Curs Drept Roman

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
Drept Roman
Suport de curs
Lector drd. Liviu Mihai
1
Capitolul I
Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman
I 1. Fondarea Romei.
Conform tradiţiei, Roma a fost fondată în anul 753 î.H. de către cei doi fraţi legendari
, Romulus şi Remus, descendenţii prinţului troian Enea, care, împreună cu soţia sa, Lavinia, a
întemeiat cetatea Alba Longa în centrul Latiumului. Cei doi gemeni au ridicat ,noua generaţii
mai târziu , zidul viitoarei cetăţi la vărsarea Tibrului în mare şi au jurat că cine va dărâma
zidul va fi ucis (Pentru lege, poporul trebuie să se bată ca pentru un zid – Heraclit din Efes).
Numele cetăţii avea să-l dea cel care avea să vadă mai multe păsări de pe colină.
Remus urcat pe Aventin a văzut şapte. Romulus, de pe Palatin, a văzut douăsprezece: prin
urmare cetatea avea sa se numească Roma. Remus, necăjit că pierduse, a zis că zidul e slab şi
lovindu-l cu piciorul, a dărâmat o bucată din el. Iar Romulus, credincios jurământului, şi-a
ucis fratele.
Toate acestea, se spune s-au întâmplat în anul 753 î.H. exact pe 21 aprilie, dată la care
se sărbătoreşte şi azi întemeierea oraşului, născut, după cum se vede, ca şi lumea întreagă,
dintr-un fratricid1.
Lăsând legenda la o parte, la acea dată Roma era un mic sat în centrul Latiumului, a
cărui populaţie de pastori nu anunţa nimic din ceea ce va urma. Nu vor trece decât cinci
secole şi micul sat va deveni centrul lumii cunoscute.
La început, Roma a fost condusă de regii agricultori, de aceea prima mare perioadă
istorică poartă numele de Regalitate. În anul 509 d.H. ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus
este alungat de pe tronul Romei de către popor şi cetatea intră în a doua epocă istorică,
Republica.
1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 11
În anul 27 î.H., fiul adrogat al lui Julius Caesar, Octavianus, se numeşte princeps. El
devine Augustus şi Roma intră în prima perioadă imperială şi anume Principatul.
În anul 305 d.H., împăratul Diocleţian, ultimul mare împărat roman, se retrage în
palatul său de la Spalato. Urmaşii săi se vor numi atât „Dominus” (stăpân), cât şi Deus (zeu).
2
Începe cu aceştia ultima perioadă a istoriei Romei ,Dominatul.
În anul 395, împăraţii Arcadiu şi Honoriu îşi împart imperiul. Imperiul Roman de
Apus se prăbuşeşte în anul 476 d.H. sub loviturile triburilor de heruli conduse de Odoacru.
Acesta îl detronează pe Romulus Augustus şi-i trimite împăratului Orientului, Zenon,
însemnele Imperiului, luându-şi titlul de „patrician”1. Ia sfârşit, astfel, seria împăraţilor
Imperiului Roman de Apus.
Imperiul Roman de Răsărit va supravieţui până în anul 565 d.H., când moare
luminatul împărat Justinian. Lui şi vestiţilor lui jurişti le datorăm faptul că dreptul roman s-a
transmis mai departe şi a devenit fundamentul pe care s-a construit Europa de mai târziu.
I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei

Romei
1) Regalitatea
a) Structura socială
În secolul al VIII-lea î.H., cele şapte coline erau locuite de trei triburi urbane: latinii,
sabinii şi etruscii. Această populaţie foarte diferită din punct de vedere etnic era împărţită în
două mari clase sociale:
- patricienii şi
- plebeii
1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 360
Patricienii, cunoscuţi sub numele de populus romanus, erau descendenţii

întemeietorilor cetăţii. Plebeii erau formaţi din populaţiile vecine învinse sau atrase de mirajul
noii cetăţi. Diferenţele dintre cele două clase erau date de următoarele interdicţii în persoana
plebeilor:
- aceştia nu cunoşteau procedurile jurisdicţionale, deţinute în exclusivitate de
patricienii pontifi;
- plebeii nu aveau nici un fel de drepturi politice;
- ei nu se puteau căsători cu patricienii1.
3
Perioada a fost dominată de lupta permanentă a plebeilor de a ridica aceste interdicţii,
luptă care a căpătat forme diverse: refuzul de a se prezenta la război, retrageri pe muntele
sacru sau revolte armate.
Organizarea primitivă a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea celor trei triburi.
Fiecare trib era format din 10 curii sau cartiere, iar fiecare curie era formată din 10 ginţi.
Ginţile sau neamurile erau formate din familii conduse cu o mână de fier de pater familias.
Fiecare curie era obligata să ofere statului o centurie (o sută de luptători înarmaţi) şi o
decurie (10 cavaleri echipaţi de război). Astfel, prima armată regulată a Romei cuprindea
3.300 de luptători2.
Revoltele plebeilor nu au rămas fără ecou. Penultimul rege etrusc, Servius Tullius,
declanşează la sfârşitul sec. VI d.H. o serie de reforme, care coincid cu apariţia Statului roman
în accepţiunea deplină a termenului.
Societatea este împărţită pe criterii cenzitare cu ocazia recensământului, în cinci clase
sociale. Aristocraţia financiară o înlocuieşte treptat pe cea gentilică, iar diferenţele dintre
patricieni şi plebei se menţin la interdicţiile deja enunţate.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pg. 18
2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001,pag. 33
b) Organizarea politică
Roma la această epocă era o monarhie militară. În vârful ierarhiei politice era regele
(rex sacrorum). Prerogativele acestuia erau:
- conducerea armatei şi a cetăţii;
- judecător suprem;
- mare preot (pontifex maximus)1.
Regele era ajutat de un consiliu al înţelepţilor format din şefii ginţilor. Acest organism
se va numi Senat şi va domina viaţa politică romană în secolele următoare. Adunarea
poporului se numea comitia curiata şi avea atribuţii legislative şi jurisdicţionale. Atunci când
tronul devenea vacant, comitia curiată se întrunea pentru a vota înscăunarea unui alt rege.
Regii romani au fost în număr de şapte. Primii patru au fost romani: Romulus, Numa
Pompilius, Tullius Hostilius şi Ancus Martius. Ultimii trei au fost etrusci: Tarquinius Priscus,
Servius Tullius şi Turquinius Superbus şi în timpul lor Roma şi-a început expansiunea.
4
2) Republica
În anul 509 î.H. ultimul rege etrusc, Tarquinius Superbus, este alungat de pe tronul
Romei de către Senatul roman. Începe o nouă perioadă în istoria Romei, când cetatea va fi
condusă de magistraţi.
Structura socială suferă modificări majore. Plebeii obţin satisfacerea unor revendicări
importante. Astfel:
- în anul 494 î.H. obţin o magistratură foarte importantă, aceea de tribun al plebei.
Acest magistrat avea drept de veto împotriva legilor votate de comitiile centuriate;
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pag. 20
- în anul 451 î.H. plebeii îşi văd satisfăcută cea mai importantă revendicare, aceea de
realizare a dreptului scris. Se redactează prima şi cea mai cunoscută lege romana: Lex
duodecim Tabularum (Legea celor XII Table). Ea este expusă în Forum şi procedurile
jurisdicţionale ajung la cunoştinţa intregii societăţi romane;
- în anul 445 î.H., prin Lex Canuleia se ridică interdicţia de încheiere a căsătoriilor
între patricieni şi plebei;
- în sfârşit, mult mai târziu, în anul 300 î.H., prin Lex Sextia Licinia plebeii obţin cea
mai importantă magistratură şi anume un post de consul1.
Societatea romana este împărţită în cinci clase sociale stabilite cu ocazia
recensământului , odată la 5 ani. Prima clasă era formată din 98 de centurii din cele 193. Dat
fiind faptul că adunarea centuriată vota legile, era evident că acestea reflectau interesele de
castă ale acestei prime clase.
Totuşi, un criteriu de justiţie în această procedură exista. Romanii considerau că
drepturile trebuiau să meargă în acelaşi pas cu îndatoririle şi invers. De aceea, cu cât erai mai
bogat, cu atât plăteai impozite mai mari şi cu atât slujeai mai mult timp în armată. 2
Spre finele sec. III î. H. se formează, însă, o clasă dominantă unică, nobilitas, prin
contopirea aristocraţiei senatoriale cu pătura avută a plebeiilor. Pătura săracă purta numele de
populus. Apare, însă, şi o clasă mijlocie, formată din mici negustori şi meseriaşi, precum şi
din proprietarii unor suprafeţe restrânse de pământ.2
5
În epoca republicană conducerea cetăţii era exercitată de magistraţi aleşi de regulă
anual şi cu titlu gratuit. Competenţa acestora era exprimată prin termenii imperium (dreptul de
a comanda o armată) şi potestas (dreptul de a administra). Deşi nu erau organizaţi într-un
sistem ierarhic, atribuţiile lor ne conduc spre o clasificare ce vizează importanţa
magistraturilor în societatea romană.3
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I,
pag. 22
2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti,
2001,pag.27
3. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,30
Primii magistraţi ai republicii romane au fost consulii. Ei au luat locul regelui, simbol
al tiraniei etrusce. Cei doi consuli erau aleşi anual, aveau puteri egale şi comandau fiecare o
parte din armată. Teoretic, după anul 300 î.H., unul dintre ei trebuia să fie plebeu. Erau aleşi
de către Comitia centuriata şi ratificaţi de către Senat 1. În timp de pace prezidau reuniunile
acestui organism, ale cărui hotărâri le punea în executare. Atribuţii foarte importante aveau
cenzorii. Ei erau aleşi pe o perioadă de 5 ani şi principala lor activitate viza efectuarea
recensământului.
Competenţele jurisdicţionale ale consulilor au fost preluate din anul 367 î.H. de către
pretori. Aceştia, în număr de patru, administrau justiţia, dar când izbucnea vreun război, luau
comanda marilor unităţi sub ordinele „consulilor”.2
Alţi magistraţi erau questorii, ce administrau tezaurul public şi edilii curuli, ce
asigurau aprovizionarea Romei cu alimente. O magistratură cu caracter excepţional era
dictatura. În situaţii deosebite, când Roma era în pericol, consulii numeau din ordinul
Senatului un dictator pe o perioadă de cel mult 6 luni, căruia îi era încredinţată toată puterea.
Toţi dictatorii Romei republicane, în afară de unul, au fost patricieni. Toţi , în afară de doi au
respectat limitele de timp şi de putere care le fuseseră impuse. Unul din ei, Cincinatus, care,
numai după şaisprezece zile de exercitare a puterii, a revenit la plug ca să-şi are ogorul cu
boii, „a rămas în istorie ca o figură legendară”. 3
În anul 494 î.H. le-a fost recunoscut plebeilor dreptul să-şi aleagă tribuni care să le
apere interesele. Unul dintre ei, Terensilius Arsa, a formulat zece ani cererea ca dreptul
cutumiar să fie sistematizat şi publicat. Strădania lui a fost răsplătită cu redactarea celor XII
Table la mijlocul sec. V î.H.
6
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag. 30
2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti,
2001,pag.74
3. idem, pag.75
Persoana tribunului era considerată inviolabilă şi oricine îl împiedica să vorbească

