Tot ce am drept roman an 1sem 1

PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA STATULUI ROMAN

1. ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE STATULUI ROMAN

Italia celor mai vechi timpuri era un adevărat mozaic de comunităţi gentilice patriarhale. Întâlnim,
astfel, în sud pe osci, morgeţi, itali, în centru pe latini, umbri, sabini, volsci, samiţi, peligrini, marşi, în nord pe
celţi, etrusci, veneţi, liguri, eugani.
Dintre toate aceste comunităţi, să le spunem popoare, s-au evidenţiat etruscii. Ei sunt aceia care au dezvoltat o
civilizaţie superioară din toate punctele de vedere celorlalte civilizaţii arhaice.
Undeva în centrul Peninsulei Italice se află Laţium, o regiune ocupată de latini, de-a lungul ultimei porţiuni a
văii Tibrului. Era o zonă îngustă şi mai degrabă săracă. În această regiune erau puternice triburi de latini şi de
sabrini care ocupaseră o poziţie favorabilă, inclusiv strategică pe un ansamblu de 7 coline, al căror nume se
păstrează şi astăzi: Quirinal, Aventiu, Coelius, Vimiral, Capitoliu, Palatin şi Esquilin. Prin secolul 8 î.e.n
latinii şi sabrinii de pe colinele Romei se unesc într-o comunitate urbană, care va fi nucleul embrionar al
viitoarei Cetăţi Roma.
Începuturile Romei, ca oraş, ţin , esenţialmente, de istoria etruscilor. Însăşi denumirea oraşului, după unii, are
origine etruscă- ar fi vorba de o gintă etruscă numită Runilna. După alţi autori numele ar proveni de la
populaţia de pe acel teritoriu, adică romani provine de la ramni-ramnes, probabil, „oameni ai pădurii” sau „ai
desişurilor”. Cert este că etrscii au găsit în zona celor 7 coline un loc foarte propice din punct de vedere
economic şi strategic, mai ales că exista deja formată o comunitate urbană.
Conform istoriografiei latine, Roma a fost fondată de legendarul Romulus, care de altfel a fost primul rege al
Romei.
Prima epocă de existenţă a Romei stă sub semnul regalităţii. Potrivit legendei şi nu numai, în fruntea cetăţii s-
au succedat următorii regi:
753-717 – Romulus
717-673 – Numa Pompilius
672-641 – Tullus Hostilius
639-616 – Ancus Marcius
616-579 – Tarquinius Priscus
578-535 – Servius Tullius
534-509 – Tarquinius Superpus.

1
 În anul 509 are loc o mare răscoală populară condusă de Lucius Iunius Brutus. Ultimul rege etrusc,
Tarquinius Superbus este izgonit din Roma, instaurându-se, ca formă de guvernământ republica. Republica
durează până la întemeierea imperiului, mai precis până la Octavianus. Acesta din urmă, după ce a făcut parte
din triumviratul – Marcus Antonius, Caius Octavianus şi Marcus Aemilius Lepidus, în urma unui război civil
rămâne singurul câştigător , iar în anul 28 e.n. este numit „princeps rei publicae” şi „princeps senatus”, pentru
ca în anul 27 e.n., la 16 ianuarie să primească titulatura sacrală de Augustus şi să adopte în final titulatura de
Imperator Caesar Augustus divini filius
Acesta este momentul începerii epocii principatului, prima fază a imperiului. Principatul, reprezenta în fapt, o
formă constituţională deghizată şi durează, în timp, până în anul 284, până la împăratul Diocleţian. Acesta
preia în mâna sa toată puterea, astfel încât imperiul devine o monarhie absolută. Este perioada dominatului
care ţine până la moartea lui Iustinian ( 527-565 e.n. ).
Istoria statului roman a fost îndelungată şi zbuciumată. Romanii, buni militari şi conducători militari au
cucerit întreaga peninsulă italică şi apoi şi-au extins teritoriul în toate cele patru părţi ale lumii. Au ajuns în
insulele britanice, în Dacia şi Galia, în Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Imperiul Roman a fost cel mai
mare şi mai compact imperiu al antichităţii; a fost una dintre cele mai unitare şi mai durabile macroformaţiuni
statale din istoria omenirii. Romanii au fost primul popor care au înglobat între hotarele sale toate regiunile
limitrofe Mării Mediterane, transformând-o într-o Mare Internum ( cu 3,3 milioane km2 , 70 milioane de
locuitori, 10.000 km frontieră ). Este însă greu să stăpâneşti un astfel de teritoriu. Popoarele barbare din afara
teritoriului atacau mereu. Stadiul lor de dezvoltare au impus revizuirea raporturilor dintre ele şi romani care au
fost constrânşi să treacă la un război de apărare de-a lungul întregii frontiere.
Datorită condiţiilor interne şi externe un unitatea statală se destramă la moartea împăratului Teodosiu I ( 17
ianuarie 395 ), iar Imperiul este divizat între cei doi fii ai săi: Flavius Acordius devine împărat al provinciilor
din răsărit cu capitala la Constantinopole, iar Flavius Honorius devine împărat al provinciilor din Apus cu
capitala la Ravena.
Imperiul Roman de Apus durează din anul 395 până în 26 august 476, când ultimul împărat, Romulus
Augustus este detronat de Odvacm, căpetenia hernililor.
Imperiul Roman de Răsărit preia moştenirea romană, o îmbracă în haine greceşti şi durează până în anul 1453,
când Constantinopole este cucerit de turci.

2.ORÂNDUIREA SOCIAL POLITICĂ

În epoca cea mai veche locuitorii Romei trăiau organizaţi în ginţi. Ginta era formată din toţi aceia care descind
dintr-un strămoş comun, dar numai prin bărbaţi.
Pe parcurs unele familii din interiorul ginţilor se îmbogăţesc, dobândind prin diferite modalităţi pământurile
comune. Astfel începe stratificarea societăţii romane.

2
În fapt, fără a face o împărţire marxistă a claselor sociale, ceea ce astăzi pare a fi depăşit, în statul roman
existau bogaţi şi săraci. În funcţie de avere, de ocupaţie , de poziţia socială s-au format de-a lungul timpului
diferite pături sociale.
Iată-le pe scurt:
Patricieni, erau pătura bogată rezultată dintr-un proces mai îndelungat de diferenţiere socială. Denumirea vine
de la latinul „ patres”, ştiut fiind faptul că şefii ginţilor intrau în compunerea senatului, ei fiind cei mai bogaţi.
De la întemeierea Republicii şi până la Caesar listele patricienilor au fost închise. Caesar creează o noua
pătura socială a patricienilor, deoarece patricienii autentici erau pe cale de dispariţie. Unul dintre motivele
acestei acţiuni a fost şi acela că pentru cultul lui Jupiter ceremonia religioasă trebuia desfăşurată numai de
către patricieni. Se observă deci, că, spre timpurile noastre patriciatul începe să decadă, el dispărând odată cu
apariţia religiei creştine ca religie de stat ( în anul 380 e.n., prin Edictul de la Tesalonic, în timpul lui
Teodosiu I ).
Plebeii – după unii istorici plebea, la origine, a fost formată din populaţiile vecine Romei la care s-au adăugat,
cu timpul, indivizi veniţi la Roma, exercitând diferite meserii. Mai târziu, plebei, în sens restrâns, se numeau
toţi cei care nu erau nici nobili nici cavaleri, deci, nici săraci nici bogaţi.
Proletarii – termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Prin proletar se înţelege omul sărac, acela
care nu are decât „proles” ( copii ). Ei erau ajutaţi de stat care le asigura grânele necesare pâinii. Tot pentru ei
se organizau spectacole, aşa încât, prin „pâine şi circ” puteau fi controlaţi.
Cavalerii – sunt o pătură socială cu o anumită stare materială, aceştia erau trecuţi pe listele de cens, de
recesământ dacă aveau o avere de cel puţin 400.000 se sesterţi. Bineînţeles, denumirea de cavaleri nu are
nimic comun cu serviciu militar sau cu echitaţia.
Cavalerii erau îmbogăţiţi în urma negoţului cu sclavi, în urma comerţului maritim, a arendării pământului, a
minelor sau a impozitelor.
Cu timpul apar oameni bogaţi şi din rândul sclavilor eliberaţi, aşa încât, titlul de cavaler a fost recunoscut doar
celor ce dovedeau că se trag din două generaţii de oameni liberi. Cavalerii au administrat frontierele statului
roman.
Nobilii erau cei care au deţinut o magistratură superioară sau descendenţii lor. Provin, deci, iniţial din
patricieni la care, ulterior, şi familii de plebei si căror membrii ocupaseră o magistratură. În epoca
Principatului, pe lângă condiţiile enunţate pentru a fi nobil se cerea şi deţinerea a unui milion de sesterţi ca
avere. În schimb, în timpul Dominatului această ultimă condiţie dispare, deoarece inflaţia din acea perioadă
putea face pe oricine milionar.
Deci, nobili erau cei care erau numiţi senatori sau într-o funcţie înaltă. Senatorii erau de trei feluri : clarissimi
( foarte străluciţi ), illustres ( distinşi ) şi spectabiles ( însemnaţi ).
Nobleţea senatorială era ereditară, iar înalţii funcţionari purtau titlul de perfectissimi. Nobilii, în timp, devin
strămoşii seniorilor din epoca feudală. Ei sunt desemnaţi, în textele istorice ca potentivus ( cei puternici ) în
opoziţie cu humilivus ( cei de jos ).

3
ORGANELE DE STAT
Epoca regalităţii
Până la reformele lui Servius Tullius, Roma era organizată sub forma democraţiei militare. În
consecinţă, organele de conducere erau :
1). Adunările populare – comitia curiata din care făceau parte toţi bărbaţii adulţi din cetate. Aceste adunări
populare alegeau regele, judecau pe vinovaţii de crime grave, rezolvau, în fapt, toate problemele legate de
viaţa comunităţii.
2). Senatul – era sfatul bătrânilor şi se compunea din şefii ginţilor. Senatul confirma hotărârile adunărilor
populare.
3). Regele ( rex ) – era un reprezentant al intereselor generale ale tribunilor. Unii istorici îl prezintă pe rege ca
un monarh absolut cu puteri absolute.
În anul 509 î.e.n. ultimul rege etrusc este alungat şi se instaurează Republica. Regele a fost înlocuit de
2 consuli, aleşi pe durată de 1 an. Ei lucrau în comun, iar hotărârile trebuiau încuviinţate de ambii ( consul
vine de la consulere – a delibera, a sfătui ).
În epoca republicană organele puterii de stat erau :
1). Magistraţii – erau aleşi pe perioadă de 1 an, dar puteau fi destituiţi, dar numai după expirarea mandatului
puteau fi traşi la răspundere ( cu excepţia dictatorilor, cenzorilor şi tribunilor plebei ).
Puterea magistraţilor era reprezentată prin potestas şi imperium. Potestas acorda magistratului următoarele
drepturi :
 Dreptul de a consulta voinţa zeilor
 Dreptul de a da edicte pe perioada cât erau în funcţie
 Dreptul de a aplica amenzi
 Dreptul de a convoca poporul pentru discutarea unor probleme, pentru a delibera sau vota
 Dreptul de a convoca şi prezida Senatul.
Imperium conferă magistratului următoarele drepturi:
 Dreptul de a ridica şi comanda armata
 Dreptul de a convoca poporul cetăţii Roma
 Dreptul de jurisdicţie penală, civilă sau administrativă
 Dreptul de constrângere.
După legea Licinia ( 367 î.e.n. ) consulii puteau fi aleşi şi din rândul plebeilor.
După consuli, în ordinea importanţei lor, urmau :

4
 Pretorii, erau cei care administrau justiţia şi, în special, cauze civile. Ei nu judecau ci organizau, doar,
instanţa.
 Cenzorii – aveau sarcina de a face recesământul. Recesământul consta în evaluarea din 5 în 5 ani a
averilor cetăţenilor şi înscrierea lor pe listele de impozitare.
 Edilii curili – supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, aprovizionarea oraşului şi aveau
atribuţii jurisdicţionale în privinţa vânzărilor care se făceau în pieţele publice.
 Questorii – administrau tezaurul public, arhivele statului şi se ocupau de vânzarea prăzii de război.
 Tribunii plebei – erau cei care apărau interesele plebeilor. Ei aveau dreptul de a se opune edictelor
magistraţilor sau hotărârilor luate de Senat.
 Dictatorul –în cazuri excepţionale, conducerea statului era încredinţată unui dictator ce avea puteri
depline pe termen limitat, de 6 luni.
2). Senatul era format în mare majoritate din foşti magistraţi; avea o multitudine de atribuţii:
• Confirma legile date de adunarea poporului
• Declară starea de asediu
• Numea dictatorii
• Suspenda din funcţie pe magistraţii vinovaţi
• Interpreta sau chiar suspenda aplicarea unor legi
• Avea rol hotărâtor în administrarea finanţelor statului
• Veghea la păstrarea credinţelor religioase
• Exercita politica externă a statului roman
• Avea un rol important în domeniul militar prin fixarea contingentelor de ostaşi şi a contingentelor
militare.
3). Adunările populare
a) Vechile adunări populare îşi pierd din importanţa practică, rămânând doar cu rezolvarea unor probleme de
drept familial şi investirea magistraţilor cu puterea supremă ( imperium )
b) Apoi adunările pe centurii in formă reorganizată, existând 373 de centurii. Aceste adunări alegeau
magistraţii, votau legi, aveau atribuţii jurisdicţionale.
c) Adunările pe triburi – comitia tributa. La aceste adunări, iniţial participau numai plebeii, dar, cu timpul ,
acestea se transformă în adunări cetăţeneşti. Prin legea Hortensia s-a stabilit că hotărârile adunărilor tribute au
putere de lege.
Epoca imperială
În aceasta perioadă organele puterii de stat sunt:

5
1). Împăratul – reprezintă autoritatea supremă în stat, concentrând în mâna sa toată puterea tribunilor,
imperiumul proconsulilor şi întreaga politica a statului roman. Era, deci, şeful suprem al statului, având
puterile pe care anterior le aveau adunările populare.
2). În privinţa magistraturilor, se produc următoarele schimbări: consulii îşi pierd puterile politice, dar obţin
altele în domeniul jurisdicţional; pretorii îşi pierd din importanţă, odată cu reforma lui Hadrian; cenzorii şi
tribunii plebei dispar; edilii curili îşi păstrează atribuţiile referitoare la politica pieţelor, iar questorii se
transformă în funcţionari imperiali.
3). Senatul este tot mai dependent de puterea imperială, atribuţiile sale se restrâng, rămânându-i dreptul de a
cerceta apelurile civile şi faptele penale grave. Actele emise de Senat nu fac altceva decât să consfinţească
voinţa împăratului.
În perioada Dominatului Senatul este înlocuit un „consistorium sacrum” – sfat imperial, alcătuit din oameni de
încredere ai împăratului.
4). Funcţionarii imperiali aveau rolul de a duce la îndeplinire hotărârile împăratului. ( spre exemplu: prefectul
pretorului era şeful gărzii imperiale, iar mai apoi al armatelor din Italia, prefectus urbi se ocupa de
administrarea capitalei Roma şi avea atribuţii jurisdicţionale ).
5). Cancelaria imperială era aparatul tehnic al împăratului şi era compus din multiple servicii care furnizau
acestuia toate datele necesare pentru exercitarea puterii lui.

