Curs 6: Procedura civila romana

Procedura civilă română cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează

desfășurarea proceselor private, adică cele care se referă la libertate, proprietate,
moștenire și valorificarea drepturilor de creanță.
În evoluția lor, românii au cunoscut 3 sisteme procedurale, și anume:
1. Procedura legisacțiunilor (aplicată în Epoca Veche), a fost foarte rigidă și
formalistă. Cuvântul "legisacțiune", provine din legiactio și înseamnă acțiunea legii.
Legisacțiunile erau tipuri de procese prin care erau soluționate anumite litigii,
astfel în epoca Veche, românii au cunoscut 5 tipuri de procese. 3 tipuri de procese
erau utilizate în scopul recunoașterii pe cale judiciară a unor drepturi subiective,
acestea se numesc "legisacțiuni de judecată" și sunt următoarele:
a) Sacramentum
b) Judicis arbitive ostulatio (cererea de chemare în judecată sau de arbitraj)
c) Conditio
Celelalte două tipuri de procese erau utilizate în scopul valorificării drepturilor
subiective care au fost deja recunoscute pe cale judiciară, și se numesc
"legisacțiuni de executare". Acestea sunt:
a) Manus Inectio
b) Ignoris Capio
În procedura legisacțiunilor, procesul se desfășura în două faze:
a) Faza injure avea loc în fața magistratului
b) Faza iudicium avea loc în fața judecătorului
Caracterul judiciar datorită primei faze injure, procesul putea fi organizat doar de
unul dintre magistrații cu atribuții judiciare. Caracterul formalist, întrucât fiecărui
tip de proces îi corespundea anumite formule solemne și greșeala unui singur
cuvânt atrăgea pierderea procesului. In procedura legisactiunilor, procesul se
desfasua dupa anumite reguli care guvernau procesul in doua faze si aceste reguli
se numeau "ordo judiciorum privatorum".
In faza injure, procesul avea un caracter consensual, ceea ce presupunea prezenta
ambelor parti in fata magistratului. La acea epoca, statul nu avea atributii de citare,
astfel incat paratul era citat chiar de catre reclamant printr-un procedeu de citare:
a)in ius vocatoi (chemarea in fata magistratului), cel mai vechi procedeu de citare si
consta in faptul ca reclamantul il cita pe parat, pronuntand cuvintele solemne, in
jus te voco. Aceste cuvinte solemne puteau fii rostite doar intr-un loc public, in
prezenta unor martori si niciodata la domiciliul paratului, pentru ca la romani
domiciliul era considerat un templu. Daca reclamantul constanta cu martori refuzul
paratului de a se prezenta in fata magistratului, il putea aduce cu forta. Totusi,
paratul putea aduce un garant numit vindex care promitea ca il aduce pe parat la
un alt termen. Daca insa paratul se ascundea ca sa nu fie citat, la cerere,
magistratul ii putea elibera reclamantului "misio in posesione" (trimiterea
reclamantului in stapanirea bunurilor paratului cu scopul de al restrange sa adopte
o anumita atitudine).
Al doilea procedeu extra judiciar se numea " " si era un procedeu de citare mai
evoluat, constand intr-o conventie prin care partile stabileau un alt termen pentru
a se prezenta in fata magistratului.
al treilea procedeu de citare "condictio" era un procedeu de citare a paratului
pelegrin. Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului incepeau dezbaterile
contradictorii, prin utilizarea formulelor solemne corespunzatoare fiecarui tip de
proces. Primul vorbea reclamantul, expunandu-si pretentiile. Fata de aceste
pretentii, paratul putea adopta unele din urmatoarele 3 atitudini: putea recunoaste
pretentiiile reclamantului, recunoastere numita "Confesio injure". Potrivit legii celor
12 table, cel care recunostea era asimilat cu cel condamnat. Potrivit atagiului
roman,"confesus pro iudicato est", adica cel care recunoaste este considerat
condamnat. Daca recunostea procesul nu mai trecea in faza a doua. A doua
atitudine este ca paratul sa nege dar sa nu isi dea concursul la desfasurarea
procesului. Se numea indefensio si in acest caz paratul era asimilat cu cel
condamnat adica procesul nu mai trecea in faza a doua. A treia atitudine, paratul
putea sa nege pretentiile reclamantului, dandu-si concursul la desfasurarea
procesului, in acest caz procesul trecea in faza a doua si se finaliza cu pronuntarea
unei sentinte fie de condamnare, fie de absolvire.