poporului era condamnat la moarte.1 Tribunii plebei aveau drept de veto împotriva actelor
emise de consuli sau a legilor votate de Adunarea Centuriata.
În epoca republicii, Senatul devine principalul organism politic. Din anul 509 î.H.
toate monumentele ridicate de romani purtau inscripţia SPQR, Senatus Populus- Que
Romanus (Senatul şi poporul roman). La origine senatorii erau şefii neamurilor sau ginţilor
romane fiind , aşadar ,în număr de 300. În timpul dictaturii lui Sulla numărul lor a crescut la
600 iar în vremea lui Iulius Caesar numărul lor era de 900. In timp alături de patricieni au
intrat în Senat şi plebei ce purtau numele de conscripti , adunarea fiind formată din părinţi şi
cooptaţi , adică patres et conscripti.
Au rămas în istoria lumii ca un exemplu de înţelepciune politică ce nu a fost de nimeni
întrecut.
Asta l-a făcut pe ambasadorul lui Pirrus, regele Epirului să exclame:Îl contrazic pe
oricine spune că la Roma nu există regi. Fiecare din aceşti trei sute de senatori este unul”2 .
În epoca republicii poporul roman participa la adoptarea legilor în cadrul a trei mari
adunări:
1) Comitia curiată îşi pierde din atribuţiile avute în epoca anterioară păstrându-şi
competenţe doar în numirea unor magistraţi sau în aprobarea adrogaţiunii (o formă de
adopţie).
2) Comitia centuriata, formată la origine din 198 de centurii era compusă din poporul
sub arme. Avea largi competente legislative.
3) Comitia tributa a fost la origine o adunare a plebei (concilium plebs). Hotărârile ei
devin obligatorii pentru toţi cetăţenii la începutul sec. III î.H. prin Lex Hortensia.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.31
2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001,pag.76
3. Principatul
La sfârşitul sec.I î.H. Octavius Augustus impune formula unui stat autocrat şi cu el
începe epoca imperială.
7
Asistăm la această epocă la o polarizare socială evidenţiata de apariţia a două clase
sociale antagonice: honestiores şi humiliores.
Honestiores cuprindea aristocraţia senatorială în rândul căreia intrai dacă aveai o avere
de peste un milion de sesterţi şi cavalerii, categorie ce trebuia să aibă o avere de minimun
40.000 sesterţi.
Humiliores era formată din plebea urbana la care se adăuga colonii (arendaşii
pământului ) şi sclavii.
În această epocă puterea politică era exercitată de către împărat, senat şi magistraţi. În
realitate ne aflăm în faţa unei monarhii autoritare în care puterea se concentra în mâinile
princeps-ului.
Senatul îşi pierde orice independenţă revenindu-i printre atribuţii administrarea
provinciilor pacificate, alegerea magistraţilor, judecarea proceselor penale etc.1
Magistraţii vechi sunt înlocuiţi cu înalţi funcţionari imperiali aflaţi sub directa
supraveghere a împăratului. Astfel de funcţionari erau: praefectus praetorio (şeful gărzii
imperiale), praefectus urbi, praefectus annonae (însărcinat cu aprovizionarea, legatus Augusti
pro praetore (aceştia guvernau în provinciile imperiale, care spre deosebire de cele senatoriale
nu erau pacificate) etc.
Adunările populare îşi pierd atribuţiile, ultima lege votată de Comitia centuriată fiind
o Lex Agraria, în timpul împăratului Nerva, în sec. I d.H.2
1. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică,
Bucureşti, 1971, pag. 25
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 33
4. Dominatul
1) Structura socială
În ultima perioadă a imperiului structura socială constituie o formă incipientă a

societăţii feudale de mai târziu. Astfel, clasa superioară, potentiores este formată din
aristocraţia senatorială şi cavaleri iar pătura săracă humiliores cuprindea: mici meseriaşi,
negustori, mici proprietari, ţărani, arendaşi etc.
2) Organizarea politică
8
Roma este la această epocă o monarhie absolută, puterea concentrându-se în persoana
împăratului (Dominus et Deus) ajutat de un imens aparat birocratic ce cuprindea funcţionari
imperiali , numit consistorium principis.
Senatul îşi pierde orice rol în viaţa politică devenind un simplu sfat al împăratului
(consistorium sacrum)1.
Magistraturile devin simple funcţii decorative.
I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.
1. Perioada străveche
Această perioadă începe odată cu fondarea Romei şi durează până la apariţia primei
legi scrise în anul 451 î.H. Principalul izvor de drept al acestei perioade era cutuma sau
obiceiul juridic.
2. Perioada veche a dreptului roman
Este perioada cuprinsă între expunerea în Forum a Legii celor XII Table şi sfârşitul
Republicii. Principalul izvor de drept al acestei perioade este legea.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 24
3. Perioada clasică a dreptului roman