6
 IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1.NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Noţiunea de izvor de drept poate fi definită în 3 sensuri: în sens general, în sens material şi în sens formal.
În sens general, prin izvoarele dreptului roman se înţeleg documentele acestui drept sau, în altă
accepţiune, izvoarele documentare, tot ceea ce ţine de actul scris: legi, edicte, constituţii, etc.
În sens material, prin izvoarele dreptului roman se înţelege forţa creatoare de drept, mai precis
condiţiile materiale de viaţă ale societăţii romane. Trebuie menţionat faptul că, aceste condiţii materiale de
viaţă nu sunt numai izvor al dreptului ci şi al întregii vieţi spirituale, al instituţiilor, al concepţiilor politice,
sociale, etc.
În sens formal, izvor de drept este acea împrejurare prin care o regulă de conduită capătă putere
obligatorie , devenind normă juridică. Transformarea unei reguli de conduită într-o normă juridică se face
atunci când crearea acestei norme este determinată de condiţiile materiale de existentă, de nevoile economice
ale societăţii. Întrucât necesităţile economice sunt diferite la diferite popoare sau la acelaşi popor în etape de
dezvoltare distincte, împrejurările concrete prin care o normă de conduită devine normă de drept, juridică
sunt, la rândul lor, diferite ( în funcţie de popor şi de perioada la care ne referim ).
Referitor la izvoarele de drept trebuie menţionat faptul că, în epoca veche, întâlnim: obiceiul, legea,
jurisprudenţa şi edictele magistraţilor, iar în epoca clasică, pe lângă cele menţionate, întâlnim şi senatus
consultele şi constituţiile imperiale. În epoca post clasică întâlnim doar două izvoare formale de drept:
obiceiul şi constituţiile imperiale.
Unele dintre aceste izvoare apar într-o anumită perioadă, epocă, se dezvoltă în altă epocă sau dispar în
cealaltă. Astfel, jurisprudenţa şi edictele magistraţilor apar în epoca veche, se dezvoltă în cea clasică şi dispar
în epoca post clasică, constituţiile imperiale apar în epoca clasică şi se dezvoltă în cea post clasică, senatus
consultele apar şi dispar în epoca clasică, iar legea apărută în epoca veche dispare în epoca clasică. În fine,
obiceiul apare în epoca veche şi se menţine până în epoca post clasică, dar cu o importanţă redusă.

OBICEIUL
Obiceiul sau cutuma este cel mai vechi izvor de drept. În comuna primitivă, în societatea gentilică
când nu exista nici stat şi nici drept existau anumite obiceiuri nejuridice, având doar un caracter moral. Aceste
obiceiuri, bazate pe vechi şi puternice tradiţii reglementau relaţiile sociale din orânduirea prestatală şi aveau
ca scop menţinerea ordinii în societatea gentilică. Festus, un scriitor care a trăit în secolul III e.n. spunea
„ cutuma este regula de a trăi a străbunilor, adică ceea ce ne-au transmis cei vechi referitor, în special, la
ceremoniile religioase”.
Izvor principal de drept la începutul existenţei statului sclavagist roman, obiceiul îşi pierde din importanţă pe
măsura dezvoltării şi întăririi acestuia. Obiceiul sau cutuma era folosit în reglementarea unor relaţii sociale ,
într-o societate bazată pe o economie naturală, cu o dezvoltare foarte lentă. Este faza epocii vechi a statului
roman.

7
Cu timpul, însă, economia naturală este înlocuită cu o economie de schimb bazată, ulterior, pe o circulaţie
monetară intensă. Din această cauză obiceiul, care reglementa relaţii sociale primitive, simple, nu mai
corespundea cerinţelor unei economii de schimb. Era nevoie de alte reglementări ale acestor relaţii sociale, în
consecinţă apar alte izvoare de drept: legea, edictele magistraţilor, etc.
Obiceiul, însă, nu-si pierde actualitatea, mai ales în epoca post clasică şi bizantină, când, deteriorarea
economiei monetare face să renască economia naturală, apărând, astfel, germenii feudalismului, perioadă în
care cutuma a ocupat un loc central.
În legătură cu obiceiul trebuie relevate două aspecte: în primul rând relaţia dintre cutumă şi lege. Este
cunoscut faptul că romanii au cucerit numeroase popoare care aveau şi acestea obiceiurile lor. De multe ori
aceste obiceiuri veneau în conflict cu legile statului roman. Cum s-a soluţionat această problemă? S-a
concretizat, iniţial, un principiu, după care obiceiurile nu se aplicau dacă veneau în contradicţie cu legile
romane. Acest principiu a fost legiferat prin acte juridice ale împăraţilor Constantin, Leo, Zeno.
Un al doilea aspect este legat de interdependenţa existentă între obicei şi practica judiciară a instanţelor de
judecată. Mai precis, ordinea de drept romană acorda eficienţă precedentului judiciar numai dacă acesta
corespundea intereselor de stat şi dacă se transformase într-o adevărată cutumă.

LEGEA
Dezvoltarea societăţii romane, a relaţiilor de producţie, a economiei monetare a făcut ca obiceiul să nu mai
corespundă din punct de vedere al reglementării unor raporturi sociale. Cutuma s-a dovedit a fi insuficientă
pentru a exprima în forme juridice corespunzătoare noile relaţii sociale. Astfel, datorită necesităţii
reglementării mai complete, mai rapide şi superioare a noilor relaţii sociale apare legea.
Legea, în sensul larg al cuvântului este o normă de conduită instituţionalizată şi sancţionată de stat. Este o
regulă generală şi nouă edictată de puterea supremă în stat.
Romanii prin lex ( lege ) înţelegeau , în primul rând orice normă obligatorie, orice convenţie care obligă
părţile. În al doilea rând, prin lex, romanii înţelegeau şi norma obligatorie pentru toţi, impusă de către stat.
Deci, dacă lex, în sensul de convenţie, este acordul de voinţă între doi indivizi, persoane fizice, lex, în sensul
de lege, este acordul de voinţă dintre magistrat şi popor. În context, prin popor nu trebuie înţeles întregul
popor ci păturile favorizate ale societăţii romane: patricieni şi plebei.
Să prezentăm pe scurt evoluţia acestui izvor de drept.
Astfel, tradiţia aminteşte de aşa-zisele legi regale care ar fi constituit primele legi romane. Ele ar fi fost votate
de comisiile curiate – adunările cetăţeneşti apărute după reforma administrativă a lui Servius Tullius. Unii
autori mai afirmă că tot acest rege ar fi avut iniţiativa a 50 de legi referitoare la contracte şi delicte.
Cert este că cea mai importantă lege din epoca veche este Legea celor XII table. Se ştie că între patricieni şi
plebei au fost duse îndelungate şi aprige lupte. Astfel, în anii 494-493 vorbim despre prima secesiune a
plebeilor. Prin urmare, aceştia din urmă, au obţinut satisfacerea revendicărilor: alegerea anuală a doi
reprezentanţi sacrosanţi, din rândul plebeilor, cu drept de veto, în timp de pace, asupra hotărârilor consulilor,

8
instituirea adunărilor plebeilor. Ulterior, în anul 471 î.e.n. apare Lex Publicia, conform căreia tribunii plebei
sunt aleşi de comiţiile tribute.
În anii 451-450 î.e.n., după alţi autori 449 î.e.n. apare Legea celor XII table sau Codul decemviral. Apariţia
acestei legi a reprezentat, în fapt, o încununare a luptei plebeilor, care au cerut, în repetate rânduri, codificarea
legilor cutumiare. În acest sens este aleasă o comisie de 10 membrii care compun o serie întreagă de norme pe
care le expun în Forum, grupate pe 12 table de aramă ( sau fildeş ). Importanţa deosebită a acestei legi este
dată de faptul că nu a fost abrogată niciodată, nici măcar în timpul lui Justinian, dăinuind, cu unele modificări,
timp de 11 secole.
Trebuie menţionat faptul că, această lege nu a ajuns la noi ca atare, adică în forma sa iniţială, iar conţinutul
acesteia nu i se cunoaşte decât din operele istoricilor.
Raţiunea apariţiei acestei legi a fost de a egaliza politic şi civil cele două clase sociale – patricienii şi plebeii.
Însă, realizarea acestui deziderat s-a făcut ulterior. Astfel, abia în anul 445 î.e.n se anulează interdicţia
căsătoriei dintre patricieni şi plebei, în anul 444 î.e.n, tribunii militari cu puteri consulare puteau fi aleşi din
rândul plebeilor, în anul 367 î.e.n se stabileşte obligativitatea alegerii unui consul din rândul plebeilor, iar în
339 î.e.n unul dintre cenzori este plebeu. În schimb, încă din anul 300 î.e.n se consfinţeşte egalitatea religioasă
dintre cele două clase sociale.
Legea celor XII table ocrotea , prin excelenţă, proprietatea privată. Ea conţine prevederi referitoare la creditori
care puteau vinde ca sclav sau ucide debitorul insolvabil. De asemenea, legea cuprinde prevederi importante
în privinţa dreptului familiei, acordându-i lui „pater familias” ( capului familiei ) puteri aproape depline şi
nelimitate asupra soţiei şi copiilor.
În epoca republicană legea, ca izvor de drept, s-a situat pe primul plan. Ea apare ca fiind o hotărâre luată de
cei care deţineau puterea în adunările legislative. Aceste adunări erau adunările pe centurii ( comitia centuriata
), pe triburi ( comitia tributa ) şi cele plebeiene ( concilia plebis ). Iniţiativa legislativă aparţinea magistratului
care propunea ( rogat ), iar poporul, în adunările menţionate, accepta ( iubet ). În urma acceptării poporului
( ius populi ) propunerea ( rogatio ) devine lex sau lex rogatae. În funcţie de demnitatea celui care le-a propus
legile erau consulare, pretoriene ori tribuniciene.
În general, legea romană poartă numele magistratului care a propus-o sau ambele nume , în cazul unui consul.
Sub formă de proiect, legea era discutată în Senat şi apoi afişată în for pentru a fi discutată. La început , legea
se vota oral, iar mai apoi, în formă scrisă şi secretă.
După votare, legea era adusă la cunoştinţa poporului, iar apoi se păstra în arhive. De regulă, aplicarea legii era
imediată, fiind în vigoare până în momentul abrogării. Abrogarea putea fi expresă sau tacită. Era tacită atunci
când legea intra în desuetitudine – numai avea aplicabilitate practică şi expresă când se vota o lege cu conţinut
contrar.
Legea romană are trei părţi :
- Praescriptio - partea introductivă în care se specifică magistratul care a avut iniţiativa legislativă, data
şi locul votării, modul în care s-a votat.
- rogatio – partea care cuprinde textul propriu-zis al legii, prevederile sau normele legale.

9
- Sanctio – ultima parte a legii, care cuprinde sancţiunile care se aplică în cazul încălcării prevederilor
legale.
Istoricii dreptului roman au clasificat legile din punctul de vedere al sancţiunii în:
- legi perfecte – acele legi care declarau nule actele încheiate cu încălcarea normelor pe care le
stabileau;
- legi mai puţin perfecte – legile care nu anulau actele încheiate cu încălcarea prevederilor legale, dar se
sancţionau cu amendă:
- legi imperfecte – acele legi care, deşi interziceau anumite acte, nu prevedeau sancţiuni pentru
încălcarea lor.
Începând cu epoca imperială rolul legii scade. Creşterea autorităţii împăratului nu putea îngădui existenţa
adunărilor populare. Împăratul acumulează, treptat, întreaga putere, el declarându-se deasupra legilor.
Referitor la organizarea de stat şi viaţa social politică, cu titlu de exemplu, trebuie menţionate câteva legi :
- Legea Publicia conform căreia tribunii plebei erau aleşi de comitia tributa ( 471 î.e.n );
- Legea Valeria-Horatiu, conform căreia hotărârile plebeilor întruniţi în adunările pe trriburi sunt
obligatorii pentru întregul popor roman, după ratificarea lor de către Senat ( 449 î.e.n );
- Legea Canuleia, care anulează interdicţia căsătoriei dintre patricieni şi plebei ( 445 î.e.n );
- Legile lui Licinius şi Sextius care stabilesc obligativitatea alegerii unui consul din rândul plebeilor
( 367 î.e.n );
- Legea Ogulnia, care consfinţeşte egalitatea religioasă ( 300 î.e.n );
- Legea Claudia, care interzicea senatorilor dreptul de a se îndeletnici cu comerţul ( 218 î.e.n );
- Legea Iulia şi apoi legea Plantia Papiria care acordă cetăţenie romană populaţiilor din sudul fluviului
Pad ( 89 î.e.n ).
Ultima lege votată de popor este o lege agrară de la finele secolului I e.n.

