Sunteți pe pagina 1din 8

Cursul 6

Procedura legisactiunilor
Cuvantul legisactiune provine de la «legis actiones» = actiuni ale legii, termen care evita sa
sublinieze ca orice actiune, ca mijloc de realizare a unui drept subiectiv, trebuie sa-si aiba izvorul in
lege. Romanii au cunoscut cinci legisactiuni: trei erau legisactini de judecata si doua erau legisactini de
executare.

Legisactiunile de judecata erau:

- sacramentum ;
- iudicis arbitrive postulatio;
- condictio.

Cele doua legisactiunile de executare:

- manus iniectio;
- pignoris capio.

Din legisactinule de judecata, se recunostea un drept pe cale judiciara, adica se aplicau cand se dorea
recunoasterea unui drept subiectiv pe cale judiciara. Legisactiunile de executare foloseau la
punerea in executare a unei sentinte sau a unui drept recunoscut intr-un alt mod legal.

Caracterul legisactiunilor

1) Aveau un caracter judiciar: consta in faptul ca partile litigante erau obligate sa compara, adica
sa se prezinte, in fata magistratului si sa indeplineasca formalitatile specifice procesului.
2) Cel de-al doilea caracter, caracterul legal: decurge din faptul ca legisactiunile erau prevazute
in legi, asa cum reiese si din etimologia termenului. Partile care doreau sa-si valorifice un drept utilizau
expresiile cuprinse in legea care reglementa legisactiunea respectiva.
3) Un al treilea caracter, cel formalist, presupunea ca partile litigante, ca de altfel si magistratul,
trebuiau sa pronunte niste forumule solemne, cu foarte mare rigoare, precizie, deoarece orice abatere,
oricat de putin importanta, chiar si gresirea genului substantivului, conducea la pierderea procesului,
ori la romani pentru un singur drept, exista o singura actiune, ceea ce insemna ca pierderea procesului
echivala practic cu insasi pierderea dreptului subiectiv.
4) Caracterul secret: a fost propriu legisactiunilor numai o anumita perioada, decurgea din faptul
ca formulele solemne specifice fiercarui tip de proces erau elaborate de catre pontifi si erau tinute
secret de catre acestia, pana la ius flavianum (301 i.e.n.).

Desfasurarea procesului

Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor este impartita in doua faze: faza in iure
(in fata magistratului) si faza in iudicio (in fata judecatorului).
faza in iure
Regula de baza in faza in iure era prezenta personala a partilor in fata magistratului, obligativitatea
prezentei partilor.Aceasta presupune, asadar, ca una dintre parti, paratul, sa trebuiasca sa fie citat; in
aceastsa epoca, insa, citarea trebuia sa fie facuta de reclamant, pentru ca statul roman nu avea organe
specializate, care sa indeplineasca acesta sarcina. Existau trei procedee de citare:

- in ius vocatio;
- vadinorium extra judicia;
- condictio (care era altceva decat legisactiunile de judecata)

a. In ius vocatio - consta intr-o somatiune adresata paratului, de catre reclamant, pentru a se
prezenta in fata magistratului. Aceasta somare a paratului se facea cu utilizarea unor cuvinte solemne,
prin formula «in ius te voco» (te chem in fata magistratului). Somatiunea putea fi adresata paratului
numai intr-un loc public (in forum sau pe strada), nu si la domiciului paratului, pentru ca era inviolabil.

Daca se intampla ca paraul sa refuze sa-l urmeze pe reclamant, acesta dupa ce constata cu martori
refuzul, il putea lua cu forta pe parat. Paratul putea, insa, sa obtina amanarea prezentarii la proces; daca
reclamantul procura un garant numit « vindex » si il aducea, acesta se angaja ca il va determina pe
parat sa se prezinte la data stabilita.