Această perioadă se circumscrie Principalului şi constituie apogeul culturii juridice
romane surprinsă atât de bine în formula „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi
al dreptăţii)1. Edictul pretorului a fost instrumentul de creare a dreptului în această perioadă.
4. Perioada postclasică a dreptului roman este cuprinsă între anul 305 d.H. şi
moartea lui Iustinian.
Această epocă postclasică a dreptului roman traduce fidel criza în care se afla
imperiul.
Principalul izvor de drept la această epocă este constituţiunea imperială.
I.4. Izvoarele dreptului roman
Sursele dreptului roman erau:
9
a.Cutuma.
Obiceiul juridic era principalul izvor de drept la epoca străveche. Această regulă se
obţinea prin validarea succesivă pe parcursul mai multor generaţii a unei soluţii uniforme.
b.Legea a fost principalul izvor de drept la epoca veche a dreptului roman. Legile erau de
două feluri:
- Datae – emise de magistrat în virtutea lui jus e dicendi
- Rogatae .propuse de magistrat şi votate de adunările centuriate
Structura legii cuprindea trei părţi:
- praescriptio – partea introductivă
- rogatio – cuprinsul legii
- sanctio – sancţiunea legii
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 26
Prima lege a fost Lex duodecim Tabularum, iar ultima, se pare o Lex Agraria votată în
sec. I. d. H., în timpul împăratului Nerva.
c.Edictul pretorului a fost principalul izvor de drept în epoca clasică şi mijlocul cel mai
eficient de modernizare a dreptului.
Emiteau edicte magistraţii investiţi cu jurisdictio, adică:
- pretorul urban
- edilii curuli
- cenzorii
- pretorii peregrini
- guvernatorii
Edictele erau de două feluri: - perpetua (valabile 1 an) şi repentina (date pentru situaţii
neprevăzute)
d.Hotărârile senatului sau Senatus consultele dobândesc forţă de lege abia în perioada
Principatului.
e.Doctrina juridică. Creaţiile uriaşilor jurisconsulţi romani dobândesc calitatea de izvoare de
drept. Dintre aceste spirite strălucite amintim pe: Julius Paulus, Florentinus, Modestinus,
Pomponius, Papinian, Gaius şi Domitius Ulpianus.
f.Jurisprudenţa era arta de a cunoaşte şi de a aplica principiile juridice. Ştiinţa dreptului a
constituit izvor de drept încă de pe timpul vechilor pontifi. Cicero afirma în plină epocă
clasică „că este oracolul cetăţii casa jurisconsultului”1.
10
g.Constituţiunile imperiale erau actele emise direct de împărat şi luau forma edictelor,
decretelor, mandatelor şi rescriptelor. Constituiau principalul izvor de drept în epoca post
clasică.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, vol.I,Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 36
I.4. Codificarea Justiniană
Justinian, ultimul împărat roman din partea de răsărit a imperiului este restauratorul
dreptului roman. Într-un efort colosal, împreună cu juriştii săi Tribonian, Theophilus şi
Dorotheus, Justinian reuşeşte să reunească toate izvoarele dreptului roman, într-o lucrare
vastă, numită în Evul Mediu- corpus juris civilis, ce avea o structură quadripartită.1
1. Codul apărut în 529 d. H. cuprindea 4650 de constituţiuni imperiale în ordine
cronologică, date din timpul domniei lui Hadrian şi până la Justinian.
2. Digestele apărute în 533 d.H. în 50 de volume cuprindea deciziile motivate ale marilor
jurisconsulţi.
3. Institutele apărute în 533 d.H. era un manual de drept pentru uzul studenţilor ce
cuprindea în mare parte Institutiunile lui Gaius.
4. Novelele – apărute în 565 d.H. la moartea sa, cuprindeau constituţiunile imperiale emise
de către Împăratul Justinian.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 38
Capitolul II
Jus Actionum
11
II.1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman
Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg dreptul
se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni1.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman cu jus
actionum sau procedura civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează
desfăşurarea proceselor civile în fiecare etapă a dreptului roman. Aceste norme au cunoscut o
evoluţie foarte complexă, care, aşa cum am spus, s-a răsfrânt asupra întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care pe
parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o justiţie privată
generalizată, la procedura din epoca postclasică, în care identificăm cu uşurinţă normele
procedurale moderne.
În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de judecată
erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un arbitru al litigiilor
dintre particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită puterii de care dispunea,
sistemul justiţiei private a cunoscut unele limitări.
1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 265
Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare pură, pentru
că apar reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest context legea talionului
apare ca un veritabil progres faţă de epoca anterioară, întrucât nu-i este îngăduită o răzbunare
ce depăşeşte suferinţa victimei1. Înlocuirea acestui sistem sancţionator sângeros, prin
edificarea unor instanţe specializate care acţionau în temeiul unor norme procedurale
cunoscute de către toţi, a însemnat un progres uriaş ce îşi are începutul în expunerea în
Forum a Legii celor douăsprezece table, la mijlocul secolului V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme procedurale,
corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman.
12
II.2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman
(procedura legisacţiunilor).
Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost

reglementată strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că această
lege a sancţionat o stare de lucruri anterioară, fiind în mare parte o codificare realizată de
decemviri a cutumelor primitive.
II.2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici:
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor proceduri.
Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum. Doar
procedura numită „per condictio” a fost introdusă posterior prin Lex Calpurnia2.
2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică,
Bucureşti, 1971, pag. 2
2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul pronunţau
formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu era permisă
nici măcar schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că erorile formale
în procedură erau ireparabile. Astfel, „unul care chemase în judecată pentru că i-ar
fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea intentată le numise pe acestea viţe, a pierdut
procesul fiindcă trebuia să le numească arbori, aşa cum prevedea Legea celor XII
table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea arborelui în general ”1.
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa autorităţilor
judiciare, iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă, procesul civil
avea două faze: in jure şi in judicio. În prima fază părţile se prezentau în faţa
magistraţilor care organizau procesul şi desemnau părţilor un judecător. În a doua
fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau cauzele şi pronunţau
hotărârea judecătorească. Aceste două faze nu presupuneau două instanţe diferite, ci
exista un singur proces cu două etape ce marcau unitatea între judecata publică,
reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj a justiţiei private.
II.2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.
a. Magistraţii
13
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea lui jus
imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade de câte o lună
fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea preturii în 367 î.H., de
către pretori, cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a asculta
pretenţiile părţilor în prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze prin emiterea
de interdicte, prin trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin repunerea părţilor în
situaţia anterioară (restitutio in integrum ).
Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii curuli la
Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea pricinilor dintre
cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa pretorului peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de către o
persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului (album judicium) şi
confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus judex), era o persoană particulară, dar asta nu
înseamnă că oricine putea să fie judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi în decurii, iar
la această epocă puteau fi judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii. Abia în epoca
clasică au putut fi aleşi judecători şi din rândurile plebei.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau ca nişte
conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de instituţia lui unus judex,
mai existau şi tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau
permanente şi nepermanente. Cele permanente se împărţeau în două mari categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi
cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale
nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.
II.2.3. Desfăşurarea procesului.
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) şi
pârâtul sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele părţi fiind nevoite să se
14
înfăţişeze înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu unele excepţii, nu era permisă, iar judecata
în lipsă nu era cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi corespundea
o sancţiune a ei – o legisacţiune.
Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, în
cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau
realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat. La epoca veche, reglementările
procesual-civile se bazau pe formule solemne şi ritualuri minuţios respectate, ceea ce făcea ca
rolul magistratului, ori al judecătorului, să fie aproape nul, el având doar rolul de a verifica
dacă procedurile sunt respectate1.
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după caracterele
comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
- per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj)2
Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau proceduri
cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază procesuală
numită in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără concursul statului. Pârâtul
era obligat să se prezinte în faţa magistratului. Dacă se sustrăgea procesului, magistratul, prin
interdict, putea să-l trimită pe reclamant în posesia bunurilor pârâtului. Totuşi, pârâtul putea
să indice un garant (vindex), care i se substituia în proces. Magistratul se rezuma la a observa
dacă părţile pronunţau corect formula legisacţiunii, după care pronunţa unul din următoarele
cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvântul „do” magistratul desemna judecătorul ales de
părţi. Formula „dico” era utilizată atunci când magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu,
unui părţi, iar prin termenul „addico” magistratul recunoştea dreptul reclamantului sau al
pârâtului3
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 61
15
Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio şi
imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa
judecătorului. Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale:
- stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte încheiate de
către părţi din ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau
posesiunea bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la judecată
sau se apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau să
nu facă un act juridic
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin care
pretorul desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în situaţia pe
care o aveau înainte de încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub sancţiunea
pierderii procesului de către părţi.
II.2.4. Procedurile de judecată
1. Per sacramentum
Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu privire

la dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi reale,
bunăoară drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar dacă prin
procedură se valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era in personam (asupra unei
persoane).
a. Faza in jure
În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în termeni
formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ religios. Pe lângă
16
jurământ părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună la pontifii magistraţi o sumă de
bani de 50 sau 500 de asse după cum, valoarea obiectului cererii era mai mică sau mai mare
decât 1000 de asse. Asse (asul) era vechea monedă de aramă romană. Cel care pierdea
procesul, pierdea şi suma de bani depusă cu titlu de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta, era adus
în faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce îl atingeau cu o
nuia. Magistratul intervenea şi oprea acest conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi amândoi
lucrul”. După această intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi apoi la
prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care urma să o plătească cel care pierdea procesul. Procedura
se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea solemn că va restitui bunul
şi fructele acestuia în cazul în care va pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia să depună o
cauţiune sau să indice garanţi ce purtau numele de vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea drepturilor
personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează o sumă de bani. Dacă
pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel condamnat şi procesul nu mai continua cu a doua
fază, recunoaşterea în faţa magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În cazul în care
pârâtul nega pretenţiile reclamantului, magistratul, după ce părţile se provocau, proceda în
continuare la alegerea judecătorului.
b. Faza in judicio
Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi expuneau pe scurt
pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre cele două
sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului şi
a fructelor sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre părţi lipsea, judecătorul aştepta
până la amiază, după care dădea câştig de cauză părţii prezente.
2. Per judicis postulatio
Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea aplica în
cauze bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului trebuia să fie evaluat (în
cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci când se reglementa o situaţie
între mai multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).
17
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
a. Faza in jure
În această fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o sumă de
bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se adresa magistratului cu
următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un judecător ori un arbitru”1.
b. Faza in judicio
Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra

întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi arbitru. După ce
evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.
3. Per condictio
Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex Calpurnia, fiind
folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi rapidă de recuperare a
creanţelor, accepţiunea termenului fiind aceea de somaţie.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 63
a. Faza in jure
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea erau negate
de către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te somez ca în termen de 30
zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător”1.
Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata
valabilitatea plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător.
b. Faza in judicio
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite asupra debitorului
procedura de executare forţată, manus injectio.
II.2.5. Procedurile de executare
1. manus injectio
18
Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.
Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în sec. IV î. H., un
nexum, adică un contract de împrumut de bani2.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură privată,
presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la pronunţarea
hotărârii, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului arătând că obligaţia nu a
fost executată. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe
datornic în închisoarea sa privată. Manus injectio permitea celui care a câştigat un proces să-l
reţină pe debitor într-un loc public şi aplicându-i o mână pe corp să rostească următoarea
formulă solemnă:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 64
2.idem, pag. 65
„deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit, eu îţi
aplic manus injectio judicati pentru această sumă.” 1
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o perioadă de
60zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu apărea un garant (vindex)
care să preia datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea termenului de 60 zile, el era vândut
ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru).
2. pignoris capio (luarea de gaj)
Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune. Ea

nu presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului. Creditorul în prezenţa
martorilor, după rostirea unor formule solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un bun
pe care putea să-l distrugă dacă datoria nu îi era plătită.
II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului

roman.
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit formulară şi a
fost introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această procedură nu a abrogat
19
legisacţiunile, dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între cele două proceduri. Premisele
apariţiei acestei proceduri noi sunt numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni”2 că procedura formulară a fost introdusă întrucât,
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 65
prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca

procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică prin formule. Noua
procedură s-a dovedit net superioară, întrucât noile realităţi sociale şi economice erau
incompatibile cu vechile proceduri, viabile atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total
improprie când ea a devenit capitala unui uriaş imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de drept, cel mai
important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului,
acţiunile judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi solicită activitatea creatoare a
pretorilor care, prin formulă impun noi modele de acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile, care
evoluează şi operează transformări asupra dreptului material.
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de magistrat şi
eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.
II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.

a. Magistraţii
În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte considerabil. Dacă
la început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui magistrat de a desemna un judecător,
în procedura formulară, termenul desemna totalitatea atribuţiilor magistratului în calitatea sa
de organizator al procesului civil. Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată
- judecarea unor cauze de redusă importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio
- aplicarea unor amenzi
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 80
20
- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai amintit: trimiteri în
posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în situaţia anterioară.
Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest
program de judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul. După ce asculta
pretenţiile reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu exista o formulă
corespunzătoare, pretorul avea dreptul de a crea o nouă formulă în care expunea situaţia
inedită şi explica judecătorului în termeni imperativi cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare acţiune îşi
găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit astfel chiar
instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la strălucirea din epoca
marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum
privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul Caracalla, prin
celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
- magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel
b. Judecătorii
La epoca clasică se menţin tribunalele permanente.
- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror obiect depăşeşte
valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul succesoral, sau al drepturilor
reale principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la libertate şi
cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
21
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un judecător de pe
albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care obiectul disputat nu poate
depăşi 100.000 sesteţi.
Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus
Augustus creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi, iar, în
timpul lui Caligula, va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de către
”recuperatores”.
II.3.2 Formula pretoriană
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula pretoriană
începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H.
Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă
începea cu desemnarea judecătorului.
A. Părţile principale ale formulei pretoriene:
A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă obiectul juridic
al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât ea cuprinde chiar pretenţia
reclamantului. Când această pretenţie era precis determinată, intentio era certă, iar atunci când
ea rămânea să fie evaluată de judex, intentio era incerta.
A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care putea fi
un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea în cazul acţiunilor
in factum pentru că acestea erau date direct de către pretor în completarea legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a soluţiona cauza.
Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare a pârâtului, fie printr-o
absolvire a lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se justifică.
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi incertă când
ea este lăsată la aprecierea judecătorilor.
Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o sancţiune
pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma după
eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul obţine în urma procesului,
valoarea pecuniară a dreptului pretins.
22
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în
procedura formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul va
introduce în formulă o clauză specială (clausula arbitraria)1, prin care ordonă ca pârâtul să fie
condamnat numai dacă nu restituie lucrul.
Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare decât
valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat numai
pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral (actio familiae
herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia fiecărui copărtaş o
parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai întâlnea de asemenea în litigiile ce aveau ca
obiect acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-un contract
de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).
1. 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 73
“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius

Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din această cauză Numerius
Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus Agerius conform bunei credinţe (intentio) la
aceasta, judecătorul să condamni pe Numrius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se va
dovedi să-l absolvi”1.
B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos fie
reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate înaintea părţii de demonstratio.
a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia judecătorului că obiectul
procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului reclamantului. Astfel de prescripţii
23
vizau prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia de plată a chiriei în contextul unui contract
de locaţiune (locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai prestaţia care a devenit
exigibilă urmând ca pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei îndată ce şi acestea vor
ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate excepţiunilor apărării.
B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului care nu
neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt reale, ele vor conduce fie la
paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie peremptorii, fie
dilatorii.
În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi
colaterale celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”2.
1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.73
Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar afirma că,
ulterior, a fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant. Aceasta era exceptio
pacti conventi .
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze în formulă.
II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicium.
A. Faza in jure
24
În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus vocatio. Faţă de
epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant (vindex) în
favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteţi. Dacă pârâtul
dispărea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio în possessionis ( în posesia bunurilor
pârâtului), bunuri pe care le putea înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită vadimonium
extrajudiciar.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în
vechea procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune civilă când
o astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă judecăţii era inedită,
pretorul crea o nouă acţiune numită in factum. După ce formula era redactată, avea loc ultimul
act procedural în faţa magistratului şi anume “litis contestatio”.
a. Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
– acceptarea de către pârât a formulei 1
Momentul litis contestatio avea trei efecte:
a. efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica reluarea în viitor
a procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante, persoana
judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de felul acestuia, se
năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care judecătorul
urma să-l oblige pe pârât2.
B. Faza in judicio
În această fază a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare fiind
libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi procesul
civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”3, (sarcina probei cade
25
asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus in exceptione actor est” (pentru
susţinerea excepţiei pârâtul este asimilat reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia)
- mărturisirea
3. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93
- proba cu prezumţii1
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului, sancţiunea consta
în pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la momentul lui litis
contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi redactată
(scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind o reflectare a
formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent bănesc al dreptului pretins, sumă la
care putea fi sancţionat doar pârâtul.
II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:
- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
- autoritatea de lucru judecat
1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză nu poate fi
ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
2. Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între părţi o
expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului
apare a fi o nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a conflictelor
între părţi. Pentru ca o sentinţă să se bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca
aceasta să îndeplinească două condiţii: identitate de pricină şi identitate de
26
persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege identitatea de obiect şi identitate de
cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era suficientă în acţiunile
reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză”.2
2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93
3. Forţa executorie a sentinţei
Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-şi executa
voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul putea trece la executarea
silită a hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum1
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate, utilizate rar.
Noile proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen de
graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti debitorul. Dacă nu-şi îndeplinea această obligaţie,
magistratul îl obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al debitului
iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului patrimoniu al
debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul creditorului,
favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea datornicului să scape de
executarea asupra propriei persoane.
II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:

La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei hotărâri
la o instanţă superioară.
Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale2:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 86
27
2. idem, pag. 91
1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă instanţă să
constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea procesul, era
condamnată la dublul valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar interdictele
magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară, dacă
hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui înscris fals ori
de către un judecător mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu
apel, cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.
II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului roman
Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din

sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură:
- Plângerile cu caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor)
- Plângerile fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la
căsătorie.
- Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una singură, aflată
sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea era permisă şi judecata
putea avea loc şi în lipsa părţii. Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii însărcinaţi cu
judecarea cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi
(Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau diocezele1
În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter oficial. Actul
procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin intermediul unui agent
specializat, numit “viator”.
28
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul răspundea
printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de probă, dar
desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile, îndeosebi
cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai multor martori. Alte
mijloace de probă erau mărturisirea ce putea conduce la acordarea unui termen de graţie
pârâtului, jurământul necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau judiciare.
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului dedus
judecăţii. Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea la plata
cheltuielilor de judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la pronunţare.
Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după judecarea căii de atac,
hotărârea căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului, numiţi
officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea bunurilor celui care
pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică: cessio bonorum şi venditio
bonorum.
În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra patrimoniului şi
anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun preţ. Această modalitate de
vânzare se numea “distractio bonorum”.
II.4. Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la

îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
1. acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele exercitate cu
privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni împotriva oricăror persoane
care le-ar nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi consta în
dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul care nu-şi execută
obligaţia.
29
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune considerând că un
fapt existent nu s-a produs, dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu
toate că în realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio
numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea numele şefului de
familie, întrucât el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres prevăzute, iar
cele utile au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private. Cele populare puteau fi intentate de către oricine,
deoarece apărau interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei
vătămaţi în drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii. Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea
pârâtului la o amendă, iar acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă. În cele de drept strict, actul pe care se
întemeiau prevederile reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele de bună
credinţă, judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor1.
III. Jus Personarum
III.1. Condiţia oamenilor
30
Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi, drept urmare, poate participa la viaţa
juridică.
Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii.
Astfel, spre deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau personalitate şi deci, nu puteau
încheia acte juridice în nume propriu. Dar, chiar şi cei liberi aveau o personalitate limitată, în
funcţie de apartenenţa la categoria socială, originea etnică sau locul în cadrul familiei romane.
Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de familie. Cu alte
cuvinte, cel care avea status libertatis, status civitatis şi status familiae.
După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor sunt sau
liberi, sau sclavi”1, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale persoanelor: în funcţie de
status civitatis, sunt cetăţeni şi necetăţeni, iar în funcţie de status familiae, sunt persoane sui
juris şi alieni juris, după cum se află sau nu se află sub puterea unui pater familias.
Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea romană, trebuie să o
privim în funcţie de cele trei status-uri: „status libertatis, status civitatis şi status familiae”.
Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar dacă individul se
năştea viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu moartea fizică a acestuia.
Există trei excepţii de la această regulă:
1.Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 69
- copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer (e.g. copilul
conceput moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască)
- moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului
- în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor persoane cu
vocaţie succesorală reciprocă ) se accepta că puberii supravieţuiau părinţilor, iar dacă erau
impuberi aceştia erau consideraţi primii decedaţi1.
III.2. Status Libertatis
31
În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru prima oară
definiţia sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus2. El spune că „libertatea este o
facultate naturală a persoanei în baza căreia poate face ce doreşte în limitele impuse de forţă
sau de lege.” Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de dreptul ginţilor, conform
căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine”. Desigur, definiţia lui
Florentinus exprimă concepţiile inovatoare din epoca clasică, care i-au determinat pe romani
să se îndoiască de legitimitatea sclaviei. De fapt, starea de sclavie a avut un regim diferenţiat
pe parcursul istoriei cetăţii.
III.2.1. Starea de libertate
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi

proprietatea altuia.
1. Izvoarele libertăţii
Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii.
a. prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.
Dacă numai unul dintre părinţi este liber, copilul va urma condiţia mamei.
2. idem, pag. 146
Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se va naşte liber,
prin efectul principiului „copilul conceput este considerat născut de câte ori este în interesul
său”.
b. Prin fapte posterioare naşterii. Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii
poate fi efectul fie dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului.
1. eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii.
Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege:
- Cetăţeanul roman capturat în război are un drept de reîntoarcere (jus postliminii) în
virtutea căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă toate drepturile.
- În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm abandonat de către
stăpân, devine liber
32
- Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni liberi, cei înrolaţi
în armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei răscumpăraţi de la duşmani, sau
sclavul care şi-a denunţat stăpânul vinovat de infracţiunea de omor1.
2. eliberarea prin voinţa stăpânului
Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile), fie prin
mijloace pretoriene.
A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau:
a. procesul fictiv
b. censu (recensământul)
c. testamentul
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi cetăţeni romani.
B. Mijloacele neformaliste pretoriene erau:

- inter amicos (între prieteni)
- per epistolam (prin scrisoare)
- post mensam (după petrecere)
- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)

Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.
III.2.2. Starea de sclavie
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din patrimoniul
romanului.
1. izvoarele sclaviei:
a. naşterea.
Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă condiţia juridică a
tatălui.
b. captivitatea din războaie
Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi. Cetăţenii romani
făcuţi prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care se evitau consecinţele
33
dramatice ale captivităţii. Prima dintre ele era jus postliminii, potrivit căruia cetăţeanul roman,
scăpat din prizonierat era considerat liber la Roma, fără ca situaţia din captivitate să aibă vreo
consecinţă juridică.
A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în captivitate era
considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l poată moşteni.
c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei. Iată
câteva dintre ele:
- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său insolvabil peste
Tibru
- cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau impozitele, deveneau
sclavi publici.
- deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi revendicau libertatea
- hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului
- femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să pună capăt relaţiilor
intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă
- libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de fostul lui stăpân1 .
2. Statutul juridic al sclavilor

Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum vocalia), ceea ce
înseamnă că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii aveau asupra lor drept de viaţă
şi de moarte şi drept de corecţie nelimitat. De asemenea, stăpânii aveau dreptul de folosinţă
completă a sclavilor, îi putea abandona, sau închiria serviciile. Sclavii nu aveau drept la nume,
ei purtând numele stăpânului la care se adăuga calitatea lor servilă. Nu se puteau încheia acte
juridice între sclavii aceluiaşi stăpân.
Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu puteau încheia
o căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de contubernium. Ca o consecinţă,
nici rudenia dintre sclavi nu avea efecte juridice. Neputând să aibă un patrimoniu, nu puteau
transmite moştenirea, ori lăsa testament.
Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult religios.
Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil prin acte
succesive, dintre care amintim:
- prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească sclavii la luptele în
arenă.
34
- Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân să dobândească
libertatea.
- Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile (querela)sclavilor, care
denunţau abuzuri ale stăpânilor.
- Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării averii.
- În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi dreptul de viaţă şi
de moarte, considerându-l omucidere2.
2. idem, pag. 154
3. Statutul de facto
Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe foarte mari,
evidenţiate în textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii pot încheia acte juridice
în numele stăpânului, dar fără a putea să-i facă o situaţie mai rea. Asta însemna că ei puteau
încheia doar contracte unilaterale. La epoca clasică, însă, sclavii pot încheia şi contracte în
care stăpânul figurează în calitate de debitor.
La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica o parte a
averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi mărit sau diminuat fără
ştirea sau acordul stăpânului.
Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce afaceri de
comerţ maritim sau terestru. În primul caz se numea exercitor, iar în al doilea institor.
În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie anumite
convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau:
1. pactul de eliberare din sclavie
2. pactul de libertate
3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului
4. pactul de iertare de datorie1
III.2.3. Liberţii
35
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:
-Libeţii cetăţeni
-Liberţii latini
-deditticii
1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din categoria drepturilor
politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege. Nu aveau jus honorum (dreptul de a
fi ales) şi nici jus militiae (dreptul de comandă în cadrul legiunilor romane). Aveau totalitatea
drepturilor civile, corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de fostul stăpân, actualul patron,
grupate în ceea ce se numea jura patronatus.1 Jura patronatus (drepturile stăpânului) cuprindea
trei categorii de obligaţii ale liberţilor faţă de patroni:
- operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân
- bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta deceda fără a avea
moştenitori legali
- obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora patronului.
2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept pretorian.
Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi dreptul de
a promova acţiuni în justiţie.
Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni liberi, dar
mureau ca sclavi.
3. Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din cei care în
perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante. Ei nu se puteau apropia la mai
puţin de 100 mile de Roma, întrucât erau transformaşi în sclavi.
III.3. Status civitatis
36
În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se împărţeau în cetăţeni
şi necetăţeni.
La rândul lor necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini.
1. Cetăţenii romani
Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

Drepturile politice erau:
- Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a alege magistraţi şi de
a vota legile în comiţiile centuriate.
- Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură
- Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane
Drepturile civile erau:

- Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de dreptul civil
- Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
- Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale testamentară
- dreptul de a apela la justiţie
- dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel personal, sau
prenumele (Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi apoi pe cel al propriei familii
sau cognomen (Gracchus). Caius Cornelius Gracchus.
Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o perioadă de
cel puţin 10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe care o aveau.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.

a. Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status civitatis.
În această situaţie concurează mai multe principii:
- copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui
- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei
- se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul naşterii pe teritoriul
Statului Roman (jus soli)
37
b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea de sclavie, prin
adopţie şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste concesiuni puteau fi colective sau
individuale. Cele mai importante concesiune colective au fost:
- În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor Peninsulei Italice.
- în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad.
- în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor locuitorilor
imperiului, cu excepţia deditticilor. 1
Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat pentru merite
deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care denunţa infracţiunea de luare
de mită comisă de un magistrat roman.
Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri:
a. prin pierderea libertăţii
b. exilul voluntar sau forţat
c. condamnarea la pedepse infamante
2. Latinii
Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni.
a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină dizolvată în anul
338 î.H. Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua în care se aduna
poporul erau la Roma. Dacă se stabileau definitiv la Roma, primeau cetăţenia.
Această categorie de latini a dispărut în anul 268 î. H. când li s-a acordat cetăţenia 2.
b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H. Aceştia aveau
doar jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90 î.H. prin Lex julia
c. latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi proveneau din
sclavii eliberaţi prin moduri neformaliste.
2. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chiemarea, Iaşi, 1993, pag. 227
3. Peregrinii
38
Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru această
categorie a fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii competenţi pentru a judeca
litigiile între cetăţenii romani şi peregrini se numeau recuperatores. În funcţie de provenienţa
lor peregrinii sunt de două categorii: ordinari şi dedittici.
a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către romani în
urma unor războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită vectigal sau
tributum.
b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără condiţii în urma
unor războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate în cetăţi, cum ar fi
egiptenii. Aceştia nu se puteau apropia la mai puţin de 100 de mile de Roma, sub
sancţiunea pierderii averii şi capturării ca sclavi.
III.4. Status familiae
III.4.1. Familia romană
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate sub puterea
aceluiaşi pater familias.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater
familias un bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei exercitau dreptul de
proprietate asupra unor bunuri.
Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria potestas) cuprindea
două categorii de persoane: sui juris şi alieni juris.
Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris nu se află sub
puterea nimănui.
Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate), ci pe raporturi
de putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, căci la moartea lui pater
familias numai fiii lui vor deveni la rândul lor pater familias.
Fac parte din familia romană:
- pater familias
- soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu
- fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu
39
- fiicele până la căsătoria lor cum manu
- nepoatele până la căsătoria cum manu
- persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.
Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din jurul casei (heredium),
precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit fundus. Heredium, fundus,
sclavii şi animalele mari constituie familia sau averea grupului. Un alt grup de lucruri
aparţinând familiei se numeşte pecunia şi cuprinde vitele mici, metalele, banii etc.
III.4.2. Patria potestas
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La început s-a
numit manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează:
a. manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu.
b. Patria potestas – puterea asupra copiilor
c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor
d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub stăpânirea lui pater
e. Dominium- puterea asupra lucrurilor
f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor şefi de familie
incapabili
III.4.3. Izvoarele puterii părinteşti
Acestea erau naşterea în căsătoria legitimă, adopţia, adrogaţia şi legitimarea.

a. naşterea în căsătoria legitimă.
Copiii născuţi în cadrul unei căsătorii încheiate conform lui jus civile intrau sub
puterea lui pater după recunoaşterea lor de către acesta. Acest drept de recunoaştere era
discreţionar, pater putându-şi abandona copii la naştere.
b. adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater familias. În fapt, prin
aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater familias.
b.1. formele adrogaţiei
40
1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se transforma în
comitia callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era chestionată întreaga
comunitate cu privire la oportunitatea acestei forme de adopţie.
2. În faţa celor 30 de lictori
Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi dădeau acordul odată ce adunările populare
au căzut în desuetudine.
3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea face, la cerere,
prin ordin al împăratului.
4. prin contract
Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate.
5. prin testament
Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus.
b.2. Condiţiile adrogaţiei
Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără moştenitori.

Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai tânăr ca
adrogantul.
b.3. Efectele adrogaţiei
1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi devine rudă agnatică cu
toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din familia de origine, iar legăturile cu
aceasta sunt rupte.
2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea adrogantului. Datoriile
adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea situaţia noului pater familias.
c. Adopţia
Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui şef de familie.
Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de origine,
iar în a doua, el intra în noua familie.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor XII
Table prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori este liber faţă de pater”1
41
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces simulat, prin care
toate părţile îşi dădeau acordul.
c.1. Condiţiile adopţiei:
- cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea consimţământul.
- Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.
c.2. Efectele adopţiei
- pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea noului pater,
devenind agnat cu membrii noii familii, copiii săi rămân în familia de origine.
- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi se dobândesc în
cadrul noii familii.
d. Legitimarea
Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural dobândea patria
potestas asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime.
Legitimarea era de trei feluri.
1. prin căsătorie subsecventă
2. prin rescript imperial
3. prin ofertă la curia municipală
III.4.4. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului. Mai
târziu, deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui pater din familia de origine.
De aceea la romani căsătoria era de două feluri
- cum manu
- sine manu
A. Căsătoria cum manu.
42
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Acesta
putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice, sau tatăl soţului său şi
atunci ea dobândea locul unei nepoate.
Această căsătorie se realiza în trei feluri:
a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea loc într-un cadru
solemn, în faţa pontifilor.
b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii.
c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o quasi posesie de un
an de zile.
Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea loc printr-un act
juridic simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau unui usus repudierea se făcea
printr-o înstrăinare simbolică.
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei.

Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta.
1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui jus civile.
2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se cerea consimţământul
celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se cerea consimţământul acestora.
3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi.
C. Efectele căsătoriei cum manu
La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale intrau în
patrimoniul noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale. Ea le pierdea, însă, în
familia de orgine.
D. Căsătoria sine manu
În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând autoritate asupra ei.
Căsătoria se încheia printr-o procedură simplă, neformalistă, ce presupunea ca soţia să fie
condusă la noul domiciliu.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii sau a
cetăţeniei şi prin divorţ pentru cauze temeinice.
43
E. Efectele căsătoriei sine manu
La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât era considerată străină
în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.
F. Impedimentele relative la căsătorie
Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri:

1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV.
2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator.
3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi patricieni.
4. Era interzisă poligamia
5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului
6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între tutore şi pupil, între
curator şi femeia aflată sub curatelă.
7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie
8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători 1
G. Relaţiile personale între soţi.
1.în cadrul căsătoriei cum manu

Femeia dobândeşte rangul social şi domiciliul soţului şi îi datorează respect şi
fidelitate. Adulterul era condamnat cu moartea în caz de flagrant delict.
2.în cadrul căsătoriei sine manu
Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia de respect
faţă de soţ şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat domiciliul, putea fi adusă
înapoi prin concursul justiţiei.
În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de femeie, dar şi de
bărbat.
H. Raporturile patrimoniale între soţi
1.în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al comunităţii de bunuri, datorită
integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul unic al noii familii.
În cadrul acestei familii femeia dobândea drepturi succesorale partea ei fiind echivalentă cu
cea a copiilor.
44
2.în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri, femeia fiind singura
care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor sale.
I. Relaţiile dintre părinţi şi copii.

Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în căsătoria sie
manu urmau soarta juridică a tatălui
1. Relaţiile personale
La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina cu dreptul de
viaţă şi de moarte asupra copiilor (jus vitae necisque).
Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie nelimitat asupra
acestora. Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi stabilea vârsta matrimonială.
Ulterior, această putere se diminuează considerabil:
a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este interzis prin lege
de împăratul Constantin.
b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian.
c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin
d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor afaceri dispare în timpul
lui Diocletian.
e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1
2. Relaţiile patrimoniale
La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi în numele lui,
fără a putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater îşi putea dezmoşteni copiii.
Spre începutul epocii clasice are loc, în condiţiile diminuării puterii părinteşti, o
schimbare esenţială a acestor raporturi.
1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin care puteau să-i facă
lui pater o situaţie mai grea.
2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella, împotriva abuzurilor lui
pater.
45
3. Apar peculiile fiilor de familie
Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful familiei fiului,

asupra unei mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu care asigura independenţa
financiară a fiilor de familie.
Aceste peculii erau de patru feluri
1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de familie şi exprimarea
consimţământului de a constitui acel peculiu.
2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul satisfacerii stagiului
militar.
3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului Constantin
funcţionarilor publici
4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă.
III.4.5. Tutela şi Curatela

Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării incapabililor de fapt.
La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate pentru protejarea averii familiei
patriarhale.
Existau două feluri de tutelă :

- tutela impuberului
- tutela femeii sui juris
După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:
1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numit tutore agnatul în
gradul cel mai apropiat.
2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legea celor XII Table.
3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urban desemna tutori
celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituirea tutelei putea fi făcută de orice
persoană interesată.
4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat anterior, conform lui
Lex Duodecim Tabularum.
Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din motive
accidentale. Existau astfel:
46
4. curatela nebunului (furiosus)
5. curatela prodigului (risipitorului)
6. curatela minorului de 25 ani
Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin testament
47
UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” IAŞI FACULTATEA DE DREPT
Disciplina: DREPT ROMAN Anul I ZI ŞI F.R.
Anul universitar: 2005-2006
PROGRAMA ANALITICĂ
Lecţia a I-a
Introducere în dreptul roman
Secţiunea I. Importanţa studiului dreptului roman.

Secţiunea a II-a. Scurta referire la naşterea, dezvoltarea şi declinul statului roman.
1.Perioada Regalităţii
2.Perioada Republicii
3.Perioada Imperiului
Secţiunea a III-a. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.

Caractere generale.
1.Perioada străveche
2.Perioada veche
3.Perioada clasică
4.Perioada postclasică
Lecţia a II-a
Surse ale dreptului roman
Secţiunea I. Scurt istoric al dreptului roman şi al izvoarelor acestuia.
Secţiunea a II-a. Izvoarele formale ale dreptului roman.
1.Cutuma
2.Legea
3.Edictele magistraţilor
4.Hotărârile Senatului
5.Constituţiile Imperiale
6.Jurisprudenţia (arta de a cunoaşte şi aplica principiile juridice)
7.Doctrina juridică
Secţiunea a III-a. Codificarea justiniană
1.Codul
2.Digestele
3.Institutele
4.Novelele
48
Partea a II-a
JUS ACTIONUM
Lecţia a III-a. Organizarea judiciară
Secţiunea I-a. Organele judiciare romane.

1.Noţiuni generale
2.Scurt sinoptic comparatist
Secţiunea a II-a. Participanţii la procesul civil
1.Organele judiciare la epoca veche

2.Jurisdicţia la epoca clasică
3.Organizarea judiciară la epoca postclasică
Lecţia a IV-a
Procedura judecată civilă
Secţiunea I. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman. Noţiuni

generale.
Secţiunea a II-a. Sistemele procedurale dezvoltate în dreptul roman.
1.Procedura civilă la epoca veche a dreptului roman.
2.Procedura civilă la epoca clasică a dreptului roman.
3.Începuturile procedurii extraordinare.
4.Mijloacele de reformare a hotărârii judecătoreşti la epoca clasică.
5.Procedura civilă la epoca postclasică dreptului roman.
6.Căile de reformare a hotărârii judecătoreşti la epoca postclasică.
7.Punerea în executare a hotărârii civile judecătoreşti la epoca postclasică
a dreptului roman.
Lecţia a V-a
Clasificarea acţiunilor, interdictelor, stipulaţiunilor pretoriene si
trimiterilor în posesiune.
Secţiunea I. Acţiunile judiciare.

1.Accepţiunile noţiunii de acţiune.
2.Criteriile de clasificare a acţiunilor civile.
Secţiunea a II-a. Alte căi de drept uzual în procedura civilă romană.
1.Clasificarea excepţiunilor apărării.
2.Clasificarea interdictelor pretoriene.
3.Măsura specială a repunerii în starea anterioară (restitutio in integrum)
4.Scurta prezentare a stipulaţiunilor pretoriene.
Partea a III-a
49
JUS PERSONARVM
Lecţia a VI-a. De persona.
Secţiunea a I-a. Condiţia oamenilor (status hominis)

1.Liminarii.
2.Noţiunea şi elementele personalităţii.
Secţiunea a II-a. Status libertatis
1.Definiţia libertăţii şi a sclaviei.

2.Condiţia de sclav.
3.Libertatea.
4.Stări de semisclavie (quasi servitutea) sau semilibertatea.
Lecţia a VII-a. Status civitatis
Secţiunea I. Poziţia juridică a cetăţenilor romani.

1.Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor romani de plin drept-(cives romani optimo jure).
Secţiunea a II-a. Categoriile de necetăţeni şi statutul lor juridic.

1.Latinii.
2.Peregrinii
Lecţia a VIII-a
Status familiae
Secţiunea I. Familia romană.

1.Accepţiuni.
2.Puterea părintească. Izvoarele puterii părinteşti. Procreatio ex justiis
nuptiis, adrogaţia, adopţia şi legitimare.
3.Căsătoria romană.
4.Relaţiile dintre părinţi şi copii.
Secţiunea a II-a. Tutela şi curatela.
1.Tutela.
2.Curatela nebunilor, a prodigilor şi a tânărului de 25 de ani.