EDICTELE MAGISTRAŢILOR
Într-un prin sens, edictul este orice anunţ public făcut de magistrat. Însuşi termenul de edict provine de la
dico-dicere – a spune, deci, la început edictul se făcea oral.
Într-un alt sens, mai apropiat de conceptul de izvor de drept, edictul desemnează programul pe care
magistratul îl prezenta la intrarea în funcţie, pentru întreaga perioadă în care era în funcţie. Dintre toţi
magistraţii ne vom ocupa de pretori.
Edictele pretorilor

10
Pretorii sunt magistraţii care au avut un rol important în administrarea justiţiei romane. La început a luat fiinţă
instituţia pretorului urban, ca apoi, din cauza dezvoltării relaţiilor comerciale să apară pretorul peregrin care să
organizeze instanţele dintre peregrini şi cetăţenii romani. Ambii dădeau edicte la începutul intrării în
funcţiune. Despre edictele pretorului se cunosc puţine lucruri. În schimb, edictele pretorului urban sunt
cunoscute, ele fiind studiate şi analizate de jurisconsulţii romani.
În privinţa edictului pretorului urban, valabilitatea acestuia durează 1 an, atât timp cât durează magistratura.
Edictul următorului pretor poate ţine sau nu seama de prevederile sau unele prevederi ale edictului anterior.
Ceea ce era preluat din edictul anterior formează edictus vetus, iar partea noua formează edictus noumm sau
pars nova.
Edictele pretorilor se clasifică în două categorii : edictul perpetua, valabil 1 an şi edictul repentina, dat cu
ocazia unor evenimente deosebite.
În perioada lui Hadrian ( 117-138 ), acesta îl însărcinează pe jurisconsultul Salvius Iulianus să sistematizeze
edictul pretorului urban. Acest edict sistematizat s-a numit perpetuu, întrucât pretorii, după această dată, nu se
mai puteau abate de la dispoziţiile sale. Dar trebuie menţionat că, Salvius Iulianus nu a adus modificări
importante edictului pretorian, ci doar uşoare ameliorări, mai mult procedurale. Codificarea edictului implica
imposibilitatea magistratului de a crea instituţii noi, dar şi posibilitatea completării sau explicării conţinutului
edictului.
Dacă facem o sumă a prevederilor cu putere normativă cuprinse în edictele pretoriene, ajungem la ceea ce se
numeşte dreptul pretorian.
Munca creatoare a pretorilor s-a făcut treptat şi pe căi ocolite. La început, pretorii au recunoscut regulile
dreptului civil, dar contau să le dea o eficienţă mai mare în raport cu condiţiile noi, social-politice şi
economice. Apoi, ei au completat lacunele dreptului civil cu noi reglementări impuse de dezvoltarea societăţii
romane. Astfel, cu timpul, pretorii au dus, e adevărat, pe căi ocolite, la modificarea unor reguli de drept civil
pentru a corespunde noilor realităţi
Posibilităţile pretorilor de a interveni în idea îmbunătăţirii vechiului sistem de drept a culminat odată cu legea
Aebutia, lege care prevede o adevărată reformă a procedurii. În baza prevederilor acestei legi, rolul pretorului
devine un rol concret – dintr-un simplu arbitru între părţi, acesta devine un personaj activ care poate influenţa
mersul procesului şi poate stabili reguli noi. ( de exemplu crearea de acţiuni noi ). Creând acţiuni noi, pretorul
impune şi sancţiuni atunci când ele nu sunt prevăzute de vechiul drept civil.
Mijloacele tehnico-juridice folosite pentru a sancţiona noile cazuri apărute în practică sunt:
a) Interdictele erau ordine prin care se interzicea un act sau se ordona executarea unui act;
b) Excepţiunile – mijloace cu ajutorul cărora paraliza inechitatea rezultată dintr-o aplicare rigidă a
dreptului civil;
c) Restitutiones in integrum sau repunerea în starea anterioară – se considera neavenit un act care, deşi
conform dreptului civil era legal, dar se încălcau principiile echităţii.
Din punct de vedere al tehnicii întocmirii, edictul pretorian era alcătuit din trei părţi:

11
- în prima parte pretorul arată ce formule va da pentru a sancţiona dispoziţiile dreptului civil, deci acele
drepturi recunoscute într-o lege;
- în partea a doua, pretorul ia unele măsuri pentru cazurile neprevăzute de lege, stabilind şi mijloacele
juridice pentru ocrotirea intereselor lezate ( acţiunile pretoriene ).
- A treia parte cuprinde acele mijloace folosite de pretor pentru a sancţiona noi cazuri ivite în practica
juridică.

SENATUS CONSULTELE
Aşa cum am arătat atunci când am vorbit despre lege, Senatul nu avea iniţiativă legislativă şi nici dreptul de a
vota legile. Cu timpul, insă, Senatul putea declara o lege nulă sau inaplicabilă în anumite cazuri speciale, cu
condiţia ratificării hotărârii de adunările populare.
Senatul putea lua , insă, anumite măsuri a căror aplicabilitate o asigura prin aşa numitele injonctiuni, adică
ordine date pretorului. Aceste măsuri luate de Senat se numeau senatus consulte. De asemenea, trebuie
menţionat faptul ca Senatul avea şi dreptul de a interpreta legile.
În timpul împăratului Hadrian ( 117-138 ) aceste măsuri sau hotărâri ale Senatului au devenit obligatorii prin
ele însele, fără a fi nevoie a se recurge la autoritatea pretorului. Din acest moment senatus consultele au
devenit izvoare de drept. Dar, în realitate, senatus consultele erau o simplă formă prin care se exprima voinţa
împăratului. Astfel, împăratul avea dreptul de a propune un proiect de lege şi, în acest sens, ţinea un discurs în
Senat - „oratio”, ce servea drept expunere de motive. Deoarece Senatul nu făcea decât să aprobe oratio, cu
timpul senatus consultele s-au numit orationes. Senatus consultele erau redactate în prezenţa unor senatori
numiţi soribendo-affluere. Adesea senatus consultele erau publicate în Form, iar o copie a acestora era păstrată
în arhive, iar Caesar obişnuia să publice zilnic dările de seamă ale Senatului şi ale adunărilor populare.

CONSTITUŢIILE IMPERIALE
Constituţiile imperiale sunt forme prin care împăratul îşi exprima făţiş voinţa. La începutul Imperiului,
împăraţii uzau moderat de această formă juridică. Astfel, se spune, că Octavianus Augustus ar fi refuzat de trei
ori sarcina legilor şi a moralei. În fapt, însă, autoritatea de care se bucura împăratul, dispoziţiile constituiau
adevărate legi în Roma, Italia şi în provincii. Când Imperiul a trecut la faza de Dominat împăraţii au
abandonat aşa-zisa mască republicană, nemaiavând nevoie de a-şi camufla voinţa prin tot felul de tehnici
intermediare.
Împăraţii au căutat să pună ordine în opera juridică şi legislativă transmisă lor de epoca clasică, dat fiind că
unele dispoziţii legislative nu mai corespundeau nevoilor vieţii economice. Era nevoie, de asemenea, de o
sistematizare a numeroaselor comentarii ale jurisconsulţilor din timpul Principatului.
Prin constituţiile lor, împăraţii au uzat de următoarele procedee :
- au dat autoritate de lege scrierilor unor jurisconsulţi
- au făcut culegeri de constituţii date de împăraţii anteriori
12
- au introdus noi norme de drept prin constituţiile lor
- au făcut culegeri din fragmentele scrierilor jurisconsulţilor cărora le-au dat autoritate legislativă ( aşa
numitele coduri ).
Hotărârile pe care împăratul le lua în domeniul dreptului, constituţiile imperiale erau de mai multe feluri :
- edicta ( edictele ) – erau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le dădea în calitate de
magistrat suprem al statului. Aceste constituţii, edicte erau valabile şi după moartea împăratului.
- Mandata ( mandatele ) – erau instrucţiuni pe care împăratul le dădea funcţionarilor superiori, dar în
special guvernatorilor din provincii. Prin intermediul mandatelor au fost introduse norme juridice aplicabile în
anumite situaţii ori norme de conduită pentru funcţionari ( de exemplu se interzicea căsătoria funcţionarilor cu
femei din provincia pe care o administrau ).
- Decreta ( decretele ) – erau hotărâri date de împărat în pricinile supuse lui spre judecare. Cu aceste
ocazii se emiteau şi norme juridice noi, iar acestea deveneau aplicabile în viitor, unor cazuri asemănătoare.
- Rescripta ( rescriptele ) – erau hotărâri date în cazul unor chestiuni juridice controversate. Aceste
dispoziţii erau date atunci când anumite părţi în litigiu le solicitau sau când unii funcţionari cereau lămuriri
pentru a putea pronunţa o sentinţă. În fapt, rescriptele îmbrăcau forma unei scrisori sau a unei rezoluţii pe
cererea respectivă ( adnotationes ).
În epoca târzie a Dominatului constituţiile imperiale cele mai importante sunt edictele denumite leges
edictates, iar termenul de lege se foloseşte tot mai des pentru desemnarea constituţiilor imperiale – este normal
din moment ce împăratul era considerat dominus et deus, iar voinţa lui era obligatorie, fiind singura lege în
stat.
În privinţa codurilor de legi din această perioadă amintim: Codul Gregorian şi Codul Hemogenian, secolul III
e.n., prima culegere oficială a constituţiilor imperiale a realizat-o Teodosiu al 2-lea în anul 438 e.n – Codex
Teodosianus, insă, cea mai importantă codificare a tuturor legilor romane rămâne codificarea lui Justinian
( 527-565 e.n. ).

JURISPRUDENŢA SAU ŞTIINŢA DREPTULUI

În epoca veche ştiinţa dreptului se afla în mâna pontifilor, consultaţiile juridice erau date individual. Dar,
odată cu secesiunea plebeilor şi victoria acestora a avut loc şi laicizarea dreptului şi apariţia jurisconsulţilor
care acordau asistenţă şi consultaţii juridice. Consultaţiile acestor jurisconsulţi priveau diverse probleme de
drept, dar. În acelaşi timp, jurisconsulţii romani redactau diferite acte juridice şi conduceau procesele care le
erau încredinţate de pontifi. Pentru aceste procese jurisconsulţii se pregăteau asiduu – cercetau problemele
juridice după actele normative în vigoare, interpretau normele dreptului şi urmăreau să le dea o aplicare cât
mai eficientă. Aplicarea practică a dreptului ducea, inevitabil, la o depăşire a legii şi deci la crearea unor reguli
noi.
Dintre jurisconsulţii celebrii amintim: în epoca veche Sextus Aelius Catus care a comentat Legea celor XII
table, mai apoi Marcus Manilius, Marcus Iunius Brutus, Publius Mucius Scaevola, Q.M Scaevola.

13
Ştiinţa dreptului a ajuns la apogeu în epoca Principatului, epocă în care problemelor complexe social-politice,
juriştii trebuiau să le dea o soluţie juridică corespunzătoare. În acest sens ei formulau opinii noi,
nemaiîntâlnite la autorii vechi.
Faptul ca jurisconsulţii aveau o activitate prodigioasă este dat şi de atragerea lor de către împăraţi. Astfel,
Octavian Augustus a acordat dreptul juriştilor de a da soluţii de care judecătorii erau datori să ţină seama în
judecarea pricinilor pentru care soluţiile au fost date. Cu timpul, aceste soluţii au fost luate în considerare şi în
soluţionarea altor pricini asemănătoare. Cu titlu de exemplu trebuie arătat că încă din timpul lui Octavian
Augustus au existat 2 şcoli ale ştiinţei dreptului, mai precis două curente, două modalităţi de a aborda
problemele juridice: şcoala proculiană şi şcoala sabiniană. Modul de abordare a problemelor juridice era
determinat de opiniile politice, astfel şcoala proculiană era de conformaţie democratică ( sclavagistă, totuşi ),
iar şcoala sabiniană era de conformaţie imperială, mai precis a dictaturii imperiale. În timpul lui Hadrian
distincţia dintre cele două şcoli dispare. În această perioadă s-au remarcat următorii jurişti : în secolul II e.n.
Sextus Pomponius, Gaius, în secolul III e.n. Papinian, Paul, Ulpian.
Jurisprudenţa începe să decadă în epoca Dominatului, întrucât instituţiile juridice clasice îşi pierd importanţa,
deoarece dictatura imperială frâna intenţiile de independenţă şi originalitate a juriştilor, în munca lor.
Spre sfârşitul Imperiului roman erau admise într-un proces doar opiniile marilor jurişti : Papinian, Paul,
Ulpian, Modestimus, precum şi opiniile celor citaţi de aceştia în opera lor. Partea care aducea în sprijinul său
mai multe opinii câştiga. Dacă erau în număr egal, prevala opinia lui Papinian, iar dacă acesta nu se
pronunţase asupra speţei, judecătorul dădea soluţia pe care o considera justă.

CODIFICAREA LUI JUSTINIAN

După cum am arătat, Imperiul Roman s-a împărţit în anul 395 e.n. în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul
Roman de Răsărit. O perioadă, dezvoltarea lor a mers paralel, insă, curând, Imperiul Roman de Apus a început
să decadă, astfel că din anul 476 acest imperiu îşi încetează existenţa.
Imperiul Roman de Răsărit a beneficiat de o mai mare stabilitate economică, oraşele erau mai bogate,
comerţul era înfloritor, iar primejdia popoarelor barbare nu era atât de mare. De altfel, în condiţia sclavilor
apar îmbunătăţiri şi cu aceasta, primele elemente feudale.
Noile condiţii economico-sociale nu mai corespundeau legislaţiei vechii orânduiri, fie erau enorm de multe
legi, fie acestea nu erau aplicabile. În consecinţă, trebuia făcută o adevărată ....actelor normative ale statului
roman. Justinian a avut această iniţiativă, aşa încât vorbim, astăzi, de codificarea lui Justinian. ( 527-565 e.n. ).
Această codificare a început în anul 528 prin adunarea constituţiilor imperiale. În acest sens a fost numită o
comisie de jurişti care, adunând toate constituţiile imperiale în vigoare, au modificat textele acestora în raport
de noile realităţi sociale. Acest cod, codex emis în anul 529 nu s-a păstrat.
În anul 530 Justinian a format o alta comisie care a avut sarcina să culeagă cele mai importante fragmente din
operele jurisconsulţilor. Pentru a uşura munca acestei comisii, Justinian a emis „ cele 50 de decizii” –

14
constituţii imperiale, în scopul lichidării controverselor ce divizau juriştii. Cu acesta ocazie, prin cele 50 de
decizii, Justinian a dat soluţii noi pentru rezolvarea unor probleme controversate.
Prin constituţia Deo auctore, juristul Tribonian a fost însărcinat să alcătuiască comisia de redactare a noului
cod, formată din avocaţi, profesori, funcţionari.
Lucrarea redactată s-a numit Digestele sau Pandectele ( digere – a rândui, pan dehomai – a colecţiona într-un
întreg ). Digestele conţineau 150.000 de rânduri culese din operele marilor jurisconsulţi romani, cei mai des
citaţi au fost paul şi Ulpian, 50 de cărţi care se împart în titluri, care la rândul lor sunt alcătuite din fragmente.
Comisia a lucrat în trei subcomisii : opere de drept civil, opere referitoare la edictul pretorian şi lucrări cu
caracter practic ( masa sabiniană, masa edictală şi masa papiniană ). S-a constatat, insă, că au existat texte care
nu şi-au găsit clasificarea în cele trei subcomisii, astfel încât s-a format o altă comisie numită appendix.
Lucrarea a fost terminată în anul 533.
Digestele au impus şi revizuirea vechiului Codex, aşa încât, Justinian a dispus întocmirea unei alte ediţii
revizuite, adnotate şi modificate – Codex repetitiae prealectionis, în anul 544. Acest cod are 12 părţi sau
titluri, iar constituţiile imperiale sunt inserate cronologic.
Tot din monumentala operă juridică a lui Justinian face parte şi Institutiones, opera publicată în anul 533 şi
care reprezintă un adevărat manual de drept înzestrat cu putere de lege.
Constrâns de necesităţile sociale, Justinian a edictat şi Novelle constitutiones.
În evul mediu Digestele, Codex, Instituţiile şi Novelele au fost denumite „Corpus Iuris Civilis”- Colecţia de
drept civil şi folosite prin preluare şi adaptare pentru reglementarea relaţiilor sociale. Corpus iuris civilis stă la
baza dreptului feudal şi burghez, iar apoi la baza codificărilor lui Napoleon.