In epoca regalitatii, procesele private erau organizate chiar de catre rege. In epoca
republicii, procesul in prima faza, procesul era organizat de magistratii judiciari si
anume consulul, apoi din anul 377 pretorul urban, din 242 pretorul pelegrin, edilii
curuli. In Italia, atributiile judiciare reveneau reprezentantiilor pretorilor urbnani si
magistratilor municipali si in provincii reveneau guvernatorilor. Dreptul
magistratului de a organiza un proces se numea jurisdictio si era de doua feluri:
a) iudictio insectioza adica contencioasa. Aceasta intervine cand interele partilor
erau opuse si procesul se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau
absolvire.
b) jurisdictio grazioza adica juristrictia gratioasa sau voluntara intervenea atunci
cand interese partilor erau comune si acestea cooperau cu magistratul in cadrul
unui proces fictiv, simulat in scopul obtinerii anumitor efecte juridice. Un astfel de
proces simulat era "injure cesio". In acest caz partile simulau ca se judeca dar in
realitate transmiteau dreptul de proprietate asupra unui lucru astfel: cel care urma
sa dobandeasca dreptul de proprietate avea calitatea de reclamant si afirma in
cuvinte solemne ca el este proprietarul obiectului legitios. adevaratul proprietar,
adica cel care transmite dreptul de proprietate, avea rolul de parat si tacea, nu il
contrazicea pe reclamant si magistratul ratifica declaratia reclamantului prin
cuvantul "adico" si recunostea astfel dreptul de proprietate. In procedura
jureactiunilor, pretorul, cel mai important magistrat judiciar, nu desfasura o
activitate creatori ci una mecanica, pentru ca el supraveghea daca partile pronunta
corect formulele solemne, apoi in functie de situatie si el pronunta urmatoarele trei
cuvinte solemne: "do diico si adico". Prin cuvantul do, magistratul il confirma pe
judecatorul ales de parti, prin cuvantul diico, magistratul atribuia cu titlu provizoru
obiectul letigios uneia dintre parti, si prin cuvantul adico, amgistratul ratifica
declaratia uneia dintre parti. Insa pretorul se bucura nu doar de jurisadictio dar si
de imperium prin care putea solutiona anumite litigii pe cale administrativa fara sa
mai organizeze procesul in doua faze printr-un procedeu administrativ. Aceste
procedee administrative sunt:
a) stipulatiuniile pretoriene erau contracte verbale, incheiate de parti prin intrebare
si raspuns din ordinul pretorului cu scopul de a solutiona anumite letigii. Spre
exemplu, paratul promitea sa plateasca o suma de bani reclamantului daca din
vina lui ii produce vreo paguba.
b) Misio in posesione era trimiterea reclamntului in decensiunea sau in posesiunea
paratului pentru al constrange pe acesta sa adopte o anumite atitudine.
c) Interdictele erau dispozitii prin care pretorul ordona partilor sa incheie sau sa nu
incheie un anumit act juridic, prin urmare interdictul era simpliu daca era adresat
unei singure parti, si era compus daca era adresat ambelor parti si de asemenea
putea sa mai fie pozitiv sau negativ dupa cum pretorul ordona incheiera atului
juridic.
d) Restitutio in integrum adica repunerea in situatia anterioara, si insemnea ca
pretorul desfinteaza actul juridic paguba reclamntului, repunand partile in situatia
pe care aveau inainte de intocmirea acelui act, insa reclamntul era rapus numai in
drept nu si in fapt pentru aceasta trebuind sa introduca o alta actiyne in justitie si
sa obtina o sentinta de condamnare.
Faza a doua avea loc in fata judecatorului care era o persoana particulara aleasa de
parti si confirmata de magistrati prin cuvantul "do". Judecatorul era o persoana
particulara in sensul ca nu exita profesia de judecator, astfel incat la origine
judectorii erau alesi din randul senatorilor si incepand din secolul 2 i.Hr. si din
randul cavalerilor. In faza a doua rolul cavalerilor era unul consensual si nu
presupunea prezenta ambelor parti in fata magistratului. astfel era permisa
judecarea in lipsa pentru ca potrivil legii celor 12 table judecatorul astepta pana la
 miaza si daca una dintre parti nu se prezenta, dadea castig de cauza partii
prezente.
2. Procedura formulară (aplicată în Epoca Clasică)
3. Procedura extraordinară (aplicată în Epoca Post-Clasică)