Secţiunea a III-a. Persoanele juridice.
1.Noţiune.
2.Evoluţia instituţiei persoanelor juridice în dreptul roman.
Partea a IV-a JUSRERUM…
Lecţia a IX-a Bonorum divisio
50
Secţiunea I. Prolegomene la jus rerum…
1.De ce jus rerum?
2.Câteva noţiuni fundamentale şi accepţiunile lor.
Secţiunea a II-a. Diviziunea lucrurilor. Criterii…
1.Criteriul patrimonial (summa divisio…).
2.Criterii subsecvente.
Lecţia a X-a
Proprietas…
Secţiunea a I. Noţiune şi evolutie istorică.
1.Accepţiunile noţiunii de proprietate .
2.Evoluţia istorică a proprietăţii private. Câteva repere.
Secţiunea a II-a. Principalele forme ale proprietăţii private şi conţinutul acestora.
1.Dominium ex jure Quiritium.
2.Dominium bonitarium.
3.Proprietatea peregrină.
4.Proprietatea pretoriană.
Secţiunea a III-a. Limitele exercitării dreptului de proprietate
imobiliară…
1.Câteva precizări.
2.Formele de limitare a exerciţiului prerogativelor proprietăţii.
Lecţia a XI-a
Forme atipice ale proprietăţii private
Secţiunea I. Condominium (coproprietatea)
1.Aspecte preliminarii.
2.O definiţie.
3.Izvoarele condominium- ului.

4.Condominium-ul în epoca clasică a dreptului în roman.
5.Condominium-ul în reglementare justiniană.
6.Sancţiunea condominium-ului.
Secţiunea a II-a.N udum dominium…
1.O definiţie.
2.Conţinutul noţiunii de nudă-proprietate.
Secţiunea a III-a. Proprietatea condiţională.
1.Noţiunea de proprietate condiţională.

2.Asimilarea proprietăţii condiţionale în dreptul roman.
51
3.Proprietatea suspendată.
3.1.Noţiune.
3.2.Cazuri consacrate de proprietatea suspendată.
Lecţia a XII-a
Moduri de dobândire a proprietăţii
Secţiunea I. Noţiuni introductive în materia dobândirii proprietăţii

1.Moduri convenţionale şi neconvenţionale de dobândire a proprietăţii.
2.Câteva accepţiuni.
Secţiunea a II-a. Modurile de dobândire a proprietăţii.
1.Înstrăinările statice.
2.Modurile originare de dobândire a proprietăţii.
3.Modurile derivate convenţionale de dobândire a proprietăţii.
3.1.Modurile derivate convenţionale formaliste de transfer al proprietăţii.

3.2.Modul derivat convenţionalist şi neformalist de transfer al proprietăţii.
Lecţia a XIII-a
Defensio proprietaris
Secţiunea I. Semnificaţiile juridice ale apărării proprietăţii.

1.Precizări introductive.
2.Evoluţia istorică a sancţiunii proprietăţii.
Secţiunea a II-a. Mijloacele propriu-zise de sancţionare a proprietăţii.
1.Sancţiunea sau protecţia juridică a proprietăţii quiritare (acţiunea în
revendicare ).
2.Sancţiunea proprietăţii pretoriene (acţiunea publiciană- actio
Publiciana).
3.Potecţia juridică a altor forme particulare ale proprietăţii.
Secţiunea a III-a.. Pierderea proprietăţii.
1.Principiul suveran.
2.Excepţiile consacrate în dreptul roman.
Lecţia a XIV-a
Jura in re aliena
Secţiunea I. Drepturile reale principale asupra bunului altuia.

1.Servitutile.
2.Alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (superficies,
emphyteories, arendele de lungă durată asupra fondurilor statului sau cetăţii).
Secţiunea a II-a. Drepturile reale accesorii(de garanţie) asupra bunului altuia.
52
1.Fiducia.
2.Pignus.
3.Hypotheca.
4.Antichresis.
Lecţia a XV-a De possesio.
Secţiunea I. Noţiuni definiţionale.

Secţiunea a II-a. Clasificarea posesiilor.
Secţiunea a III-a. Dobândirea şi pierderea posesiei.
Secţiunea a IV-a. Sancţiunea juridică a posesiunii.
Secţiunea a V-a. Deosebiri şi asemănări între posesiune şi proprietate.
Lecţia a XVI-a Jura obligationum
Secţiunea I. Noţiuni definiţionale.

Secţiunea a II-a. Subiectele obligaţiilor.
Secţiunea a III-a. Obligatio elementorum.
Secţiunea a IV-a. Obiectul juridic al obligaţiei.
Secţiunea a V-a. Efectele obligaţiei.
Secţiunea a VI-a. Izvoarele obligaţiilor.
Secţiunea a VII-a. Obligationum divisio.
Lecţia a XVII-a
Răspunderea delictuală la romani.
Secţiunea I. De lege Aquilia.
Secţiunea a II-a. Răspunderea delictuală la epocile clasice şi postclasică romane.
Lecţia a XVIII-a
Răspunderea contractuală la romani.
Secţiunea I. Reglementări generale ale contractelor romane.

Secţiunea a II-a. Destinul elementului cauză în dreptul contractual continental- european.
Lecţia XIX-a Conventionis divisio
Secţiunea I. Criteriile de diviziune a contractelor.

Secţiunea a II-a. Contractele speciale în dreptul roman.
Lecţia a XX-a Stingerea şi transmiterea obligaţiilor
Secţiunea I. Moduri generale de stingere a obligaţiilor.

Secţiunea a II-a. Moduri speciale de stingerea a obligaţiilor.
Secţiunea a III-a. Cesiunea raportului obligaţional.
Lecţia a XXI-a Garanţiile obligaţiilor
Secţiunea I. Garanţiile personale.

Secţiunea a II-a. Garanţiile reale.
53
Lecţia a XXII-a
Transmiterea mortis causa a patrimoniului.
Secţiunea I. Succesiunea testamentară.

Secţiunea a II-a. Transmisiunile succesorale ab intestat.
Bibliografie de iniţiere
1. Valerius M. Ciucă, „Lecţii de drept roman”, vol. I- III, Editura Polirom Iaşi,
1998-2000.
2. Mihai Vasile Jakotă, „Dreptul roman”, Editura „Chemarea”, Iaşi, 1993 (vol. I-
III).
3. Vladimir Hanga, „Drept privat roman”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1971.
4. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept roman”. Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti 1993.
5. Teodor Sâmbrian, „Drept roman”, „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994.
6. Vasile Popa, Radu Motica, „Drept privat roman”, Presa Universitară Română,
Timişoara, 1994,
7. Dan Oancea,Drept Roman, „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998.
8. Gaius, „Instituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982.
9. Andreea Giardini, „Omul Roman”, Ed. Polirom, Iaşi 2003.
10. Indro Montanelli, „Roma. O istroie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001.
11. Eugen Cizek, „Istoria Romei”, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004,
12. Ştefan Cocoş, „Drept roman” Lumina Lex Bucureşti, 1998.
Lector drd. LIVIU MIHAI
54

Curs Drept Roman

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Roman

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI

Lector drd. Liviu Mihai

Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman

I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei

Patricienii, cunoscuţi sub numele de populus romanus, erau descendenţii

Persoana tribunului era considerată inviolabilă şi oricine îl împiedica să vorbească

În ultima perioadă a imperiului structura socială constituie o formă incipientă a

I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.

3. Perioada clasică a dreptului roman

I.4. Izvoarele dreptului roman

Sursele dreptului roman erau:

I.4. Codificarea Justiniană

1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 265

Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost

II.2.4. Procedurile de judecată

Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu privire

2. Per judicis postulatio

Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra

II.2.5. Procedurile de executare

2. pignoris capio (luarea de gaj)

Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune. Ea

II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului

prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca

II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.

II.3.2 Formula pretoriană

A. Părţile principale ale formulei pretoriene:

“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius

B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.

II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.

În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicium.

II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:

II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:

II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului roman

Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din

II.4. Clasificarea acţiunilor

Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la

III. Jus Personarum

III.1. Condiţia oamenilor

III.2. Status Libertatis

III.2.1. Starea de libertate

Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi

B. Mijloacele neformaliste pretoriene erau:

- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)

III.2.2. Starea de sclavie

2. Statutul juridic al sclavilor

III.3. Status civitatis

Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

Drepturile civile erau:

Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.

III.4. Status familiae

III.4.1. Familia romană

III.4.2. Patria potestas

III.4.3. Izvoarele puterii părinteşti

Acestea erau naşterea în căsătoria legitimă, adopţia, adrogaţia şi legitimarea.

b.1. formele adrogaţiei

b.2. Condiţiile adrogaţiei

Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără moştenitori.

b.3. Efectele adrogaţiei

c.1. Condiţiile adopţiei:

c.2. Efectele adopţiei

B. Condiţiile de fond ale căsătoriei.

C. Efectele căsătoriei cum manu

F. Impedimentele relative la căsătorie

Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri: