Procedura

civila

)
romana

)
A elaborat:
Marandici Daniela
Cristalov Livia
Popa Maria-Gabriela
 Cuprins:
1. Noțiuni generale privind
procedura civilă romană
2. Procedura legisacțiunilor
3. Procedura formulară
4. Procedura extraordinară
5. Definirea și clasificarea
acțiunilor
6. Mijloace specifice de intervenție
pretoriană
7. Termenul de prescripție
1.Noțiuni generale Dintre cele trei tipuri de

privind procese a dreptului roman

( penal, civil, administrativ )
procedura cea mai mare importanță a
avut-o procesul civil,
civilă cunoscut sub denumirea de

romană procedura civila romana.

Procedura civilă romană -

totalitatea normelor ce
reglementează desfășurarea
proceselor de judecată în
fiecare etapă de dezvoltare
a dreptului roman.
 Scurtă descriere...
Procedura civilă romană cuprinde cele trei sisteme
procedurale din evoluția dreptului privat roman:
procedura legisacțiunilor (pentru epoca veche) - se
desfășura mai întâi în fața magistratului (in iure), apoi în
fața judecătorului (in iudicio)
procedura formulară (pentru epoca clasică) -se
desfășura în fața magistratului (in iure), iar apoi în fața
judecătorului (in iudicio), care emitea o sentință
procedura extraordinară (pentru epoca postclasică) - o
singură persoană judeca pricina, numită judecător (in
iudicio).
 2. Procedura legisacțiunilor
reprezintă procesul de judecare reglementat de Legea
celor XII Table.

prevede că orice plângere trebuie să se facă folosindu-se numai termenii legii și nu alte
cuvinte;
procesul de judecată se desfășoară în două faze: înaintea magistratului (părțile se prezentau
înaintea magistratului care trebuia să pregătească pricina pentru soluționare) și înaintea
judecătorului (trebuia să emită o hotărâre);
conține o serie de caractere comune:
judiciar-procesul se desfășoară în cadrul instanței judecătorești, iar prezența părților este
obligatorie;
legal-acțiunile erau redactate în termenii legilor;
formalist-părțile și magistratul pronunțau formule care trebuiau respectate cu mare strictețe;
secret-consecința lipsei de publicitate.
 Procedura în fața Procedura în fața
magistratului judecătorului

1.Citirea pârâtului
1.Părțile își exprimau pretențiile
Pârâtul putea fi citat în stradă, în forum, pe câmp prin
pronunțarea unor cuvinte solemne ,,te chem în fața
În fața judecătorului părțile vorbeau liber și
magistratului”. Dacă pârâtul neglija citarea,
aveau dreptul să utilizeze termeni obișnuiți.
reclamantul avea dreptul să folosească orice mijloc
pentru a-l aduce în judecată. Mai târziu au apărut 2.Pledoariie avocaților
persoane specializate-garant (vindex)-care asigura
prezentarea pârâtului în fața magistratului, în caz că 3. Proba reclamatului
nu reușea să îl convingă, vindex-ul trebuia să achite o
De obicei se recurgea la martori, dar se puteau
despăgubire bănească.
folosi și alte probe.
2.Desfășurarea procesului
Pârâtul putea reacționa în două feluri: 4.Pronunțarea sentinței
a) să recunoască pretențiile reclamantului
b) să nege pretențiile reclamantului
Sentința se pronunța în ultima zi a judecății.
Părțile se prezentau în fața magistratului doar în zile
faste și trebuiau aduse lucrurile care făceau obiectul
litigiului.
Executare De executarea sentinței se ocupa partea ce a
câștigat procesul, după aprobarea magistratului.

a sentinței Schemele prin care asigurau executarea sentinței:

*Manus iniectio (prin punerea mâinii) - dacă în

decursul a 30 de zile de la pronunțarea sentinței de
condamnare debitorul nu plătea datoria, creditorul
îl ducea în fața magistratului, arătând că sentința
nu a fost executată. Debitorul era închis pentru 60 de
zile și dacă la final nu achita putea fi vândut ca
sclav sau ucis.

*Pignoris capio (luarea în gaj) - luarea unui bun al

debitorului în gaj de creditor pe care îl păstra până
debitorul își plătea datoria, însă nu avea dreptul să
folosească lucrul luat în gaj și nici să-l vândă.
 Procedura formulară
se desfășoară la fel în două faze: in iure și in iudicio, doar că magistratul avea un rol activ și creator. După
expunerea pretențiilor de către părți, magistratul redacta cu concursul acestora un înscris numit formulă
(formula), ce cuprindea esența procesului și constituia călăuza după care trebuia să se conducă judecătorul
la emiterea sentinței.

Structura formulei:
1) Intenția (intentio) - cuprindea pretenția reclamantului
2) Demonstrația (demonstratio) - cuprindea probele pe care reclamantul își întemeia pretenția
3) Adjudecarea (adiudicatio) - se dădea judecătorului dreptul de a face un transfer de
proprietate, numai în procesele legate de transferul dreptului de proprietate
4) Condamnarea (condemnatio) - ordinul dat de către magistrat judecătorului ca să-l
condamne sau nu pe pârât, în funcție de faptul dacă pârâtul va fi găsit vinovat sau nu.

Faza in iure
1.Citirea pârâtului
Pârâtul putea fi citat în stradă, în forum,
pe câmp prin pronunțarea unor cuvinte
solemne ,,te chem în fața
magistratului”. Reclamatul trebuia să
adauge probele.
2.Desfășurarea procesului
Reclamantul își spunea pretențiile în
mod liber. Actul prin care se punea
capăt procedurii era numit litis
contestatio - formula.
Faza in iudicio
Judecarea pricinii se făcea în zilele de
lucru, în public și în prezența părților.
Avocații își susțineau pledoariile, iar
judecătorul, respectând indicațiile din
formulă, emitea o sentință.
În cazul când partea era
nemulțumită de sentință putea să-l
cheme în judecată chiar pe judecător
și să obțină despăgubiri, dacă i-au fost
lezate drepturile.
Executarea sentinței
Condamnatul trebuia să satisfacă
cererea reclamantului în 30 de zile de la
pronunțarea sentinței. După expirarea
acestui termen, reclamantul avea
împotriva pârâtului o nouă acțiune și
putea porni un nou proces, care se
desfășura doar în fața magistratului.
Pierzând și acest proces , pârâtul
trebuia să plătească de două ori suma la
care a fost condamnat prima dată.
 Procedura extraordinară
În procedura extraordinară procesul se desfășura în fața unei singure instanțe , fiind
Etapele
condus de o singură persoană- judecătorul.
procedurii:
1.Citarea pârâtului.
Pârâtul era citat prin organele statului. Reclamantul depunea o cerere prin care solicita judecătorului să-l
cheme pe pârât la judecată. Cererea era trimisă prin intermediul unui funcționa.

2. Desfășurarea procesului.
La proces participau: judecătorul, părțile și avocații lor , funcționarii judecătorești. Mijloacele de probă:
Înscrisurile, jurământul dat în fața judecătorului, martorii, prezumțiile. Daca pârâtul nu se prezenta la judecată,
procesul se desfășura în lipsa acestuia. Sentinta era citită în public și trebuia executată de cel care a pierdut
procesul.
3. Executarea sentinței
Aplicarea sentinței se făcea prin intermediul organelor specializate ale statului. Dacă pârâtul nu avea surse să
achite, se recurgea la executarea silită a averii. Lucrurile sale erau sechestrate și vândute . În cazul în care
bunurile vândute nu acopereau creanțele creditorilo, partea condamnată era ținută în închisoare. Toate
închisorile private erau înlocuite cu închisorile statului.
 Definirea și clasificarea acțiunilor
Acțiunea- constituia un mijloc procedural prin care persoana căreia i s-a încălcat un
drept putea să se adreseze în instanța de judecată, cerând restabilirea dreptului
încălcat.

Clasificarea acțiunilor:
Acțiuni reale și acțiuni personale

Acțiunile reale
-Ocroteau drepturile reale,
Acțiunile personale
drepturile asupra unor lucruri.
-Ocroteau drepturile personale,
-Erau introduse împotriva uneia
luând naștere din contracte,
sau mai multor persoane care
delicte, fapte juridice, licite, din
posedau un bun, de către una sau
îmbogățirea fără justă, cauză și
mai multe persoane care
pretindeau un anumit drept asupra
gestiunea de afaceri.
acelui bun, adică un drept real.
 Acțiuni de drept strict și Acțiuni civile și acțiuni
de bună credință pretoriene

În acțiunile de drept Acțiunile pretoriene au

strict judecătorul se fost create de pretor în
pronunță asupra cazului vederea rezolvării anumitor
situații impuse de
pe care îl judecă ținând
dezvoltarea societății , în
cont de fiecare literă din Acțiunile de bună Acțiuni civile erau special de nevoi ele
actul prin care părțile au credință ofereau acțiuni create de dreptul comerciale și de interesele
stabilit înțelegerea. judecătorului dreptul să civil .În cadrul acțiunilor sociale care trebuiau să fie
aprecieze mai liber civile se regăseau tot mai bine ocrotite.
actul juridic dintre părți reminiscențe ale vechi
urmând să stabilească proceduri a
voința lor reală legisanctiunilor
 Acțiuni private și acțiuni Acțiuni directe și acțiuni
populare utile

Acțiunile private Acțiunile

Acțiunile directe Acțiunile utile sunt
erau acțiunile populare
au scopul cele care se aplicau
obișnuite. urmăreau
rezolvării unor prin analogie de la
urmarea ocrotirea ocrotirea unui
cazuri concrete de cazuri concrete la
intereselor interes general
speță cazuri similare
particularilor
 Acțiuni arbitrarii
Soluțiile oferite de judecător în calitatea sa de arbitru se exprimau prin: restituirea
lucrului, plata unei sume de bani, iertarea de datorie, distrugerea unor lucrări, stingerea
unei obligații, crearea altei obligații noi, transferul proprietății etc.

Acțiuni penale, acțiuni persecutorii și acțiuni mixte

În cazul acțiunilor
penale, pârâtul era
condamnat la plata unei
sume de bani cu titlul
de amndă
La acțiunile persecutorii nu se
urmărea condamnarea pârâtului la
plata unei amenzi bănești față de
reclamant, ci se tindea ca pârâtul să
restituie bunul reclamantului sau să
repare prejudiciul cauzat
Acțiunile mixte sunt cele
care permiteau reclamantului
să solicite și să obțină atât plata
despăgubirilor cat și amenda
împotriva pârâtului.
 Mijloace specifice de
intervenție pretoriană

Folosindu-se de puterea pe care o aveau, pretorii puteau să intervină prin mijloace

specifice (interdicte si decrete) în apărarea unor persoane.

Interdictele (interdicta) erau ordine prin care pretorul impunea unei sau ambelor părți să
facă un act juridic sau să se abțină de la el. Interdictele au apărut in Roma prin secolul al
II-lea î.Hr. in epoca legisactiunilor. Dacă pretorul se adresa uneia dintre părți, interdictul
era simplu, iar în cazul în care pretorul se adresa ambelor părți, interdictul era dublu.

După scopul pe care-l urmăreau, interdictele au fost impărtițe în:

exhibitorii - când se ordona înfățișarea în fața pretorului a părților, a
altor persoane implicate in conflict, prezentarea lucrului litigios, aducerea
probelor;
restitutorii - când se ordona restituirea unui lucru;
prohibitorii - când se ordona o abstențiune (interzicerea de a face ceva)
 Decretele (decretum) erau niște ordine ale pretorului adresate
părților aflate în conflict prin care acestea erau impuse să
săvârșească anumite acțiuni, în scopul de a pune capăt cât mai
repede conflictului.
Decretele pretorului se manifestau prin:
1. Repunerea in situația inițială
2. Intrarea în posesiunea unui lucru
3. Stipulațiunile pretoriene

Repunerea in situația inițială avea loc in situația declarării nulității unui

act juridic care fusese încheiat contrar prevederilor legii (prin
înșelăciune,eroare, violență etc.) și readucerea părților contractante la
situația pe care au avut-o până la încheierea acelui act juridic
Pentru repunerea in situația inițială, se cerea să fie îndeplinite mai multe
condiții
1. Să existe un prejudiciu
2. Motivul pe care se întemeia cererea să fie prevăzută în lege
3. Să nu existe altă cale de reparare a prejudiciului suferit
4. Cererea părții să fie adresată pretorului în timp scurt
 Intrarea în
posesiuna unui
lucru
Pretorul își putea exercita influența
prin acordarea decretelor de intrare
în posesiune prin care permitea
persoanei să posede un lucru.Astfel
de decrete emise de pretor serveau ca
măsură de siguranță pentru cel
implicat în proces, spre a nu admite
ca până la terminarea procesului de
judecată altcineva să intre în posesia
lucrului.
Stipulațiunile
pretoriene
Stipulațiunile pretoriene erau contracte
verbale încheiate între părți la ordinul
pretorului, pentru a se asifura din timp
interesele unei sau altei părți. Unul din
cazurile frecvent întâlnite era cauțiunea
pentru paguba încă neprodusă,dar pe cale
de a se produce.
Exemplu: Casa unei persoane urma să se
prăbușească asupra casei vecinului,
vecinul îl poate obliga să plătească o sumă
de bani pentru situația în care se va
prăbuși
 Termenul de prescripție

Termenul de prescripție este intervalul de timp în decursul căruia

persoana are posibilitatea să înainteze acțiunea în instanța dee judecată pentru
a-și apăra un drept încălcat.

Începerea curgerii Termenul de prescripție începea să curgă în felul următor:

1. În cazul dreptului de proprietate - din momentul încălcării dreptului de
proprietate asupra lucrului
2. În cazul obligației de a face ceva, termenul de prescripție începea să curgă din
momentul când apărea posibilitatea de a cere executarea obligației.

Suspendarea. Cursul termenului de prescripție putea fi suspendat pentru un interval de timp, cât exista vreo piedică
(de exemplu, boala gravă a persoanei interesate, lipsa persoanei împotriva căreia a fost înaintată acțiunea). După
dispariția acestei piedici, curgerea termenului de prescripție era reluată.

Întreruperea. întreruperea curgerii termenului de prescripție avea loc dacă: a) obligația era executată (în cazul unei
datorii, din momentul achitării acesteia; în cazul cumpărării unui bun, din momentul transmiterii acestuia sau b)
persona interesată înainta o actiune in judecată .