Era posibil ca paratul de rea-credinta sa se si ascunda pentru a nu putea fi citat, pentru a nu i se putea
adresa somatiunea, caz in care reclamantul putea cere si obtinerea de la magistrat o « misio in
possesionem », adica o trimiere a sa, a reclamantului, in posesiunea sau detensiunea bunurilor
paratului, pentru a-l constrange, astfel, pe parat sa se prezinte.

b. Vadinorium extra judicia - consta intr-o conventie intervenind intre reclamant si parat, partile
litigante, prin care acestea se intelegeau sa se prezinte, la o anumita data, in fata magistratului.

c. Condictio - consta intr-o somatine prin care reclamantul chema in fata magistratului pe paratul
peregrin. Era aplicabil, deci, doar in proceselor dintre cetateni si peregrini. Ajunsi in fata
magistratului, primul care lua cuvantul era reclamantul, care isi exprima pretentiile prin utilizarea
formelor solemne corespunzatoare procesului ; fata de aceste pretentii, paratul putea adopta una din trei
atitudini posibile : fie sa recunoasca pretentiile, fie sa nege, fie sa nu se apere cum trebuie.

Atitudinea paratului

Recunoasterea se numea « confesio in iure » (recunoasterea in fata magistratului), iar cel care
recunostea era socotit ca si condamnat, potriv principiului roman « confessus pro iudicato est » (cel
care recunoaste e ca si judecat, adica condamnat). Recunoasterea paratului era la roman chiar titlu
executoriu, fiind mentionata chiar de Legea celor 12 Table si chiar mai inaintea sentintei de
condamnare, adica era socotita mai importanta decat sentinta de condamnare, lucru imposibil in
dreptul modern.In acest caz, procesul nu mai trecea in faza a doua, incheindu-se in acest punct.

Cea de-a doua atitudine era negarea pretentiilor reclamantului, numita « infitiatio » la romani.In
aceasta situatie, paratul nu recunostea pretentiile reclamantului, dar isi dadea concursul la realizarea
solemntitatilor procesului, adica indeplinea cerintele procedurale.Intr-o atare situatie, procesul trecea in
faza a doua, in fata judecatorului, urmand a se incheia prin pronuntarea unei hotarari de condamnare
sau de absolvire a paratului.

A treia atitudine posibila, de a nu se apara cum trebuie, atitudine numita « non defensio uti
obortet ». Aceasta atitudine din partea paratului era una sicanatoare, el nici nu recunostea pretentiile,
nici nu le nega, dar nici nu colabora cu reclamantul si nici cu magistratul, praetorul, in vederea
indeplinirii conditiilor si cerintelor procedurale. Intr-un asemenea caz, drept pedeapsa pentru reua sa
credinta, paratul era asimilat cu cel condamnat, caz in care, ca si in prima situatie, procesul nu mai
trecea in faza a doua si se incheia aici.

Magistratii

Calitatea de magistrat judiciar, persoana care organiza procesul, a fost indeplinita de mai multe functii,
persoane, de-a lungul timpului. Primul magistrat judiciar, in ordine cronologica, era regele, care era si
judecator suprem, in epoca regalitatii romane.

Dupa el, atributiile judiciare au fost preluate de catre consuli, care au avut exclusivitate pana in anul
367 i.e.n, cand a aparut praetorul urban, mai tarziu, a aparut si praetorul peregrin in 242 i.e.n, care
organiza procesele intre cetateni si peregrini.

Atributiile judiciare limitate aveau si aedilii curuli, care aveau atributii judiciare limitate, atat sub
aspect valoric, cat si sub aspectul locului, instrumentau procesele iscate ca urmare a actelor din targuri
si piete.

In Italia, in afara Romei, jurisdictia apartinea reprezentantului praetorului urban, in timp ce, in
provincii, atributiile judiciare aveau guvernatorii, la nivelul intrregii provincii, precum si in orasele
provinciale, magistratii municipali, erau « duum viri iuri dicundo », in colonii si « quatorviri iure
dicundo », in municipii.

Competenta magistratilor

Competenta acestor magistrati judiciari era exprimata prin doi termeni: « iuris dictio » si
« imperium ». « Iuris dictio » desemna dreptul magistratului judiciar de a supraveghea indeplinirea
formelor specifice fiecarui tip de proces, «iuris dictio» fiind de doua feluri: iuris dictio contentiosa si
iuris dictio gratiosa sau voluntaria.

Iuris dictio contentiosa, jurisdictia contencioasa, cand interesele partilor erau divergente si procesul
trebuia sa se incheie prin pronuntarea unei veritabile hotarari, sentinta de condamnare sau de absolvire.

Jurisdictia era gratioasa sau voluntara cand interesele partilor erau comune si cand acestea colaborau,
atat intre ele, cat si cu magistratul, in vederea obtinerii rezultatului dorit de parti, in cadrul unui proces
simulat.

Un exemplu de astfel de proces era « in iure cisio ». La acest proces s-a recurs mult timp, intr-o vreme
in care contractul de vanzare nu aparuse inca, urmarindu-se ca, prin intermediul unui proces
simulat, sa se realizeze o vanzare. In acest scop, cumparatorul lucrului il chema in judecata pe
proprietarul acelui lucru, pe vanzator si afirma in fata magistratului ca lucrul in cauza ii aparatinea.
Paratul, fata de aceste pretentii, tacea, « cedit in iure », recunoscand, asadar, implicit, prin tacerea sa,
in fata magistratului, pretentia reclamantului. Fata de aceasta afirmatie si acesta tacere, praetorul
pronunta cuvantul « adico », prin care ratifica declaratia reclamantului si consfintea dreptul la
proprietate, ajungandu-se la schimbarea de proprietate asupra lucrului in discutie.

Prin cuvantul «imperio», se intelegea puterea de comanda a unui magistrat superior. In unele texte
romane, se face distinctie intre « imperium merum » si « imperium mixtum ».

Imperium era puterea de a comanda o armata, iar imperium mixtum reprezenta dreptul de a organiza o
instanta (si e evident ca praetorul exercita numai atributiile ce decurgeau din imperium mixtum, nu si
comanda armatei).

Solemnitatea procedurii legisactiunilor: cuvintele solemne si zilele faste

Solemnitatea procedurii legisactiunilor impunea ca si magistratul si praetorul sa pronunte anumite


cuvinte solemne, in numar de trei : «do», «dico» sau «adic ».

Prin cuvantul « do » sau formula « do iudicem », in traducere, « iti dau judecator », praetorul confirma
pe judecatorul, persoana particulara, ales de catre parti.

Prin cuvantul « dico », praetorul incredinta cu titlu provizoriu obiectul litigios uneia dintre parti, pe
durata procesului. Erau situatii in care depinde daca se disputa dreptul de proprietate asupra unui sclav,
caci acesta necesita intretinere, hrana, fiind incredintat unei persoane care aducea niste garantii pe
durata procesului.

Prin cuvantul « adico », praetorul ratifica delcaratia uneia dintre parti, consfintind dreptul acesteia.

Pretorul putea indeplini aceste formalitati numai in anumite zile, zile faste, in care se puteau judeca
procesele. Nu erau socotite zile faste zilele in care se intruneau comitiile pentru a vota legi sau pentru
a-i alege pe magistrati, asa numitele « dies comitiales ». Nu erau nici ziele in care se sarbatoreau
anumite datini si nici zilele in care se aduceau sacrificii zeilor (de sarbatoare religioasa).

Solutionarea litigiului prin mijloace administrative

Pretorul dispunea, in aceasta prima faza, de unele mijloace administrative prin care el putea solutiona
litigiul inca din aceasta faza, nefiind necesara trimiterea partilor in fata judecatorului, iar cele patru
mijloace administrative sau procedee administrative de solutionare a litgiului erau :

 stipulatiunile pretoriene
 misio in possesionem
 interdictele
 restitutio in integrum.

Stipulatiunile pretoriere, numite si « stipulationes praetorium » reprezentau contracte verbale


incheiate de partile litigante la ordinul praetorului. Prin aceasta, stipulatiunile pretorului difereau de
stipulatiunile obisnuite, care se incheiau din initiativa partilor contractante. (se desfasura un dialog,
stipulantul intreba cealalta parte: « Promiti sa-mi dai 100 de asi?» si promitentul raspundea «Promit» si
se incheia un contract.) In acest caz, acest dialog se incheia la ordinul praetorului.
In unele cazuri, dupa ce avea loc o dezbatere contradictorie in fata pretorului, pretorul ordona partilor
sa incheie o stipulatiune prin care una dintre parti sa-si asume o obligatie in favoarea celeilalte, iar un
exemplu in acest sens este stipulatiunea pretorului transmisa de Gaius, in Institute, exemplu denumit
« damnum infectum » (paguba iminenta, neprodusa inca). Era vorba despre cazul a doi vecini,
proprietari de case alaturate, una din case aflandu-se intr-o stare avansata de ruina si amenintand sa se
prabuseasca peste casa de alaturi.

Fata de aceasta situatie, proprietarul casei puse in pericol il chema in judecata pe vecin, iar pretorul,
dupa ce verifica paguba iminenta, obliga partile sa incheie o stipulatiune prin care paratul, adica
proprietarul casei in stare de ruina, sa se oblige a-i plati reclamantului o anumita suma cu titlu de
despagubire, pentru cazul in care casa sa se va prabusi peste cea a reclamantului. Suma cu titlu de
despagubire, insa, era fixata de reclamant, care supraevalua cu mult eventualul prejudiciu, motiv pentru
care, in practica, paratul prefera sa gaseasca o solutie pentru a nu plati o despagubire disproportionata
(repararea casei, a imobilului).

Misio in possesionem, care insemna trimiterea reclamantului in posesiunea sau detensiunea


bunurilor paratului, la care se recurgea in scopul de a exercita o presiune asupra acelei persoane care
incerca sa se impotriveasca, fie la recunoasterea, fie la realizarea unor drepturi de catre titularii lor. Un
exemplu in acest sens e cazul paratului care se ascundea pentru a nu fi citat, iar un al doilea exemplu e
cazul paratului care refuza sa incheie o stipulatiune pretoriana.

Interdicta (interdictele), reprezentau ordine prin care pretorul ordona partilor sa faca sau sa nu
faca un anumit act juridic, iar interdictele erau de doua feluri : simple, cand ordinul era adresat doar
uneia din parti si duble,cand ordinul era adresat ambelor parti.

Restitutio in integrum , adica repunerea in situatia anterioara. Restitutio in integrum


reprezenta ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru relcamant, repundand,
astfel, partile in situatia anterioara facerii acelui act.

Pe cale de consecinta, reclamantul redobandea dreptul subiectiv pe care il pierduse ca urmare a actului
juridic pagubitor, numai ca el urma sa mai intenteze o actiune penrtru valorificarea acelui drept
renascut, acest lucru era necesar pentru ca reclamantul, prin restitutio in integrum, era repus in situatia
de luare numai in drept, nu si in fapt, si de aceea era nevoie sa se deschida un nou proces pentru a-si
valorifica acel drept subictiv redobandit.

Astfel, exista, de exemplu, restitutio in integrum ob absentiam («ob» = din cauza): repunerea in situatia
anterioara din cauza absentei, in situatia unui cetatean roman care a lipsit multa vreme din Roma, in
interesul statului roman, fiind plecat cu o ambasada la Atena. La intoarcerea la Roma, cetateanul
respectiv a constatat ca un bun al sau fusese uzucapat si ca, deci, nu mai este proprietar asupra acelui
bun. Drept urmare, el s-a adresat pretorului, caruia i-a invederat motivul absentei sale din Roma,
precum si faptul ca el nu a fost un propriet nediligent (neglijent), pentru a i se aplica uzucapiunea,
sanctiunea.
Dupa ce-l verifica, pretorul pronunta o restitutio in integrum, prin care desfiinta actul jurid pagubitor
pentru reclamant, adica chiar uzucapiunea, repunea partile in situatia anterioara, astfel ca reclamantul
redevenea proprietar al acelui lucru.Reclamantul redevenea proprietar, insa, numai in drept, nu si in
fapt, pentru ca el nu avea posesiunea efectiva a bunului, bunul aflandu-se in continuare, fizic, la
uzucapant, motiv pentru care, in calitatea de proprietar renascut, el intenta o actiune in rem, in
revendicare, impotriva uzucapantului, pentru a-si redobandi si fizic bunul respectiv.

Ulterior, in practica, au fost si alte cazuri de restitutio in integrum :

- restitutio in integrum ob metum : din cauza violentei


- restitutio in integrum ob dulum: din cauza inselaciunii
- restitutio in integrum ob etatem : din cauza varstei
- restitutio in integrum ob capitis deminutionem : din cauza desfiintarii personalitatii
(=desfiintarea statutului juridic al unei persoane care dobandea, in anumite conditii, un
statut juridic nou,de exemplu, adoptatul nu mai avea statutul de descendent al unei familii si
dobandea statutul artificial, nou, de fiu emancipat al unei alte familii).

Ultimul act al fazei in iure era « litis contestatio », dupa care procesul trecea in faza a doua. “Litis
contestatio”, in procedura legisactiunilor, semnifica luarea de martori, adica a unor martori care
constatau atat cele petrecute in fata magistratilor, cat si dorinta partilor de a trece in faza a doua a
procesului, adica de a ajunge in fata judecatorului.Nu erau martori care sa dovedeasca sustinerea uneia
dintre parti, ci constatau efectuarea procedurii in prima faza (in iure).

faza in iudicio
Ajunsi in fata judecatorilor, in iudicio, partile utilizau limbajul comun, acum, nu se mai recurgea la
formule si simboluri.

Primul care lua cuvantul era tot magistratul, caruia ii revine si sarcina probei, sa demonstreze
sustinerile sale. Mijloacele de proba la romani erau : proba testimoniala, adica cu martori, proba cu
inscrisuri si proba cu prezumtii (concluzii pe care judecatorul le trage de la un fapt cunoscut catre un
fapt necunoscut).

La romani, insa, in acea epoca, nu exista o ierarhie a probelor, in raport de forta lor probatorie, astfel ca
un inscris, de pilda, putea fi combatut cu martori.

Dupa aceea, vorbea paratul, care administra probe in aparare, la randul sau.

Dupa aceasta, urmau pledoariile avocatilor, cel mai vechi avocat roman a fost « patronus causarum »,
caci cetatentii straini stabiliti la Roma nu cunosteau dreptul roman, nu erau romani, iar cand intrau in
conflicte de natura juridica, cand se intenta un proces, erau nevoiti sa recurga la serviciul patronului
lor, care ii asista in proces.(Patronii romani nu aveau dreptul de a-si reprezenta clientul, ci doar de a
asista partille, pentru ca avocatul sa poata pleda.)

Dupa pledoriile avocatilor, judecatorul pronunta o sentinta. Daca probele erau insuficiente, deseori
judecatorul dadea dreptate partii mai onorabile, partii mai avute (si depozitiile martorilor erau apreciate
in raport cu pozitia lor sociala).
Spre deosebire de prima faza, in a doua faza, procesul se putea desfasura si in lipsa uneia dintre parti,
in acest sens, potrivit unei reguli prevazute de Legea celor 12 Table, « postmeridiem presenti litem
aldicito » (- dupa-amiaza, procesul e castigat de cel prezent), judecatorul trebuind sa astepte pana la
amiaza si, daca numai una dintre parti se prezenta, el trebuia sa dea castig de cauza celui prezent
potrivit acestei reguli.

Judecatorii erau persoane particulare, alese de parti si confirmate de magistrat prin cuvantul « do ».
Desi nu erau de profesie, nu oricine putea fi judecator, caci, initial, au putut fi judecatori doar senatorii,
iar, ulterior, au dobandit acest drept si cavalerii, cu conditia indeplinirii unui minim de avere, pentru a
nu fi expusi riscului coruperii.

Cel mai important judecator era « iudex unnus », judecator unic roman, care judeca acele procese in
care trebuia sa constate daca pretentiile reclamantilor erau intemeiate si care pronunta o sentinta de
absolvire sau de condamnare a paratului. Uneori, partile nu isi disputau existenta dreptului, ci doar
intinderea lui, de pilda, in caz de iesire din indiviziune sau de partaj, cand judecatorul nu se mai numea
« iudex », ci se numea « arbiter » (arbitru).

In afara judecatorilor, persoane fizice, existau si tribunale, instante colective, de doua feluri :

 Tribunalele nepermanente erau constituite dintr-un numar impar de judecatori, numiti


« recuperatores », care solutionau procesele dintre cetateni si peregrini si eventulaele abuzuri
comise de guvernatorii din provincii, abuzuri numite « repetunde ».
 Tribunalele permanente erau in numar de doua : pe de o parte, « decemvirii litibus iudicantis »=
cei 10 barbati care sa judece procesele si « centumvirii litibus iudicatis » = cei 100 de barbati
care sa judece procesele. Tribunalul decemviral solutiona procesele referitoare la libertate, iar
cel format din 100 de barbati solutiona procesele referitoare la proprietate si la mostenire. Cei
100 de barbati, de fapt, erau 105, pentru ca Roma avea 35 de cartiere si fiecare cartier isi
desemna trei judecatori pentru acest tribunal. Pentru ca erau in numar foarte mare, tribunalul nu
judeca in plen, ci pe sectiuni numite « haste ».

Legisactiunile de judecata
1. Sacramentum: avea doua forme - sacramentum in rem si sacramentum in personam.

Prin sacramentum in rem, se judecau procesele referitoare la dreptul de proprietate, (« res, rei »=
lucru), in materia bunurilor.

Prin sacramentum in personam, se solutionau procesele referitoare la dreptul de creanta, deci,in


materia obligatiilor.

Sacramentum in rem reprezenta forma originala a actiunii in revendicare si reprezinta o legisactiune


primitiva corespunzatoare nivelului de atunci al gandirii juridice romane.

Formele solemne corespunzatoare aceste legisactini au fost transmise prin « Institutele » lui Gaius,
care descrie un proces solutionat prin aceasta legisactine si care a avut drept obiect dreptul de
proprietate asupra unui sclav.Precizam ca nu utilizam termenii de « reclamant » si de « parat »,
pentru ca ambele parti reclama dreptul de proprietate asupra sclavului.
Potrivit lui Gaius, partile se prezentau in fata magistratului, primul care lua cuvantul fiind cel ce
avusese intitiativa procesului si care rostea urmatoarea formula solemna : «Huunc ego hominem ex
iure quiritium meum esse alio, secundum suam causa.Sigu dixi ecce tibi vindictam imposuli.»
(Afirm ca acest sclav este al meu potrivit regulii quiritare si, conform cu conditia sa juridica, dupa cum
am spus, iata, pun nuiaua pe tine). Nuiaua, « vindicta », era socotia de romani un simbol al puterii,
dupa cum insasi proprietatea era considerata a fi o emanatie a puterii individuale. In epoca primitiva,
proprietatea se crea, nu se dobandea, relatia era strict legata de persoana titulara.

Dupa aceasta formula, adversarul sau lua si el cuvantul si pronunta exact aceeasi forumla si savarsea
aceleasi gesturi, dupa care intre parti avea loc, prin utilizarea de gesturi rituale,un simulacru de
incaierare, de lupta,ceea ce simboliza epoca anterioara fondarii statului, cand litigiile intre persoane se
solutionau prin razbunarea sangelui.

La un moment dat, magistratul intervenea prin formula « mitite ambo hominem » (Lasati amandoi
sclavul!»). Interventia magistratului simboliza interventia statului in opera de distribuire a jusititei,
dupa care, cel ce avusese initiativa procesului il intreba pe adversar : «Iti cer sa-mi spui in ce scop ai
revendicat », iar adversarul raspundea «Mi-am exercitat dreptul meu dupa cum am pus nuiaua », la
care cel ce avusese intitiativa procesului replica: «Pentru ca ai revendicat pe nedrept, te provoc la un
sacramentum », iar adversarul raspundea « Et ego te» (Si eu te provoc pe tine ).

Cuvantul «sacramentum» e susceptibil de doua sensuri : sensul de «juramant», dar si sensul de


«pariu», acesta din urma fiind incident in cazul de fata. Suma pariului era de 50 sau de 500 de asi,
dupa cum valoarea obiectului litigios era mai mare sau mai mica de 1000 de asi. Initial aceasta suma
era depusa efectiv in templu, de catre parti, dupa care, mai tarziu, suma pariului a fost doar promisa, cu
conditia ca promisiunea sa fie intarita de garanti, numiti «index».

Dupa aceasta, dupa ce se paria, magistratul proceda la oprirea provizorie a obiectului litigios, in speta a
sclavului, care era incredintat acelei parti care aducea garanti numiti « predes litis et viriciarum » si
care se angajau ca, in cazul in care partea responsabila va pierde procesul, o vor determina pe aceasta
sa remita lucrul partii castigatoare, dupa care procesul trecea in faza « in iudicio », unde judecatorul
cerceta cauza si, dupa ce si forma o parere, pronunta o hotarare, dar nu in mod direct, caci el nu arata
cine a castigat procesul, ci in mod indirect, aratand care dintre cele doua sacramenta a fost « iustum »,
care dintre parti depusese pariul in mod just, iar cel ce depusese just, isi recupera si suma cu titlu de
pariu si sclavul, iar celalalt pierdea si sclavul si banii, acest pariu se constituia, deci, intr-o sanctiune
financiara pentru cel ce revendica un bun pe nedrept.