sale nu ramane
niciodata in stare de pulbere infinitezimala,ci se aduna in viziunile unor caractere
tipice.Realismul tipic este formula lui artistica.Estetica lui coincide insa cu aceea a
clasicismului numai pe portiuni marginite ,caci in lucrarea de reliefare a tipicului el nu
simplifica imaginea omului pana a nu retine din ea decat singurele ei trasaturi general-
umane ,asa cum fac clasicii.

Situatia scriitoriceasca a lui Caragiale ,mijlocind intre clasicism si realism ,imprumuta

apoi celei dintai dintre aceste indrumari interesul exclusiv pentru om si nu pentru mediul
lui material,pentru peisajele sau lucrurile care il inconjoara.

Aici intampinam poate darul cel mai de seama al scriitorului Caragiale.Omul avea o
inzestrare muzicala si lingvistica neobisnuita.Melomanul dispunand de o intinsa cultura
muzicala ,capabil sa reproduca oricand motivele marelui repertoriu clasic ,fanaticul lui
Beethoven,avea in acelasi timp o ureche ascutita pentru toate nuantele si
particularitatile graiului.Pentru scriitorul astefel inzestrat ,poet dramatic in primul rand
,evenimentele narate sunt mai ales un schimb de replici.Dar in afara de dialoguri ,in care
se rezolva o buna parte din schitele sale,scriitorul isi face oamnii sa gandeasca in fata
noastra,reprucand monologul lor interior sau foloseste ca naturalistii francezi ,procedeul
stilului indirect liber,topind in povestirea sa vorbirea oamneilor despre care
povesteste.Constiinta artistica a lui Caragiale a fost una din cele mai scrupuloase pe care
le putem semnala in literatura noastra.In notita explicativa a bucatii Noapte Invierii
(Opere,iii)in care scriitorul intreprinde parodia ,in stil retoric a propiei sale nuvele o faclie
de Paste,Caragiale scrie cu ironie "Toate artele cer de la om o stradanie mai mult sau mai
putin indelungata.

Prin literatura pe care a scris-o ,Caragiale reuseste ceea ce nimeni n-a izbutit in viata cu
adevarat:sa anuleza ierarhiile ,sa le compromita si sa impuna normelor adverse,pacea
aproape absoluta a unor texte pentru toti "(Florin Manolescu).Aceasta nu inseamna insa
ca autorul nu a avut anumite reguli ale scriiturii propii ,pe care a stut sa transforme in
reguli de functionare a textelor .A "decupa "realul ,a selecta "felii"de viata ,a achizitiona
idiolecte nu insemna automat a le transfera in mod brut (lingvist),un rol decisiv
revenind,de altfel,selectiei insesi.In unele cazuri se putea mentine la stadiul de pur
"arbitrar",in altele trebuia supusa unor "tratamente "diferite,inclusiv de natura
genologica ."Periscoparea"realului era favorizata de mare disponibilitate a lui Caragiale
pentru ludicul formal ,ceea ce determina situari constant favorizante ale observatiei.

In frecvent citata scrisoare din noiembrie 1907 catre Mihail Dragomirescu ,I .L Caragiale
face o pleodarie pro domo ,lipsit insa de orice ostentatie sau fortate.Mizand pe acea
stabilitate a conceptiilor atat de propie,pe constiinta multiplelor ligamente existente
intre "pareri"(critica "autocritica",bruioane estetice) si literare propiu-zisa,autorul isi
defineste extrem de clar si direct pozitia:"Si acum ,da-mi voie sa-mi fac pe scrurt o mica
aparare personala.Imi puteti ca n-am in scrierile mele destula iubire de paysage ,ne
natura moarta si destul liric.Eu (nu vreau sa va contrazic sistematic)cred ca n-oi fi
avand,din toate astea,prea,foarte mult sau mult,dar cred ca am destul :si mai cred ca
,peste destul,in arta,nu mai trebuie de loc(s.s.n.m I.B).Pitorescul naturii insufletite si
moarte ,precum si liirca,ele in de ele ,asa cel putin socotesc eu,fac obiectul altor arte
decat arta povestirii:si,astfel ,eu le cred numai niste ajutoare ale acesteia,al carei obiect
este cel mai interesant fenomen quant a nous:imprejurarile izvorate din felulparticular al
atator suflete si minti,asemanatoare ,in general,cu ale noastre"(S.67).

Ceea ce se remarca aici este abilitatea (de poetician versat) a distinctiei pe care o face
Caragiale intre"arta povestirii " si "alte arte".O astfel de dihotomie ar putea parea prea
excesiva la un spirit in general tolerant teoretic,insa precizarea este de maxima
importanta pentru intelegerea traiectelor discursive ,a potentialuilui literaturizant
caragialian.Nu se putea ca hatrul autor sa nu anexeze cumva respectivele tehnici propiei
"directii",caci mecanismele mixarii nu ii erau deloc straine.