Interpolaţiile
Interpolaţiile sunt alterări, modificări voite aduse de către compilatori textelor juriştilor clasici şi constituţiilor
imperiale publicate în Corpus iuris civilis. Aceste interpolaţii au apărut ca necesar pentru punerea în
concordanţă a textelor juridice vechi cu realităţile bizantine. De asemenea, au urmărit să lămurească unele
texte, să înlăture repetiţiile şi să unifice sub aspectul formei şi fondului opera de codificare.

15
 PERSOANELE
Prin persoană se înţelege orice subiect de drept capabil de drepturi şi obligaţii, deci subiectul unui
raport juridic. În contextul acestei sumare definiţii, vorbim despre persoane fizice şi persoane juridice.
Persoana fizică este omul, persoana, privită în mod individual, în calitatea sa de subiect de drept.
Persoana juridică este un colectiv de oameni, având o structură organizatorică determinată, dispunând de
independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop.
Potrivit dreptului actual orice fiinţă umană este o persoană şi poate participa la viaţa juridică. Dreptul roman,
însă, nu a recunoscut tuturor oamenilor calitatea de persoană. În acest sens trebuie spus că pentru ca fiinţa
umană să poată participa la viaţa juridică trebuia să aibă capacitate sau personalitate. În dreptul roman numai
oamenii liberi aveau capacitate juridică, dar aceasta era diferenţiată în funcţie de apartenenţa la o anumită
categorie socială sau origine etnică.
Ca şi în dreptul actual, în dreptul roman capacitatea era de două feluri:
- capacitatea de folosinţă – este aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii.
- Capacitatea de exerciţiu – este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţiile prin acte juridice.
Pentru ca o persoană fizică să posede capacitatea de folosinţă se cereau următoarele condiţii:
- să aibă calitatea de om liber ( status libertatis );
- să fie cetăţean ( status civitatis );
- să fie şef de familie ( status familiae ), adică să nu se afle în puterea părintească a lui pater
familias.
Capacitatea de exerciţiu aparţine acelor persoane care având îndeplinite condiţiile de mai sus, au posibilitatea
de a aprecia însemnătatea şi urmările acţiunilor lor. Nu aveau capacitate de exerciţiu persoanele care datorită
sexului, vârstei sau stării lor mintale nu pot aprecia nici însemnătatea şi nici consecinţele propriilor lor fapte.
Capacitatea juridică sau personalitatea începe odată cu naşterea persoanei fizice cu condiţia ca noul născut să
se fi născut liber, viu şi cu înfăţişare umană. S-a recunoscut, însă şi capacitatea copilului conceput, dar
nenăscut, dacă interesele lui o cereau ( era vorba despre principiul „ copilul conceput se consideră născut
atunci când e vorba de interesele sale „). În virtutea acestui principiu ( existent şi astăzi ) copilul născut după
moartea tatălui venea la succesiunea acestuia. Bineînţeles, dacă copilul se năştea mort, principiul nu mai
funcţiona.
Capacitatea juridică încetează prin moartea fizică şi, uneori, prin moartea civilă ( „capitis denuntio” ).
Potrivit dreptului roman oamenii se împart în două mari categorii: oameni liberi şi sclavi.

SCLAVII
De-a lungul secolelor sclavia, care în fond a fost baza producţiei materiale a întregii societăţi romane, a avut
aspecte diferite atât din punct de vedere al condiţiei sclavului cât şi al modului în care un om ajungea sclav ori
un sclav devenea liber.

16
Cauzele sau izvoarele sclaviei
1.Naşterea - în dreptul roman exista principiul după care copilul născut în afara căsătoriei dobândea condiţia
juridică a mamei. Întrucât, sclava năştea întotdeauna în afara căsătoriei copilul ei se năştea sclav indiferent
cine era tatăl său.
În acest caz trebuie spus că , pe parcurs s-a impus principiul conform căruia dacă mama a avut , în timpul
sarcinii, indiferent câtă vreme, calitatea de om liber, copilul născut era considerat liber.
2.Războiul – este un fapt cert că orice bătălie sau război se solda, printre alte urmări, cu luarea de prizonieri.
Căderea în prizonierat era o altă cauză a sclaviei.
Astfel, romanii luaţi prizonieri deveneau sclavi, dar întorcându-se în patrie redeveneau oameni liberi,
considerându-se în baza unei ficţiuni că nu au fost niciodată sclavi.
Desigur că orice străin luat prizonier la Roma devenea sclav. Dar nu numai prizonierii de război ci, în
principiu, orice străin aflat pe teritoriul Romei devenea sclav. Însă, câtă vreme nimeni nu îl lua sclav pe străin,
el era într-o stare de semilibertate. ( la Roma, în dreptul vechi, sclavia era guvernată de două principii: un
cetăţean roman nu poate deveni sclav la Roma şi străinul , la Roma, este sclav ).
3.Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii – datorită anumitor dispoziţii legale, unii oameni puteau deveni
sclavi pentru că săvârşeau anumite acte care erau sancţionate cu pierderea libertăţii.
Astfel, în epoca republicană datornicii insolvabili, cei care nu se prezentau pentru a satisface stagiul militar
precum şi cei care refuzau să fie recenzaţi puteau fi vânduţi de creditori ori de magistraţi ca sclavi dincolo de
Tibru ( trans Tiberium ). De asemenea putea fi vândut ca sclav hoţul prins asupra faptului de către păgubit.
În epoca imperială deveneau sclavi următoarele categorii de persoane:
- cei condamnaţi să muncească în mină
- femeile libere care întreţineau relaţii cu sclavii
- oamenii liberi care se dădeau drept sclavi pentru a fi vânduţi ca atare pentru a împărţi preţul
cu vânzătorul. În momentul în care îşi revendica printr-un proces libertatea, primea ca
pedeapsă sclavia.
- În caz de revocare a dezrobirii pentru ingratitudine.

Condiţia juridică a sclavului

Stăpânul de sclavi avea drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului, putându-l pedepsi in orice mod considerat
de cuviinţă, inclusiv cu moartea.
Sclavul nu avea personalitate ( capacitate ) juridică şi nu putea, deci, participa la viaţa juridică în nume
propriu. În consecinţă, nu putea deveni titular de drepturi şi nu-şi putea asuma obligaţii. El era considerat un
simplu res – lucru.
Iată câteva dintre inechităţile la care era supus sclavul:
- nu putea să se căsătorească, să aibă o familie; legătura sa cu o sclava avea valoarea unui
simplu fapt

17
 - sclavul nu avea patrimoniu, deci, nu putea fi proprietar, creditor, debitor sau nu putea lăsa
moştenire
- nu putea apărea în faţa justiţiei, dacă se întâmpla să fie victima unei agresiuni nu putea să
se plângă, acest drept avându-l doar stăpânul lui.
Începând cu sfârşitul epocii republicane apar germenii unui proces care urmăreşte să recunoască sclavilor o
oarecare capacitate juridică, aceasta numai în interesul stăpânului şi între anumite limite.
Pe scurt, prezentăm cazurile în care pretorul a recunoscut sclavilor capacitatea juridică de a încheia acte în
numele stăpânilor:
a. stăpânul putea însărcina pe sclav să conducă un comerţ terestru sau vamal sau să ducă la îndeplinire o
afacere comercială determinată. În caz de litigii terţii acţionau pe stăpâni în judecată;
b. stăpânul putea, de asemenea, să atribuie sclavului, în vederea exercitării unui comerţ o masă de bunuri,
numită peliculium. Deşi rămâneau în proprietatea lui dominus, aceste bunuri alcătuiau o masă
patrimonială distinctă pe care sclavul o administra. Veniturile aparţineau stăpânului, dar sclavul putea să
tragă foloasele, aşa încât, strângând ban cu ban, în final putea să-şi răscumpere libertatea.

OAMENII LIBERI
Oamenii liberi puteau fi cetăţeni sau necetăţeni. Aceştia din urmă erau latinii şi peregrinii. Atât
cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi ingenui ( proveniţi din părinţi care au fost întotdeauna liberi ) şi dezrobiţi.
Mai exista şi o categorie aparte între sclavi şi oamenii liberi, oameni cu o condiţie juridică specială.

CETĂŢENII

Moduri de dobândire a cetăţeniei

1.Naşterea – era cetăţean acea persoană care se năştea din părinţi cetăţeni. În cadrul căsătoriei copilul urma
condiţia tatălui, iar copilul născut dintr-o relaţie întâmplătoare urma condiţia mamei.
2.Beneficiul legii – dacă îndeplinea anumite condiţii un străin putea deveni cetăţean roman, spre exemplu
latinul care se stabilea la Roma sau cel care a exercitat o magistratură în oraşul Roma.
3.Naturalizarea – fie individual, fie colectiv, străinii puteau primi de la poporul roman printr-o lege sau de la
un delegat al poporului, cetăţenia romană. S-au făcut naturalizări în interes militar, deoarece locuitorii din
provincii în momentul înrolării erau declaraţi cetăţeni.
4.Dezrobirea – sclavul dezrobit, eliberat de un cetăţean roman devenea la rândul său cetăţean.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele
- ius comercii ( comercium ) desemna dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului
civil, deci de a dobândi ori transmite proprietatea, de a deveni debitor sau creditor şi deci,
de a intenta acţiuni în justiţie.

18
 - Ius connubii ( conubium ) desemna dreptul de a încheia o căsătorie valabilă.
- Ius militiae desemna dreptul de a fi soldat în armata romană
- Ius suffragii desemna dreptul de a vota , de a alege.
- Ius honorum desemna dreptul de a fi ales într-o demnitate, într-o magistratură.

Numele cetăţeanului
Ceea ce individualizează în mod public pe cetăţeanul roman era numele.
Numele era alcătuit după reguli fixe, aşa încât să se deosebească cetăţenii ingenui de cei dezrobiţi. Acesta
avea cinci elemente : prenumele, numele gintei, porecla ( cognomen ), numele tatălui şi indicarea tribului în
care era înscris pentru vot cetăţeanul. De exemplu: Marcus Mucius, Marci filius, Galeriu Felix, adică
prenumele Marcus, din ginta ( familia ) Mucia, fiul lui Marcus, din tribul Galeria, porecla Fericitul.
Toga era un alt semn distinctiv al cetăţeanului roman, iar pierderea cetăţeniei însemna pierderea togi.

Pierderea cetăţeniei
Calitatea de cetăţean se pierdea în următoarele situaţii:
- în momentul pierderii libertăţii, a căderii în sclavie;
- când o persoană se stabilea în străinătate şi devenea cetăţean al acelui stat. Roma nu
recunoştea dubla cetăţenie;
- când se pronunţa pedeapsa exilului;
- când un cetăţean roman era predat unui stat străin, în urma comiterii unui delict contra
acelui stat, dar acest stat nu dorea să-l primească.

19
 ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE STATULUI ROMAN
ORGANIZAREA DE STAT

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite si sanctionate de statul roman si
cuprinde un sistem vast de ramuri si institutii juridice, construit inca de la inceputurile Romei si care au luat
sfarsit odata cu imparatul Iustinian, ultimul reformator in acest domeniu.
- Daca la inceput, dreptul ( ca si totalitate a regulilor ce normeaza comportamentul social ) era
considerat ca fiind vointa zeilor ( interpretata de preoti, care beneficau, astfel, de un statut aparte si
respectat), in timp, practica judiciara a jurisconsultilor Romei a reusit sa faca distinctie intre
normele morale ( de cele mai multe ori si religioase) si cele juridice.
- un alt semnal de evolutie a gandirii si culturii juridice romane il reprezinta abordarea distincta a
institutiilor juridice care apara interesele statului (dreptul public) de cele care vizeaza raporturile
juridice dintre indivizi ( dreptul privat).

Dreptul privat roman cuprinde 4 părți distincte:

I. Dreptul civil ( ius civile)

Dreptul civil este propriu fiecărui stat, fiind destinat să reglementeze raporturile juridice dintre
cetățeni.
Era caracterizat de un formalism marcat de puternice accente magice și spirituale, care îl făcea astfel
străin persoanelor ce nu erau cetățeni romani.
Importanța acestuia decade odată cu dezvoltarea economică și socială a statului roman, implicand
necesitatea asigurării participării străinilor la actele juridice încheiate cu cetățenii romani ( în special acte cu
caracter economic, de comerț).

II. Dreptul ginților ( ius gentium)

Dreptul ginților este cel regăsit la toate popoarele, care derivă practic din natura ființei umane, nefiind
specific doar unui anumit stat. Termenul provine de la gintă, o comunitate de indivizi.
A apărut ca o formă de drept cu caracter inovator față de rigiditatea dreptului civil, pe care a ajuns, de
altfel, să îl înlocuiască, treptat, atât in raporturile dintre cetățenii romani și străini cât și intre cetățenii romani.

III. Dreptul pretorian ( ius praetorium):

Dreptul pretorian a fost creat de magistrații romani, în special de pretori, apărut la sfârșitul Republicii,
pentru a suplini și a corecta unele lipsuri ale vechiului drept civil (raportat la evoluția societății romane, la

20
necesitatea implementarii unor noi instituții juridice), fiind bazat pe ideea de echitate. Uneori, imperativul
echității putea chiar să implice o interpretare a actului juridic de o altă manieră decât cele scrise de părți ( spre
exemplu, corecta calificare a unui contract drept unul de vanzare, si nu unul de schimb, daca s-a platit un pret
pentru transferul dreptului de proprietate).
Pretorul ( ”cel ce merge inainte”) era o functie inalta in statul roman, fiind conducator in armata si
fiind investit cu atributii jurisdictionale ( de judecator), doar functia de consul aflandu-se pe o treapta
superioara pretorului.

IV. Dreptul natural ( ius naturale)

Lipsind o definiție exactă a acestuia, el reprezintă un set de principii juridice menit să transceandă
diferențele dintre indivizi, jurisconsultul roman Ulpian apreciind chiar ca dreptul natural este comun tuturor
vietuitoarelor, si nu doar oamenilor. El a fundamentat idei inca prezente in societatea noastra, precum legitima
apărare sau imbogatirea fara justa cauza.

ETAPELE DEZVOLTARII STATULUI ȘI DREPTULUI ROMAN:

Dezvoltarea dreptului roman s-a aflat în strânsă corelație cu dezvoltarea statului, fiind de remarcat
cele 3 mari perioade: Perioada regalității, a republicii si a imperiului (Principatul si Dominatul).
Astfel, regasim 3 mari perioade de evolutie a dreptului roman: etapa dreptului vechi, etapa dreptului
clasic si etapa dreptului postclasic ( pana la Iustinian 527-565).
Cetatea Romei a fost fondata de cele trei triburi (latini, sabini si etrusci), populatia fiind impartita, in
functie de avere, in doua categorii : patricieni si plebei. O parte a membrilor gintii ( forma de organizare ce ii
reunea pe cei cu un stramos comun) devin persoane semidependente in relatie cu patricienii, numite clienti.
Regalitatea era o perioada incipienta de dezvoltare a statului, in care regele era ales de popor ( comiții)
pentru a reprezenta interesele comunitatii.
Adunarea Populara cuprindea adunarea barbatilor adulti din cetate, alegea regele, declara razboi,
judeca in situatiile de crime grave.
Senatul era compus din sefii gintilor si avea rol de a confirma hotararile Adunarii Generale.
In jurul cetatilor apare plebea, populatie saraca, societatea romana fiind de asemenea una sclavagista.
Perioada regalitatii a fost caracteriata de uzitarea normelor vechiului drept civil, a dreptului formalist,
bazat pe ritualuri si simboluri cunoscute doar de catre pontifi ( alesi din randurile patricienilor).
Reforma Servius Tullius: a inlaturat organizarea cetatii pe baza gintilor, si a introdus separarea si
organizarea pe baza averii ( aristocratia pe baza averii).

21
 Perioada Republicii:
- instaurata in 509 a Ch
- regele izgonit iar statul condus de 2 consuli
- extindere teritoriala masiva. Creste numarul scalivlor

Revendicarile plebei:
- A) repartizare echitabila pamanturi
- Jus connubi ( dreptul de a se casatori conform dreptului civil)
- Jus honorum ( dreptul de a fi ales in magistraturi)
Urmare a conflictului, plebeii dobandesc dreptul de a avea 2 reprezentanti (tribuni) care avea drept de
veto cu privire la deciziile consulilor si ale Senatului si Adunarii populare. Se infiinteaza Adunarea plebeilor.

Efectele eforturilor plebei:

- LEGEA CELOR XII TABLE

- Legea Canuleia – permitea casatoriile intre patricieni si plebei

Plebeii urmareau sa atinga dezideratul de a fi egali in drepturi cu patricienii ( au obtinut gradual tot
mai multe drepturi, culminand in jurul anului 287 a Hr cand s-a stabilit ca rezultatul plebiscitelor sa nu poata
fi cenzurat de Senat ).

ORGANELE DE CONDUCERE in timpul Republicii:

A. Magistratii ( potestas si imperium)
1. Consulii
- functia suprema civila si conducatorii armatei in caz de razboi
2. Pretorii
- organizau procesele ( iar pretorii peregrini pe cele dintre cetateni si straini)
3. Cenzorii
- imparteau cetatenii in jurisdictii fiscale si se ocupau cu colectarea taxelor si impozitelor, dar si cu
morala publica
4. Edilii curili:
- organizau jocurile publice, supraveghea aprovizionarea orasului cu marfuri
5. Tribunii:
- aparau interesele plebeilor. Aveau puteri mari, se putea opune prin veto hotararilor consulilor sau
ale Senatului
- puteau aresta magistrati
- Tribunii nu puteau fi opriti din a vorbi plebeilor
6. Dictatorul:

22
 - ales in vremuri de primejdie, interna ori externa, pe o perioada limitata ( 6 luni) si avand puteri
depline.

B. Senatul:
- atributii legislative, confirmau hotararile Adunarii populare
- membrii alesi de consuli ( iar mai apoi de cenzori) din randul fostilor magistrati
- putea numi Dictatorul, daca era cazul.
- Atributii de politica externa ( legaturile diplomatice) precum si militare

10 ginti formau o curie, 10 curii formau un trib

C. Adunarile curiate si-au pierdut in timp importanta ( raman cu solutionarea problemelor de

dreptul familiei)
D. Adunarile centuriate ( aleg magistratii superiori, voteaza legi)

Trecerea de la republica la Imperiu s-a facut treptat, datorita nerezolvarii problemei agrare, pe de o
parte, dar si a concentrarii de putere in mainile comandantilor militari, vazuti ca o solutie salvatoare
pentru continuarea statului roman.

IMPERIUL:
Se adancesc diferentele dintre patura bogata si cea saraca a cetatenilor.
Principatul:
Octavian Augustus instituie un regim autocratic, pastrand insa, de forma, institutiile Republicii.
Senatul isi pierde insemnatatea.
Numarul scalvilor e in descrestere, dar acestia raman importanti in structura Imperiului, ca principal
izvor al productiei.
Senatul dar si magistratii isi pierd din putere ( consulii ales pe durate mult mai scurte decat 1 an, de 6
ori chiar 2 luni), pretorii nu mai au puterea de a crea legi, ci doar de a organiza procesele.
Dominatul:
Incepe odata cu Diocletian .
Are putere absoluta si e zeificat.
Populatia libera e impartita in caste: casta superioara (senatori si functionari) si casta inferioara
( proprietarii funciari din provicinii, edilii curili, plebeii – micii comercianti, muncitorii, taranii, etc).
Devine o dinastie ( cu asociere la domnie a urmasului)

23
 Constantin cel Mare: apogeul dominatului.
Imparatul numeste senatorii, iar competentele adunarilor populare le preia imparatul.
Roma e cucerita de barbari de neam germanic in 476. Estul supravietuieste si se transforma in Imperiul
Bizantin ( Iustinian – 527 – 565) ultimul imparat roman si primul imparat grec.
PERSOANELE
Prin persoană se înțelege un subiect de drept, capabil de a-si asuma obligatii si de a-si exercita
drepturi.
In prezent, exista persoane fizice ( orice fiinta umana) și persoane juridice (structuri ce sunt
participante la viata sociala, intra in raporturi juridice, au un scop bine determinat).

In Roma antica, nu orice fiinta umana era o persoana, asadar nu orice fiinta umana avea capacitate
civila.
Doar OAMENII LIBERI avea capacitate juridica, aceasta fiind si atunci de doua feluri : de folosinta si
de exercitiu.

Existau 3 conditii pentru ca o persoana sa aiba capacitate juridică:

- sa fie un om liber ( status libertatis)
- sa fie cetatean al Romei ( status civitatis)
- sa fie șef de familie ( status familiae), adica sa nu se afle sub autoritatea unui sef de familie.

Capacitatea de exercitiu – nu o aveau toti cei care aveau capacitate de folosinta.

Persoanele care datorita varstei, a sexului sau a starii mentale nu erau constienti de insemnatatea
faptelor lor, nu aveau aceasta capacitate.

Capacitatea de folosinta aparea odata cu nasterea persoanei, cu conditia ca fătul să se nască viu, liber
si cu infatisare umana. In anumite conditii ( pentru succesiune) se recunostea capacitatea civila de folosinta si
pentru persoana conceputa, dar nenascuta, cu conditia sa se nasca vie.
Capacitatea de folosinta inceteaza prin moartea persoanei.
Se recunostea o capacitate civila si unor entitati colective, numite astazi persoane juridice.
Premisa generala a capacitatii a fost libertatea persoanei. Niciun moment nu s-a admis existenta
capacitatii civile in absenta status libertatis.

24
 STATUS LIBERTATIS

Libertatea era o conditie pentru a fi cetatean, astfel incat cetatenii romani erau liberi.
Mai tarziu, si strainilor li se recunoaste un statut aparte.
Libertatea se dobandea:
- fie din nastere ( daca ambii parinti erau oameni liberi, sau daca mama era om liber);
- fie printr-un fapt ulterior nasterii: dezrobire ori prescriptie achizitiva ( se comporta cu buna
credinta ca un om liber timp de 20 ani).

SCLAVIA
Societatea romană a fost mereu una sclavagista. Dupa razboaiele punice, creste numarul
sclavilor. Acestia stateau la baza economiei statului roman, faceau cele mai grele munci, erau unelte de
productie.
Sclavii erau considerati bunuri iar stapanii lor aveau drept complet de dispozitie asupra
acestora.
Sclavii nu aveau dreptul de a se casatori, asa ca traiau in simple uniuni de fapt. Sclavii nu
aveau patrimoniu si nici drepturi.
Spre sfarsitul Republicii, ei dobandesc o forma incipienta de capacitate, insa nu prin prisma
drepturilor ci a obligatiilor: ei pot sa il faca pe stapanul lor proprietar sau creditor, dar nu puteau sa il
oblige.
Mai apoi, ei ajung sa il reprezinte la incheierea actelor juridice, printr-o fictiune juridica
( deoarece sclavii nu aveau capacitate si nu puteau fi reprezentanti veritabili). Dar se considera ca un
act juridic incheiat de sclav in nume propriu il obliga si pe proprietar.
In perioada imperiala, cand economia sclavagista isi incepe declinul si revoltele acestora erau
periculoase, se iau masuri de ocrotire a sclavilor.
Sclavii nu aveau patrimoniu, dar puteau avea anumite bunuri in administrare ( mobile,
imobile sau chiar alti sclavi), cu aprobarea stapanului, care ramanea proprietarul acestor bunuri.
Sclavul le folosea pentru a spori averea stapanului iar la batranete, sclavul putea ceda proprietarului
acel peculium si sa fie dezrobit.
CUM APĂREAU SCLAVII:
1. Nașterea: fie ambii parinti sclavi, fie doar mama sclava ( si care nastea in afara casatoriei).
Copilul nascut in afara casatoriei dobandea conditia juridica a mamei.
Daca mama a fost pe perioada sarcinii, o vreme, om liber, copilul se nastea liber.

25
 2. Razboiul: Caderea in prizonierat ducea la sclavie.
Dar daca un cetatean roman, luat prizonier, se intorcea, beneficia de asa numitul drept de reintoarcere
( o fictiune juridica, considerandu-se ca pe toata aceasta perioada nu a fost niciodata sclav). Isi recapata si
patrimoniul. Mai putin starile de fapt imposibil de restabilit.
Legea Cornelia spunea ca un cetatean luat prizonier era considerat mort ( astfel incat testamentul sau,
incheiat pe cand era om liber, sa fie valabil – sclavii nu puteau incheia acte juridice).
3. Ca pedeapsa:
In epoca Republicii:
- datornicii insolvabili
- cei care refuzau sa isi satisfaca stagiul militar
- cei care refuzau sa fie recenzati
- hotul prins asupra faptului.

In Imperiu:
- oamenii condamnati sa munceasca in mina
- femeile libere ce intretineau relatii cu sclavii
- oamenii liberi ce se prefaceau a fi sclavi, erau vanduti ca atare, doar pt a imparti pretul cu
vanzatorul. Daca cel pretins sclav isi revendica prin actiune judiciara libertatea, era pedepsit cu
sclavia
- in caz de revocare a dezrobirii pentru ingratitudine.

DEZROBIREA:
Act juridic prin care stapanul renunta la dreptul sau de proprietate asupra sclavului. Dar ramanea un
patron al acestuia ( era o forma deghizata de exploatare), dezrobirea avand eficienta sporita in relatiile
cu tertii.

Modalitati de dezrobire:
- vindicta: proces fictiv. Un tert afirma ca sclavul e om liber. Stapanul spune ca vrea ca sclavul sa fie
un om liber. Ii da o palma ca ultim semn de autoritate, apoi ii da mana.
- Censu: daca stapanul era de acord ca sclavul sa fie trecut in registre, cu ocazia recensamantului, ca
om liber.
- Testamento: fie direct ( cand il dezrobea prin testament testatorul), fie indirect ( cand lasa prin
testament porunca sa fie dezrobit ).
Alte mijloace de dezrobire:
- printr-o declaratie verbala, la o petrecere ori intre prieteni. Dar sclavii dezrobiti astfel aveau o
conditie inferioara.

26
 SCLAVII DEZROBITI = LIBERTI aflati intr-o relatie specifica cu fost stapan, numit PATRON

Libertii cetateni sunt cei eliberati de cetatenii romani.

Libertii latini iuniani: erau cei dezrobiti fara formalitatile cerute de vechiul drept civil, ci conform
dreptului pretorian. Au fost ulterior asimilati latinilor coloniali.

Obligatiile libertilor fata de patroni:

A. bona – obligatia de a-i procura patronului alimente precum si dreptul patronului de a-l mosteni pe
libertul care deceda fara mostenitori
B. obsequim: obligatia de recunostinta ( spre ex, nu il putea chema in judecata pe fostul stapan).
Ingratitudinea era aspru sanctionata ( drept de viata si de moarte asupra fostului sclav).
C. Operae: servicii pe care fostul sclav le datora patronului. Fie obisnuite, fie care necesitau o
anumita calificare.

Libertul nu avea dreptul de a vota, putea fi readus in sclavie, nu putea face parte din armata, iar la formarea
numelui sau era trecut si numele fostului proprietar.
SEMISCLAVIA:
Oameni cu statut intermediar intre oameni liberi si sclavi:
a) homo liber bona fide serviens: omul liber ce slujeste ca sclav unei persoane libere, dar pe temeiul unei
erori comune.
b) Auctorati: persoane libere ce isi inchiriau munca lor ( fizica) unui antreprenor (patron circ). Ramaneau
liberi dar cu unele incapacitati.
c) Persoanele in mancipio: persoane libere trecute de seful de familie in puterea altui sef de familie,
printr-un act formal, mancipatio.
Daca erau trecute sub puterea altui pater familias pentru serviciile lor
Daca proprietarul recurgea la abandonul noxal: atunci cand omul aflat sub puterea sa savarsea o
fapta cauzatoare de prejudicii, era trecut in patrimoniul victimei ori a familiei acesteia.
TEMPORAR: cei trecuti pt servicii puteau cere dupa 5 ani ( cens) trecerea in registru ca om liber
Cei din abandonul noxal: cand isi achitau daatoria, prin munca lor.
d) redempti ad hostibus:
Cei rascumparati de un tert de la un dusman. Pana la achitarea sumei de bani, ei ramaneau in puterea
dusmanului.
e) colonii: legati de glie, cultivau pamantul. In timp pozitia lor juridica devine similara sclavilor.
Colonatul capata amploare odata cu criza sclavagista, cand acestia din urma sunt inlocuiti de coloni
( oameni liberi).

27
 STATUS CIVITATIS ( CETĂȚENIA)
Cetățenia era un element al capacitatii civile.
In epoca veche, toti care nu erau cetateni erau considerati sclavi, insa, prin tratate sau prin protectia
oferita de un cetatean roman ( pe baza de reciprocitate) acest principiu capata valente atenuante.
In Imperiu, populatia ajunge sa fie impartita in 2 categorii: cetatenii ( cei care locuiau in interiorul
granitelor) si barbarii.
Dobandirea cetateniei:
1. Naștere:
Fie cand ambii parinti sunt cetateni romani. Fie in cadrul casatoriei, fie in afara casatoriei ( cand
urmeaza conditia mamei), daca mama e cetean la momentul nasterii.
2. Beneficiul legii:
- daca un latin se muta la Roma ori indeplinea acolo o magistratura.
3. Naturalizare:
-individual sau colectiv, strainii erau naturalizati. De obicei in interes militar.
4. Dezrobirea: facuta de un cetatean roman. Fostul sclav devine si el cetatean.

PIERDEREA CETATENIEI:
A. pierderea libertatii ( prizonierat, sclavie)
B. cand o persoana se stabilea in strainatate si devine cetatean al acelui stat
C. exilul
D. cand un cetatean comite un delict contra unui stat strain, e predat acelui stat, dar acesta nu doreste
sa il primeasca.

DREPTURI SI OBLIGATII pentru cetateni:

a) jus comercii: de a incheia acte juridice, cu privire la drepturi reale ori drepturi de creanta
b) jus connubii: de a se casatori
c) jus militiae : dreptul de a fi soldat in armata romana
d) jus suffragii: dreptul de a vota, de a alege
e) jus honorum: dreptul de a fi ales, de a exercita o magistratura.

Numele il individualiza pe cetean. Se compunea dupa o formula fixa, din 5 elemente: prenumele,
numele gintei, porecla ( cognomen), numele tatalui si numele tribului.
Latinii:
Latinii vechi: Cei care locuiau in regiunea Latium, fiind invinsi de romani. Aveau jus comercii si jus
connubii + jus suffragii dar nu si jus honorum ori jus militiae.

28
 Latinii coloniali: cei care locuiau in coloniile fondate de romani dupa 268 I Hr. Nu aveau decat jus
commerci, dar nu aveau jus connubii sau jus suffragii
Dupa 98 i Hr, toti locuitorii Peninsulei Italice au dobandit calitatea de cetatean.
Peregrinii:
Erau strainii, a caror conditie era reglementata prin tratate. In timp, ajung sa fie desemnati cu acest titlu
cei care locuiau la marginile Imperiului, nefiind cetateni ori latini.
- Peregrini obisnuiti: a caror cetate nu a fost desfiintata. Urmau regulile propriei capacitati juridice,
dar la Roma nu aveau prerogative politice si nici nu puteau incheia acte juridice civile.
- Peregrinii deditici: o categorie inferioara de peregrini. A caror cetate a fost distrusa de Roma, sau
care nu apartineau niciunei cetati.
Sau sclavii dezrobiti care dupa acest moment nu deveneau cetateni din cauza ca savarsisera un delict grav. NU
PUTEAU DEVENI CETATENI romani, iar venirea la Roma echivala cu pierderea libertatii.
Imparatul Caracalla, in 212 d Hr, a naturalizat in bloc prin edict, toti peregrinii obisnuiti ( ce traiau
intr-o cetate), dar nu si pe cei deditici, ce nu traiau intr-o astfel de asezare.

STATUS FAMILIAE

Familie = susceptibila de mai multe intelesuri.

Astfel, spre exemplu: totalitatea celor uniti prin rudenie civila ( agnatiunea), a bunurilor si a sclavilor
unei persoane, toti cei aflati sub autoritatea unui pater familias.
Epoca veche: pater familias avea putere deplina asupa sotiei, copiilor, bunurilor.
Si un celibatar putea fi pater familias.
Era singurul judecator si preot al familiei.
La inceput, puterea lui pater familias se numea manus.
Apoi, fiecare plan de manifestare a puterii capata o denumire:
- manus, puterea asupra sotiei
- patria potestas : asupra descendentilor
- dominica potestas: asupra sclavilor
- dominium: asupra lucrurilor
- mancipium: asupra fiului vandut de tatal sau.

29
Persoanele sui iuris: erau cele ce nu se aflau sub puterea cuiva ( de ex: pater familias sau copilul fara
parinti).
Persoanele alieni iuris: cele aflate sub puterea lui pater familias. Sotia, copiii si nepotii din fii. La
moartea lui pater familias, copiii si sotia deveneau sui iuris. Nepotii raman alieni iuris, sub tatal lor.
Rudenia era de doua feluri: rudenia civila ( agnațiunea) sau rudenia de sange ( cognatiunea)
Agnațiunea: ii unea pe toti cei care fie se afla ( copii, sotia cu manu, nepoti), fie s-au aflat candva sub
puterea lui pater familias, fie pe cei care s-ar fi aflat sub aceasta putere daca pater familias mai traia
( verii primari nascuti dupa moartea bunicului).
Gentilii: erau cei care nu puteau dovedi ca ar descinde dintr-un anumit pater familias, desi exista
indicii temeinice in acest sens. Trebuiau sa nu fi fost sclavi, nici ei, nici descendentii lor. Gentilii
formau o ginta.
Agnațiunea era la baza dreptului succesoral.
Cognațiunea: legatura de sange ce ii unea pe toti cei aflati sub un stramos comun, indiferent daca erau
sau nu sub puterea lui. Toti agnatii sunt si cognati, dar nu si invers. Fiica unui pater familias ramanea
cognata chiar si dupa ce se casatoreste, dar nu mai este agnata din acest moment ( trece sub puterea
sotului).
Adoptatul devine agnat si cognat, printr-o fictiune juridica ( ca in zilele noastre).
In epoca clasica, puterea lui pater familias slabeste, atat mancipium cat si manus, dar si dominica
potestas. Tutela si curatela devin mai mult niste obligatii decat niste moduri de manifestare a puterii.
In epoca postclasica, Iustinian desfiinteaza agantiunea, puterea parinteasca devenind doar
simbolica.

PUTEREA PARINTEASCA
- patria potestas -
Puterea exercitata de pater familias asupra descendentilor sai.
A evoluat odata cu societatea romana.
In epoca veche:
-era permanenta, deci filius familias ramanea mereu sub puterea tatalui, indiferent de varsta ori pozitie
sociala
-femeia nu avea patria potestas
Era nelimitata in ce priveste persoana si bunurile. Sa pedepseasca, sa ucida ori sa vanda ca sclav
copilul ( fie la Roma – sub mancipium, fie in afara Romei – sclav).

30
 Inainte de Legea celor XII table putea vinde nelimitat. Apoi se limiteaza la doar de 3 ori ( pe perioade
determinate..de 5 ani). La a treia vanzare, dupa dezrobire, copilul iesea de sub patria potestas.
In perioada clasica:
- tatal ce isi maltra copilul trebuia sa il emancipeze.
- Tatal ce il ucidea, era pedepsit cu deportarea.
Fiul putea dobandi pentru el doar ceea ce achizitiona in calitate de soldat.
Fiul putea sa il reprezinte pe tata la incheierea de acte juridice. Dar le putea incheia si in nume propriu.
Putea primi un patrimoniu initial de la pater familias, pentru acte de comert.. peculium profecticium.
In epoca postclasica: fiul avea drept de proprietate asupra bunurilor. Exceptional, apartineau lui pater
familias.
Stingerea puterii parintesti:
a) prin moartea celui ocrotit
b) prin moartea lui pater familias
c) daca pater familias ori copilul pierd un element al capacitatii ( libertatea, cetatenia ori drepturile de
familie)
d) prin trecerea copilului sub manus, prin casatorie ori prin adoptiune, ori sub mancipium. Erau
necesare 3 mancipatiuni pt stingerea puterii parintesti,.
e) Ridicarea fiului la unele demnitati: preot al lui Jupiter, consul ori episcop.
f) Emancipare
g) Pedeapsa pt faptele tatalui.

CASATORIA
O comuniune intre barbat si femeie, pentru tot restul vietii.
Logodna se incheia de pater familias pentru cei aflati sub puterea lui. Mai apoi o incheie viitorii soti, dar cu
acordul celor in a caror putere se aflau.
Conditii pentru casatorie:
1. varsta
2 consimtamant
3 jus connubii

1. Varsta: baiatul puber – 14 ani si fiica nubila ( sa poata procrea) – 12 ani.

2. In epoca veche, nu se cerea decat consimtamantul lui pater familias. In epoca clasica, era nevoie si
de acordul sotilor. Daca pater familias se opunea, se putea apela la un magistrat.
Aceasta era situatia doar pentru cei aflati alieni iuris...

31
3.Connubium: atat un inteles general ( dreptul in sine de a incheia o casatorie- care, spre ex, lipsea
sclavilor), dar si un inteles specific, la o situatie particulara:
a) sa nu fie rude in linie directa, iar coletarala pana la un anumit grad ( ce a variat de a lungul
timpului...)
b) afinitatea ... directa, la infinit, iar in linie colaterala..ii impiedica doar pe cumnati, cumnate
c) vaduva nu se putea casatori timp de 10 luni dupa decesul sotului
d) diferenta de conditie sociala. La inceput, nu se putea casatori patricieni cu plebei. Pana la
Augustus, nu se putea casatori cei nascuti liberi cu cei dezrobiti. Mereu s-a interzis femeilor
dezrobite sa se casatoreasca cu cei din ordinul senatorial.
e) Bigamia
f) Unele categorii de persoane: guvernatorul unei provincii cu o bastinasa, sotul adulterin cu
complicea sa, tutorele cu persoana aflata sub ocrotire.

FORMELE CASATORIEI:
I. Cum manu
Sotia trecea sub autoritatea deplina a sotului. Rupea legaturile cu vechea familie.
Modalitati de realizare a casatoriei cum manu:
a) confarreatio:
Era o formalitate religioasa, in fata lui pontifex maximus. Rezervata patricienilor.
Dispare in sec III.
b)usus:
Femeia coabita cu barbatul timp de un an, cu aprobarea lui pater familias din care provenea. Apoi
cadea in puterea barbatului, casatoria considerandu-se incheiata ipso facto.
Apare prin Legea celor XII table, dar dispare in sec II en.
Daca femeia lipsea 3 nopti de acasa ( ius trinocti) se intrerupea acest usus si trebuia reluat anul.
c) coemptio: daca nu aveau acces la confarreatio si nu doreau sa astepte un an.
Era o vanzare fictiva, o mancipatiune.
Casatoria cum manu cade in desuetudine, cu timpul.
Casatoria sine manu:
Nu cadea sub autoritatea sotului, ci ramanea sub autoritatea lui pater familias din care
provenea.
Nu existau formalitati, decat conducerea ei in casa sotului.
2 conditii: affectio maritalis ( dorinta celor doi de a se casatori) si honor matrimonii
( convietuirea ca atare).

32
Dovada momentului incheierii casatoriei se putea face cu orice mijloc de proba ( petrecerea, aducerea
femeii in casa barbatului....etc).
EFECTELE CASATORIEI:
A. Raporturile personale dintre soti
B. Raporturile patrimoniale

A. Raporturile personale dintre soti:

In casatoria cum manu, femeia devenea alieni iuris, sub puterea sotului (ca o fiica ori nepoata,
daca sotul era el insusi sub puterea lui pater familias).
Devenea agnata cu agnatii sotului ( sub puterea aceluiasi pater familias).
- putea fi inchisa, vanduta, ucisa, ca si copiii sotului ei
- fata de copiii ei, era considerata sora
In casatoria sine manu:
- ramanea sub puterea lui pater familias din care provenea
- la fel ca in celalat tip de casatorie, copiii nascuti erau sub puterea tatalui lor si aveau conditia
acestuia ( cetateni)
- sotia sine manu era straina fata de copiii sai. Doar in timp s-a admis ideea unui drept de mostenire.
- Sotii erau datori la respect reciproc, iar barbatul nu mai putea sa isi vanda ori sa isi ucida sotia.

B. Raporturile patrimoniale:
Cum manu:
- toata averea sotiei trecea in patrimoniul sotului, iar aceasta avea drept de mostenire.
Daca sotia venea in casatorie din conditia sui iuris, averea trecea la sot sub forma de dota.
Sine manu:
- ramanea la vechea familie, daca sotia era alieni iuris ( sub puterea unui pater familias)
- ii ramanea ei, daca era sui iuris.

DOTA: pentru a sustine cheltuielile casatoriei....era o zestre.

Prin:
- datio dotis ( act formal, precum la instrainarea dreptului de proprietate);
- contract verbal de promisiune a bunurilor dotale;
- printr-un simplu pact ( pe vremea lui Teodosiu II).
Sotul o folosea in interesul casatoriei.
La sfarsitul casatoriei, ea trebuia restituita. Cu timpul pretorii au dezvoltat o actiune in restituirea dotei,
ce putea fi promovata de sotie.

33
 Se restituia in natura sau in echivalent, iar banii puteau fi restituiti si in rate.
Sotul nu putea fi obligat sa restituie mai mult decat era activul lui patrimonial.
El putea retine o parte din bunuri drept pedeapsa pt. imoralitatea sotiei, pt cheltuieile cu
administrarea averii, pt lucrurile sustrase de sotie, sau pt cele ce i le-a daruit in timpul casatoriei.

DESFIINTAREA CASATORIEI:
A. FORTAT:
- moartea sotului
- pierderea libertatii
- pierderea cetateniei
- impediment ( sotul unei femei dezrobite ajunge senator)
- daca pater familias desfacea casatoria ( la inceput, cand avea aceasta putere).

B. VOLUNTAR:

Casatoria cum manu:

- daca era incheiata prin confarreatio, se desfacea prin solemna diffareatio.
- usus ori coemptio: printr-o remancipatio, femeia fiind trecuta sub puterea unui tert, ce apoi o
elibera.

Divortul:
Desfacerea voluntara a casatoriei sine manu.
Simpla separare in fapt, dar uneori si prin anumite acte care revelau aceasta intentie: cuvinte
solemne in prezenta martorilor ( iesi afara)...
In perioada imperiului era des intalnit.
Iustinian clasifica:
- divort prin acord reciproc;
- din motive obiective ( impotenta);
- din vina unuia dintre soti.
Orice alta forma era ilicita.
CONCUBINAJUL
Convietuire, dar lipsea affectio maritalis.
Era si o consecinta a impedimentelor la casatorie.

34
 Copiii erau considerati nelegitimi (pe vremea lui Iustinian, ei primesc drept la alimente si la mostenire
redusa la averea tatalui).
Struprum: relatii sexuale libere. Erau pedepsite cu deportarea sau amenda. Uneori tatii isi pedepseau
cu moartea fiicele pentru adulter ( compromiteau orice sansa pt o casatorie onorabila).

PERSOANELE

II

ADOPȚIUNEA

Reprezintă dobândirea puterii parintesti asupra unei persoane alieni iuris, de catre un alt pater familias.
Isi are originile in Legea celor XII table – vanzarea fiului de familie.

Etapa I: 3 vanzari si 2 dezrobiri. Interval de 10 ani, motiv pt care jurisconsultii au creat o fictiune
juridica pt a le permite in aceeasi zi. Ramanea sub puterea cumparatorului, dupa a treia vanzare.
Etapa II : In fata magistratului – proces fictiv. Reclamantul il revendica pe copil de la un tert, care nu
se opunea, astfel incat copilul era atribuit revendicantului.

CONDITII ADOPTIE:
- adoptatorul sa fie pater familias
- consimtamantul adoptatorului
- consimtamantul lui pater familias de sub puterea caruia iese cel adoptat
- diferenta de varsta de minim 18 ani intre adoptat si adoptator.

Efectele adoptiei:
- iesea de sub puterea anteriorului pater familias si intra sub autoritatea adoptatorului
- devenea gentil si agnatul gentililor adoptatorului
- prelua numele adoptatorului
- rupea legaturile cu vechea familie, pastra doar cognatiunea ( legatura de sange)
- pierdea dreptul la mostenire din vechea familie, dar il dobandeste pe acela din noua familie.
Insa daca era emancipat de tatal sau adoptiv, pierde si dreptul la mostenire din noua familie

Motiv pentru care Iustinian creeaza 2 tipuri de adoptie:

A. Cu efecte depline – cand nu exista vreo primejdie care sa ameninte drepturile succesorale
ale celui adoptat. Astfel, se permitea adoptia cu efecte depline de catre un ascendent
matern al adoptatului, ascendent care sa nu fi avut anterior patria potestas asupra celui
adoptat. In caz de emancipare, adoptatul avea drepturi succesorale in baza cognatiunii
( legaturii de sange) fata de adoptator.

B. Cu efecte restranse – in care nu isi pierdea dreptul la mostenire fata de familia initiala,
parintii naturali.

35
 ADROGAȚIUNEA

Actul prin care un pater familias ia sub puterea sa o persoana sui iuris ( la inceput in fata adunarilor
curiate, apoi in fata a 30 de lictori).
Se cerea un aviz al pontifilor, pentru a verifica indeplinirea conditiilor.
Nu puteau fi adrogati:
- femeile ( care nu participau la adunarile curiate)
- impuberii. Dar Antoninus Pius le permite si acestora sa fie adrogati, iar ulterior, dupa 14 ani, daca
apreciau ca nu a fost in interesul lor, puteau cere desfacerea adrogatiunii
EFECTE:
- toate bunurile adrogatiunii treceau in patrimoniul adrogantului
- datoriile se stergeau ( fiind contractate sui iuris, iar persoana devine acum alieni iuris). Dar s-a
creat pe cale pretoriana o actiune pentru creditori, in baza unei fictiuni a inexistentei adrogatiunii. –
inopozabilitatii-.
- Daca adrogatul ( cel adrogat) deceda inaintea adrogantului, averea sa revenea mostenilor lui
legitimi. Daca cel adrogat a fost emancipat ori dezomestenit, pastreaza totusi dreptul la un sfert din
averea adrogatorului.

LEGITIMAREA:
Operatiunea prin care copiii nascuti in afara casatoriei ( naturali) erau asimilati unor copii legitimi.
In vechiul drept roman, copilul natural nu era considerat ruda nici cu mama nici cu tatal sau, avand in
vedere ca agnatiunea se stabilea doar pe linie paterna.
Dupa aparitia cognatiunii, era considerat ruda cu mama ( dovada filiatiei era mai simpla).
Existau prezumtii... copiii nascuti cu 6 luni inainte de casatorie erau considerati nelegitimi, iar copilul
nascut in intervalul de 10 luni dupa incetarea casatoriei, era considerat legitim.
Trei metode pentru legitimare:
A. Oblatiunea la curie – In perioada in care impozitele se colectau cu dificultate si nimeni nu isi dorea
sa exercite aceasta profesie, s-a permis tatlui sa legitimeze pe copilul nascut nelegitim cu conditia
inscrierii lui in lista curiei municipale ( colector taxe)
B. Casatoria subsecventa: Imparatul Constantin a permis concubinilor sa isi legitimeze copiii, daca se
casatoreau si nu aveau alti copii legitimi.
Iustinian impune conditii:
-daca se redacta un contract de casatorie
-daca nu se opunea copilul legitimarii
- casatoria sa fi fost posibila si la momentul conceperii copilului ( asadar parintii sa nu fi fost angajati
la acel moment in alta casatorie... se evita sprijinirea relatiilor adulterine).
C. Decret imperial ( rescript):
- Iustinian a permis aceasta forma de legitimare, daca unul dintre parinti decedase intre timp ori se dedicase
ascetismului religios, si nu mai era posibila incheierea casatoriei subsecvente.

STINGEREA PUTERII PARINTESTI

Fie pe cale naturala, fie prin emancipare.

36
 I. Pe cale naturala:
A. Prin moartea lui pater familias, copiii si sotia lui devin sui iuris.
Dar nepotii raman alieni iuris, sub tatal lor.

B Prin moartea civila – caderea in prizonierat ori sclavia ( capitis deminutio)

Asadar, pierderea libertatii, a cetateniei ori a status familiae atragea pierderea integrala a
capacitatii civile!!!

Existau 3 feluri de capitis deminutio:

1) capitis deminutio maxima
In temeiul cauzelor ce aducea sclavia:
- cadere in prizonierat ( dar daca se intorcea era fictiunea – drept de reintoarcere- ca nu a fost
niciodata sclav)
- pedepsa ( datornici insolvabili, persoane ce refuzau recenzarea,situatia cand un om liber se vindea
ca sclav, revocarea dezrobirii, femeile ce aveau relatii cu sclavii)
2) capitis deminutio media:
- pierde cetatenia ( fie prin exil, fie devine cetatean al altui stat, era predata altui stat ce nu il
primea)... Deci persoana devine latin ori peregin.
- Ramane om liber dar nu mai are capacitatea civila. Nu mai poate fi pater familias
3) capitis deminutio minima:
- stingerea puterii parintesti prin: emancipare, dezrobire, adrogare, casatorie cum manu. Dar aceste
cazuri duc in acelasi timp la creearea unor noi raporturi de familie.

Efect al mortii civile ( capitis deminutio) : STINGEREA CAPACITATII CIVILE, A

PERSONALITATII.
Se desfiintau legaturile agnatice. Raman doar cele cognatice ( de sange).
Averea trecea in puterea celui ce a determinat capitis deminutio :
- a creditorului contra debitorului insolvabil
- a statului ce l-a condamnat la pierderea cetateniei
- femeia sui iuris casatorita cum manu
Erau considerate STINSE SI OBLIGATIILE...dar s-a creat acea actiune speciala pentru creditori, bazata pe
fictiunea juridica cum ca nu a avut loc moartea civila..inopozabilitate.

Dar personalitatea fizica a celui ce a suferit moartea civila continua, el fiind, spre exemplu,
raspunzator penal pentru delicte ( furt, crima) + ramane cognatiunea.

Alte moduri de stingere a puterii parintesti>

- fiul ce ajungea preot al lui Jupiter
- fiica ce devenea preoteasa a zeitei Vesta
Pe timpul lui Iustinian: si daca ajungea consul, preot sau episcop
Mai apoi> daca pater familias ii indemna la desfrau ori incest.

37
 Existau totodata si LIMITARI ALE CAPACITATII juridice ( in situatiile in care nu era pierduta cu
totul, prin lipsa unuia din cele 3 elemente ale personalitatii juridice): INTESTABILITATEA si
INFAMIA

Intestabilitatea: incapacitatea de a fi martor sau de a se folosi de proba cu martori.

Sanctiune pentru cei care refuzau sa dea marturie despre fapte pe care le cunosteau ( evenimente la
care participau) sau redactau scrisori denigratoare.

Infamia: cei considerati nedemni, din cauza anumitor sanctiuni la care au fost supusi ( cei care
pierdeau jus suffragi ori jus honorum, cei care nu puteau pleda pentru altii intr-un proces...). cei
condamnati nu puteau fi judecatori si nici nu puteau avea alte functii.
Prin edict pretorian s-a stabilit si ca cei care exercitau o anumita profesie ( ex: gladiator)
ajungeau a fi incapabili sa pledeze pentru altul ori sa fie reprezentati judiciar.
Desi perpetua, infamia putea fi ridicata prin hotarare a Senatului!!!

EMANCIPAREA:

Stingerea puterii parintesti pe cale artificiala.

- La inceput, era tot o prerogativa a puterii parintesti, prin care il pedepsea pe fiul neascultator.
- Era nevoie ca fiul sa fie vandut de 3 ori, prin mancipatiune, pentru a iesi de sub puterea tatalui.

Ulterior, odata cu dezvoltarea societatii si a economiei, necesitatea de a incheia multiple raporturi

comerciale reclama prezenta unei persoane in mai multe locuri. Ceea ce nu era posibil decat prin
reprezentarea acesteia.

Emanciparea capata un nou inteles : transformarea unei persoane alieni iuris in persoana sui iuris!!!
Tot prin procedul mancipatiunii ( vanzarea de 3 ori).

In anul 502 apare o noua forma> emanciparea prin rescript imperial.

Iustinian merge mai departe> inlocuieste vechea procedura a mancipatiunii prin cele 3 vanzari
fictive cu o simpla declaratie a lui pater familias.

Efecte:
 devenea sui iuris si putea incheia acte juridice in nume propriu
 disparea legatura agnatica dar ramanea cea cognatica
 pierdea dreptul la mostenire. Dar prin reforme facute pe cale pretoriana, a fost chemat la
mostenire alaturi de fratii sai, pe baza cognatiunii.
 Peculium aflat pana atunci in administrarea fiului emancipat ii ramanea acestuia.

EMANCIPAREA PUTEA FI REVOCATA PENTRU INGRATITUDINE

PERSOANA JURIDICA

38
 Numita la romani „ corpora” sau „ universitatis”....asociatii cu personalitate juridica.
Ex: statul si provinciile, diverse subunitati administrative
\ - asociatii religioase ori economice ( cele infaptuite pentru colectarea impozitelor, pentru
realizarea unor activitati economice, precum exploatarea minelor si a carierelor).
Pana la finele republicii exista o libertate absoluta, dar apoi ea e limitata, de Augustus, instituind
obligativitatea autorizarii de catre Senat pentru ca o asociatie sa ia fiinta.
Oricum, PJ nu era egala in drepturi cu o PF.
In timpul Dominatului apar si fundatiile.

Stingerea PJ:
- si-a atins scopul sau ajunge sa contravina intereselor Statului
- fundatiile: cand isi epuizeaza patrimoniul de afectatiune.

TUTELA SI CURATELA

In epoca veche, erau institutii menite sa protejeze interesele familiei agnatice, sa previna risipirea
averii, si mai putin pe cele ale persoanelor ocrotite.
In dreptul clasic, spre finele Republicii, apare imperativul ocrotirii persoanelor asupra carora se
institutie tutela si curatela, iar aceste institutii intra sub reglementarea normelor de drept public.
Persoanele ocrotite erau cele fara capacitate de exercitiu: sui juris sub 14 ani, femeile sui juris
(categorii pt care avem TUTELA), risipitorii si nebunii ( pentru care exista CURATELA).

TUTELA:

- asupra impuberilor sui iuris si asupra femeilor sui iuris

- tutela, dupa modul de institutire: legitim, testamentara, dativa.
Tutela legitima, acordata de Legea celor XII table: agnatilor, mostenitorilor prezumtivi ai
incapabilului.
Tutela testamentara: pe care pater familias o acorda prin testament pentru copilul impuber ce devenea
sui iuris prin moartea sa. Se aplica si femeilor.
Tutela dativa: acordata de pretor, in cazul plebeilor ce nu aveau acces la celelate doua forme de tutela.
Protejau incapabilii.

Tutela impuberilor:
- asupra baietilor sui iuris ce aveau mai putin de 14 ani.
- Prin testament ( de pater familias, prin desemnarea unui tutore sau a mai multora, sub conditie ori
cu termen in unele situatii), prin lege ( de agnatii ori gentilii impuberului, ce aveau drept de
mostenire. Mai apoi, in Imperiu, si unele rude cognatice – mama, bunica. La fel, patronii, pt sclavii
dezrobiti, pe care ii puteau mosteni).

39
- Dativa: sau prin autoritatea statului. In lipsa unui tutore desemnat prin celelalte doua metode. Il
desemna pretorul, apoi consulul. In provincii, guvernatorul.

Nu puteau fi tutori:
- impuberii, minorii ( cei sub 25 ani), femeile ( cu exceptia mamei si a bunicii), cei cu incapacitati
fizice ( surzi, muti), latinii ori latinii iuniani.
- Cel numit tutore nu putea refuza decat din motive temeinice ori propunand un alt tutore ( scuze
legale).
Administra averea impuberului, si incheia acte juridice pt el.
Doua proceduri:
- auctoritas: doar completa capacitatea copilului. La incheierea actului, copilul ce putea vorbi il
intreba pe tutore daca isi da acordul pt act, iar daca tutorele era de acord, actul se incheia.
- Gestio: era o gestiune de afaceri. Cand impuberul nu putea vorbi ori nu era prezent. Tutorele
devena proprietar, dar la sfarsitul tutelei, era obligat sa transfere toate bunurile impuberului.

INCETAREA TUTELEI:
- moartea unuia din cei doi
- ajungerea impuberului la pubertate
- scuzele legale ori destituirea tutorelui
- implinirea termenului ori a conditei sub care a fost instituita tutela
Tutorele dadea socoteala ( daca a sustras din bunuri, platea dublul acestora).
Actio tuelae: pupilul putea sa ceara de la tutore restituirea patrimoniului.
Mai apoi, si tutorele ajunge sa detina o actiune impotriva ocrotitului pt cheltuielile tutelei.
Administarea patrimoniului se facea pt a nu leza interesele pupilului, la inceput dupa un
criteriu in abstracto ( al omului diligent), apoi in concreto ( la fel cum si-ar gestiona propriul
patrimoniu).

TUTELA FEMEILOR:
Epoca veche:
- in interesul familiei agnatice ( a prezumtivilor mostenitori)
- era nevoie de incuviintarea tutorelui pt a –si instraina lucrurile ori pt a contracta o obligatie
- Tutorele trebuia doar sa isi dea incuviintarea, nu administra bunurile. Avea doar auctoritas.
Republica:
- femeia dobandeste dreptul de a – si alege singura tutorele, optiune lasata prin testament de sotul ce
o avea in manu.
- Mai apoi, prin coemptio, putea scapa de tutela agnatilor, si putea sa isi aleaga singura tutorele, ce o
emancipeaza astfel.
Imperiu:
- mamele nascute libere cu 3 copii, sau cele dezrobite si cu 4 copii, ieseau de sub tutela.
- Claudius a suprimat tutela agnatilor. Decaderea institutiei.

CURATELA:
- pt incapabilii de fapt, a celor ajunsi astfel accidental ( nebuni, risipitori, minori sub 25 ani).

Curatela nebunilor ( furiosii):

- nu isi dadeau seama de actele lor.

40
 - Mai intai era asigurata de agnati si de gentili.
- Mai apoi putea fi numit de magistrat ori prin testament.
- Curatorul administra averea, se ingrijea de insanatosirea bolnavului, iar la final opera descarcarea
de gestiune si transferul patrimoniului catre cel ocrotit.

Curatela risipitorilor:
- cel ce isi risipea averea.
- La inceput, agnatii si cognatii
- Ulterior, prin decret al magistratului, pt a-l ocroti pe incapabil
- Gestiune de afaceri. La fine, dadea socoteala.

Curatela persoanei sub 25 ani:

- pt a–i proteja pe tinerii inexperimentati la incheierea unui contract.
- Ei putea apoi sa invoce fie exceptia de neexecutare ( daca acel act nu s-a pus in efect), fie putea
cere restituirea prestatiilor, daca apreciau si dovedeau ca au fost lezati.
- Tertii insa isi pierdeau increderea in acesti tineri.
- Astfel ca s-a obisnuit numirea unui curator care sa ii consilieze la incheierea actului, dandu-i
valabilitate.
- Institutia ajunge sa se permanentizeze si sa functioneze dupa regulile specifice tutelei.
Mai existau: curatela copilului conceput, dar nenascuta, a debitorului insolvabil ori a bunurilor celui
captiv.

DREPTURILE REALE

Res = desemna notiunea de lucruri, ceea ce noi numim, astazi, bun.

Jurisconsultii romani, desi nu au definit notiunea de patrimoniu, au clasificat lucrurile in lucruri
patrimoniale si lucruri nepatrimoniale. Cele patrimoniale faceau parte, astfel, din patrimoniul unei persoane,
cuvant ce deriva de la pater familias, stapanul lucrurilor familiei.
Asadar, lucrurile nepatrimoniale erau cele care NU SE POT AFLA in proprietatea unei persoane.
LUCRURI PATRIMONIALE:
a) res mancipii si res nec mancipii:
RES MANCIPII:
- lucrurile menite sa deserveasca infaptuirii activitatilor agricole: fondurile agrare, sclavii, animalele de
povara, uneltele.
Erau bunuri ale familiei, ce nu puteau fi instrainate cu usurinta. Trebuia infaptuit ritualul mancipatiunii.
RES NEC MANCIPII :
- lucruri de o importanta inferioara, precum roadele pamantului, uneltele mici, in general lucrurile fara
importanta pentru agricultura.
- ERAU DESTINATE CONSUMULUI SI INSTRAINARII, fara ritualuri speciale.

41
b) res corporale si res incorporales:
Res corporales : pot fi atinse cu mana.
Res incorporales: nu pot fi atinse cu mana ( drepturile unei persoane)...jus militiae

c) lucruri mobile si lucruri imobile:

MOBILE: ce pot fi transportate fara a suferi vreo paguba. Animalele, sclavii, sau unele lucruri
neinsufletite.
IMOBILE: cladiri, terenuri, plantele cu radacini.
Distinctie importanta pentru uzucapiune, pentru mancipatiune.

d) bunuri de gen si bunuri considerate in speta / individual determinate:

BUNURI DETERMINATE GENERIC: in raport cu categoria carora le apartin – cantitate fructe
BUNURILE DE SPETA: determinate individual ( un anumit sclav, un anumit teren)
Daca disparea un bun de gen, debitorul obligatiei de a da trebuia sa dea un altul din aceeasi categorie.
Daca disparea unul de specie, debitorul era liberat de obligatie.

e) bunuri consumptibile si neconsumptibile:

Cele consumptibile: isi consuma substanta prin folosire
Cele neconsumptibile: pot fi folosite de mai multe ori, fara acest risc ( unele agricole)
f) bunuri divizibile si bunuri indivizibile:
g) bunuri simple si bunuri compuse : Cele compuse, din mai multe bunuri individuale ( un atelaj, de ex.).
h) fructe si produse:
Fructele provin cu caracter periodic , fiind produse de un lucru conform naturii acestuia ( pomii fructiferi,
lana, prasila animalelor).
Produsele ( productele): produse ce nu au caracter de periodicitate. Materialul lemnos dintr-o padure,
piatra dintr-o cariera.. Folosirea acestora duce la pierderea resursei, in timp.

42
 LUCRURILE NEPATRIMONIALE ( ce nu puteau face parte din patrimoniul unei persoane):
- cele destinate cultului religios ( templu, obiecte de cult)
- bunurile comune menite sa fie folosite de toti oamenii ( aerul, apa izvoarelor)
- res publicae : ce apartin statului
- res universitatis: ce apartin persoanelor juridice ( stadioane, cetati, teatre )

PROPRIETATEA 
Dubla perspectiva :
Obiectiv : dreptul de proprietate cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza modul de repartizare
a mijloacelor de productie si a produselor.
Subiectiv : Posibilitatea unei persoane de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes propriu.
Atributele dreptului de proprietate:
JUS UTENDI, JUS FRUENDI si JUS ABUTENDI
Proprietatea apare cand societatea umana se organizeaza in triburi, ginti, familii.
Apar bunurile aflate in folosinta colectiva si exclusiva a unei familii, numite heredium.

Aparitia Statului a creat distinctia dintre propr publica ( teritoriile cucerite) si

proprietatea privata a cetatenilor, care A IMBRACAT 4 FORME:
-quiritara, pretoriana, provinciala si peregrina.

Formele proprietatii romane:

1. Proprietatea quiritara:
Proprietarul avea toate atributele ( posesie, folosinta, dispozitie).
Conditii:
- sa fie cetatean roman
- jus commerci
- lucrul sa fie susceptibil de a fi dobandit astfel si sa fie dobandit prin mancipatiune
Caractere:
- exclusiv: putea sa apartina doar cetatenilor, putea avea ca obiect doar lucrurile mancipii ( activitati
agricole) si putea fi dobandita doar prin acte de drept civil.
- Absolut: fara nicio ingradire
- Perpetuu: nu se pierdea prin neuz si nu putea fi revocata.
Notiunea capata valente mai flexibile odata cu dezvoltarea relatiilor economice, romanii ajungand sa
recunoasca si strainilor o forma a dreptului de proprietate.

43
 2. Proprietatea pretoriana:
- tot ceea ce se dobandea pe baza normelor pretoriene. Era creata si aparata astfel.
3. Proprietatea provinciala:
- dreptul de proprietate al locuitorilor asupra terenurilor cucerite.
- Era un fel de drept de folosinta, pentru care plateau impozit.
- Dar il puteau lasa mostenire, il puteau instraina prin traditiune, aveau dreptul la actiuni in justitie.
4. Proprietatea peregrina:
Aceea a strainilor, daca dreptul lor national era recunoscut de Roma.
POSESIA
O stare de fapt, ocrotita juridic:
- posibilitatea de a detine un bun si de a-l folosi, de a exercita o putere de fapt asupra lucrului.
Clasificare:
A. Posesiunea ad interdicta: presupune intrunirea celor doua elemente, animus si corpus. Da dreptul la
protectie prin actiunile posesorii.
B. Posesiunea ad ussucapionem: posesia ce duce la dobandirea proprietatii quiritare prin uzucapiune.
Presupune indeplinirea conditiilor uzucapiunii : interval de timp de exercitare + sa fie dobandita cu justa
cauza + buna credinta
C. Posesia iniusta: este afectata de un viciu, dar numai prin raportare la o anumita persoana ( ex: a fost
smulsa prin violenta, ori a fost exercitata fara stirea proprietarului bunului). Nu putea conduce la
dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, datorita acestui viciu.

Mai exista si DETENTIA PRECARA: posessio naturalis : lipseste intentia de a poseda pentru sine, lipseste
animus.
Elementele posesiei:
a) corpus – totalitatea actelor materiale prin care o persoana se foloseste de un lucru. Stapanirea de fapt,
materiala, asupra lucrului. Ajunge sa fie inteles in sens extins, de exemplu: daca lucrul era trimis de
posesor la locuinta sa, ori daca un teren achizitionat ii este aratat de la distanta de catre vanzator.
b) Animus – dorinta de a stapani acel bun in calitate de posesor.

Era necesar ca aceasta dorinta sa fi fost in concordanta cu legea, sa fi fost dobandita in acord cu legea,
in urmatoarele cazuri:
- proprietarii
- creditorii gajisti
- dobanditorii de buna credinta ai unui bun
- cei care ocupau in mod legal un bun strain.
NU aveau calitatea de posesori: arendasii, chiriasii, comodatarii... ei erau doar detentori precari ( detineau
bunul in temeiul unui contract).
Dobandirea posesiei:

44
Prin sine insusi SAU prin intermediul altei persoane
Prin sine insusi:
- intrunirea animus si corpus in aceeasi persoana. Concomitent sau decalat ( fost chirias ce dobandeste
dr de propr asupra bunului..avea corpus apoi are si animus)
- lucrul posedat sa fie corporal
- persoana ce poseda sa fie capabila de a detine un patrimoniu
Prin alta persoana (NEAPARAT SUI IURIS) :
Posesie animus alieno
Spre exemplu, pt copiii mai mici de 7 ani sau pt cei bolnavi mintal. Nu aveau discernamant iar
elementul intentional animus nu putea fi prezent in persoana lor, ci doar a celor care ii ocroteau.
Posesie corpore alieno:
- cand era trimis un tert sa ridice bunul cumparat de posesor. Tertul e doar detentor precar.

PIERDEREA POSESIEI:
Unul sau ambele elemente ale posesiei.
1) pierderea posesiei exercitata prin sine insusi:
- pierderea corpus: nu mai poate fi exercitata stapanirea materiala a bunului ( bunul e pierdut)
Asupra bunurilor imobile nu se putea pierdea posesia prin pierderea elementului corpus, in sensul lipsei
stapanirii de fapt o anumita perioada ( spre exemplu o pasune nu va fi folosita si iarna, insa acest lucru nu
inseamna pierderea corpus)
- pierderea animus: lipseste dorinta de a poseda.
Un proprietar isi vinde bunul dar ramane in detentia lui, inca o perioada de timp (chirias).
- pierderea ambelor elemente: moartea posesorului, instrainarea lucrului ori distrugerea acestuia.

2) pierderea posesiei exercitata prin altul:

- moartea sau incapacitatea atrasa de o boala psihica a detentorului
- vointa contrara a detentorului. Acesta incepe sa se comporte ca un posesor legitim, si nu ca un detentor
precar.

EFECTELE POSESIEI:
Putea fi aparata, posesia, prin mijlocul juridic al interdictelor posesorii
Exercitarea posesiei un interval de timp duce la dob. proprietatii prin uzucapiune.
Posesorul e prezumat a fi legitim ( cel care reclama o situatie contrara trebuie sa o dovedeasca).
Interdictele posesorii:

45
- erau ordine date de pretor in favoarea celui ce poseda.
- Daca partea adversa nu respecta interdictul, era pornit un proces.

Erau de doua feluri:

a) cele menite sa recupereze posesia pierduta

Erau de mai multe feluri :

- unde vii ( pentru cei deposedati prin violenta):
o unde vii cotidiane: deposedare prin violenta obisnuita - furt
o unde vii armata: in caz de violenta grava, exercitata de o persoana inarmata.
- de precario:
Pentru situatiile in care posesorul a remis altuia un lucru, pastrandu-si insa dreptul de a reintra in posesia
lui oricand dorea ( patricienii ce dadeau in folosinta bunurile primite de la stat)
- de clandestina posesione:
In situatia in care o persoana intra in mod clandestin in posesia bunului, fara stirea proprietarului, a
posesorului legitim

b) cele menite sa ocroteasca posesia RETINDAE POSSESIONIS CAUSA:

Cei tulburati in exercitarea posesiei asupra lucrurilor.
Interdictul utrubi:
- era aplicabil in situatia mobilelor. Se acorda in favoarea celui ce a posedat mai mult bunul, in anul
anterior.
Interdictul uti possidetis:
- pentru situatia imobilelor.
- In favoarea celui ce poseda imobilul in chiar momentul emiterii edictului. Cu conditia sa nu fi intrat in
posesie prin violenta, in mod clandestin ori precar (stiind ca nu e posesor legitim).

46